Post-retrocession civil fruits: absence of retroactivity of property rights under Law No. 10/2001 vs. common law restitution

Decizia nr. 2293/2016

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 9 martie 2004 sub nr. 232/C/2004 pe rolul Tribunalului Neamț reclamanta A. a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 480-487, art. 998, art. 1075 C. civ. și a Legii nr. 10/2001, în contradictoriu cu pârâta SC B. SA Roman, obligarea acesteia la plata sumei de 5.394.240.000 ROL reprezentând echivalentul a 37.356 euro, cu titlu de fructe civile, contravaloarea chiriei aferente perioadei 01 noiembrie 2001 - 21 martie 2004, pentru imobilul situat în municipiul Roman, strada Ș., județul Neamț; câte 199.080.000 ROL, echivalentul a 4977 euro lunar până la predarea efectivă în natură a imobilului; 100.000.000 ROL, echivalentul a 2500 euro, daune morale și cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamanta a arătat că prin decizia Curții de Apel Bacău nr. 64 din 25 septembrie 2003 s-a constatat că este proprietara imobilului situat în municipiul Roman, strada Ș., județul Neamț, în suprafață de 497,27 m.p., imobil deținut nelegal de pârâtă, care refuză să îl restituie, împiedicând-o pe reclamantă să dispună în mod absolut și exclusiv de acesta, așa cum prevăd dispozițiile art. 475 și 480 C. civ.

Cum dispozițiile art. 482 și 483 C. civ. prevăd că fructele civile ale imobilului i se cuvin proprietarului, reclamanta înțelege să-i solicite pârâtei restituirea chiriei, în conformitate cu dispozițiile art. 485 C. civ.

Suma de 400.000 ROL/m.p. (10 euro/m.p.) pe care o cere reprezintă media pe întreaga suprafață (casă și curte) de 497,27 m.p., în condițiile în care imobilul în raport de care cere despăgubiri pentru lipsirea folosinței acestuia este situat în zona centrală, unde 1 m.p. este închiriat cu 18-20 euro/m.p.

La termenul din 17 mai 2004 pârâta a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii reclamantei pe motiv că societatea deține imobilul în calitate de proprietar încă de la înființarea sa, inițial ca societate comercială cu capital integral de stat, apoi ca societate cu capital majoritar de stat, ulterior, în urma procesului de privatizare, devenind societate cu capital privat.

Astfel, ca efect al dispozițiilor Legii nr. 15/1990, toate bunurile au devenit proprietatea societății, iar transferul de proprietate de la Statul Român s-a efectuat în baza unui aport în natură efectuat de către acesta, care a primit în schimb acțiuni de valoarea bunurilor transmise în proprietatea societății.

În aceste condiții, nu poate fi obligată la vreun fel de daune, cât timp nu a săvârșit nici o faptă culpabilă, iar lipsirea reclamantei de folosința imobilului este exclusiv o faptă a Statului Român.

La același termen de judecată, pârâta SC B. SA Roman a formulat cerere reconvențională, solicitând obligarea pârâtei A. la plata contravalorii lucrărilor de îmbunătățire, reamenajare, consolidare și reconstrucție a imobilului, lucrări efectuate de societate și a căror valoare provizorie a fost estimată la suma de 1.000.000.00 ROL, precizând că aceasta urmează a fi stabilită și actualizată pe cale de expertiză judiciară.

De asemenea, a solicitat și instituirea unui drept de retenție asupra imobilului, până la achitarea sumelor datorate de reclamantă.

Pârâta SC B. SA Roman a formulat și cerere de chemare în garanție a Statului Român - prin Ministerul Finanțelor Publice și a A.V.A.S., solicitând obligarea acestuia, în calitate de fost proprietar și aportator al imobilului, să suporte toate obligațiile reprezentând despăgubiri la care societatea ar putea fi obligată prin hotărârea ce se va pronunța în prezenta cauză ca urmare a admiterii cererii reclamantei.

De asemenea, a solicitat obligarea Statului Român la plata tuturor lucrărilor de investiții efectuate de către societate la imobil; obligarea la plata de despăgubiri actualizate, reprezentând contravaloarea imobilului aportat și pentru care a primit acțiuni și obligarea la cheltuieli de judecată.

La termenul de judecată din 17 mai 2004 Tribunalul Neamț a dispus suspendarea judecării cauzei, în temeiul dispozițiilor art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea irevocabilă a dosarului nr. 1734/2002 al Tribunalului Neamț, ce avea ca obiect contestația formulată în baza Legii nr. 10/2001 pentru restituirea în natură a imobilului.

La data de 27 aprilie 2010, cauza s-a repus pe rol, ca urmare a cererii numitului C. - care a arătat că reclamanta A. a decedat și că solicită continuarea judecății în calitate de cumpărător al drepturilor litigioase, alături de D., potrivit contractului autentificat sub nr. x din 27 mai 2009.

SC B. SA Roman a invocat excepția lipsei calității procesuale active a numitului C. și excepția lipsei de interes pe motiv că nu a făcut dovada unui mandat și a unui interes direct și actual, și a solicitat introducerea în cauză a SC E. SRL Roman.

Prin încheierea din 22 noiembrie 2010 a Tribunalului Neamț, secția civilă, s-a dispus scoaterea cauzei de pe rol și înaintarea spre soluționare secției comerciale, de contencios administrativ și fiscal, din cadrul Tribunalului Neamț, astfel că dosarul s-a înregistrat pe rolul acestei secții sub nr. x/103/2010.

La data de 15 februarie 2010, SC E. SRL Roman a formulat cerere reconvențională, calificată ulterior de instanță ca fiind cerere de intervenție, prin care a solicitat să fie obligată pârâta SC B. SA Roman și reclamantul C. la plata contravalorii lucrărilor de îmbunătățire pe care le-a efectuat la imobil, estimate provizoriu la 10.000 RON.

În ceea ce privește cererea îndreptată împotriva pârâtei SC B. SA Roman, a arătat că aceasta, prin adresa din 27 februarie 2000, a informat-o că în cazul transmiterii proprietății imobilului, valoarea investițiilor aprobate va fi rambursată.

Reclamanții C. și D. (cumpărătorii de drepturi litigioase) au solicitat respingerea cererii de intervenție pe motiv că dispozițiile art. 9 din Legea nr. 10/2001 prevăd că imobilul se restituie liber de sarcini și au invocat excepția autorității de lucru judecat cu motivarea că SC E. SRL a formulat, pe cale separată, o acțiune împotriva lui A. pentru contravaloarea reparațiilor la imobil, care i-a fost respinsă definitiv și irevocabil.

Prin sentința nr. 918/COM din 5 iulie 2011 Tribunalul Neamț, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a respins excepțiile lipsei calității procesuale active și a lipsei de interes a reclamantului C. invocate de SC B. SA Roman, precum și excepția autorității de lucru judecat cu privire la cererea formulată de SC E. SRL Roman și excepția lipsei calității procesuale pasive a chemaților în garanție Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice și A.V.A.S. București; a admis în parte acțiunea reclamanților C. și D. împotriva pârâtei SC B. SA Roman și a fost obligată aceasta la 160.637 RON către reclamanți, cu titlu de despăgubiri; a admis în parte cererea reclamantei SC E. SRL Roman în contradictoriu cu reclamantul C. și a fost obligat acesta la 10.000 RON (ce urma a se actualiza de la data 18 mai 2005 la data executării) cu titlu de îmbogățire fără justă cauză și la 685 RON cheltuieli de judecată; a respins, ca nefondată, cererea intervenientei SC E. SRL Roman împotriva pârâtei SC B. SA Roman; a respins, ca nefondată, cererea reconvențională formulată de pârâta SC B. SA Roman în contradictoriu cu reclamanții C. și D.; a respins, ca nefondată, cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC B. SA Roman împotriva Statului Român - prin Ministerul Finanțelor Publice și A.V.A.S. București, având ca obiect plata lipsei de folosință a imobilului și ca inadmisibilă cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă împotriva Statului Român - prin Ministerul Finanțelor Publice și A.V.A.S. București, având ca obiect plata contravalorii actualizate a imobilului retrocedat.

Prin decizia nr. 64 din 27 septembrie 2012 Curtea de Apel Bacău, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a admis apelurile formulate de pârâta SC B. SA Roman și intimata SC E. SRL Roman împotriva sentinței mai sus menționate, pe care a schimbat-o în parte; a admis în parte cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă SC B. SA Roman împotriva reclamanților-pârâți C. și D. și au fost obligați aceștia la 161.573 RON reprezentând valoarea lucrărilor de consolidare și îmbunătățire aduse imobilului; a compensat obligațiile reciproce dintre reclamanții-pârâți C. și D., pe de o parte, și pârâta-reclamantă SC B. SA Roman, pe de altă parte, până la valoarea sumei de 160.637,4 RON și a obligat reclamanții-pârâți la 935,6 RON către SC B. SA Roman; a obligat reclamanții-pârâți C. și D. la 20.636 RON contravaloare îmbunătățiri în loc de 10.000 RON către SC E. SRL Roman; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței; a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții C. și D., aceștia fiind obligați la 2412 RON cheltuieli de judecată către apelanta SC B. SA Roman și la 374,5 RON către apelanta SC E. SRL Roman.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs SC E. SRL Roman, reclamanții C. și D. precum și pârâta SC B. SA Roman.

Recursul s-a înregistrat pe rolul secției a II-a civilă, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care, prin încheierea din 19 noiembrie 2013, reținând că printre temeiurile de drept s-au invocat și dispozițiile Legii nr. 10/2001, a înaintat dosarul secției I-a civilă.

Prin decizia nr. 2304 din 23 septembrie 2014 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții C. și D.; a admis recursurile declarate de pârâta SC B. SA Roman și de intervenienta SC E. SRL Roman; a casat decizia nr. 64 din 27 septembrie 2012 a Curții de Apel Bacău precum și sentința nr. 918/COM din 05 iulie 2011 a Tribunalului Neamț, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de fond.

Verificând legitimatio ad causam, cu referire la reclamanții C. și D., Înalta Curte a reținut că, în ceea ce o privește pe D., aceasta este străină de succesiunea A., nemaiputând să-și justifice calitatea procesuală activă. În privința lui C., fiu al defunctei, a apreciat că instanța de trimitere urmează a avea în vedere hotărârile pronunțate în Dosarul nr. x/291/2011 al Judecătoriei Roman și, respectiv, sentința civilă nr. 2295 din 12 septembrie 2011 dată de această instanță, prin care testamentul întocmit de A. în favoarea celui de-al doilea fiu al său, C., a fost redus la cotitatea disponibilă și s-a constatat că și reclamanta F. are vocație la succesiunea defunctei, în calitate de nepoată de fiu predecedat.

Cum, ca efect al anulării contractului de vânzare-cumpărare a drepturilor litigioase, acestea au fost redobândite de A., se impune introducerea în cauză a tuturor moștenitorilor defunctei reclamante, pentru a prezenta dovezile calității lor de succesori legali ori testamentari și a preciza dacă își însușesc acțiunea formulată la 09 martie 2004.

În rejudecare, după lămurirea chestiunii - de esența litigiului - vizând calitatea procesuală activă, s-a dispus ca instanța de trimitere să clarifice și cadrul procesual în limitele căruia urmează a fi soluționată cererea formulată de A. la 09 martie 2004, cerere fundamentată pe dispozițiile art. 483 și art. 1075 C. civ. de la 1864, iar nu pe cele ale art. 998-999 din același Cod.

În ambele ipoteze, unei astfel de cereri, formulată pe cale principală, nu îi sunt aplicabile prevederile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, întrucât pe de o parte, în speță, a fost depășită etapa de restituire a imobilului preluat de către stat, iar pe de altă parte prezenta cerere nu poate fi interpretată ca având caracter accesoriu sau incident față de o altă procedură, în curs, și cu atât mai puțin, față de demersul prin care reclamanta a redobândit imobilul de la stat.

Tribunalul a invocat, din oficiu, și a pus în discuția părților excepția lipsei calității procesuale a reclamantei F.

Moștenitorul C. a depus, la termenul din 04 mai 2015, precizări prin care a declarat că își însușește și dorește să continue acțiunea, precizând valoarea pretențiilor reprezentând lipsa de folosință (chiria) a imobilului, aferentă perioadei 01 noiembrie 2001 - 29 februarie 2004, la suma de 6.195.040.000 ROL, echivalentul a 139.876 euro (10 euro/m.p.) și la suma de 12.000 euro reprezentând chirie aferentă perioadei 29 februarie 2004 - 10 martie 2005 (data predării imobilului), calculată la 2 euro/m.p.

Prin aceleași precizări, reclamantul a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune al pârâtei SC B. SA Roman privind pretenția din cererea reconvențională, de obligare a reclamantului la plata contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului, precum și excepția „nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale”, invocând caracterul fraudulos al contractului încheiat între F. și SC E. SRL, întrucât F. ar fi vândut, în anul 2014, ceea ce a mai vândut și în anul 2013, plus alte suprafețe de teren și 1/3 din imobilul său, câștigat prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2037 din 24 martie 2010.

Pentru termenul de judecată din 29 iunie 2015, intervenienta SC E. SRL a depus precizări prin care a arătat că își restrânge acțiunea și solicită obligarea în solidar a reclamantului C. și a pârâtei SC B. SA la plata sumei de 107.735,33 RON reprezentând contravaloarea a 2/3 din cheltuielile necesare și utile efectuate cu titlu de îmbunătățiri la imobil, în perioada 01 ianuarie 2000 - 31 decembrie 2009, precum și obligarea reclamantului C. la plata sumei de 13.753,33 RON reprezentând contravaloarea a 2/3 din cheltuielile necesare și utile efectuate pentru îmbunătățirea imobilului în anul 2008, constând în montare gresie.

SC B. SA a depus (la termenul din 04 mai 2015) precizări ale cererii reconvenționale, prin care a arătat că înțelege să renunțe la orice solicitare privind obligarea moștenitorilor (actualii proprietari ai imobilului din strada Ș.), respectiv C. și SC E. SRL Roman, privind plata îmbunătățirilor la imobilul respectiv, având în vedere că nu a efectuat nicio îmbunătățire care să se reflecte în majorarea valorii contabile a imobilului. Îmbunătățirile au fost efectuate de către SC E. SRL Roman și înglobate în imobilul aflat în permanență în folosința și exploatarea SC E. SRL Roman și C., fără ca pârâta SC B. SA să beneficieze de acestea.

A precizat pârâta că înțelege să se judece, în calitate de pârât-reclamant, cu Statul Român în calitate de pârât, având în vedere că i-a transmis un bun asupra căruia nu avea niciun drept legal de proprietate sau folosință, aducându-i un prejudiciu însemnat prin diminuarea patrimoniului ca urmare a retrocedării imobilului.

Ulterior, în timpul ședinței de judecată din data de 29 iunie 2015, pârâta SC B. SA Roman a depus la dosar clarificări și precizări suplimentare ale cererilor reconvenționale și de chemare în garanție, prin care revine asupra celor precizate anterior și arată că, în ce privește capătul de cerere privind obligarea moștenitorilor defunctei A. la plata contravalorii îmbunătățirilor, își extinde cererea și în raport cu SC E. SRL, în calitate de moștenitor al defunctei A., și că renunță doar la capătul de cerere având ca obiect dreptul de retenție.

În ce privește cererea de chemare în garanție pentru evicțiune, își menține această cerere, precizând că valoarea imobilului, actualizată cu indicele de inflație pe perioada 2000-2014, este de 11.629 RON pe care o solicită a fi actualizată până la momentul plății efective.

În ceea ce privește timbrajul, precizează că, în opinia sa, obligația de plată a unei taxe de timbru în valoare de 14.337,70 RON (mai mult decât valoarea legală ce poate fi obținută prin acțiunea decurgând din evicțiune) reprezintă o încălcare a dreptului de acces la justiție, deoarece pentru valorificarea acestui drept costul aferent este mult superior, golind de sens și eficiență economică valorificarea dreptului.

Prin sentința nr. 1361/C din 8 iulie 2015 pronunțată în Dosarul nr. x/103/2010 al Tribunalului Neamț a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei F. și respinsă acțiunea împotriva pârâtei SC B. SA Roman ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

A fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului C., excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția perimării, invocate de pârâta SC B. SA, ca neîntemeiate.

S-a admis în parte acțiunea precizată formulată de reclamantul C. (în calitate de moștenitor al reclamantei A., decedată pe parcursul judecății) împotriva pârâtei SC B. SA și în consecință:

A fost obligată pârâta la 40.107 RON către reclamant cu titlu de despăgubiri (fructe civile), sumă care va fi reactualizată la data plății.

A fost respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata daunelor morale.

A fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.220 RON către reclamant, proporțional cu obiectul admis.

A fost respinsă ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active a intervenientei SC E. SRL Roman, excepția prescripției dreptului la acțiune al intervenientei și excepția autorității de lucru judecat, invocate de reclamantul C.

A fost respinsă ca inadmisibilă „excepția nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare a drepturilor succesorale”, invocată de reclamantul C.

A fost admisă în parte cererea de intervenție formulată de intervenienta SC E. SRL Roman și în consecință:

A fost obligat reclamantul C. la plata sumei de 107.438 RON către intervenientă, reprezentând 2/3 din contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului din municipiul Roman, strada Ș., județul Neamț.

A fost respinsă cererea intervenientei împotriva pârâtei SC B. SA, ca nefondată.

A fost obligat reclamantul C. la 5.764 RON cheltuieli de judecată către intervenienta SC E. SRL Roman, proporțional cu obiectul admis.

A fost anulată în parte cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă SC B. SA în limita sumei de 80.211,61 RON, reprezentând contravaloare lucrări de consolidare, reabilitare, reconstrucție, îmbunătățiri.

A fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune al SC B. SA, invocată de reclamantul C. și excepția lipsei calității procesuale pasive a SC E. SRL, invocată din oficiu, în raport de cererea reconvențională, ca neîntemeiate.

A fost respinsă cererea reconvențională formulată de pârâta SC B. SA împotriva reclamantului C. și a intervenientei SC E. SRL, având ca obiect plata contravalorii lucrărilor de consolidare, reabilitare, reconstrucție și îmbunătățiri aduse imobilului, în limita sumei de 81.301,39 RON, ca nefondată.

S-a luat act de renunțarea pârâtei SC B. SA la capătul de cerere privind instituirea unui drept de retenție.

A fost anulată ca netimbrată cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC B. SA în contradictoriu cu Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice și Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (A.A.A.S.), având ca obiect plata contravalorii sumelor cu care ar fi căzut în pretenții pârâta, în raport cu acțiunea reclamantului C.

A fost anulată în parte, în limita sumei de 228.460 RON, cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC B. SA în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (A.A.A.S.), având ca obiect plata contravalorii actualizate a imobilului situat în municipiul Roman, strada Ș. județul Neamț.

A fost respinsă ca inadmisibilă cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC B. SA în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (A.A.A.S.), având ca obiect plata sumei de 11.629 RON, reprezentând contravaloarea actualizată a imobilului situat în municipiul Roman, strada Ș., județul Neamț.

În motivarea sentinței instanța de fond a arătat că la data de 09 martie 2004 s-a înregistrat, pe rolul Tribunalului Neamț, acțiunea reclamantei A. împotriva pârâtei SC B. SA Roman, prin care a solicitat plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului situat în municipiul Roman, strada Ș., aferentă perioadei 01 noiembrie 2001-29 februarie 2004 și în continuare, până la data predării efective a imobilului, precum și daune morale, cu motivarea că pârâta, în calitate de unitate deținătoare a imobilului, deși a fost obligată prin decizia Curții de Apel Bacău nr. 64 din 25 septembrie 2003 ca, în baza art. 9 din Legea nr. 10/2001 să-i restituie în natură, imobilul construcții și teren în suprafață de 497,27 m.p., refuză să i-l restituie, lipsind-o de prerogativele pe care i le conferă dreptul de proprietate.

Întrucât decizia civilă nr. 64/2003 a Curții de Apel Bacău a fost casată prin decizia civilă nr. 10026 din 02 decembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și cauza trimisă spre rejudecare, cauza de față a fost suspendată, în temeiul dispozițiilor art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la 24 martie 2010, când a rămas irevocabilă decizia civilă nr. 107 din 02 iulie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, prin care a fost admisă cererea reclamantei A., pârâta B. SA fiind obligată să-i restituie imobilul situat în municipiul Roman, strada Ș., compus din suprafața de 497,27 m.p. teren și construcția amplasată pe acesta, identificate prin raportul de expertiză întocmit în acel dosar.

După repunerea cauzei pe rol, ca urmare a faptului că, la data de 20 august 2009 A. a decedat, procesul a fost continuat de C. (fiul defunctei) și D., care cumpăraseră, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 27 mai 2009, de la A., drepturile litigioase asupra imobilului din strada Ș.

Față de împrejurarea că pe parcursul judecății prezentei cauze (în primul ciclu procesual), într-un alt litigiu (declarat de F., nepoată de fiu predecedat a defunctei A.) s-a constatat (prin sentința civilă nr. 1398 din 30 aprilie 2012 a Judecătoriei Roman, definitivă și irevocabilă, dată în Dosarul nr. x/291/2012), nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase, s-a dispus citarea moștenitorilor C. - în calitate de fiu și F., nepoată de fiu predecedat.

Calitatea succesorală a acestora a fost constatată prin sentința civilă nr. 2295 din 12 septembrie 2011 a Judecătoriei Roman. Ambii moștenitori au declarat (la termenul din 04 mai 2015) că își însușesc și continuă acțiunea defunctei A.

Cu privire la calitatea procesuală activă a acestora, la termenul din 29 iunie 2015 s-a invocat, din oficiu, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei F., iar în ce-l privește pe reclamantul C. aceeași excepție a fost invocată de pârâta SC B. SA.

Astfel, examinând cu prioritate excepțiile în raport de dispozițiile art. 137 C. proc. civ., tribunalul a reținut următoarele:

Excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei F. a fost admisă, întrucât aceasta și-a însușit acțiunea autoarei sale la data de 04 mai 2015, deși nu mai avea vreun drept asupra averii succesorale a defunctei A., deoarece prin contractul de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale autentificat sub nr. Z din 31 decembrie 2013 i-a vândut intervenientei SC E. SRL Roman cota de 1/3 din drepturile succesorale ce i se cuveneau de pe urma defunctei A.

Chiar dacă în cuprinsul contractului, imobilul din strada Ș. nu apare menționat, întrucât acea vânzare a avut ca obiect o universalitate și s-a extins asupra oricăror alte bunuri care ar fi făcut parte din masa succesorală rămasă după defuncta A. (cum, de altfel, este stipulat în mod expres la pct. 3.11 și 3.1.3 din contract), rezultă că reclamanta F. a pierdut și dreptul de moștenire asupra imobilului în litigiu - astfel că pentru orice pretenții legate de acest imobil nu justifică calitate procesuală activă.

În aceste condiții, cea care putea să dobândească calitate procesuală activă (de reclamantă) în acțiunea principală era SC E. SRL, care a declarat că nu înțelege să-și însușească acțiunea defunctei A.

Rezultă așadar că doar moștenitorul C., care a înțeles să-și însușească și că continue acțiunea defunctei A. are calitate de reclamant.

Susținerile acestuia, făcute în rejudecare, în sensul că ar avea un drept exclusiv asupra imobilului în litigiu pe motiv că prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2037 din 24 martie 2010 „este desemnat titularul dreptului de proprietate asupra imobilului” sunt lipsite de orice fundament, întrucât o astfel de mențiune nu apare în cuprinsul deciziei menționate (prin care s-au respins ca nefondate recursurile declarate de pârâta SC B. SA și intervenienta SC E. SRL împotriva deciziei civile nr. 107 din 02 iunie 2008 a Curții de Apel Bacău), hotărârea care recunoaște dreptul de proprietate asupra imobilului din strada Ș. fiind decizia civilă nr. 107 din 02 iulie 2008, prin care s-a admis acțiunea reclamantei A. și a obligării pârâtei SC B. SA Roman să-i restituie în natură imobilul.

Excepțiile lipsei calității procesuale active, perimării și prescripției invocate de pârâta SC B. SA Roman au fost respinse în condițiile în care prin decizia de casare cu trimitere, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus a se continua judecata acțiunii formulate la data de 09 martie 2004, în ipoteza în care persoanele care își vor dovedi calitatea de moștenitor ai defunctei A. își vor însuși acțiunea și vor solicita continuarea judecății, ceea ce s-a și întâmplat.

În ceea ce privește fondul cererii principale, instanța a avut în vedere temeiul de drept în raport de care Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia civilă nr. 2304 din 23 septembrie 2014 a dispus a fi soluționată cererea, respectiv art. 483 C. civ. și art. 1075 C. civ., și nu art. 998-999 C. civ.

În practica judiciară se consideră că notificarea sau introducerea acțiunii în justiție împotriva posesorului, prin care se pune în discuție eficacitatea titlului sau se solicită restituirea bunului, este de natură să dovedească încetarea bunei-credințe a posesorului.

În speță, având în vedere că, prin notificarea adresată la data de 01 noiembrie 2001 pârâtei, A. a revendicat imobilul, iar în intervalul de 60 de zile prevăzut de Legea nr. 10/2001 pentru soluționarea notificării, pârâta a avut posibilitatea (pe baza înscrisurilor depuse de notificatoare) și ar fi trebuit să constate că există cauze de ineficacitate ale titlului său translativ de proprietate, ca urmare a faptului că transmițătorul nu deținea imobilul în baza unui titlu legal, buna credință a pârâtei a încetat la data de 01 ianuarie 2002, data expirării celor 60 de zile.

Dreptul reclamantului (în calitate de moștenitor al defunctei A.) de a percepe fructele începând cu data de 01 ianuarie 2002 (și nu începând cu data pronunțării deciziei civile nr. 107/2008 a Curții de Apel Bacău, prin care s-a dispus retrocedarea imobilului - așa cum a susținut pârâta), izvorăște din faptul că, întrucât prin decizia sus-menționată s-a reținut că preluarea imobilului situat în municipiul Roman, strada Ș. a fost una abuzivă și fără titlu (în sensul dispozițiilor art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001), dreptul de proprietate al autoarei reclamantului a fost recunoscut cu efect retroactiv.

Referitor la cuantumul sumelor reprezentând fructe civile (chirie) pe care pârâta are obligația să le restituie moștenitorilor adevăratului proprietar al imobilului, instanța de fond a reținut, în baza art. 485 C. civ., că pârâta a perceput și încasat fructe civile (chirie) pentru imobilul în litigiu, în baza contractului de închiriere din 10 ianuarie 2000 încheiat cu SC E. SRL Roman, în cuantum de 260 dolari SUA lunar.

În aceste condiții, având în vedere că la data de 10 martie 2005 A. a intrat în posesia imobilului, pârâta are obligația să restituie chiria încasată pentru acesta în intervalul 01 ianuarie 2002 – 10 martie 2005, în cuantum de 40.107 RON, reprezentând echivalentul în RON a sumei de 9880 dolari SUA, de la data pronunțării (9880 dolari SUA x 36 luni x 4,0594 RON/dolar SUA) sumă care urmează a fi actualizată la data plății efective, așa cum a solicitat reclamantul.

Interpretând precizările reclamantului de la termenul din 04 mai 2015 în sensul însușirii acțiunii cu toate capetele de cerere, solicitarea de obligare a pârâtei la plata de daune morale în cuantum de 10.000 RON a fost respinsă ca nefondată, întrucât, pe lângă faptul că nu a făcut dovada prejudiciului moral suferit, așa cum prevăd dispozițiile art. 1169 C. civ. și art. 112 alin. (5) C. proc. civ., eventualele suferințe morale au fost compensate atât prin reintrarea în posesia imobilului (la aproximativ 3 luni după introducerea acțiunii de față) cât și prin sumele pe care pârâta a fost obligată (prin prezenta hotărâre) să i le restituie cu titlu de fructe civile.

Față de cererea de acordare cheltuieli de judecată, având în vedere dispozițiile art. 274 C. proc. civ. precum și împrejurarea că acțiunea a fost admisă în parte, pârâta SC B. SA a fost obligată să-i plătească reclamantului suma de 2.200 RON cheltuieli de judecată, compusă din suma de 2115 RON taxă de timbru aferentă pretențiilor admise și 5 RON timbru judiciar.

Cu privire la cererea de intervenție formulată de SC E. SRL Roman au fost examinate cu prioritate, în raport de dispozițiile art. 137 C. proc. civ., excepțiile lipsei calității procesuale active, a prescripției dreptului material la acțiune și a autorității de lucru judecat invocate de reclamantul C.

Excepția lipsei calității procesuale active a SC E. SRL a fost respinsă cu motivarea că lucrările de consolidare, îmbunătățiri, reparații - a căror existență nu a fost contestată (și care au fost constatate și evaluate prin raportul de expertiză întocmit în Dosarul nr. x/103/2010 al Curții de Apel Bacău, de către expertul G.) sunt înglobate în imobilul care a fost retrocedat defunctei A. și al cărei moștenitor este reclamantul, iar acestea au avut drept consecință sporirea valorii imobilului, spre beneficiul proprietarilor acestuia.

Întrucât creșterea valorii reprezintă o mărire a patrimoniului proprietarilor imobilului pe seama diminuării patrimoniului celui care a efectuat acele lucrări, pe temeiul îmbogățirii fără justă cauză, valoarea „îmbogățirii” trebuie restituită de cel căreia îi profită.

Împrejurarea că îmbunătățirile au fost efectuate în baza contractului de închiriere, încheiat de intervenientă cu pârâta SC B. SA este de natură să demonstreze că intervenienta a fost de bună-credință, efectuând acele lucrări cu acordul proprietarului de la acea dată a imobilului.

Odată cu pierderea dreptului de proprietate, pârâtei nu-i incumbă obligația restituirii contravalorii îmbunătățirilor întrucât acestea, urmând imobilul, profită proprietarului.

Neîntemeiată a fost considerată și excepția prescripției invocată de reclamant, întrucât în cazul investițiilor efectuate de chiriaș la imobilul închiriat, termenul de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, începe să curgă de la data nașterii dreptului la acțiune, respectiv din momentul încetării contractului de închiriere, chiar dacă investițiile au fost făcute anterior, deoarece până la acea dată chiriașul, utilizând îmbunătățirile făcute la imobilul proprietatea altuia, nu avea vreun interes în a solicita restituirea contravalorii lor.

Or, în speță, începând cu anul 2000 și până la data formulări cererii de intervenție, 15 februarie 2011 (precum și în prezent) intervenienta SC E. SRL Roman a avut folosința imobilului.

A fost respinsă ca neîntemeiată și excepția autorității de lucru judecat invocată de reclamant, în raport de sentința civilă nr. 1375 din 24 iunie 2005 pronunțată în Dosarul nr. x/2005 al Judecătoriei Roman, întrucât acel dosar a avut ca obiect o acțiune în constatare întemeiată pe dispozițiile art. 111 C. proc. civ., iar din considerentele sentinței rezultă că la soluționarea cererii s-au avut în vedere dispozițiile legii speciale, respectiv ale Legii nr. 10/2001.

Tribunalul a respins ca inadmisibilă excepția invocată de către reclamant (prin precizările depuse la data de 04 mai 2015) a „nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare a drepturilor succesorale” încheiat la data de 24 decembrie 2013 între F. (în calitate de moștenitoare a defunctei A.) și SC E. SRL Roman, întrucât constatarea nulității absolute a unui contract nu poate fi examinată pe cale de excepție ci de acțiune iar reclamantul nu a formulat o astfel de acțiune cu respectarea dispozițiilor art. 112 C. proc. civ.

Examinând pe fond cererea de intervenție, tribunalul a constatat că aceasta este întemeiată în parte.

Intervenienta SC E. SRL Roman, în calitate de chiriaș, în baza contractului încheiat cu pârâta SC B. SA, care deținea (la acea dată) imobilul ca și proprietar, cu acordul acesteia, a efectuat în anii 2000-2001 o serie de lucrări de reparații, consolidare și îmbunătățiri, aducându-i imobilului un spor de valoare.

Din cuprinsul raportului de expertiză tehnică întocmit în anul 2000 de către inginer H. rezultă că, la data evaluării, imobilul, care avea o vechime de peste 100 de ani, prezenta o stare avansată de degradare, care s-a datorat atât timpului cât și sistemului de construcție, astfel că expertul a propus soluții de intervenție asupra acestuia, constând într-o serie de lucrări și reparații.

Prin raportul de expertiză întocmit în primul ciclu procesual de expert G. s-au identificat și evaluat lucrările efectuate de către intervenientă la imobil, expertul concluzionând că acestea erau necesare și utile, ca urmare a degradării și stării de pericol a construcției.

Astfel, s-a concluzionat că prin efectuarea acestor lucrări imobilului i s-a adus un spor de valoare în cuantum de 161.157 RON (calculat la valoarea din luna mai 2012).

S-a mai constatat că în anul 2008 intervenienta a montat gresie în incinta spațiului în care funcționa un magazin și un depozit de materiale, această îmbunătățire fiindu-i impusă de către Direcția Sanitar Veterinară și Direcția de Sănătate Publică Neamț, valoarea acestora fiind (în luna mai 2012) de 20636 RON.

Prin cererea inițială, intervenienta a solicitat obligarea reclamantei A. sau a pârâtei SC B. la plata contravalorii acestor îmbunătățiri.

Or, față de împrejurarea că pârâta SC B. SA nu mai are niciun drept de proprietate asupra imobilului în care sunt înglobate lucrările de consolidare și reparații efectuate de intervenientă, acesteia neprofitându-i îmbunătățirile, nu poate fi obligată la plata lor, cu atât mai mult că nu există niciun raport de obligație între aceasta și reclamant, de natură a institui solidaritatea.

Întrucât, așa cum s-a arătat, proprietarul imobilului căruia i s-a adus un spor de valoare este cel care trebuie să suporte contravaloarea acestuia, pe temeiul îmbogățirii fără just temei, cererea intervenientei a fost admisă doar în contradictoriu cu reclamantul care, în calitate de coproprietar al imobilului, are obligația să restituie intervenientei contravaloarea îmbunătățirilor, în limita cotei sale de 2/3 din imobil.

În ce privește cuantumul acestei sume, reclamantul datorează doar contravaloarea lucrărilor efectuate de intervenientă cu acordul SC B. SA Roman, care avea, la data efectuării lor, calitatea de proprietar al imobilului, respectiv suma de 107.438 RON reprezentând 2/3 din contravaloarea îmbunătățirilor efectuate în perioada 2000-2002.

Cum pentru îmbunătățirile efectuate în anul 2008 intervenienta nu a făcut dovada că a avut acordul proprietarului imobilului de la acea dată, respectiv al defunctei A. (în condițiile în care deținea spațiul în baza unui contract de închiriere încheiat cu aceasta), reclamantul, ca moștenitor al defunctei A., nu poate fi obligat la restituirea contravalorii acestora.

Pentru considerentele reținute, a fost respinsă ca nefondată cererea de intervenție formulată în contradictoriu cu SC B. SA Roman și a fost admisă în parte cererea de intervenție în contradictoriu cu reclamantul.

Pe cale de consecință, în conformitate cu dispozițiile art. 274 C. proc. civ., reclamantul a fost obligat la plata sumei de 5.764 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intervenientă, proporțional cu obiectul admis.

Cheltuielile sus-menționate includ suma de 3.759,74 RON reprezentând taxa de timbru corespunzătoare pretențiilor admise, 5 RON timbru judiciar și 2.000 RON onorariu avocat.

Referitor la cererea reconvențională și de chemare în garanție formulată de pârâta SC B. SA Roman, tribunalul a reținut că reclamantul C. a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune al pârâtei, excepție care a fost respinsă ca nefondată întrucât cererea reconvențională prin care pârâta a solicitat obligarea reclamantului la plata contravalorii îmbunătățirilor efectuate la imobil de către SC E. SRL a fost introdusă la data de 17 mai 2004, astfel că în raport de data efectuării îmbunătățirilor, anul 2002, cererea a fost introdusă în termenul general de prescripție de 3 ani, prevăzut de dispozițiile Decretului nr. 167/1958.

La termenul de judecată din 29 iunie 2015, tribunalul a invocat și pus în discuția părților excepția insuficientei timbrări a cererii reconvenționale, excepția lipsei calității procesuale pasive a SC E. SRL și excepția netimbrării cererii de chemare în garanție, excepții care au fost admise, pentru următoarele considerente:

Prin cererea reconvențională formulată la data de 17 mai 2004, pârâta-reclamantă SC B. SA a solicitat obligarea reclamantei A. la plata contravalorii lucrărilor de îmbunătățire, reabilitare, consolidare și reconstrucție a imobilului, evaluate provizoriu la 1.000.0000.00 ROL, precizând că acestea urmează să fie stabilite și actualizate pe cale de expertiză judiciară.

Întrucât prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2304 din 12 septembrie 2014 s-a reținut că cererile nu sunt scutite de plata taxelor de timbru, la termenul din 24 martie 2015 i s-a pus în vedere pârâtei să achite o taxă de timbru în cuantum de 4842,46 RON (calculată la valoarea pretențiilor de 161.573 RON) și o taxă de 8 RON aferentă capătului de cerere privind instituirea dreptului de retenție, pentru cererea de chemare în garanție i s-a pus în vedere să achite o taxă de timbru în cuantum de 14.348,7 RON, din care 7.921,9 RON aferentă primului capăt de cerere prin care solicita obligarea chematelor în garanție la plata daunelor la care ar putea fi obligată în urma admiterii acțiunii reclamantei și 6.412,8 RON pentru cel de-al doilea capăt de cerere privind obligarea chematelor în garanție la plata actualizată a valorii imobilului (cu mențiunea că la stabilirea taxei de timbru s-a avut în vedere valoarea imobilului, stabilită prin expertiza întocmită în dosarul Curții de Apel Bacău la 14 iunie 2012, respectiv 240.089 RON).

Pârâta B. SA a achitat suma de 2.438,46 RON aferentă cererii reconvenționale și 809 RON aferentă capătului de cerere din cererea de chemare în garanție având ca obiect plata contravalorii actualizate a imobilului evins.

Față de împrejurarea că pârâta nu a achitat taxele de timbru în cuantumul stabilit prin încheierea din 24 martie 2015, cererea reconvențională a fost anulată în parte.

Astfel, cum cererea reconvențională are ca obiect plata sumei reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor la imobil, în cuantum de 161.573 RON, iar pârâta a achitat doar o taxă în cuantum de 2.438,46 RON aferentă unor pretenții în valoare de 81.361,61 RON, pentru suma de 80.211,61 RON (contravaloare îmbunătățiri) pentru care pârâta nu a achitat taxa de timbru, cererea reconvențională a fost anulată ca netimbrată.

Deși pârâta a susținut că a achitat, pentru cererea reconvențională, și o taxă în valoare de 2.412 RON, potrivit chitanței din 28 mai 2012, acea taxă a fost achitată în Dosarul nr. x/103/2010 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, reprezentând contravaloarea taxei aferentă recursului declarat în primul ciclu procesual.

În ce privește cererea de chemare în garanție, care are două capete de cerere, cum pentru cel vizând obligarea chematelor în garanție la plata contravalorii sumelor cu care pârâta ar putea cădea în pretenții față de acțiunea reclamantului C. nu s-a achitat taxa de timbru stabilită, în cuantum de 7921,9 RON, în conformitate cu dispozițiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, a fost anulat ca netimbrat.

Cel de-al doilea capăt de cerere, vizând plata actualizată a imobilului, a fost anulat în parte.

Astfel, cum cererea introductivă avea în vedere valoarea actualizată a imobilului, ce a fost stabilită prin expertiza întocmită în primul ciclu procesual (în apel) la suma de 240.089 RON, pentru care taxa datorată era de 6.412,8 RON, iar pârâta a achitat doar o taxă de 809 RON, aferentă unei valori a imobilului de 11.629 RON, tribunalul a anulat ca netimbrat acest capăt de cerere, în limita sumei de 228.460 RON.

Susținerile pârâtei, în sensul că nu datorează taxa de timbru în cuantumul stabilit pe motiv că ulterior formulării cererii de chemare în garanție, prin decizia nr. 18/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat că despăgubirile ce pot fi acordate se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanț la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății, valoare care în speță este de 68.789,76 RON, nu sunt de natură a înlătura sancțiunea anulării, întrucât potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, taxa de timbru este datorată la valoarea indicată în cererea introductivă, indiferent dacă pe parcursul judecății părțile renunță la anumite capete de cerere sau își modifică cuantumul pretențiilor.

De altfel, pârâta nu a contestat cuantumul și modul de calcul al taxei de timbru, în conformitate cu dispozițiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 146/1997, deși părților li s-a adus la cunoștință această posibilitate, așa cum rezultă din încheierea de ședință din 24 martie 2015.

În ce privește cererea reconvențională având ca obiect plata contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului, în cuantum de 81.361,39 RON (în limita taxei de timbru achitate), întrucât pârâta, prin precizările depuse la termenul din 04 mai 2015 și ulterior la 29 iunie 2015 a solicitat obligarea reclamantului C. în solidar cu SC E. SRL - ca și moștenitori ai defunctei A., la plata acestora, tribunalul a invocat și pus în discuție excepția lipsei calității procesuale a SC E. SRL, excepție ce a fost respinsă.

În acest sens s-a reținut că SC E. SRL Roman nu a dobândit calitate procesuală activă de reclamant în acțiunea principală formulată de A. întrucât, după decesul acesteia, a declarat că nu înțelege să-și însușească acțiunea. Însă, în raport cu cererea reconvențională, SC E. SRL Roman are calitate procesuală pasivă, întrucât pretențiile pârâtei se îndreaptă împotriva proprietarilor imobilului în care sunt încorporate îmbunătățirile a căror contravaloare o pretinde, iar SC E. SRL Roman are calitate de coproprietar al imobilului, împreună cu reclamantul C.

Pe fond, cererea reconvențională (în limita sumei sus-menționate) a fost respinsă ca nefondată, deoarece așa cum a reieșit din probele administrate (și cum recunoaște și pârâta prin precizările depuse la termenul din 04 mai 2015) îmbunătățirile au fost efectuate de către SC E. SRL, contravaloarea acestora nefiind înregistrată în contabilitatea pârâtei.

De altfel, pârâta (care a avut o poziție procesuală oscilantă, în sensul că după ce, prin precizările depuse la 04 mai 2015 a arătat că renunță la orice solicitare privind obligarea proprietarilor imobilului să-i plătească contravaloarea îmbunătățirilor, la termenul din 29 iunie 2015 revine și solicită admiterea cererii reconvenționale) recunoaște că în patrimoniul său nu s-a înregistrat vreo pagubă reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor, prin indicarea sumei de 6.879,76 RON ca reprezentând valoarea de inventar a imobilului de la data la care acesta a fost restituit defunctei A., valoare care nu cuprinde și îmbunătățirile.

Or, pentru ca această cerere să fie admisă pârâta trebuia să dovedească faptul că patrimoniul său s-a diminuat cu valoarea îmbunătățirilor care profită proprietarilor imobilului retrocedat.

Referitor la capătul de cerere din cererea de chemare în garanție, având ca obiect obligarea chemaților în garanție Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice și Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (A.A.A.S.) la plata sumei de 11.629 RON aferentă imobilului evins, la termenul din 29 iunie 2015 s-a invocat și pus în discuția părților excepția inadmisibilității cererii, excepție ce a fost admisă, reținându-se că din prevederile art. 60 alin. (1) C. proc. civ. se desprinde concluzia că o parte implicată într-un litigiu poate chema în judecată, pe calea unei cereri de chemare în garanție, o altă persoană care ar putea fi obligată la plata de despăgubiri pentru dreptul subiectiv pierdut sau pentru obligația pusă în sarcina părții respective prin hotărârea prin care este soluționată acțiunea introductivă.

În speță, cum pârâta SC B. SA are calitatea de pârâtă în raport cu acțiunea reclamantului C., având ca obiect plata de despăgubiri (fructe civile) produse de imobilul situat în municipiul Roman, strada Ș. și în raport de cererea de intervenție formulată de SC E. SRL privind plata contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului sus-menționat, cererea de chemare în garanție putea viza doar recuperarea de la chemații în garanție a acestor sume, în ipoteza în care pârâta cădea în pretenții, nu și recuperarea unor sume derivate din alte raporturi juridice, care nu fac obiectul cauzei de față.

Pe cale de consecință, cum acțiunea principală și cererea de intervenție nu au avut ca și obiect retrocedarea de către pârâtă a imobilului situat în municipiul Roman, strada Ș., cererea de obligare a Statului Român - prin Ministerul Finanțelor Publice și Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (A.A.A.S.) la plata sumei de 11.629 RON, contravaloarea actualizată a imobilului ce i-a fost retrocedat autoarei reclamantului, printr-o hotărâre judecătorească dintr-un alt proces (respectiv decizia civilă nr. 107/2008 a Curții de Apel Bacău) nu poate fi valorificată pe calea aleasă de pârâtă, respectiv a chemării în garanție.

De asemenea, nu au fost primite solicitările pârâtei (formulate la termenele din 04 mai 2015 și 29 iunie 2015) în sensul calificării acestui capăt de cerere din cererea de chemare în garanție ca o acțiune principală sau ca o „cerere reconvențională” îndreptată împotriva Statului Român, în condițiile în care instanța a fost investită cu o cerere incidentală de chemare în garanție încă din data de 17 mai 2004, iar cauza aflându-se în al doilea ciclu procesual, după casarea cu trimitere spre rejudecare, obiectul și temeiul cererilor precum și calitățile părților nu mai pot fi modificate.

Pentru considerentele arătate, capătul de cerere din cererea de chemare în garanție având ca și obiect obligarea Statului Român - prin Ministerul Finanțelor Publice și Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (A.A.A.S.) la plata sumei de 11.629 RON reprezentând contravaloarea actualizată a imobilului situat în municipiul Roman, strada Ș., a fost respins ca inadmisibil.

Față de soluționarea unor capete de cerere din cererea reconvențională și de chemare în garanție pe excepția netimbrării sau a inadmisibilității, având în vedere ordinea de soluționarea a excepțiilor în raport de prioritatea acestora, s-a apreciat că toate celelalte excepții invocate de părți în legătură cu aceste capete de cerere sunt de prisos a mai fi examinate.

Prin încheierea din 08 octombrie 2015, pronunțată în același dosar, a fost respinsă cererea formulată de petenta SC B. SA Roman, de îndreptare eroare materială din sentința civilă nr. 1361/C din 08 iulie 2015 a Tribunalului Neamț, ca neîntemeiată.

În motivarea încheierii, instanța de fond a arătat că petenta susține că stabilirea sumei reprezentând fructe civile s-a datorat unei erori de calcul, ce a avut ca punct de plecare calcularea greșită a suprafeței din imobil care a fost retrocedată și care a făcut obiectul contractului de închiriere.

S-a apreciat că o astfel de solicitare vizează modificarea sentinței cu privire la un aspect de fond al raporturilor dintre părți și tinde să repună în discuție fondul dreptului dedus judecății, nefiind întrunite cerințele prevăzute de dispozițiile art. 281 alin. (1) C. proc. civ.

Împotriva hotărârii au promovat apel chemata în garanție A.A.A.S. București, intervenientul în interes propriu SC E. SRL Roman, reclamantul C. și pârâta B. SA Roman, care, totodată, a declarat apel și împotriva încheierii din data de 08 octombrie 2015, prin care i s-a respins cererea de îndreptare eroare materială.

Apelanta chemată în garanție A.A.A.S. București (fostă A.V.A.S. București) a susținut că, în mod greșit, s-a respins excepția nulității cererii de chemare în garanție, în raport de dispozițiile art. 60 - 63 C. proc. civ., precum și excepția lipsei calității sale procesuale pasive față de dispozițiile art. 20 din Legea nr. 15/1990, întrucât orice litigiu cu privire la drepturile și obligațiile ce se nasc în legătură cu bunurile precizate, privește exclusiv pe titularul dreptului de proprietate și entitatea juridică deținătoare a acestora, A.A.A.S. neavând această calitate.

Apelanta SC E. SRL Roman a considerat că obligarea la plata sumei de 107.735,33 RON, reprezentând contravaloarea a 2/3 din cheltuielile necesare și utile efectuate cu titlu de îmbunătățiri la imobilul restituit, trebuia admisă în solidar în ceea ce privește pe reclamantul C. și SC B. SA Roman, jud. Neamț (ca proprietari succesivi), și separat, trebuia obligat reclamantul C. la plata sumei de 13.753,33 RON, reprezentând contravaloarea a 2/3 din îmbunătățiri aduse imobilului în anul 2008, respectiv montat gresie.

Apelantul-reclamant C. a criticat greșita respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, greșita respingere a excepției autorității de lucru judecat față de sentința civilă nr. 1375/2005 și, ca inadmisibilă, a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare a drepturilor succesorale nr. Y/2014. A mai învederat lipsa calității procesuale active a intervenientului în interes propriu în ceea ce privește obținerea contravalorii îmbunătățirilor revendicate, în raport de dispozițiile art. 9 din Legea nr. 10/2001.

A mai arătat apelantul-reclamant faptul că intervenienta și-a asumat riscurile investițiilor făcute, precum și faptul că, în cauză, nu se poate reține, în sarcina sa, o îmbogățire fără justă cauză, cum s-a argumentat de către prima instanță, din moment ce Legea nr. 10/2001 îndreptățește pe fostul proprietar la reparația integrală a prejudiciului suferit ca urmare a confiscării abuzive, acesta fiind, de altfel, și scopul Legii nr. 10/2001.

Totodată, intervenienta nu a făcut nici dovada prejudiciului pe care ea l-a suferit.

Apelantul-reclamant a criticat hotărârea apelată și sub aspectul cuantumului despăgubirilor pe care le-a solicitat de la pârâta B. SA Roman, jud. Neamț (40.107 RON), suma cuvenită, la care era îndreptățit, fiind de 39.816 euro, actualizată, corespondentă unui preț de 19 euro/m.p. spațiu închiriat, conform prețurilor practicate pentru spațiile similare din zonă.

Apelanta-pârâtă B. SA Roman, jud. Neamț, a criticat hotărârea, cât și încheierea prin care i s-a respins cererea de îndreptare eroare materială, susținând, în esență, faptul că reclamantul nu avea temei legal pentru a pretinde contravaloarea folosinței imobilului, câtă vreme l-a deținut în baza unui titlu legal (prin decizia nr. 384 din 12 octombrie 1900 a Prefecturii Neamț, dată la care nu exista nicio notificare din partea unei persoane cu privire la imobil).

A mai învederat apelanta-pârâtă și faptul că este nejustificat cuantumul despăgubirilor la care a fost obligată, în raport de perioada în care a deținut imobilul, de partea din imobil pe care a deținut-o (172,5 m.p.) și de modul de determinare a valorii reale a fructelor, suma pe care, eventual, ar datora-o fiind de 18.878,24 RON în loc de 40.107 RON.

În ceea ce privește încheierea de respingere a cererii de îndreptare eroare materială, apreciază apelanta-pârâtă că în mod greșit a fost respinsă, întrucât greșeala învederată (respectiv suprafața ocupată), reprezintă o eroare de calcul matematic și nu o chestiune ce ține de fondul litigiului, astfel cum s-a reținut de către instanța de fond.

Din oficiu, instanța a invocat excepția lipsei de interes a A.A.A.S. București în promovarea apelului, în raport de modul de soluționare a cauzei de către prima instanță.

Prin decizia nr. 617 din 19 mai 2016 Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, a respins, ca lipsit de interes, apelul Autorității pentru Administrarea Activelor Statului București; a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul C.; a respins, ca nefondat, apelul formulat de SC B. SA Roman, împotriva sentinței civile și a încheierii de îndreptare eroare materială din 08 mai 2015; a admis apelul declarat de SC E. SRL Roman; a schimbat în parte sentința; a obligat reclamantul C. și la plata sumei de 2800 RON cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu avocat și expert) din etapele procesuale precedente; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate care nu contravin deciziei; cheltuielile judiciare avansate de stat pentru apelantul C. au rămas în sarcina statului; a admis în parte cererea de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat suportat de SC E. SRL în sensul că a obligat pe reclamantul C. să plătească apelantei SC E. SRL suma de 1000 RON cu titlu de onorariu avocat apel rejudecare.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele:

Referitor la apelul promovat de A.A.A.S. București, instanța de apel a reținut că, în contextul în care cererea de chemare în garanție a A.A.A.S. a fost respinsă în considerarea a două excepții procesuale care primează în raport cu lipsa calității procesuale pasive invocată de această apelantă, apelul său, vizând excepția anterior referită, apare ca lipsit de interes.

Cu privire la apelul promovat de reclamantul C., instanța de apel a reținut că excepția prescripției dreptului material la acțiune a SC E. SRL Roman, privind contravaloarea îmbunătățirilor imobilului a fost corect respinsă de instanța de fond.

În acest sens, s-a constatat că în timpul perioadei de închiriere (2000-2001, 2008), intervenienta a efectuat o serie de îmbunătățiri, respectiv reparații, consolidare, modernizare, etc.

Potrivit dispozițiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție de 3 ani începe să curgă de la data nașterii dreptului la acțiune.

Or, în speță, intervenienta a deținut imobilul retrocedat autoarei apelantului-reclamant, a avut folosința acestuia, cu titlu de chiriaș în baza contractului de închiriere încheiat cu SC B. SA Roman, nr. x/2000, pe perioada 2000 - 10 martie 2005, din 10 martie 2005 și până în ianuarie 2010, în temeiul contractelor de închiriere încheiate cu autoarea apelantului-reclamant (A.), iar din ianuarie 2010 și până la data promovării cererii de intervenție în interes propriu (15 februarie 2011) și în prezent, în baza contractelor de închiriere încheiate cu C.

Împrejurarea conform căreia termenul de prescripție ar fi început să curgă de la data de 10 martie 2005, dată la care a avut loc transferul de proprietate asupra imobilului de la deținătoarea B. Roman SA la fosta proprietară A. în baza deciziei nr. 64/2003 a Curții de Apel Bacău, moment stabilit prin sentința nr. 1375/2007 a Judecătoriei Roman, decizia nr. 127/RC/2015, decizia nr. 18/RCOM/2006 ale Tribunalului Neamț, în raport de care termenul de prescripție s-ar fi împlinit la data de 10 martie 2008, nu poate fi reținută în speță, câtă vreme, pe de o parte, decizia nr. 64/2003 a Curții de Apel Bacău a fost desființată prin decizia nr. 10.026/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, asupra dreptului de proprietate al fostei proprietare s-a statuat irevocabil prin decizia nr. 2037 din 24 martie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar cererea intervenientei s-a formulat la 15 februarie 2011 (înlăuntrul termenului general de prescripție), iar pe de altă parte, pretențiile având ca obiect contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului retrocedat pot fi cerute de la data când, chiriașul (în speță, intervenienta în interes propriu) nu mai beneficiază de folosința imobilului, și implicit, de îmbunătățirile aduse acestuia.

Referitor la excepția autorității de lucru judecat invocată de apelantul-reclamant în raport de sentința nr. 1375/2005 a Judecătoriei Roman, instanța de apel a reținut că acțiunea obiect al dosarului anterior referit (purtată între intervenientă, în calitate de reclamantă și SC B. SA Roman, respectiv A., autoarea apelantului-reclamant) s-a întemeiat pe dispozițiile art. 111 C. proc. civ. (acțiune în constatarea unui drept de creanță în cuantum de 713.706.950 RON, majorat ulterior, conform expertizelor de evaluare construcții), aceasta fiind respinsă în considerarea art. 53 din Legea nr. 10/2001.

Cum în acțiunea pendinte cererea formulată de intervenienta în interes propriu s-a fundamentat pe un alt temei juridic (art. 483, art. 1075 C. civ., reglementare anterioară, temei juridic lămurit conform celor statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 2304 din 23 septembrie 2014), în speță nu poate fi reținută tripla identitate de părți, obiect, cauză, subsumate excepției autorității de lucru judecat.

Excepția autorității de lucru judecat nu a putut fi reținută nici față de decizia nr. 107/2008 a Curții de Apel, în contextul în care, în acea cauză, SC E. SRL Roman a avut calitatea de intervenientă în interes alăturat SC B. SA Roman, cererea sa având „caracterul unei apărări în interesul societății-reclamante anterior arătate”, și nu al unei cereri în interes propriu ca în cauza pendinte.

Referitor la modul de soluționare a capătului de cerere privind nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare intervenit între cealaltă comoștenitoare a defunctei A. (F.) și intervenienta în interes propriu, având ca obiect drepturi succesorale pentru bunuri imobile ce au aparținut acesteia, printre care și imobilul retrocedat, instanța de apel a reținut că în mod legal instanța de fond a apreciat că o astfel de cerere nu poate fi formulată cu titlu de apărare, în cauza pendinte, ci pe cale separată, considerentele cererii apelantului-reclamant sub aspectul motivelor de nulitate a contractului de vânzare-cumpărare excedând litigiului dedus judecății de față.

Referitor la lipsa calității procesuale active a intervenientei SC E. SRL Roman în solicitarea contravalorii îmbunătățirilor aduse la imobilul retrocedat, s-a reținut că aceste îmbunătățiri au fost efectuate de intervenientă (modernizări, reparații, consolidări), împrejurare atestată prin probatoriul administrat și confirmată de rapoartele de expertiză efectuate în cauză, precum și de pârâta SC B. SA Roman, fiind recunoscute, de altfel, de însuși apelantul C. Instanța de apel a apreciat că împrejurările invocate de apelantul-reclamant conform cărora, prin hotărâri anterioare, acțiunea în pretenții a SC E. SRL Roman a fost respinsă, precum și faptul că intervenienta are calitate procesuală activă doar în raport cu pârâta SC B. SA de la care aceasta a închiriat imobilul (lucrările de îmbunătățiri fiind realizate pe perioada închirierii, cu acordul acesteia), nu pot fi reținute în speță, în condițiile în care, pe de o parte, cererile anterioare au fost fundamentate pe alte temeiuri juridice (acestea nefiind respinse în considerarea lipsei calității procesuale active), iar, pe de altă parte, există o corespondență directă între îmbunătățirile efectuate de intervenientă și majorarea valorii imobilului retrocedat, valoare care profită apelantului-reclamant.

De asemenea, a fost înlăturată critica privind lipsa prejudiciului, respectiv lipsa obiectului cererii, atât timp cât din patrimoniul intervenientei în interes propriu a fost suportat costul lucrărilor de modernizare, întreținere și consolidare a imobilului retrocedat, cu reflectare directă în sporul de valoare a imobilului, care profită apelantului-reclamant; de asemenea, nu a fost reținută nici susținerea conform căreia contravaloarea îmbunătățirilor ar fi fost recuperată din chirii, în contextul în care costul îmbunătățirilor a fost considerabil, vizând modificări de substanță ale imobilului, care a depășit evident contravaloarea chiriilor suportate sau care ar fi putut fi suportate de către locatar.

Referitor la incidența în cauză a Legii nr. 10/2001, republicată, conform căreia „imobilul se restituie în starea în care se află la data cererii liber de orice sarcini” (art. 9), respectiv, art. 53 conform căruia contravaloarea îmbunătățirilor se restituie pentru imobilele cu destinația de locuință, instanța de apel a apreciat că acest text legal nu este aplicabil cauzei pendinte.

Fiind calificată ca litigiu de drept comun, întemeiat pe dispozițiile art. 483 și art. 1075 din vechiul C. civ., cauzei pendinte nu îi sunt aplicabile dispozițiile legii speciale (Legea nr. 10/2000, Legea nr. 247/2005), astfel cum susține apelantul-reclamant, asupra caracterului de drept comun al acestuia statuându-se prin decizia de casare nr. 2304/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Nefondată a fost apreciată și critica hotărârii referitoare la nerespectarea și modificarea în fapt a deciziei nr. 2037/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, calitatea de moștenitor și nu cea de proprietar fiind respinsă nelegal, argumentarea apelantului-reclamant vizând aspecte ce exced cauzei pendinte, respectiv calitatea sa de legatar testamentar, acțiunea în reducțiune testamentară formulată de intimata F., acțiunea în nulitate contract de vânzare - de drepturi litigioase, includerea în masa de partaj și a unei suprafețe de 11 ha teren, respectiv 1,4 ha teren agricol.

A fost înlăturată și critica sentinței cu privire la cuantumul contravalorii îmbunătățirilor pe care pârâta SC B. SA Roman, jud. Neamț, a fost obligată să o plătească (40.107 RON), inferior celui pretins de reclamant, având în vedere destinația imobilului pe perioada cât a fost închiriat de SC E. SRL Roman (spațiu comercial) și prețul chiriei practicat în zonă pentru locații cu destinație similară (respectiv 19 dolari SUA/m.p.).

Astfel, instanța de fond, prin prisma considerentelor deciziei de casare, prin raportare la dispozițiile art. 483, art. 1075 C. civ., în mod corect a reținut incidența a dispozițiilor art. 483, art. 487, respectiv a art. 485 C. civ. (reglementarea anterioară), conform cărora posesorul de rea credință (în speță pârâta B.), are obligația de a înapoia productele, împreună cu lucrul, proprietarului care îl revendică.

Cu privire la cuantumul despăgubirilor reprezentând în speță fructele civile aduse de imobil, în mod legal, s-a reținut faptul că, pe de o parte, acesta se datorează pentru intervalul de timp cuprins între data încetării bunei - credințe (01 ianuarie 2002, conform deciziei nr. 107/2008 a Curții de Apel Bacău) și data predării imobilului către autoarea apelantului-reclamant A. (10 martie 2005), iar pe de altă parte, nu poate fi mai mare decât câștigul efectiv realizat de pârâtă pe perioada anterior menționată, câștig reflectat în contravaloarea chiriei încasate de la SC E. SRL Roman, jud. Neamț (conform contract închiriere nr. x/2000).

Cuantumul despăgubirilor (reprezentând c/valoarea îmbunătățirilor imobilului retrocedat) la care apelantul-reclamant C. a fost obligat a fost stabilit prin expertizele efectuate în cauză, proporțional cu cota succesorală.

Referitor la apelul formulat de SC B. SA Roman atât împotriva hotărârii, cât și împotriva încheierii de îndreptare eroare materială de față, instanța de apel a apreciat că și acesta este nefondat.

În acest sens a reținut că, în esență, prin criticile aduse hotărârii și încheierii apelate, sunt vizate greșita obligare la plata de despăgubiri, în variantă actualizată cu indicele de inflație de la data plății, în condițiile în care a fost deținător de bună-credință, cuantumul acestor despăgubiri prin prisma suprafeței imobilului retrocedat pe care o ocupă (mai mică decât cea reținută de către instanța de fond), a perioadei pentru care se datorează eventual fructele civile (data pronunțării hotărârii judecătorești irevocabile de retrocedare și până la data retrocedării efective), modul de determinare a contravalorii (ce trebuie stabilită în valută și nu în lei, fixarea unei rate de schimb valutar excedând limitelor investirii instanței), cuantumul cheltuielilor de judecată.

A mai arătat apelanta-pârâtă (cu referire și la încheierea prin care i s-a respins cererea de îndreptare eroare materială), că suprafața retrocedată pe care a ocupat-o este de 172,50 m.p. (suprafața de 174 m.p., rămânând în continuare în proprietatea sa), astfel că valoarea fructelor civile eventual datorate este, conform algoritmului de calcul al instanței de fond, de 18.878,24 RON și nu 40.107 RON, cum aceasta a stabilit.

Instanța de apel a apreciat că cererea de îndreptare eroare materială, prin care apelanta-pârâtă a solicitat stabilirea unui alt cuantum al contravalorii fructelor civile, în raport de suprafața de imobil retrocedată, pe care efectiv a ocupat-o (172 m.p.), a fost corect respinsă de către instanța de fond prin încheierea din 08 octombrie 2015, aceasta vizând chestiuni care țin de fondul litigiului dedus judecății, care puteau fi reanalizate doar în calea de atac.

Referitor la deținerea cu bună-credință a imobilului retrocedat, în mod corect instanța de fond, a reținut incidența art. 487 și a art. 485 din vechiul C. civ., conform căruia, în momentul în care cel ce posedă un bun frugifer ia cunoștință de faptul că titlul în temeiul căruia l-a dobândit este afectat de o cauză de nevalabilitate, din acel moment el devine posesor de rea-credință, nemaiputându-se bucura de privilegiul pe care legea îl recunoaște în privința dobândirii fructelor pentru proprietarul de bună-credință.

În cauză, data expirării termenului de 60 de zile de soluționare a notificării din 01 noiembrie 2001 formulată de autoarea apelantului-reclamant în baza Legii nr. 10/2001, republicată, cu privire la imobilul deținut de apelanta-pârâtă (01 februarie 2002), reprezintă data încetării bunei-credințe a deținătorului în contextul în care, prin notificare, se relevă preluarea abuzivă a imobilului de către stat.

În raport de cele anterior arătate, instanța de fond a stabilit corect durata pentru care se datorează despăgubiri pentru lipsa de folosință, respectiv 01 februarie 2002-10 martie 2005 (data predării imobilului).

Nefondată a fost apreciată și critica privind modul de determinare a cuantumului contravalorii despăgubirilor în condițiile în care instanța de fond s-a raportat la stabilirea acestora și la cuantumul convenit de însăși apelanta-pârâtă prin contractul de închiriere nr. x/2000 încheiat cu intervenienta SC E. SRL Roman SA, la cursul valutar oficial al valutei convenite la data pronunțării, ca expresie a valorii reale, la zi, a despăgubirilor datorate, fluctuațiile cursului monetar neputând fi imputate apelantului-reclamant.

În ceea ce privește suprafața de imobil pentru care s-au stabilit despăgubirile ca fiind datorate s-a apreciat ca nefondată critica hotărârii, față de faptul că, prin decizia nr. 107/2008 a Curții de Apel Bacău, menținută prin decizia nr. 2037/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat irevocabil cu privire la suprafața de imobil pe care apelanta-pârâtă a fost obligată să o restituie în natură autoarei A. (prin moștenitori), respectiv la suprafața de teren astfel cum a fost determinată prin raportul de expertiză I.

Referitor la cuantumul cheltuielilor de judecată, pe care apelanta-pârâta a fost obligată să le plătească, instanța de apel a apreciat că și această critică este nefondată, acestea fiind acordate proporțional pretențiilor admise pentru reclamant.

În ceea ce privește apelul declarat de SC E. SRL, instanța de apel a reținut că acesta vizează, în esență, obligarea în solidar, a reclamantului și pârâtei, la plata c/valorii îmbunătățirilor aduse imobilului retrocedat, neacordarea îmbunătățirilor reprezentând c/valoarea montare gresie și faianță (efectuate în anul 2008), precum și neacordarea cheltuielilor de judecată în integralitatea lor, pentru toate etapele procedurale parcurse în cauză.

S-a apreciat că cererea de obligare în solidar a fostului deținător al imobilului și a proprietarului nu poate fi primită, în condițiile în care sporul de valoare adus imobilului de apelanta-intervenientă în intervalul de timp cât l-a avut închiriat de la SC B. profită reclamantului (proporțional cotei sale din moștenirea autoarei defuncte A.), neexistând niciun temei legal de obligare a pârâtei B. la plata c/valorii îmbunătățirii unui imobil aflat în proprietatea altei persoane, chiar dacă, pe perioada deținerii acestuia, îmbunătățirile au fost efectuate de chiriaș (SC E. SRL Roman) cu acordul său.

Neîntemeiată a fost găsită și critica privind neacordarea c/valorii îmbunătățirilor reprezentând montare gresie, faianță, lucrări efectuate în anul 2008 în condițiile în care, prin contractul de închiriere, s-a convenit cu deținătoarea imobilului, în speță, pârâta SC B. SA Roman, ca toate lucrările de îmbunătățire să fie efectuate doar cu acordul acesteia din urmă, prin probatoriul administrat în cauză, nedovedindu-se în niciun mod faptul că, pentru lucrările anterior menționate (2008), ar fi existat acordul locatorului; lucrările efectuate în alte condiții decât cele stipulate prin clauzele contractuale, socotindu-se a fi efectuate pe riscul și cheltuiala celui care le face.

Întemeiată a fost considerată critica hotărârii referitoare la neacordarea, către SC E., a cheltuielilor de judecată în integralitatea lor, pentru toate etapele procesuale, deși aceasta le-a solicitat astfel cum rezultă din concluziile depuse în fața instanței de fond.

Instanța de apel a constatat că, în cauză, au fost acordate de către prima instanță cheltuieli efectuate în rejudecare, nefiind acordate cele reprezentând c/valoarea expertizelor și onorariilor de avocat, efectuate în primul ciclu procesual, incluzând și pe cele efectuate în fața Înalta Curte de Casație și Justiție.

Pe cale de consecință, în raport de documentele ce atestă plata onorariului de avocat, respectiv experți, motivul de apel a fost apreciat ca întemeiat.

În temeiul art. 274 alin. (2) C. proc. civ., în raport de admiterea apelului doar cu privire la cheltuieli de judecată, a fost admisă în parte cererea privind cheltuieli de judecată solicitate de aceasta în apel și obligat apelantul reclamant la plata către apelanta-intervenientă a cheltuielilor de judecată efectuate în apel în cuantum de 1000 RON.

În temeiul art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008 cheltuielile procesuale suportate de către stat în cadrul ajutorului public judiciar de care a beneficiat apelantul C. au rămas în sarcina statului.

Împotriva deciziei nr. 617 din 19 mai 2016 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă, au declarat recurs reclamantul C. și pârâta SC B. SA.

Recurentul-reclamant C. și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ., formulând următoarele critici:

I. În mod greșit instanța de apel a stabilit cuantumul despăgubirilor acordate pentru lipsa de folosință a imobilului retrocedat (260 dolari SUA lunar, 0,75 dolari SUA/m.p.) întrucât, prin raportare la suprafața în metri pătrați (346 m.p.), la valorile practicate pe piața imobiliară și destinația clădirii (spațiu comercial), suma stabilită se situează sub nivelul practicat pe piață (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Interpretarea instanței este nelegală, întrucât nu există dispoziții care să prevadă o astfel de limitare, în sensul ca proprietarul imobilului retrocedat să primească o despăgubire stabilită prin raportare la contravaloarea chiriei determinată de conivență între SC B. și SC E. Roman, în condițiile în care SC B. era înștiințată încă din anul 1992 cu privire la acțiunea în revendicare.

Chiria de 260 dolari SUA pe lună reflectă compensarea dintre cele două societăți a lucrărilor de îmbunătățire (a se vedea procesul-verbal din 20 martie 2000 al AGA SC B.), pe care, în mod nelegal, tot reclamantul trebuie să le suporte. La stabilirea chiriei lunare s-a avut în vedere faptul că SC E. SRL va efectua îmbunătățiri, de altfel constatate în același an printr-o expertiză, în care apare ca beneficiar SC B. SA, astfel că, în speță, chiria stabilită de comun acord între cele două părți - locatar și locator - a fost diminuată în considerarea îmbunătățirilor făcute de locatar și nu reflectă valoarea reală a chiriilor practicate pe piață, lucru care se confirmă prin aceea că, deși chiriile pe piață au crescut constant, chiria practicată pentru imobilul în litigiu s-a diminuat, potrivit actelor adiționale succesive încheiate la contractul nr. x/2000. Chiria stabilită între SC B. și SC E. SRL este net inferioară celei care a fost negociată între autoarea A. și SC E. SRL în anul 2005 de 1024 euro pe lună.

Mai mult, deși în contractul nr. x/2000 apare ca obiect al închirierii o suprafață de 346,5 m.p., în realitate SC E. Roman ocupa o suprafață de 497,27 m.p. (așa cum rezultă din anexa 1 la raportul de expertiză J. din Dosarul nr. x/2008 al Curții de Apel Bacău), suprafață oricum mai mică decât cea care apare în contractul de închiriere încheiat cu defuncta A., respectiv 512 m.p. Și sub acest aspect cuantumul despăgubirilor este nelegal, întrucât se raportează la o suprafață cu 150 m.p. mai mică decât cea reală.

Recurentul-reclamant mai arată că instanța de apel se putea raporta, în stabilirea cuantumului despăgubirilor, la chirii practicate pe piață în condiții similare, care să nu fie însă rezultatul unor compensări și care erau duble față de cea practicată în speță. La dosar se regăsește contractul de închiriere din 28 august 2000 încheiat între SC B. și SC K. SRL, pentru o suprafață de 15 m.p. depozit mărfuri, în care chiria lunară este de 1,5 dolari SUA/m.p. pe lună, modificată ulterior la 2 dolari SUA/m.p. pe lună, pentru „spațiu comerț", aspect ce demonstrează că în contractele de închiriere încheiate cu terțe persoane juridice, chiria practicată în aceeași perioadă de SC B. era dublă față de cea luată ca element de referință de instanța de fond.

Stabilirea unei despăgubiri derizorii în raport de valorile reale de pe piață constituie o privare a proprietarului de drept de bunul retrocedat în lumina considerentelor Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

II. Instanța de fond a interpretat în mod eronat raporturile juridice născute între SC B. și SC E. SRL, respectiv temeiul răspunderii reclamantului față de această din urmă societate cu privire la îmbunătățirile efectuate la imobilul retrocedat, precum și cu privire la excepțiile invocate împotriva intervenției formulate de SC E. SRL, aspecte care intră sub incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

1. Astfel, în mod greșit a fost respinsă excepția prescripției extinctive a cererii de intervenție formulată de SC E. SRL.

Interpretarea dată de instanță datei la care s-a născut dreptul la acțiune al SC E. SRL în conformitate cu dispozițiile art. 3 din Decretul 167/1958, ca fiind aceea a încetării contractelor de închiriere pe perioada cărora societatea a deținut bunul imobil, este greșită, deoarece din întreg probatoriul administrat în cauză, inclusiv rapoartele de expertiză, rezultă că aceste lucrări au fost realizate în perioada 2000-2001.

Prescripția începe să curgă de la data la care societatea a luat cunoștință cine este persoana împotriva căreia ar fi putut să se îndrepte pentru valorificarea îmbunătățirilor. În acest sens, data de 10 martie 2005, la care a avut loc transferul proprietății de la deținătoarea SC B. la fosta proprietară A., a fost înlăturată de instanța de apel ca moment de la care începea să curgă termenul de prescripție, pe considerente legate de rejudecarea din cursul anului 2010 de la Curtea de apel, respectiv data deciziei nr. 107/2008, rămasă irevocabilă la 24 martie 2010.

Față de consemnarea expresă prin decizia nr. 10026/2005 a respingerii cererii de suspendare a executării hotărârii atacate ca urmare a împrejurării că „din procesul verbal din 10 martie 2005 întocmit de executorul judecătoresc L. rezultă că măsurile dispuse prin hotărârea atacată au fost executate”, rezultă că la data pronunțării deciziei nr. 10026 din 02 decembrie 2005 operase transferul proprietății către A., astfel că indiferent de data luată în calcul, 10 martie 2005 sau 02 decembrie 2005, termenul de prescripție de 3 ani s-a împlinit în anul 2008, prin coroborare cu contractul de închiriere nr. x/2000 invocat ca temei al acestor îmbunătățiri și cu procesul verbal AGA al SC B.

În același dosar al Înaltei Curți de Casație și Justiție în care a fost soluționat recursul împotriva deciziei nr. 64/2003 a Curții de Apel Bacău, cererea de intervenție formulată de SC E. SRL a fost respinsă prin încheierea din 20 ianuarie 2005, deci, la data de 10 martie 2005 când s-a întocmit procesul verbal de punere în posesie al lui A., societatea cunoștea cine este proprietarul imobilului cât și faptul că cererea de intervenție prin care încercase valorificarea îmbunătățirilor a fost respinsă în dosarul de retrocedare.

Prin concluziile scrise depuse în primul dosar nr. x/2005 al Judecătoriei Roman, în care s-a formulat cerere în contradictoriu cu autoarea A., reprezentantul SC E. SRL precizează în mod expres că momentul începerii curgerii termenului de prescripție pentru dreptul de creanță în ceea ce privește realizarea investițiilor de consolidare începe de la data de 10 martie 2005, când în baza dosarului de executare nr. z/2005 s-a realizat punerea în posesie.

Indiferent cum este interpretată contravaloarea îmbunătățirilor, respectiv ca drept de creanță sau ca temei al îmbogățirii fără justă cauză, termenul de prescripție este același în raport de probele administrate, inclusiv această recunoaștere expresă din partea SC E. SRL, data de la care începe să curgă termenul de prescripție fiind data predării bunului către autoarea reclamantului, 10 martie 2005.

Întrucât cererea de intervenție a fost formulată la data de 15 februarie 2010, dar numai în contradictoriu cu SC B. și abia ulterior precizată ca fiind în contradictoriu și cu reclamantul, rezultă că aceasta a fost formulată cu depășirea termenului de prescripție de 3 ani.

2. În mod greșit instanța de apel a respins excepția autorității de lucru judecat, considerând că, în ceea ce privește respingerea acelorași pretenții formulate în contradictoriu cu A. în Dosarul nr. x/2005 al Judecătoriei Roman, în care s-a pronunțat sentința nr. 1375/2005, a operat un alt temei de drept, respectiv dispozițiile art. 111 C. proc. civ., fără a avea în vedere temeiul de drept material în baza căruia s-a pronunțat sentința nr. 1375/2005, și anume art. 9 și 53 din Legea nr. 10/2001, precum și împrejurarea că restituirea către autoarea reclamantului s-a făcut în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001 prin decizia nr. 107 din 02 iulie 2008 a Curții de Apel Bacău. În conținutul acesteia din urmă este prevăzut în mod expres că „bunul se restituie liber de orice sarcini", iar această dispoziție a instanței stabilește cu putere de lucru judecat împrejurarea că în prezenta cauză, în situația restituirii imobilului, sunt aplicabile dispozițiile art. 9 din Legea nr. 10/2001, soluția fiind pronunțată și în contradictoriu cu SC E., care chiar dacă a avut calitatea de intervenient, nu poate valorifica contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului retrocedat prin mai multe acțiuni succesive.

Instanța de apel, limitându-se la verificarea triplei identități caracteristică autorității de lucru judecat, nu a analizat subzistența în cauză a puterii de lucru judecat, manifestată prin aceea că dreptul SC E. SRL de a obține contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului retrocedat a format, independent de natura acțiunii, obiect al unor judecăți anterioare, al căror scop a fost același cu cel urmărit în prezenta cauză și în contradictoriu cu aceleași părți.

3. În mod greșit instanța de apel a respins excepția lipsei calității procesuale active a intervenientei SC E. SRL.

SC E. SRL avea calitate procesuală în solicitarea îmbunătățirilor doar în contradictoriu cu SC B., deoarece din probele administrate rezultă că toate aceste lucrări au fost efectuate și desocotite între cele două societăți comerciale în baza contractului de închiriere nr. x/2000.

În motivele de apel formulate împotriva soluției instanței de fond, SC E. SRL a criticat împrejurarea că instanța de fond nu a dispus obligarea în solidar la plata contravalorii acestor îmbunătățiri a reclamantului și a SC B. SA, fiind evident în aceste condiții că raporturile juridice care au determinat efectuarea acestor lucrări își au izvorul în contractul de închiriere și decontările dintre cele două societăți.

4. În mod greșit instanța de apel a soluționat cererea de intervenție formulată de SC E. SRL reținând că în speță ar opera instituția îmbogățirii fără justă cauză.

Analiza cererii de intervenție din perspectiva îmbogățirii fără justă cauză nu poate fi realizată făcând abstracție de dispozițiile art. 9 și art. 48 alin. (3) ale Legii nr. 10/2001 din care rezultă că legea specială nu recunoaște, în cazul imobilelor preluate fără titlu, îmbogățirea fără justă cauză a proprietarului acestora, ci indică expres, ca persoane împotriva cărora se îndreaptă cererea de despăgubire, statul sau unitatea deținătoare.

Împrejurarea reținută de instanța de apel că prin decizia nr. 2304/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost trimisă cauza spre rejudecare pentru lămurirea cadrului procesual al litigiului și a temeiului juridic al acțiunii, nu îndreptățea instanța de apel să rețină că în speța de față a fost depășită etapa restituirii imobilului preluat de către stat, iar cererea nu mai poate fi interpretată ca având un caracter accesoriu sau incident față de o altă procedură în curs, stabilindu-se caracterul de drept comun al acțiunii.

În realitate, prezenta cauză a fost promovată în anul 2004, concomitent cu soluționarea cererii de retrocedare în baza Legii nr. 10/2001 formulată de autoarea reclamantului, fiind suspendată judecata până la soluționarea irevocabilă a cererii de retrocedare, fiind evident că soluțiile asupra tuturor acțiunilor din prezenta cauză depindeau în mod esențial de retrocedarea imobilului către autoarea reclamantului în baza Legii nr. 10/2001.

În aceste condiții, este evident că nu se poate face abstracție de prevederile Legii nr. 10/2001, iar decizia de casare a instanței supreme a calificat ca fiind de drept comun acțiunea reclamantului, iar nu cererea de intervenție în interes propriu, ce trebuie raportată la dispozițiile legale în vigoare la data soluționării acesteia.

Chiar dacă cererea de intervenție ar fi analizată din perspectiva îmbogățirii fără justă cauză, pentru incidența acestei instituții juridice trebuia să se verifice dacă există o micșorare a patrimoniului SC E. SRL corespunzătoare pretențiilor formulate, respectiv dacă reclamantul poate fi ținut să complinească această diminuare a patrimoniului, câtă vreme restituirea s-a făcut în baza Legii nr. 10/2001, iar anterior restituirii între SC B. SA și SC E. SRL au existat raporturi contractuale în baza cărora au fost executate și desocotite lucrările de îmbunătățire pretinse de la reclamant.

Din evoluția procesuală a cererilor formulate de cei doi parteneri comerciali rezultă că aceștia își arogă, pe rând, calitatea de persoană care a suportat costul îmbunătățirilor pe care, în cele din urmă, instanța le-a pus în sarcina reclamantului.

În prima etapă procesuală atât SC B. SA cât și SC E. SRL au formulat cereri de chemare în judecată reciproce în care au indicat, ca persoană obligată la restituirea îmbunătățirilor, SC B., ce a beneficiat de aceste lucrări în baza acordului exprimat de AGA, respectiv devizelor de lucrări aprobate pentru fiecare etapă contractuală în parte, iar modalitatea de desocotire dintre cele două rezultă expres din faptul că în cererea de intervenție formulată de SC E. SRL în Dosar nr. x/2002 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, această societate a solicitat un drept de creanță în sumă totală de 617.298.000 ROL exclusiv TVA. Aceasta demonstrează că una din cele două societăți a dedus TVA-ul corespunzător lucrărilor pretinse și în prezenta cauză.

Pe de altă parte, în încheierea de ședință din 29 iunie 2015 pronunțată în Dosar nr. x/103/2010 al Tribunalului Neamț, în care au fost consemnate dezbaterile pe fond din ultimul ciclu procesual, reprezentantul SC B. SA a arătat că desocotirea părților s-a realizat în anul 2005, iar nu în 2010, prin urmare, în ceea ce privește prescripția capătului de cerere formulat de intervenienta SC E. SRL în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC B., termenul s-a împlinit cu mult înainte de a se introduce cererea.

Refuzul constant al SC E. SRL de a prezenta bilanțurile contabile aferente anilor 2000-2004 din care rezultă că investiția a fost recuperată, eventual amortizată, precum și refuzul instanței de a pune în vedere acesteia să prezinte documentele solicitate, au făcut imposibilă dovedirea, de către reclamant, a faptului că nu există o micșorare a patrimoniului, respectiv nu există prejudiciu ci dimpotrivă, intervenienta a beneficiat de o reducere substanțială a chiriei, ceea ce a permis atât recuperarea contravalorii acestor lucrări, cât și obținerea unor beneficii substanțiale.

Recurentul susține că lipsirea sa de folosința bunului, acordarea unei sume derizorii ca echivalent al lipsei de folosință și obligarea la plata unei sume considerabile raportată la veniturile modeste ale acestuia, echivalează cu o nouă expropriere, de data aceasta în favoarea acelora care au beneficiat de bunul în litigiu pe toată perioada procedurii de restituire.

III. Instanța de apel nu a acordat cheltuielile de judecată, respectiv cele din prima etapă procesuală în sumă de 5729 RON reprezentând 673 RON taxă în primă instanță, 356 RON taxă în apel, 200 RON taxă în recurs, 4500 RON onorariu avocațial la Înalta Curte de Casație și Justiție, fără a argumenta în vreun fel respingerea apelului formulat pe acest considerent. În schimb, a admis apelul formulat de SC E. Roman și a fost obligat la suma de 2800 RON cheltuieli de judecată din etapele procesuale precedente, inclusiv onorariul de avocat la Înalta Curte de Casație și Justiție, prin această modalitate de soluționare a cererilor de cheltuieli de judecată, instanța creând o inechitate între părți.

IV. În mod nelegal instanța de apel a menținut dispoziția de obligare a reclamantului la plata taxei judiciare de timbru, în condițiile în care, potrivit legii speciale-Legea nr. 247/2005, prin derogare de la dreptul comun, cererile pentru valorificarea oricărui drept vizând imobilul retrocedat, deci, inclusiv cele privind echivalentul lipsei de folosință, sunt scutite de la plata taxei de timbru.

Față de cele prezentate, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei nr. 617 din 19 mai 2016 cu obligarea SC B. SA Roman la plata echivalentului lipsei de folosință a imobilului prin raportare la valoarea reală a chiriilor practicate și acceptate chiar între părțile prezentului litigiu, chirie calculată la suprafața totală de 512 m.p.

A solicitat, de asemenea, respingerea cererii de intervenție formulate de SC E. SRL Roman, în principal în considerarea excepțiilor invocate și în subsidiar ca nefondată.

Recurenta-pârâtă SC B. SA Roman și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ., formulând următoarele critici:

1. În mod greșit instanța de apel a obligat pârâta la plata, către reclamant, a fructelor civile aferente perioadei anterioare rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii prin care s-a dispus retrocedarea imobilului, cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și a art. 485-486 C. civ. (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Principala critică se referă la modul nelegal în care a fost soluționată problema existenței, în patrimoniul recurentei B. SA, a obligației de a plăti fructe civile către moștenitorul lui A., respectiv C., pentru perioada anterioară rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii prin care s-a dispus retrocedarea imobilului.

Pe o perioada de cca. 13 ani în care imobilul clădire a fost în proprietatea și posesia SC B. SA, aceasta susține că a exploatat doar acest imobil construcție prin încheierea unui contract de închiriere cu chiriașul SC E. SRL Roman (ultimul contract de închiriere nr. x din 10 ianuarie 2000 pentru suprafața de 346,5 m.p. la un preț de 0,75 dolari SUA/m.p.). Exploatarea imobilului clădire s-a efectuat în mod public și sub nume de proprietar.

La data de 01 noiembrie 2001 reclamanta A. a formulat cerere de retrocedare, iar la data de 10 martie 2005 imobilul a fost predat acesteia (conform procesului verbal de executare întocmit de executor judecătoresc L. pe baza deciziei nr. 64/2004 a Curții de Apel Bacău, decizie falsificată prin aplicarea mențiunii „irevocabil” și ulterior desființată prin decizia nr. 10026 din 12 februarie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție).

Data la care a rămas irevocabilă hotărârea de retrocedare este 02 iulie 2008, data pronunțării deciziei nr. 107, dată la care însă reclamanta A. se afla deja în posesia și folosința imobilului în litigiu. Începând cu această dată, 02 iulie 2008, dreptul de proprietate și dreptul de a deține imobilul clădire și de a percepe fructele acestuia urmau să-și înceteze existența în patrimoniul SC B. SA.

B. SA a deținut întregul imobil construcție (inclusiv partea care a fost retrocedată) în baza unui titlu provenit de la Statul Român, titlu constituit în baza Legii nr. 15/1990.

Potrivit dispozițiilor legii speciale-Legea nr. 10/2001, dreptul de proprietate al lui A. este susceptibil de a fi exercitat în deplinătatea atributelor sale începând cu data rămânerii irevocabile a hotărârii de retrocedare-02 iulie 2008, urmând ca pentru perioada anterioară-octombrie 1990-02 iulie 2008, acesta să aparțină SC B. SA.

Sub acest aspect se impune înlăturarea obligării recurentei-pârâte la plata, către reclamant, a sumei de 40.107 RON cu titlu de fructe civile aferente perioadei cuprinse între data notificării și data de 10 mai 2005 - data transferului posesiei către A. Instanța de fond și instanța de apel au soluționat cauza cu încălcarea prevederilor legii speciale - art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/1990 - precum și cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 485 și 486 C. civ. care devin incidente doar după aplicarea prevederilor legii speciale.

Mai mult, instanțele de fond și de apel au ignorat situația de fapt, respectiv că persoana care a revendicat imobilul (A.) a intrat în posesia părții din imobilul construcție care în final i-a fost retrocedată și că l-a exploatat încă anterior rămânerii irevocabile a hotărârii de retrocedare (decizia civilă nr. 107 din 02 iulie 2008).

2. Nelegalitatea modului în care instanța de fond și cea de apel au determinat valoarea fructelor civile aferente presupusei folosințe a terenului de către SC B. SA.

Cu toate că, în opinia sa, fructele civile nu sunt datorate anterior datei rămânerii irevocabile a hotărârii din dosarul de retrocedare, respectiv a hotărârii nr. 107/2008, critică hotărârea instanțelor de fond și de apel și sub aspectul modului total nelegal în care au aplicat prevederile legale referitoare la stabilirea valorii fructelor civile (chirii) prin extrapolarea, fără niciun temei de drept sau de fapt în probatoriul administrat în cauză, a unei chirii de 0,75 dolari SUA/m.p. și pentru terenul (identificat cu simbolul C2 în expertiza J.) în suprafață de 324,77 m.p. suprafața care nu a fost deținută și exploatată de SC B. SA astfel după cum rezultă din probatoriile administrate, fiind deținută și exploatată de către moștenitorul lui A., SC E. SRL, în baza unui contract de închiriere încheiat cu SC M. SA și N. SA Roman, astfel cum rezultă și din procesul verbal al executorului Judecătoresc L. precum și din expertiza J.

Prin urmare, apreciază că hotărârea instanței de apel este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

3. Consideră că este nefondată obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2200 RON, către reclamant, stabilite de instanța de fond, urmare a nelegalității hotărârilor.

Solicită obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată efectuate în instanța de fond, apel și recurs în ipoteza admiterii recursului.

A.A.A.S. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursurilor.

F. a formulat întâmpinare, solicitând, în ceea ce o privește, menținerea dispozițiilor instanțelor de fond.

Reclamantul a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat de SC B. SA, iar aceasta, la rândul său, a solicitat prin întâmpinare, respingerea recursului declarat de reclamant, în ceea ce privește criticile de nelegalitate ce vor fi reținute.

Prin încheierea din Camera de consiliu din data de 16 noiembrie 2016 a fost admisă cererea de ajutor public judiciar formulată de recurentul reclamant sub forma scutirii de la plata taxei judiciare de timbru.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Litigiul poartă asupra cererii fostului proprietar de a i se restitui fructele civile ale unui imobil restituit în natură în baza Legii nr. 10/2001, precum și asupra obligației sale de plată a contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului.

Reclamantul critică, prin motivele de recurs, cuantumul despăgubirilor la plata cărora pârâta, în calitate de unitate deținătoare, a fost obligată, cu titlu de fructe civile, stabilit prin raportare la chiria percepută de pârâtă pentru imobil; contestă obligarea sa la plata contravalorii îmbunătățirilor către intervenientul devenit coproprietar, atât sub aspectul respingerii unor excepții procesuale cât și pe fond; susține că în mod greșit au fost calculate cheltuielile de judecată și că nu datorează taxa de timbru pusă în sarcina sa.

La rândul său, pârâta apreciază că nu datorează plata fructelor civile pe perioada anterioară rămânerii irevocabile a hotărârii prin care s-a dispus retrocedarea imobilului, 2 iulie 2008; contestă cuantumul acestora prin raportare la suprafața de teren deținută în folosință, precum și obligarea sa de către instanța de fond la plata cheltuielilor de judecată.

Întrucât modalitatea de soluționare a cererii referitoare la plata despăgubirilor echivalente fructelor civile ale imobilului este criticată de ambii recurenți, Înalta Curte va analiza acest raport juridic, verificând legalitatea soluției pronunțate.

Astfel, în esență, se reține că instanța de fond a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantului despăgubiri (fructe civile) pentru perioada cuprinsă între data de 01 ianuarie 2002 - dată la care, potrivit aprecierii primei instanțe, buna credință a pârâtei a încetat (aceasta fiind data expirării celor 60 de zile de la depunerea notificării de către autoarea reclamantului, A., în care pârâta era obligată, potrivit Legii nr. 10/2001, să răspundă notificării și să constate că preluarea a fost una abuzivă și fără titlu în sensul dispozițiilor art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, dreptul de proprietate al autoarei reclamantului fiind recunoscut cu efect retroactiv) și data de 10 martie 2005, când acest imobil a fost predat numitei A.

Cuantumul despăgubirilor a fost calculat în raport de nivelul chiriei convenite în baza contractului de închiriere din 10 ianuarie 2000 încheiat între pârâtă și intervenienta SC E. SRL Roman, în cuantum de 260 dolari SUA lunar (260 dolari SUA x 38 luni x 4,0549 RON = 40.107 RON).

Soluția a fost menținută de instanța de apel care a apreciat că a fost corect stabilită atât perioada în litigiu, cât și cuantumul despăgubirilor, prin raportare la suprafața restituită și sumele efectiv încasate de pârâtă, ca posesor de rea credință, din contractul de închiriere, acesta fiind câștigul realizat cu titlu de fructe civile.

Înalta Curte apreciază că este fondată critica formulată de recurenta-pârâtă SC B. SA Roman întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care se referă la împrejurarea că în mod greșit instanțele de fond au obligat-o la plata, către reclamant, a fructelor civile aferente perioadei anterioare rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus retrocedarea imobilului, cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și a art. 485-486 C. civ.

Astfel, instanța de apel a validat hotărârea instanței de fond de acordare a despăgubirilor echivalente cu valoarea chiriei începând cu data de 1 ianuarie 2002, reținând reaua credință a unității deținătoare, care ar fi putut aprecia, la data notificării, asupra caracterului abuziv al preluării și a viciilor titlului său.

Este adevărat că în categoria fructelor civile ale unui imobil este inclusă și valoarea chiriilor încasate din cedarea dreptului de folosință al acestuia și că, potrivit art. 483 din vechiul C. civ., ele se cuvin proprietarului în puterea dreptului de accesiune.

Potrivit art. 485 C. civ., posesorul unui bun câștigă proprietatea fructelor dacă posedă bunul cu bună-credință, în caz contrar el fiind obligat să restituie fructele celui care revendică respectivul bun. Art. 486 mai stabilește că posesorul unui bun este de bună-credință când posedă ca proprietar în puterea unui titlu translativ de proprietate, ale cărui vicii nu-i sunt cunoscute iar art. 487 precizează că buna-credință încetează din momentul când aceste vicii ale titlului său îi sunt cunoscute.

Aceste dispoziții reglementează regimul juridic de drept comun ce guvernează efectele admiterii unei acțiuni în revendicare, în urma căreia dreptul de proprietate al revendicatorului, ce exhibă un titlu preexistent, este recunoscut cu efect retroactiv, în patrimoniul său. În această situație fructele se datorează de la data la care posesorul dovedit a nu avea un titlu de proprietate valabil, a putut cunoaște viciile titlului său, nemaiputând vorbi de la acea dată de bună credință.

Or, în cauză, nu a existat o acțiune în revendicare, pentru ca, în procesul de comparare a titlurilor, să se constate că dreptul fostului proprietar este preferabil și că pârâta ar fi trebuit să cunoască faptul că a dobândit dreptul de la un neproprietar ce nu îi putea transmite un titlu valabil.

Autoarea reclamantului a uzat de procedura specială de reparație reglementată de Legea nr. 10/2001, obținând restituirea în natură a acestui bun ce fusese preluat abuziv de stat anterior anului 1989.

Într-o astfel de procedură nu prezintă importanță dacă imobilul a fost preluat sau nu cu titlu, el fiind suspus restituirii în natură dacă sunt îndeplinite condițiile de formă și fond prevăzute de legea specială.

Dreptului obținut de fostul proprietar în procedura specială de restituire în natură a unui bun nu i se poate atribui un caracter retroactiv, nici chiar prin prisma faptului că la data restituirii era în vigoare art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 potrivit căruia, persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi. Aceasta întrucât rezultă, din chiar textul de lege menționat, că dreptul de proprietate astfel recunoscut nu poate fi exercitat efectiv decât de la data emiterii unei dispoziții sau hotărâri judecătorești de restituire. În acest sens, titlul de proprietate asupra bunului nu poate fi considerat a fi cel existent dinaintea preluării ce ar fi supraviețuit, ci cel emis în procedura Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, nu se pune problema analizei bunei sau relei credințe a pârâtei ca unitate deținătoare, decât de la momentul la care autoarea reclamantului a dobândit un titlu de proprietate în procedura Legii nr. 10/2001. Întrucât, în ceea ce privește acest imobil, procedura specială a urmat și faza jurisdicțională, autoarea reclamantului a devenit proprietarul imobilului la data rămânerii definitive a hotărârii în dosarul de retrocedare inițiat în baza Legii nr. 10/2001 (respectiv la data pronunțării deciziei nr. 64 din 02 iulie 2008 a Curții de Apel Bacău) prin care s-a dispus retrocedarea parțială a imobilului către A., neavând relevanță existența unor hotărâri anterioare, pronunțate în acel litigiu, ce au fost desființate de instanța de control judiciar.

În consecință, pârâta datorează fructele imobilului de la data la care autoarea reclamantului a devenit proprietara imobilului (2 iulie 2008) și pe care le putea pretinde în virtutea unui drept de accesiune, în ipoteza în care nu s-ar fi aflat la acel moment în posesia respectivului imobil.

Însă, în prezenta cauză, se constată că pârâta a predat posesia imobilului cu mult anterior acestei date, respectiv la 10 martie 2005, în executarea unei hotărâri desființate, ulterior, în primul ciclu procesual în dosarul de restituire întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, Înalta Curte constată că susținerile recurentei pârâte sunt fondate, neputându-se reține în sarcina sa existența vreunei obligații de restituire a fructelor civile pentru perioada 2002-2005, întemeiate pe prevederile art. 483 și 485 C. civ., astfel cum au apreciat instanțele de fond.

În consecință, din această perspectivă Înalta Curte va admite recursul în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va modifica decizia apelată în baza 312 alin. (1) C. proc. civ. în sensul că va admite apelul declarat de pârâta B. SA împotriva sentinței civile nr. 1361 din 8 iulie 2015 a Tribunalului Neamț, pe care o va schimba, în parte, în sensul respingerii acțiunii în despăgubiri formulate de reclamantul C.

Vor fi menținute celelalte dispoziții ale deciziei atacate, pentru următoarele considerente:

Criticile referitoare la modul de calcul al despăgubirilor, atât cea formulată de reclamant cu referire la greșita raportare la nivelul redus al chiriei rezultată din contractul de închiriere al imobilului, cât și cea formulată de pârâtă referitor la necorelarea cu suprafața supusă locațiunii, nu vor mai fi analizate întrucât nu mai prezintă relevanță față de soluția de respingere în totalitate a cererii pentru inexistența unui drept subiectiv al reclamantului de a pretinde aceste despăgubiri.

Reclamantul a mai criticat admiterea cererii de intervenție formulată de SC E. SRL Roman și obligarea sa la plata contravalorii îmbunătățirilor efectuate de aceasta în calitate de locatar al imobilului în perioada 2000-2005 cu acordul pârâtei, unitate deținătoare, în cuantum de 107.438 RON sub următoarele aspecte:

1. Dreptul intervenientei de a solicita contravaloarea despăgubirilor este prescris, întrucât, având în vedere că îmbunătățirile au fost realizate în perioada 2000-2001, acesta a început să curgă de la data la care societatea a luat cunoștință cine este persoana împotriva căreia ar fi putut să se îndrepte pentru recuperarea valorii investite. În acest sens, menționează data de 10 martie 2005, data predării bunului către autoarea reclamantului sau data de 2 decembrie 2005, data pronunțării deciziei de casare nr. 10026 din 02 decembrie 2005. Întrucât cererea de intervenție a fost formulată la data de 15 februarie 2010, dar numai în contradictoriu cu SC B. și abia ulterior precizată ca fiind în contradictoriu și cu reclamantul, rezultă, în opinia sa, că aceasta a fost formulată cu depășirea termenului de prescripție de 3 ani.

Este neîntemeiată o astfel de critică în condițiile în care instanțele de fond au apreciat corect că prescripția dreptului la acțiune a locatorului începe să curgă de la momentul la care acesta pierde folosința bunului și, implicit, a îmbunătățirilor încorporate, pe care le-a utilizat. Astfel fiind, pe toată perioada deținerii bunului, titularul investiției poate pretinde contravaloarea acesteia, având un interes actual și legitim.

Prin urmare, contrar susținerilor recurentului reclamant, nu prezintă relevanță data predării imobilului către autoarea reclamantului, A. (10 martie 2005) și nici data de 2 decembrie 2005, data pronunțării deciziei de casare nr. 10026 din 02 decembrie 2005, câtă vreme s-a reținut, pe situația de fapt a litigiului, că SC E. SRL Roman a continuat să folosească imobilul și ulterior acestor date menționate de reclamant, pe baza contractelor de închiriere încheiate cu defuncta A. și, ulterior, cu însuși reclamantul C.

2. În mod greșit instanța de apel a respins excepția autorității de lucru judecat, nu a analizat subzistența în cauză a puterii de lucru judecat, considerând că, în ceea ce privește respingerea acelorași pretenții formulate în contradictoriu cu A. în Dosarul nr. x/2005 al Judecătoriei Roman, în care s-a pronunțat sentința nr. 1375/2005, a operat un alt temei de drept, respectiv dispozițiile art. 111 C. proc. civ., fără a avea în vedere temeiul de drept material în baza căruia s-a pronunțat sentința nr. 1375/2005, și anume art. 9 și 53 din Legea nr. 10/2001, precum și împrejurarea că restituirea către autoarea reclamantului s-a făcut în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001 fiind aplicabile dispozițiile art. 9 din lege potrivit cărora „bunul se restituie liber de orice sarcini".

Nu va fi reținută critica greșitei soluționări a excepției, întrucât corect s-a apreciat că nu este incident în cauză efectul negativ al autorității de lucru judecat, neexistând identitate de cauză între cele două litigii, față de temeiurile juridice diferite pe care s-au întemeiat pretențiile: dispozițiile Legii nr. 10/2001, respectiv dreptul civil comun.

Nu poate fi reținut nici efectul pozitiv al acestei excepții întrucât reclamantul nu se poate prevala de considerentele sentinței nr. 1375 din 24 iunie 2005 a Judecătoriei Roman în condițiile în care, în acel litigiu, acțiunea în pretenții s-a întemeiat exclusiv pe dispozițiile art. 53 din Legea nr. 10/2001, în prezenta cauză pretențiile fiind întemeiate pe principiul de drept comun al îmbogățirii fără justă cauză.

În acest sens se constată că în litigiul la care reclamantul se raportează, acțiunea în despăgubiri, transformată din acțiune în constatare în acțiune în realizare, a fost respinsă în fond prin sentința civilă nr. 1375 din 24 iunie 2005 a Judecătoriei Roman, menținută prin decizia nr. 127 din 25 noiembrie 2005 a Tribunalului Neamț. Deși în considerentele primei instanțe este inserată și aprecierea reținută de reclamant că imobilul renovat este restituit în starea în care se află liber de orice sarcini, cererea de acordare a contravalorii îmbunătățirilor a fost respinsă pe considerentul că temeiul de drept invocat, art. 53 din Legea nr. 10/2001, în forma de la data judecării acelei cauze, nu este aplicabil în situația spațiilor comerciale. Această concluzie reprezintă și motivarea respingerii recursului formulat de SC E. SRL, astfel că nu a existat o cercetare a fondului pretențiilor în acel dosar, care să poată fi opusă cu puterea unei prezumții de adevăr judiciar, în prezenta cauză.

3. În mod greșit instanța de apel a respins excepția lipsei calității procesuale active a intervenientei SC E. SRL, care avea o astfel de calitate în solicitarea îmbunătățirilor doar în contradictoriu cu SC B., întrucât raporturile juridice care au determinat efectuarea acestor lucrări își au izvorul în contractul de închiriere și decontările dintre cele două societăți.

Susținerea reclamantului nu poate fi primită întrucât obligația sa de plată are ca izvor sporul de valoare al imobilului dobândit urmare a îmbunătățirilor efectuate cu efect direct asupra patrimoniului proprietarului la momentul restituirii în natură a imobilului, creditorul obligației fiind persoana care a efectuat aceste îmbunătățiri. Împrejurarea că între părțile contractului de locațiune ar fi existat o desocotire a fost negată de acestea care, fiecare în parte, a solicitat acordarea contravalorii lor, susținând că valoarea investiției urma a fi rambursată de proprietar.

4. În mod greșit instanța de apel a soluționat cererea de intervenție formulată de SC E. SRL reținând că în speță ar opera instituția îmbogățirii fără justă cauză în condițiile în care, astfel cum rezultă analiza dispozițiilor art. 9 și art. 48 alin. (3) ale Legii nr. 10/2001, legea specială nu recunoaște, în cazul imobilelor preluate fără titlu, îmbogățirea fără justă cauză a proprietarului acestora, ci indică expres, ca persoane împotriva cărora se îndreaptă cererea de despăgubire, statul sau unitatea deținătoare. Recurentul susține că nu se poate face abstracție de prevederile Legii nr. 10/2001, iar decizia de casare a instanței supreme a calificat acțiunea reclamantului ca fiind de drept comun, iar nu cererea de intervenție în interes propriu, ce trebuie raportată la dispozițiile legale în vigoare la data soluționării acesteia. Mai arată că în cauză nu s-a dovedit o micșorare a patrimoniului SC E. SRL corespunzătoare pretențiilor formulate, și nici că reclamantul poate fi ținut să complinească această diminuare a patrimoniului, câtă vreme restituirea s-a făcut în baza Legii nr. 10/2001. Recurentul consideră că investiția a fost recuperată, eventual amortizată, că nu există prejudiciu ci dimpotrivă, intervenienta a beneficiat de o reducere substanțială a chiriei, ceea ce a permis atât recuperarea contravalorii acestor lucrări, cât și obținerea unor beneficii substanțiale. Consideră că obligarea sa la plata unei sume considerabile raportată la veniturile sale modeste echivalează cu o nouă expropriere, de data aceasta în favoarea acelora care au beneficiat de bunul în litigiu pe toată perioada procedurii de restituire.

Reclamantul pornește în formularea acestei critici de la o greșită interpretare și aplicare în cauză a dispozițiilor art. 9 și 48 din Legea nr. 10/2001. Astfel, chiar dacă titlul de proprietate este emis în procedura specială a Legii nr. 10/2001, fiind supus regimului juridic reglementat de această lege, litigiul de față poartă asupra unor drepturi de creanță, izvorâte din acte și fapte juridice independente de legea specială, ce își au izvorul juridic în normele dreptului comun. Astfel cum a constatat în mod irevocabil, în primul ciclu procesual, instanța de recurs, în considerentele deciziei nr. 2304 din 23 septembrie 2014, etapa de restituire a imobilului preluat de către stat a fost depășită, prin urmare nici prezenta cerere nu poate fi interpretată ca având caracter accesoriu sau incident față de demersul prin care reclamanta a redobândit imobilul de la stat, în condițiile în care nu a fost demarată sub imperiul legii speciale.

Cum aceste îmbunătățiri au avut un caracter necesar și util, dată fiind vechimea construcției, ele profită proprietarului care, potrivit dreptului comun incident în cauză, este ținut, și în situația imobilelor restituite în natură, de obligația de a le restitui contravaloarea. Cum îmbunătățirile sunt efectiv încorporate în imobilul restituit, și în situația înlăturării de la aplicare, în cauză, a dispozițiilor legii speciale, odată ce a fost dovedită existența faptului juridic licit, este aplicabil principiul de drept al îmbogățirii fără justă cauză care permite, pe calea unei actio de in rem verso, o compensare între patrimoniul care a suferit pierderea creanței încorporate în bunul pe care l-a folosit și cel care s-a mărit cu valoarea acestor îmbunătățiri.

Reclamantul a mai susținut că intervenienta nu ar fi suferit o veritabilă micșorare a patrimoniului cu valoarea acestor despăgubiri întrucât a recuperat valoarea investiției prin utilizarea acesteia și prin stabilirea unui cuantum al chiriei încasate de pârâtă sub nivelul celei de piață și a invocat cuantumul exagerat al valorii acestora raportat la valoarea imobilului.

Susținerile reclamantului nu pot fi considerate ca argumente pertinente într-o critică de nelegalitate întrucât se referă la o situație de fapt ce ar fi fost greșit reținută pe baza unui probatoriu insuficient și greșit interpretat. Or, problemele ce țin de administrarea și interpretarea probelor exced limitelor controlului judiciar de legalitate ce poate fi efectuat în recurs, motiv pentru care nu pot fi analizate.

În fine, ambii recurenți au formulat critici privind cheltuielile de judecată puse în sarcina lor.

Susține reclamantul că instanța de apel nu i-a acordat cheltuielile de judecată din primul ciclu procesual, în schimb, le-a acordat pe cele solicitate de intervenientă și că, dat fiind caracterul litigiului, oricum era scutit de plata taxei de timbru.

La rândul său, pârâta a criticat faptul că instanța de fond a obligat-o la plata, către reclamant, a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2200 RON.

Pretenția reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată din primul ciclu procesual nu mai poate fi admisă în baza temeiului legal reprezentat de art. 274 C. proc. civ. întrucât, la finalizarea acestui proces, acesta are calitatea de parte căzută în pretenții, astfel că, față de împrejurarea că acțiunea sa a fost respinsă, nu mai are dreptul de a recupera cheltuielile de judecată efectuate în prezentul proces.

Referitor la împrejurarea că ar fi fost scutit de plata taxei de timbru, această susținere nu poate fi analizată în prezentul recurs în condițiile în care reclamantul avea la dispoziție o reglementare specială prin care putea să atace statuările unei instanțe cu privire la caracterul timbrabil sau nu al acțiunii, respectiv calea reexaminării prevăzute de art. 18 din Legea nr. 146/1997, astfel cum au fost interpretate prin decizia nr. 7 din 8 decembrie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Susținerea pârâtei care se referă la împrejurarea că ar fi fost obligată de instanța de fond la plata unei sume de 2200 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezintă o critică ce ține de faza procesuală a apelului întrucât a vizat o măsură dispusă de prima instanță, critică ce nu poate fi analizată direct în recurs.

De asemenea, deși reclamantul a invocat în drept și dispozițiile art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., iar pârâta și dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., criticile formulate nu au fost încadrate de părțile recurente în aceste cazuri de nelegalitate și nici instanța de recurs nu a putut proceda la o astfel de încadrare prin prisma competențelor conferite de dispozițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., motiv pentru care nu au fost reținute.

Față de toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge recursul reclamantului, va admite în limitele menționate anterior recursul pârâtei cu consecința admiterii apelului și respingerii acțiunii formulate de reclamant împotriva sa, menținând celelalte dispoziții ale deciziei recurate în privința cererii de intervenție și ale sentinței.

În baza art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte îl va obliga pe reclamant la plata către pârâta a sumei de 905 RON reprezentând taxă judiciară de timbru în apel și de 1107,64 RON reprezentând taxă judiciară de timbru în recurs, precum și la plata sumei de 2298,09 RON către intimata - intervenientă SC E. SRL reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, cu titlu de onorariu avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C. împotriva deciziei nr. 617 din 19 mai 2016 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă.

Admite recursul declarat de pârâta SC B. SA împotriva aceleiași decizii.

Modifică, în parte, decizia nr. 617 din 19 mai 2016 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă, și admite apelul declarat de pârâta B. SA împotriva sentinței civile nr. 1361 din 8 iulie 2015 a Tribunalului Neamț, pe care o schimbă, în parte, în sensul respingerii acțiunii în despăgubiri formulate de reclamantul C.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței.

Obligă pe recurentul - reclamant către recurenta - pârâtă la plata sumei de 905 RON reprezentând taxă judiciară de timbru în apel și de 1107,64 RON reprezentând taxă judiciară de timbru în recurs, precum și la plata sumei de 2298,09 RON către intimata - intervenientă SC E. SRL reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 noiembrie 2016.