Clash between final reinstatement judgment and pre-existing residential sales under Law 112/1995; priority of prior court-ordered restitution over good faith acquisition by tenants

Decizia nr. 2263/2016

Asupra cauzei de față constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București sub nr. x/299/2007, la data de 25 ianuarie 2007, reclamanta A., a chemat în judecată pe pârâții B., C., D., E. și F. solicitând obligarea pârâților de a-i lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie 4 apartamente din imobilul situat în București, Calea V.

În susținerea acțiunii reclamanta a arătat că imobilul situat în București, Calea V., format din teren și construcție parter+subsol+7 etaje, a aparținut mamei sale, G., fiind dobândit de aceasta de la H., prin contractul autentic din 10 octombrie 1938, înscris în registrul de transcripțiuni la Grefa Tribunalului Ilfov. Pe teren, în baza autorizației de construcție din 10 septembrie 1940, G. a edificat construcția existentă în Calea V.

Prin adresa din 26 martie 1948, Ministerul Afacerilor Interne a înștiințat-o pe G. că acest imobil a fost „recenzat conform art. 12 din Legea nr. 439/1945”. Această înștiințare nu a produs însă efecte, întrucât imobilul din Calea V. apare ca fiind expropriat atât de pe numele mamei reclamantei, cât și de pe numele reclamantei prin Decretul nr. 244/1949, decret cu caracter individual dat în baza hotărârii Consiliului de Miniștrii nr. 587/1949. Ulterior, în temeiul Legii nr. 112/1995, reclamanta a formulat cerere de restituire a imobilului respinsă la 21 decembrie 1998 reținându-se că imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului de expropriere nr. 224/1949 și ca atare nu face obiectul Legii nr. 112/1995. Reclamanta a mai arătat că, în anul 1998 a formulat acțiune în revendicarea imobilului în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București admisă în mod irevocabil prin sentința civilă nr. 10160/1998 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București în baza căreia la 19 ianuarie 1999, prin executorul judecătoresc, s-a procedat la punerea în posesie a imobilului revendicat.

S-a mai învederat că în toată această perioadă, din anul 1995, autoritatea publică competentă, cu rea-credință și cu nerespectarea dispozițiilor legale, a procedat la vânzarea apartamentelor din imobilul situat în Calea V. către chiriași, fiind încheiate 11 contracte de vânzare-cumpărare după cum urmează: contractul de vânzare cumpărare din 21 octombrie 1998 prin care Primăria Municipiului București vinde către I. ap. 12 și 13 de la et. 2; contractul de vânzare cumpărare din 10 aprilie 1998, pentru ap. 25, et. 4, cumpărător fiind J.; contractul de vânzare cumpărare din 09 aprilie 1998, pentru ap. 24, et.4 cumpărător fiind K:; contractul de vânzare cumpărare din 14 ianuarie 1998 pentru ap. 41 mansardă cumpărători fiind B. și C.; contractul de vânzare cumpărare din 23 mai 1997 pentru ap. 9 de la etaj 2 cumpărători fiind L. și M.; contractul de vânzare cumpărare din 15 ianuarie 1997 pentru ap. 10 etaj 2 cumpărător fiind D.; contractul de vânzare cumpărare din 15 ianuarie 1997 pentru ap. 38 cumpărătoare fiind E.; contractul de vânzare cumpărare din 14 ianuarie 1997 pentru ap. 39 cumpărătoare fiind N.; contractul de vânzare cumpărare din 12 decembrie 1996 pentru ap. 34 de la etj. 6 cumpărători fiind O. și P.; contractul de vânzare cumpărare din 04 decembrie 1996, pentru ap. 4 etj. 1 cumpărător fiind R.; contractul vânzare cumpărare din 04 decembrie 1996, cumpărător fiind S. ap. 3 de la etj. 1. În ceea ce privește calitatea procesuală activă reclamanta a arătat că este unica moștenitoare a mamei sale, G., în calitate de descendent, fapt ce rezultă din certificatul de moștenitor nr. x/1996 eliberat de notarul public.

În această calitate, având în vedere faptul că preluarea imobilului de către Statul Român a fost abuzivă și nelegală, că titlul de proprietate a antecesoarei sale nu a fost desființat, având în vedere și sentința civilă nr. 10160/1998 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, urmată de procesul verbal de punere în posesie asupra imobilului din litigiul pendinte, reclamanta a susținut că își justifică calitatea procesuală activă în cauză. S-a mai învederat că nevalabilitatea titlului de proprietate al pârâților își are temeiul în actul de naționalizare Decretul nr. 244/1949, act cu caracter individual care încălca prevederile art. 10 din Constituție și că actul care a stat la baza acestui decret, respectiv Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 587/1949, nu are forța juridică de lege, ci de hotărâre de guvern, încălcând prevederile Constituției în vigoare la data adoptării sale. Prin urmare, s-a susținut că în condițiile în care preluarea imobilului a avut loc fără titlu, dreptul de proprietate a antecesoarei sale nu a ieșit niciodată din patrimoniul ei, iar Statul Român nu a avut niciodată în patrimoniu în mod valabil acest imobil, motiv pentru care se învederează că înstrăinarea în temeiul Legii nr. 112/1995 a avut ca obiect un bun al altuia, ceea ce determină nulitatea absolută a actelor de înstrăinare.

Cu privire la aceste aspecte s-a arătat că în actuala jurisprudență și doctrină, impusă și de ultimele decizii CEDO s-a apreciat că „sunt considerate ca fiind intrate în posesia statului fără titlu nu numai locuințele preluate în fapt, ci și cele care au fost preluate de stat în temeiul unei reglementari existente, dar cu nerespectarea ei. Față de aceste aspecte, întrucât acțiunea în revendicare este admisibilă, reclamanta a solicitat a se proceda la compararea titlurilor de proprietate în baza art. 480 și urm. C. civ. și a se constata că titlul său este preferat fiind mai bine caracterizat decât titlul pârâților. În raport de aceste considerente, reclamanta a apreciat că în condițiile în care este titulara dreptului de proprietate asupra imobilului din litigiu, pârâții, au preluat doar calitatea de detentori precari neproprietari ai bunului, întocmai ca și autorul lor Statul Român.

Față de cele expuse reclamanta a solicitat obligarea pârâților de a-i lăsa în deplină proprietate imobilul format din teren și construcție situat în București, Calea V. în temeiul art. 480 și urm. C. civ.

Pârâta F. a formulat atât întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii, cât și cerere reconvențională, prin care a solicitat a se constata că a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 39 din imobilul situat în imobilul din Calea V., prin uzucapiunea de 10 ani. De asemenea la data de 01 martie 2007, pârâta F., a formulat în temeiul art. 60 și urm. C. proc. civ., cerere de chemare în garanție a Municipiului București prin Primar General, SC T. SA și Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea lor în solidar la plata unei despăgubiri în valoare de 300.000 euro pentru apartamentul nr. 39 din imobilul situat în București, Calea V., din care 100.000 euro reprezintă prețul actualizat al apartamentului și 200.000 euro reprezintă daune-interese ce constau în diferența dintre prețul achitat și prețul de piață al acestui apartament.

Pârâții D., B. și C. au invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei. La data de 26 aprilie 2007, pârâta F. și-a precizat cererea reconvențională, în sensul că suma de 300.000 euro reprezintă valoarea de circulație a apartamentului nr. 39 din imobilul situat în București, Calea V.

La data de 21 februarie 2008, chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor, prin întâmpinare a invocat atât excepția lipsei calității procesuale pasive cât și faptul că petitul privind revendicarea imobilului este evaluabil în bani neintrând în categoria acțiunilor exceptate prin lege de la plata taxelor judiciare de timbru și prin urmare reclamanții au obligația legală de a timbra acest petit. Prin sentința civilă nr. 2413 din 21 februarie 2008, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale declinând competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă, reținând că potrivit prevederilor art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., tribunalul judecă în primă instanță procesele și cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 5 miliarde RON și că valoarea imobilului din litigiul pendinte este peste 5 miliarde RON fapt ce rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză. Astfel, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 13608/3/2008, la data de 08 aprilie 2008.

Prin sentința civilă nr. 1066 din 27 mai 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost respinsă excepția lipsei capacității de folosință și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei. A fost respinsă excepția lipsei calității procesule pasive a Ministerului Finanțelor Publice, pe cererea de chemare în garanție formulată de pârâta F. A fost respinsă acțiunea reclamantei A. și admisă cererea reconvențională formulată de pârâta F. constatându-se că aceasta a dobândit dreptul de proprietate asupra cotei indivize de 1/2 parte din ap. 39 situat în București Calea V. prin uzucapiunea de 10 ani. De asemenea a fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de pârâta F. ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut, cu privire la excepția lipsei capacității de folosință a reclamantei, că în urma demersurilor efectuate de instanță, s-a considerat că atâta timp cât, printr-un înscris oficial nu s-a făcut dovada că A. ar fi decedat, iar corespondența purtată cu instituțiile din Franța au confirmat faptul că aceasta ar fi în viață semnând în fața executorilor judecătorești asociați autorizați de Tribunalul de pe lângă Puteaux la data de 23 septembrie 2010, această excepție nu este incidentă în cauză. Cu privire la calitatea procesuală activă s-a apreciat că prin înscrisurile depuse la dosar și anume contractele de vânzare - cumpărare din 1921 și 1938 coroborate cu procesul verbal de înscriere în cartea funciară din 16 iunie 1946 și certificatul de calitate de moștenitor din 30 aprilie 1996 emis de BNP U. reclamanta a justificat atât calitatea procesuală activă și anume că este titulara unui prezumtiv drept de proprietate în calitate de moștenitoare a fostei proprietare G., pentru imobilul situat în București Calea V., cât și interesul în formularea acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. și art. 3 din Legea nr. 10/2001 având calitatea de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute de lege. S-a constatat că în cauză a fost depus în copie Decretul nr. 244/1949 prin care s-a dispus exproprierea imobilului din litigiu, precum și o înștiințare din care rezultă că la 26 martie 1948 imobilul fusese recenzat de către Ministerul Afacerilor Interne fiind ocupat de S.A.R. V. apreciindu-se că nu există nici o contradicție între aceste 2 acte de preluare, deoarece la nivelul anului 1948 imobilul putea fi recenzat, respectiv rechiziționat și ocupat, iar ulterior în anul 1949 putea fi trecut în proprietatea Statului în temeiul Decretului nr. 244/1949.

În ce privește modalitatea trecerii în proprietatea Statului Român a imobilului din litigiu s-a reținut că acesta a fost preluat cu titlu în baza Decretului de expropriere nr. 244/1949, în mod abuziv, și că în anul 1998 prin sentința civilă nr. 10160, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București a fost admisă în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București, acțiunea în revendicare formulată de reclamantă, că punerea în posesie cu privire la imobil s-a efectuat la data de 19 ianuarie 1999, însă anterior acestei date au fost încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 contracte de vânzare - cumpărare cu foștii chiriași respectiv cu pârâții din prezenta cauză.

Față de faptul că acțiunea în revendicare formulată de reclamantă a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 și urm. C. civ., tribunalul a avut în vedere faptul că, în principiu o astfel de acțiune este admisibilă și după apariția Legii nr. 10/2001, deoarece niciun articol din lege nu consideră ca inadmisibile acțiunile de drept comun privind revendicarea unor imobile preluate în mod abuziv de stat. Situația juridică a imobilului în litigiu este reglementată de art. 2 din Legea nr. 10/2001 privind imobilele preluate abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și în acest sens potrivit art. 6 pct. 2 din Legea nr. 213/1998 bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Instanța de fond a avut în vedere Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 dată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, obligatorie pentru instanță în condițiile art. 329 alin. (3) C. proc. civ. și faptul că reclamanta a dobândit imobilul prin succesiune legală de la fosta proprietară G., că la momentul dobândirii bunul imobil fusese preluat cu titlu de către stat prin Decretul nr. 244/1949. S-a reținut că pârâții B. și C. au dobândit imobilul prin contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 la data de 14 ianuarie 1998, deși la acea dată exista o cerere formulată de reclamantă la 30 aprilie 1996 în temeiul art. 2, 11, 12, 13 din Legea nr. 112/1995 privind acordarea unor despăgubiri pentru imobilul construcție și teren. Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 prin hotărârea nr. 2108 din 21 decembrie 1998 a respins cererea de restituire în natură a imobilului situat în Calea V. formulată de A.

Cum această hotărâre nu a fost atacată cu contestație în termen de 30 zile de la comunicare s-a constatat că la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare din 14 ianuarie 1998 între Primăria Municipiului București și pârâții B. și C. au fost respectate dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, în sensul că exista un contract de închiriere legal, că nu exista litigiu între fostul proprietar și chiriași pe rolul instanțelor, că titlul statului nu fusese anulat, că singura acțiune prin care s-au comparat cele 2 titluri de proprietate a fost cea soluționată prin sentința civilă nr. 10160 din 19 iunie 1998 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București în contradictoriu cu C.G.M.B., prin care s-a procedat la compararea titlurilor de proprietate fără să existe vreun capăt de cerere privind anularea titlului statului, iar la acea dată contractul de vânzare - cumpărare era deja încheiat. S-a reținut că aceeași situație există și cu privire la contractul de vânzare - cumpărare încheiat de Primăria Municipiului București cu pârâta E. și respectiv cu pârâta D., constatându-se că la data încheierii acestora (15 ianuarie 1997), titlul statului nu fusese anulat. Instanța de fond a reținut că aceeași situație exista și în ceea ce privește apartamentul nr. 39, cumpărat de către N.

Conform certificatului de moștenitor din 25 august 1998 emis de B.N.P. W., după defuncta N. decedată la 19 iulie 1998, pârâta F. în calitate de fiică, a dobândit în proprietate cota de 1/2 parte din acest apartament. În ceea ce privește acțiunea în revendicare formulată de reclamantă, tribunalul a avut în vedere că la momentul încheierii contractelor de vânzare - cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 au fost respectate dispozițiile Legii nr. 112/1995, că acțiunea în revendicare din 1998 a fost soluționată în contradictoriu cu Consiliul Municipiului București, iar pârâții persoane fizice nu au fost părți în litigiu, că nu a existat nicio acțiune în revendicare cu foștii chiriași la acea dată și nicio notificare prin care să li se aducă la cunoștință împrejurarea că reclamanta din prezenta cauză înțelege să solicite restituirea în natură a imobilului, că la acest moment contractele de vânzare - cumpărare nu au fost anulate prin nicio modalitate prevăzută de lege. În aceste condiții s-a reținut că în cauză devin incidente, pe de o parte dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001 cu modificările ulterioare, constatându-se că foștii chiriași deveniți proprietari au dobândit cu bună credință apartamentele în litigiu, că singura posibilitate pe care ar fi avut-o reclamanta ar fi fost aceea de a obține măsuri reparatorii prin echivalent reprezentând prețul de piață al imobilului dacă ar fi urmat procedura administrativă prevăzută de art. 20 din Legea nr. 10/2001. La compararea titlurilor de proprietate invocate de reclamantă și de pârâți, tribunalul a dat preferabilitate titlurilor de proprietate ale pârâților, deoarece aceștia au dobândit imobilul prin contracte de vânzare-cumpărare cu titlu oneros încheiate cu Primăria Municipiului București în calitate de reprezentant al Statului Român al cărui titlu de proprietate nu fusese anulat și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, motiv pentru care s-a apreciat că reclamanta poate beneficia potrivit art. 18 din Legea nr. 10/2001, doar de măsuri reparatorii prin echivalent.

S-a apreciat că în cauză se dă prevalență art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, potrivit căruia:”orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții sau a amenzilor”. S-a considerat că pentru siguranța raporturilor civile, a bunei credințe a terților subdobânditori în strictă corelație cu art. 1 din Protocolul 1 C.E.D.O. se impune respingerea acțiunii în revendicare formulată de reclamantă. Cu privire la cererea reconvențională formulată de pârâta F., tribunalul a avut în vedere că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru uzucapiunea de scurtă durată prevăzute de art. 1847 C. civ., în sensul că aceasta a dobândit cota de ½ parte din ap. nr. 39 prin succesiune de la mama sa N., decedată la 19 iulie 1998, unindu-se posesia acesteia cu a mamei sale care dobândise apartamentul prin contractul de vânzare-cumpărare din 14 ianuarie 1997, în condițiile în care cererea reclamantei a fost introdusă pe rolul instanței la data de 25 ianuarie 2007.

În ceea ce privește cererea de chemare în garanție formulată de pârâta F., tribunalul în temeiul art. 137 C. proc. civ., a analizat cu prioritate excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, constatând că acest pârât are calitate procesuală pasivă în cererea de chemare în garanție prin care se solicită plata în solidar a unor despăgubiri în valoare de 300.000 euro pentru apartamentul situat în București Calea V., reprezentând prețul actualizat și daune interese în temeiul art. 1336 C. civ. Instanța de fond a avut în vedere că Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în cazul în care s-ar fi admis acțiunea în revendicare și pârâta F. ar fi pierdut bunul imobil, are calitate procesuală pasivă, întrucât pârâta este titulara unui drept de creanță constând în contravaloarea de piață a bunului imobil pierdut, așa cum a decis, prin nenumărate hotărâri, Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Aceste hotărâri au venit în întâmpinarea legislației interne, respectiv a prevederilor art. 1084 C. civ., conform cărora daunele interese ce sunt datorate creditorului, cuprind atât pierderea suferită cât și beneficiul realizat (cauza Tudor Tudor contra României 24 martie 2009). S-a reținut că legiuitorul prin Legea nr. 1/2009 a instituit dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului pentru proprietarii ale căror contracte de vânzare - cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, de către Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice. Chiar dacă la momentul formulării cererii de chemare în garanție, Legea nr. 1/2009 nu era în vigoare, prin modificarea adusă Legii nr. 10/2001 și căreia tribunalul i-a dat prevalență în soluționarea prezentei cauze, se impune, pentru identitate de rațiune și, potrivit Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, dată în recurs în interesul legii, constatarea calității procesuale pasive a acestui pârât pe cererea de chemare în garanție. Pe fondul cererii de chemare în garanție, ca urmare a respingerii acțiunii în revendicare și a faptului că pârâta-reclamantă-reconvențională F. nu a căzut în pretenții și că imobilul a rămas în proprietatea ei, a fost respinsă cererea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta A. La termenul din 29 noiembrie 2013 s-a formulat cerere de intervenție în interes propriu, de către intervenienta X., în temeiul art. 50 alin. (3) C. proc. civ., prin care s-a solicitat să se constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra cotei indivize de 1/2 parte din apartamentul nr. 39 situat în București Calea V., prin uzucapiunea de 10 ani, prin joncțiunea posesiei cu cea a mamei sale, N.

Prin încheierea de ședință din 05 martie 2013, instanța de apel a încuviințat cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta X., apreciindu-se incidente dispozițiile art. 50 alin. (3) C. proc. civ., față de acordul părților.

Prin decizia nr. 22A din 21 ianuarie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV civilă, a admis apelul declarat de reclamanta A. decedată pe parcursul litigiului, prin moștenitori Y. și Z. fiind schimbată în parte sentința în sensul admiterii actiunii în revendicare și obligării pârâților de a lăsa reclamanților deplină proprietate și posesie apartamentele din imobilul din București Calea V. astfel: pârâții B. și C. apartamentul nr. 41 mansardă obiect al contractului de vânzare-cumpărare din 14 ianuarie 1998; pârâta D. apartamentul nr. 10 etj. 2 obiect al contractului de vânzare cumpărare din 15 ianuarie 1997; pârâta F. apartamentul nr. 39 etj. 7 obiect al contractului de vânzare cumpărare din 14 ianuarie 1997; pârâta E. apartamentul nr. 38 etj. 7 obiect al contractului de vânzare cumpărare din 15 ianuarie 1997.

A fost respinsă cererea reconvențională formulată de pârâta F. De asemenea a fost desființată în parte sentința apelată cu privire la cererea de chemare în garanție formulată de pârâta F. și trimisă cauza spre rejudecare la Tribunalul București.

Pentru a pronunța această hotărâre s-a reținut că pentru a exista o protecție a unui drept subiectiv al persoanei îndreptățite în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție, este necesar, potrivit jurisprudenței CEDO să fie vorba de un bun actual al acesteia, aflat în patrimoniul său, calitatea de titular al dreptului fiindu-i recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri legislative de restituire, concretizând în patrimoniul părții existența unei speranțe legitime de redobândire a bunului în materialitatea sa.

În speță, prin sentința civilă nr. 10160 din 19 iunie 1998 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, definitivă și irevocabilă, a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București dispunându-se restituirea în deplină proprietate și posesie către reclamantă a imobilului situat în București, Calea V. cu terenul aferent.

Această hotărâre vizează recunoașterea cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului, ceea ce îi conferă un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție, ocrotit de această normă, motiv pentru care s-a apreciat că este de prisos analizarea nevalabilității titlului statului, care, în contextul distincției pe care CEDO a făcut-o în hotărârea pronunțată în cauza Atanasiu, poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul la măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații.

S-a apreciat că intimații, la rândul lor, beneficiază de protecția dreptului lor în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție, întrucât reclamanta nu a solicitat anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 în termenul de prescripție prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată. În această situație, titlurile de proprietate ale pârâților asupra apartamentelor în litigiu, respectiv contractele de vânzare-cumpărare: din 14 ianuarie 1998 (pentru apartamentul nr. 41 cumpărat de pârâții B. și C.); din 15 ianuarie 1997 (pentru apartamentul nr. 10, et. 2 cumpărat de pârâta D.), din 14 ianuarie 1997 (pentru apartamentul nr. 39, etj. 7 cumpărat de N., antecesoarea pârâtei F. și din 15 ianuarie 1997, pentru apartamentul nr. 38, etj. 7 cumpărat de pârâta E.) s-au consolidat, conferindu-le pârâților un „bun actual” în sensul Convenției.

În aceste condiții, s-a analizat în ce măsură privarea reclamantei de dreptul de proprietate prin înstrăinarea bunului său de către stat pârâților chiriași, corespunde cerințelor primului alineat al art. 1 din Protocolul 1, respectiv dacă această „ingerință” a statului este prevăzută de legea internă, este justificată de o cauză de utilitate publică și, dacă există un just echilibru între cerințele protejării unui interes general al comunității și imperativul protejării dreptului fundamental al individului, în sensul acordării unei compensații rezonabile și efective în schimbul bunului de care a fost deposedat.

S-a constatat că această analiză a fost făcută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele pilot soluționate în materia imobilelor preluate de stat (Străin împotriva României, Hotărârea din 21 iulie 2005, Păduraru împotriva României, Hotărârea din 01 decembrie 2005, Porțeanu împotriva României, Hotărârea din 16 februarie 2006), ale căror concluzii au fost reluate în hotărârile date în cauzele ulterioare. Dacă în ceea ce privește îndeplinirea primelor două cerințe, CEDO a reținut că acestea ar fi, în principiu, întrunite (cauza Străin împotriva României, paragrafele 49 și 50), în privința proporționalității ingerinței s-a ajuns la concluzia contrară. Astfel, CEDO a statuat că vânzarea de către stat a bunului altuia unor terți de bună-credință, chiar anterioară confirmării definitive în instanță a dreptului de proprietate al reclamantului, combinată cu lipsa totală a oricărei despăgubiri, reprezintă o privare de proprietate contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (Cauza Străin contra României, paragrafele 39 și 59). În această cauză, CEDO a constatat că Legea nr. 112/1995, invocată de către stat, nu permitea acestuia să vândă chiriașilor un bun naționalizat abuziv, de vreme ce legea în cauză reglementa doar vânzarea bunurilor legal intrate în patrimoniul statului (Hotărârea în Cauza Străin, parag. 47).

S-a apreciat că este relevantă distincția pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut-o în hotărârea pronunțată în cauza Atanasiu, între situația în care reclamantul are o hotărâre judecătorească prin care se dispune expres restituirea bunului, caz în care are în patrimoniul său un „bun actual” care i-ar permite restituirea imobilului în natură chiar și în cadrul unei acțiuni în revendicare de felul celei de față, și situația în care reclamantul se prevalează de o simplă constatare a nelegalității titlului statului, care poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii în echivalent prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații.

În speță s-a apreciat că reclamanta deține în patrimoniu un „bun actual”, rezultând din sentința civilă nr. 10160 din 19 iunie 1998 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului situat în București, Calea V., cu terenul aferent. În acest context, încălcarea dreptului de proprietate al apelantei reclamante nu poate fi remediată efectiv și eficient în contextul legislației speciale interne, având în vedere procedura greoaie și de durată pe care aceasta ar trebui să o parcurgă în temeiul Legii nr. 165/2013, timp în care se prelungește privarea apelantei reclamante de bunul său.

Instanța de apel a mai reținut că în ceea ce privește lipsa unui remediu efectiv în dreptul intern, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că deși Legea nr. 10/2001 le oferă părților interesate atât accesul la o procedură administrativă, cât și la o procedură contencioasă, acest acces rămâne teoretic și iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.

Toate aceste argumente, deduse din practica instanței europene în domeniul restituirii imobilelor preluate abuziv, justifică concluzia că reclamanta este în imposibilitatea de a-și recupera bunul. S-a constatat că în această situație, respingerea acțiunii în revendicare formulată de reclamantă ar echivala cu o lipsire de proprietate, combinată cu absența unei despăgubiri adecvate.

În lipsa unei despăgubiri, singura soluție pentru a se înlătura privarea de proprietate la care reclamanta este supusă în mod continuu este înlăturarea dispozițiilor legii interne, ca efect al prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituție și aplicarea directă a Convenției Europene a Drepturilor Omului și a jurisprudenței instanței europene.

Cum, în prezenta cauză, reclamanta se găsește într-o situație similară, deoarece are un „bun actual” în sensul Convenției există o ingerință în ce privește respectarea dreptului său de proprietate manifestată prin vânzarea de către stat a imobilului către chiriași, s-a reținut că această ingerință a rupt echilibrul dintre protecția proprietății reclamantei și cerințele interesului general.

Întrucât repararea acestui dezechilibru nu se poate realiza prin mecanismele legilor speciale interne de reparație, instanța de apel a concluzionat că restituirea în natură a imobilului către reclamantă este unica măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului către chiriași. Or, aceștia din urmă nu pot invoca încălcarea dreptului lor de proprietate decurgând din contractele de vânzare-cumpărare neanulate, deoarece au la dispoziție calea dreptului comun pentru recuperarea prețului de piață a imobilului.

Astfel, Legea nr. 1/2009 permite pârâților foști chiriași, cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995, să obțină o reparație integrală a pierderii bunului, prin obligarea statului, pe calea dreptului comun, la restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. De altfel, chiar în prezentul litigiu a fost formulată pe calea chemării în garanție a Ministerului Finanțelor Publice o astfel de cerere, de către pârâta F.

În ceea ce privește aplicarea în speță a Deciziei nr. 33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, instanța de apel a reținut că în dispozitivul acestei decizii se stabilește, că în caz de neconcordanță, are prioritate Convenția Europeană a Drepturilor Omului în raport cu dispozițiile legii interne. În ceea ce privește partea finală a dispozitivului, care condiționează această prioritate prin aceea de a nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, s-a considerat că prin intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009 (ulterioară deciziei în interesul legii), riscul încălcării dreptului de proprietate al cumpărătorului este eliminat, în condițiile în care acesta are posibilitatea obținerii valorii de piață a imobilului în cadrul unei proceduri judiciare de drept comun.

Noua reglementare schimbă ipoteza avută în vedere de Curtea Europeană în cauza Raicu împotriva României. În acea cauză Curtea Europeană a reținut că, în virtutea unei hotărâri judecătorești definitive, reclamanților li s-a recunoscut dreptul său de proprietate asupra apartamentului în cauză, jurisdicțiile interne considerând că au fost de bună credință la data încheierii contractului de vânzare a apartamentului. Curtea a mai observat că reclamanților nu li s-au acordat nicio compensație pentru apartamentul de care au fost privați ca urmare a anulării hotărârii sus-menționate de către Curtea Supremă de Justiție în cadrul recursului în anulare. S-a mai reținut că o eventuală acțiune în rambursarea prețului plătit și a cheltuielilor necesare și utile efectuate cu apartamentul nu ar fi putut duce la acordarea unei compensații care să fie în mod rezonabil în raport cu valoarea „pecuniară” a apartamentului de care a fost privată, deoarece reclamanții nu dispuneau de o cale internă de recurs care să le fi permis să compenseze diferența dintre prețul de cumpărare actualizat și valoarea bunului la data hotărârii pronunțată în recursul în anulare (Cauza Raicu împotriva României, Hotărârea din 19 octombrie 2006, parag. 38).

Or, Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, reglementează tocmai o asemenea cale, pe care pârâții din prezenta cauză o pot urma pentru a obține valoarea actuală de piață a imobilului.

S-a reținut că pârâta F. nu poate invoca buna credință, pentru a paraliza acțiunea în revendicare și pe cale de consecință să păstreze imobilul în litigiu. Potrivit art. 1898 alin. (1) C. civ., "buna credință este credința posesorului că, cel de la care a dobândit imobilul, avea toate însușirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea". Din acest text legal reiese că buna-credință presupune o eroare din partea unei persoane, însă această eroare nu decurge din simpla ignoranță pur subiectivă a celui care se prevalează de ea, ci numai dintr-o aparență înșelătoare suficient de credibilă.

În literatura de specialitate s-a arătat că buna-credință aptă să producă efecte juridice, permițând celui interesat să scape de rigorile legii, constă în credința eronată în existența unei situații juridice regulate. Reaua-credință constă în atitudinea celui care se prevalează de o situație căreia el îi cunoaște sau trebuia să-i cunoască viciile. În legătură cu intensitatea erorii din care decurge buna-credință, în doctrina s-a arătat că „dobânditorul trebuie considerat de rea-credință dacă a putut avea cel mai mic dubiu asupra drepturilor autorului său” și că „acest dubiu care exclude buna-credință există dacă posesorul are cunoștință că un terț este sau pretinde să fi fost proprietarul imobilului pe care îl preia în posesie”.

Din perspectiva celor expuse s-a constatat că pârâta F. este moștenitoarea subdobânditoarei apartamentului cumpărat de la stat, despre care știa sau trebuia să știe că a fost preluat de statul comunist în condiții notorii prin abuz, ce exclud buna credință. Având în vedere aspectele expuse, instanța de apel a apreciat că orice subdobânditor al unui imobil preluat de stat în perioada comunistă prin „modurile specifice de dobândire a proprietății socialiste”, și mai ales chiriașii care locuiau în astfel de imobile, iar ulterior le-au achiziționat de la stat în baza Legii nr. 112/1995, cum este și cazul din speța de față, trebuiau sau puteau să aibă o îndoială cu privire la legalitatea titlului statului asupra acelui bun, adică asupra însăși aparenței în drept, simpla lor ignoranță afirmată nefiind suficientă pentru a-i conferi statutul de dobânditor de bună-credință. Pentru ca o aparență să fie creatoare de drept, se cer a fi întrunite cumulativ mai multe condiții: să existe o eroare comună și invincibilă; subdobânditorul să fie de bună-credință; actul încheiat între proprietarul aparent și terțul subdobânditor să fie cu titlu oneros.

În ceea ce privește prima condiție, există eroare atunci când situația de fapt aparentă nu corespunde realității de drept; o persoană este în aparență proprietarul unui bun, dar ulterior se dovedește ca acest lucru nu este real; aparența înșelătoare trebuie să fie nu numai una comună, adică împărtășită public, ci și una irezistibilă, greu de descoperit și de evitat, contra căreia "nici o prudență umană nu ar permite apărarea; eroarea comună se referă la toți cei care s-au aflat sau s-ar fi putut afla în situația celui cu care a contractat proprietarul aparent, nu și la acesta din urma, care poate fi chiar de rea-credință întrucât a cunoscut realitatea sau este chiar cel care a creat aparența înșelătoare".

Eroarea comună trebuie apreciată într-o manieră relativă, adică trebuie cercetată cauza acesteia și observat dacă ea ar fi putut fi comisă de un om rezonabil, implicând astfel o apreciere în abstracto s-a apreciat că eroarea comună este, în realitate, un fel de „bună-credință colectivă”, și, spre deosebire de buna-credință individuală, nu se prezumă și trebuie dovedită de acela care se prevalează de efectele ei, aspect care, fiind o situație de fapt, proba ei se va face prin orice mijloc de probă admis de legea civilă.

În ceea ce privește a doua cerință, regula aparenței în drept nu-și poate produce efectele specifice decât dacă acela care dobândește bunul de la un neproprietar este de bună-credință, crezând că dobândește de la adevăratul proprietar, așa încât și subdobânditorul a fost victima erorii comune. Nu este suficient doar ca terțul să fi crezut în realitatea falsă a situației aparente, ci se cere și condiția ca această credință a sa să fie scuzabilă, lipsită de orice culpă (neglijență) din partea sa. Este necesar, prin urmare, ca încrederea terțului în aparență să fie legitimă, în caz contrar, al ignoranței sau indiferenței sale manifeste, acesta neputând beneficia de protecția adagiului în discuție.

S-a constatat că în speță, autoarea pârâtei F. s-a încrezut în valabilitatea dreptului de proprietate al statului, însă nu poate fi reținută aparența de proprietar a statului exclusiv față de existența unei legi care permitea cumpărarea bunului de către chiriaș, autoarea pârâtei achiziționând bunul de la stat fără precauțiuni în condițiile în care imobilul fusese preluat de statul comunist în condiții notoriu dubioase din punct de vedere juridic, iar pe de altă parte orice om rezonabil (acesta fiind „etalonul” la care trebuie să se raporteze oricine invoca eroarea comună și invincibilă ca mod de dobândire a proprietății) trebuia să se aștepte să apară măsurile reparatorii despre care se vorbea public și în presă, televiziune, de mult timp și doar ulterior să cumpere un astfel de bun, în cazurile în care acestea nu ar fi fost restituit foștilor proprietari.

Nefiind întrunite condițiile necesare pentru a fi în prezența erorii comune și invincibile care creează drept, nu poate fi primită aplicabilitatea teoriei aparenței în drept susținută de către intimata pârâtă reclamantă F. și că de asemenea aceasta nu poate invoca nici uzucapiunea ca mod originar de dobândire a dreptului de proprietate. Potrivit dispozițiilor art. 1847 C. civ. „ca să se poată prescrie, se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar”. Uzucapiunea poate fi de două feluri: uzucapiunea de 30 de ani și uzucapiunea de 10 până la 20 de ani. Astfel, pentru a interveni prescripția achizitivă, este necesar a fi îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 1847 C. civ., respectiv o posesie exercitată timp de cel puțin 30 de ani, în cazul uzucapiunii lungi, existența unei posesii utile, continue, neîntrerupte, publice și neechivoce și a unui lucru susceptibil de a fi uzucapat, iar în situația uzucapiunii scurte, o stăpânire timp de 10-20 ani, buna-credință a posesorului și un just titlu.

În ceea ce privește uzucapiunea de scurtă durată, dispozițiile art. 1895 C. civ. prevăd că: „Cel ce câștigă cu bună-credință și printr-o justă cauză un nemișcător determinat va prescrie proprietatea aceluia prin zece ani, dacă adevăratul proprietar locuiește în circumscripția tribunalului județean unde se află nemișcătorul, și prin douăzeci de ani dacă locuiește afară din acea circumscripție”.

În speță, astfel cum a reținut și instanța de fond, pârâta F. exhibă un just titlu, respectiv contractul de vânzare-cumpărare din 14 ianuarie 1997. Chiar dacă actul translativ de proprietate provine de la altcineva decât proprietarul, deci de la un non dominus, el constituie un just titlu, astfel încât, în mod corect a apreciat tribunalul că este îndeplinită prima condiție cerută de legiuitor pentru uzucapiunea scurtă de la 10 la 20 de ani.

S-a constatat că instanța de fond nu a analizat dacă în cauză este îndeplinită condiția ca adevăratul proprietar, căruia i se opune prescripția achizitivă, să fi locuit în circumscripția tribunalului unde se afla imobilul. Or, din actele de stare civilă ale reclamantei A. rezultă că aceasta a avut domiciliul în Franța, localitatea Puteaux unde, de altfel a și decedat la data de 30 noiembrie 2011 și unde a și fost îndeplinită procedura de citare în fața primei instanțe.

În acest sens sunt și relațiile comunicate instanței prin adresa din 12 mai 2010 emisă de Ministerul Administrației și Internelor - Direcția pentru Evidența Populației în care se arată că numita A. figurează cu ultimul domiciliu în țară în municipiul București, și cu mențiunea „stabilit domiciliu în străinătate Franța/2002”. Având în vedere că până în anul 2002, când reclamanta și-a stabilit domiciliul în străinătate nu era împlinit termenul de 10 ani pentru uzucapiunea scurtă, nu poate fi reținută ca fiind îndeplinită condiția cerută de art. 1895 C. civ. ca adevăratul proprietar să fi locuit în circumscripția tribunalului unde se află imobilul.

De asemenea, pentru a putea uzucapa este necesar ca posesia exercitată să fie una utilă, adică să îndeplinească cumulativ calitățile prevăzute de art. 1847 C. civ., respectiv să fie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar, în cazul lipsei uneia dintre aceste calități posesia fiind viciată.

S-a reținut că în privința întreruperii și suspendării prescripției achizitive se aplică aceleași dispoziții legale ca și în cazul prescripției extinctive, respectiv Decretul nr. 167/1958. Astfel, întreruperea prescripției achizitive are ca rezultat înlăturarea oricăror efecte ale posesiei anterioare intervenirii cauzei de întrerupere.

În doctrina s-a menționat că dacă titularul dreptului real principal iese din pasivitate și face demersurile legale pentru recunoașterea dreptului său de proprietate și restituirea posesiei, nu se mai justifică sancționarea acestui titular prin pierderea dreptului său. Conform art. 16 alin. (1) lit. a) și b) din Decretul nr. 167/1958, prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția sau prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanță judecătorească ori la un organ arbitral necompetent.

Astfel, instanța de apel a apreciat că posesia exercitată de pârâta F. împreună cu autoarea sa N. a fost întreruptă în anul 1998, când reclamanta a promovat acțiunea în revendicare admisă prin sentința civilă nr. 10160 din 19 iunie 1998 a Judecătoriei Sectorului 1 București rămasă definitivă și irevocabilă, motiv pentru care s-a apreciat că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958. În aceste condiții, având în vedere că pentru a interveni această prescripție achizitivă este necesar a fi îndeplinite cumulativ toate cerințele prevăzute de lege, astfel cum s-a arătat, instanța de apel a apreciat că în mod greșit instanța de fond a admis cererea reconvențională formulată de pârâta F. În ceea ce privește cererea de intervenție în nume propriu formulată de intervenienta X., admisă în principiu prin încheierea din 05 martie 2013, în temeiul art. 50 alin. (3) C. proc. civ., instanța de apel a reținut că prescripția achizitivă invocată de intervenienta în nume propriu X. nu poate fi analizată din perspectiva dispozițiilor art. 931 Noul C. civ. care reglementează uzucapiunea tabulară.

În acest sens, s-au avut în vedere dispozițiile art. 223 din Legea nr. 71/2011, potrivit cărora „procesele și cererile în materie civilă sau comercială în curs de soluționare la data intrării în vigoare a C. civ. din 2009 se soluționează de către instanțele legal învestite, în conformitate cu dispozițiile legale, materiale și procedurale în vigoare la data când aceste procese au fost pornite (deci sunt aplicabile dispozițiile din reglementările înlocuite de C. civ. din 2009), afară de cazul în care în Legea nr. 71/2011 există dispoziții care prevăd altfel”. Mai mult, în privința uzucapiunii, Noul C. civ. conține în art. 6 alin. (4) o normă expresă, care prevede că „Prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit”. A fortiori, și uzucapiunile împlinite sub imperiul legii vechi sunt supuse dispozițiilor acesteia.

În ceea ce privește îndeplinirea în cauză a condițiilor prevăzute de art. 1895 C. civ. raportat la art. 1847 C. civ., au fost arătate deja care sunt argumentele pentru care nu poate fi reținută prescripția achizitivă ca mod de dobândire a dreptului de proprietate de către intimata pârâta F. Cum intervenienta este sora intimatei F. și, în această calitate, a dobândit cealaltă cotă de ½ din moștenirea rămasă de pe urma mamei lor numita N., s-a apreciat că i se aplică în mod identic raționamentul avut în vedere la respingerea cererii reconvenționale.

Întrucât s-a constatat că instanța de fond nu a analizat fondul cererii de chemare în garanție formulată de pârâta F. în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, aceasta fiind respinsă ca rămasă fără obiect în raport de modul în care a fost soluționată acțiunea principală, instanța de apel a desființat în parte sentința apelată cu privire la această cerere, trimițând cauza spre rejudecare la Tribunalul București. Au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței, respectiv cele de respingere a excepțiilor lipsei capacității de folosință și a lipsei calității procesuale active a reclamantei, precum și a excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, pe cererea de chemare în garanție formulată de pârâta reclamantă F. A fost respinsă cererea de intervenție în nume propriu formulată în apel de intervenienta X.

Împotriva deciziei civile nr. 22A din 21 ianuarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV civilă, au declarat recurs pârâții F., B., C., D. și E., respins, ca nefondat, prin decizia nr. 2041 din 26 iunie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, fiind reținute următoarele considerente:

Prin sentința civilă nr. 10160 din 19 iunie 1998, rămasă definitivă și irevocabilă, Judecătoria Sectorului 2 București, a admis acțiunea formulată de reclamanta A. împotriva Consiliul General al Municipiului București, fiind obligat pârâtul să-i lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București Calea V. Anterior acestui litigiu, prin contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, pârâții F., B., C., D. și E. au dobândit apartamentul nr. 7, apartamentul nr. 41 mansardă, apartamentul nr. 10 și apartamentul nr. 38 din imobilul menționat. Aceste contracte de vânzare-cumpărare nu au fost anulate pe cale judecătorească, reclamanta neînțelegând să uzeze de dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001. În acest fel, ambele părți au titluri de proprietate cu privire la apartamentele ce fac obiectul contractelor de vânzare-cumpărare menționate, care sunt situate în imobilul restituit reclamantei prin hotărâre judecătorească definitivă.

Înalta Curte a apreciat că hotărârea instanței de apel este legală în ceea ce privește soluția pronunțată în urma comparării titlurilor de proprietate ce se opun. Titlul reclamantei este preferabil, întrucât dreptul său de proprietate a fost consolidat prin sentința civilă nr. 10160 din 19 iunie 1998 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, rămasă definitivă și irevocabilă, prin care instanța a admis acțiunea în revendicare, obligând Consiliul Local al Municipiului București să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul ce cuprinde apartamentele în litigiu.

Pârâții, în schimb, au dobândit bunul prin cumpărare de la un neproprietar care deținea imobilul în mod abuziv, fără titlu valabil Titlul de proprietate al reclamantei este preferabil și din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. Astfel, prin Hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului (parag. 140 și 143). Or, reclamanta beneficiază de o astfel de hotărâre definitivă și executorie - sentința civilă nr. 10160 din 19 iunie 1998 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București - prin care i s-a recunoscut calitatea de proprietar al bunului în litigiu și care cuprinde dispoziția expresă de restituire a imobilului.

Prin urmare, ea este titulara unui bun atât în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, cât și al jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, iar, în aceste condiții, privarea ei de proprietate nu se poate realiza decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege.

Considerarea titlului recurenților ca fiind preferabil celui opus de reclamantă, ar însemna încălcarea nejustificată și disproporționată a dreptului de proprietate al reclamantei, în condițiile în care aceasta se bucură de protecția oferită de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Este adevărat că și pârâții pretind că beneficiază de protecția aceleiași norme europene, cât timp contractele lor de vânzare-cumpărare nu au fost anulate.

În cazul lor, însă, Înalta Curte apreciază că lipsirea de proprietate este justificată prin faptul că, în raport cu dreptul de proprietate al reclamantei, dreptul de proprietate al pârâților nu este suficient de consolidat potrivit dreptului intern, iar lipsirea de proprietate se realizează pentru a proteja un drept de proprietate care, pentru considerentele anterior expuse, este consolidat și preferabil. Nu au fost primite nici susținerile recurenților în sensul că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, deoarece reclamanta ar putea beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001. Prin decizia în interesul legii menționată, Înalta Curte a stabilit prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între normele europene și cele cuprinse în legea specială internă.

S-a reținut în considerentele deciziei în interesul legii că trebuie stabilit, printr-o analiză în concret a fiecărei cauze, dacă calea oferită de legea specială este sau nu una efectivă pentru valorificarea dreptului pretins de reclamant și că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Or, în cauză, se regăsește ipoteza finală avută în vedere în decizia în interesul legii - anume aceea în care reclamantul se prevalează de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului - și de aceea, în mod corect instanța de apel a analizat pretențiile reclamantei inclusiv din perspectiva normei europene apreciind corect că titlul său de proprietate este preferabil celui opus de pârâți. S-a apreciat că nu pot fi primite criticile formulate de pârâtele F. și E. față de împrejurarea că la data pronunțării sentinței civile nr. 10160 din 19 iunie 1998 a Judecătoriei Sector 1 București, apartamentele pe care le dețin erau deja înstrăinate, astfel încât Consiliul General al Municipiului București nu mai era proprietar al acestora, iar respectiva hotărâre nu le este opozabilă. Dacă Consiliul General al Municipiului București trebuia sau nu să fie parte în acel litigiu este un aspect care excede prezentei cauze și care putea fi valorificat numai în cadrul apărărilor formulate în căile de atac exercitate în litigiul finalizat prin pronunțarea sentinței civile nr. 10160 din 19 iunie 1998 a Judecătoriei Sector 1 București. Este adevărat că pârâții nu au fost părți în litigiul finalizat prin sentința sus evocată însă principiul relativității efectelor hotărârii judecătorești și al lucrului judecat, care protejează părțile în sensul că acea hotărâre judecătorească nu poate crea drepturi sau obligații în favoarea sau împotriva celor care nu au fost părți în proces, nu atrage consecința inopozabilității hotărârii judecătorești față de terți.

Astfel, deși terți față de hotărârea judecătorească menționată, pârâții nu pot nega situația juridică pe care această hotărâre judecătorească a creat-o și vor trebui să recunoască existența sa ca pe un fapt juridic în virtutea obligației ce incumbă tuturor de a recunoaște realitatea juridică pe care orice hotărâre judecătorească o cuprinde. În compararea titlurilor de proprietate în litigiu nu pot fi reținute drept criterii pentru stabilirea titlului mai bine caracterizat aspectele indicate de pârâți legate de împrejurarea că prin Hotărârea nr. 2108/1998, Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 a respins cererea de restituire în natură a imobilului în cauză, formulată de A., că reclamanta nu a atacat cu contestație această hotărâre, de faptul că la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare au fost respectate dispozițiile din Legea nr. 112/1995 ori de buna-credință a cumpărătorilor rezultată din lipsa oricărei notificări din partea reclamantei.

S-a apreciat că toate aceste aspecte ar fi avut eventual relevanță într-un litigiu având ca obiect nulitatea actelor juridice prin care recurenții au dobândit apartamentele pe care le ocupă. Or, instanța nu a fost învestită cu o astfel de cerere, și de aceea, toate aspectele care vizează legalitatea contractelor de vânzare-cumpărare, condițiile de valabilitate ale acestora și eventuale cauze de înlăturare a efectelor nulității, nu pot fi cenzurate în prezenta cauză. Tot astfel, împrejurarea că, având înscris dreptul de proprietate, pârâții sunt cei care plătesc taxele și impozitele aferente apartamentelor pe care le ocupă nu poate constitui un criteriu de preferabilitate a titlurilor lor, ci reprezintă respectarea unor obligații care le incumbă în calitate de proproprietari.

Înalta Curte a constatat că potrivit jurisprudenței instanței europene, principiul securității raporturilor juridice impune ca soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanțe să nu mai poată fi rediscutată. Or, în cauză, nu a existat o hotărâre judecătorească definitivă prin care dreptul de proprietate al pârâților să fie recunoscut. Pe de altă parte, chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere situații în care s-au aflat în conflict dreptul de proprietate al chiriașului-cumpărător al bunului în temeiul Legii nr. 112/1995 și cel al fostului proprietar, a statuat că vânzarea de către stat unor terți de bună-credință a bunului altuia, chiar dacă anterioară confirmării definitive în instanță a dreptului de proprietate al reclamantului, combinată cu lipsa totală a oricărei despăgubiri, reprezintă o privare de proprietate contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului (Cauza Străin contra României).

Instanța de recurs a mai reținut că analizând existența unui remediu efectiv în legislația internă pentru încălcarea dreptului de proprietate al foștilor proprietari, CEDO a constatat că, deși legea internă oferă accesul la o procedură administrativă ce poate fi urmată de una contencioasă, acesta este unul teoretic și iluzoriu, nefiind în măsură să conducă, într-un interval rezonabil la restituirea în natură sau la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.

Pe de altă parte, pârâții au la dispoziție calea dreptului comun pentru recuperarea prețului apartamentelor cumpărate, în temeiul Legii nr. 1/2009. În ceea ce privește recursul declarat de pârâta F. s-a reținut că așa cum rezultă din cuprinsul art. 1895 C. civ., una din condițiile cerute pentru dobândirea proprietății prin prescripția de 10 până la 20 de ani este aceea ca posesia exercitată să fie una de bună-credință. Potrivit dispozițiilor art. 1898 C. civ., buna-credință este credința achizitorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea.

Prin sentința civilă nr. 10160 din 19 iunie 1998 a Judecătoriei Sectorului 2 București, a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București. Această hotărâre judecătorească, pe de o parte, a întrerupt cursul prescripției în condițiile art. 16 alin. (1) pct. b din Decretul nr. 167/1958, iar pe de altă parte a făcut ca posesia exercitată după pronunțarea ei să nu mai poată fi considerată una utilă deoarece recurenta putea, cu minime diligențe, să știe că, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, reclamantei i se recunoscuse dreptul de proprietate asupra imobilului pe care-l ocupa.

Nu au fost primite nici susținerile pârâtei F. cu privire la joncțiunea posesiei sale cu cea a mamei ei întrucât calitatea de chiriaș pe care aceasta din urmă a avut-o cu privire la apartamentul în litigiu a conferit posesiei pe care caracteristicile unei detenții precare. Or, detenția precară nu poate fi unită niciodată cu posesia pentru a duce la dobândirea dreptului de proprietate.

Instanța de recurs nu a analizat susținerile pârâților B. și C. prin care aceștia pretind că apartamentul pe care-l ocupă a fost construit după trecerea întregului imobil în proprietatea statului și, din acest motiv, reclamanta nu ar putea ridica niciun fel de pretenții cu privire la acesta. Aceste susțineri vizează modul în care instanța de apel a reținut situația de fapt prin interpretarea probelor administrate în cauză. Or, față de împrejurarea că dispozițiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ. care permiteau instanței de recurs să cenzureze modul în care instanța de apel a interpretat probatoriul administrat în cauză au fost în mod expres abrogate prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, Înalta Curte a reținut că nu mai este legal sesizată cu analiza criticilor care au un astfel de conținut.

S-a constatat că celelalte critici formulate prin motivele de recurs constituie simple afirmați, or, condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Cât timp această condiție nu este îndeplinită, criticile formulate cu nerespectarea acesteia nu investesc în mod legal instanța de recurs cu analiza lor.

În rejudecare, prin sentința civilă nr. 130 din 30 ianuarie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, au fost respinse, ca neîntemeiate, cererea de chemare în garanție formulată de pârâta F. și cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta X. Analizând fondul pretențiilor deduse judecății pe calea cererii de chemare în garanție și a cererii de intervenție principală, având în vedere considerentele comune ale acestora, față de poziția procesuală a acestor părți de succesoare ale numitei N., tribunalul a reținut următoarele:

Astfel, s-a constatat că atât pârâta în cadrul cererii de chemare în garanție, cât și intervenienta în interes propriu au invocat ca temei de drept al pretențiilor, art. 1336 și urm. C. civ., că în analizarea apelului, în considerentele deciziei nr. 22/2014, Curtea de Apel București a reținut că: „chiriașii cumpărători ai imobilelor naționalizate „au la dispoziție calea dreptului comun pentru recuperarea prețului de piață a imobilului. Astfel, Legea nr. 1/2009 permite pârâților foști chiriași, cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995, să obțină o reparație integrală a pierderii bunului, prin obligarea statului, pe calea dreptului comun, la restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

De altfel, chiar în prezentul litigiu a fost formulată pe calea chemării în garanție a Ministerului Finanțelor Publice o astfel de cerere, de către intimata pârâtă reclamantă F.” De asemenea, și în cuprinsul deciziei nr. 2041 din 26 iunie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, prin care a fost menținută decizia nr. 22/2014 a Curții de Apel București, secția a IV civilă, s-a menționat că „recurenții au la dispoziție calea dreptului comun pentru recuperarea prețului apartamentelor cumpărate, în temeiul Legii nr. 1/2009”.

Pe cale de consecință, s-a reținut că examinarea cauzei s-a făcut în limitele rejudecării, prin expunerea considerentelor circumstanțiate prevederilor Legii nr. 1/2009, astfel cum s-a stabilit în cadrul deciziei de desființare cu trimitere la rejudecare. În acest sens s-a apreciat că Legea nr. 1/2009 este un act normativ de modificare și completare a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, care instituie la art. 501, următoarea ipoteză: „Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.” Prin urmare, în temeiul art. 501 indicat mai sus, tribunalul a examinat dacă între autoarea atât a pârâtei, cât și a intervenientei, și stat s-a încheiat contractul de vânzare cumpărare al imobilului în litigiu cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

În acest context s-a reținut că tot în considerentele deciziei de desființare cu trimitere spre rejudecare s-au formulat aprecieri, care se impun în rejudecare cu putere de lucru judecat, cu privire la poziția subiectivă a autoarei pârâtei și intervenientei la momentul încheierii actului juridic, dar și cu privire la posibilitatea efectivă a acesteia de a respecta prevederile Legii nr. 112/1995.

Astfel, s-a constatat că, în speță, subdobânditoarea imobilului - autoarea pârâtei și intervenientei, a cumpărat de la stat un bun despre care știa sau trebuia să știe că a fost preluat de statul comunist în condiții notorii de forță, prin abuz, iar nu în condiții obișnuite, astfel că a achiziționat în condiții dubioase din punct de vedere juridic care exclud buna sa credință. Mai mult, în literatura de specialitate s-a apreciat că: "simpla ignoranță nu este suficientă pentru a da naștere bunei-credințe, iar aparența titlului de proprietate al statului, singurul element din care poate fi dedusă buna-credință în speță, este una cât se poate de discutabilă. Aceasta cu atât mai mult cât până la adoptarea Legii nr. 112/1995, nu exista un temei juridic pentru vânzarea bunurilor imobile preluate de statul comunist în mod samavolnic, iar după intrarea în vigoare a acestei legi, întrucât era posibilă doar înstrăinarea imobilelor preluate de stat cu titlu, iar nu și a celor preluate fără titlu.

Prin urmare, s-a apreciat că orice subdobânditor al unui imobil preluat de stat în perioada comunistă prin "modurile specifice de dobândire a proprietății socialiste", și mai ales chiriașii care locuiau în astfel de imobile, iar ulterior le-au achiziționat de la stat în baza Legii nr. 112/1995, cum este și cazul din litigiul pendinte, trebuiau sau puteau să aibă un dubiu, o îndoială cu privire la legalitatea titlului statului asupra acelui bun, adică asupra însăși aparenței în drept, simpla lor ignoranță afirmată nefiind suficientă pentru a-i conferi statutul de dobânditor de bună-credință.

În speță, autoarea pârâtei și a intervenientei s-a încrezut în valabilitatea dreptului de proprietate al statului, însă nu poate fi reținută aparența de proprietar a statului exclusiv față de existența unei legi care permitea cumpărarea bunului de către chiriași, autoarea intimatei pârâte achiziționând bunul de la stat în niște condiții care nu sunt ireproșabile, deoarece s-a angajat fără precauțiuni în cumpărarea unui imobil preluat de statul comunist în condiții notoriu dubioase din punct de vedere juridic. De asemenea, tribunalul a observat că pe verso-ul cererii de cumpărare a imobilului exista mențiunea „figurează pe lista Primăriei Sector 1, pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, A. solicită despăgubiri”.

Având în vedere aceste considerente, tribunalul a apreciat că actul juridic reprezentat de contractul de vânzare cumpărare invocat nu a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, față de incidența în cauză a prevederilor art. 9 alin. (1), în sensul că la momentul transferului dreptului de proprietate nu era soluționată cererea reclamantei formulată în baza Legii nr. 112/1995, astfel că, cu un minim de diligență, autoarea pârâtei și intervenientei ar fi putut amâna încheierea contractului după acest moment.

Instanța de fond în rejudecare a mai constatat că și în ipoteza în care s-ar examina cauza prin prisma dispozițiilor art. 1336 și urm. C. civ., (deși indicațiile instanței de apel sunt obligatorii pentru instanța de trimitere, conform art. 297 alin. (1) teza finală, și stabilirea de către instanța de recurs a unei singure căi de parcurs pentru chiriașii cumpărători ar fi determinat inadmisibilitatea examinării cererilor întemeiate pe dispozițiile C. civ.), în cauză nu este îndeplinită una dintre condițiile necesare pentru angajarea răspunderii pentru evicțiune a vânzătorului și anume cumpărătorul să nu fi cunoscut cauza evicțiunii, prin prisma celor reținute mai sus.

Pentru aceste considerente au fost respinsă atât cererea de chemare în garanție, cât și cererea de intervenție principală. Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâta reclamantă, iar prin decizia nr. 7 A din 13 ianuarie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost admis apelul declarat de apelanta pârâtă F. fiind desființată în parte, sentința apelată și trimisă cauza la Tribunalul București spre rejudecarea cererii de obligare a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata prețului actualizat al imobilului.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut că prin cererea de chemare în garanție ce formează obiectul prezentei judecăți, pârâta F. a solicitat obligarea chemaților în garanție Municipiul București prin Primar General, SC T. SA și Ministerul Finanțelor Publice în solidar la plata unei despăgubirii în valoare de 300.000 euro pentru apartamentul nr. 39 din imobilul situat în București, Calea V., din care 100.000 euro reprezintă prețul actualizat al apartamentului și respectiv 200.000 euro reprezintă daune-interese, adică diferența dintre prețul achitat și prețul de piață actual de achiziționare a acestui apartament. S-a constatat că sunt întemeiate susținerile F. în sensul că cererea de chemare în garanție a fost formulată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009 (la data de 01 martie 2007) fiind întemeiată pe dispozițiile art. 1336 și urm. C. civ. Cu toate acestea, tribunalul a observat în mod corect că atât prin decizia civilă nr. 22A din 21 ianuarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, sectia a IV civilă, prin care s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecarea cererii de chemare în garanție, cât și prin decizia nr. 2041 din 26 iunie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, (prin care a fost respins recursul formulat împotriva hotărârii instanței de apel), s-a realizat calificarea juridică a cererii de chemare în garanție, stabilindu-se că aceasta se impune a fi soluționată în baza prevederilor Legii nr. 1/2009 care, în situația dedusă judecății, a devenit „dreptul comun pentru recuperarea prețului apartamentelor cumpărate”. Or, aceste dezlegări se impun instanței învestite cu rejudecarea cauzei, în temeiul prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

S-a reținut că potrivit dispozițiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001: „Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare”. În interpretarea teleologică a acestui text legal, prin raportare la scopul urmărit de legiuitor la momentul edictării dispoziției, dezlegarea problemei de drept a modului de încheiere a contractului se realizează prin raportare la statuările cuprinse în cadrul hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile privind actul juridic bilateral în discuție.

Această concluzie are la bază prevederilor art. 1201 C. civ., conform cărora „este lucru judecat atunci când a doua cerere de chemare în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor în aceeași calitate”. Sub acest aspect, s-a apreciat că prezintă relevanță nu numai dispozitivul hotărârii, ci și considerentele care explică dispozitivul și se reflectă în el, acestea deopotrivă beneficiind de puterea lucrului judecat, ca efect al obligativității hotărârii judecătorești.

Concluzia expusă este impusă cu evidență, de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cadrul jurisprudenței sale (Amurăriței împotriva României, Brumărescu împotriva României, Bernd împotriva României etc.). Prin raportare la aceste considerente, instanța de apel a constatat că în mod legal prima instanță a reținut că prin decizia civilă nr. 22A din 21 ianuarie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV civilă, și prin decizia nr. 2041 din 26 iunie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, s-a constatat, cu putere de lucru judecat, lipsa bunei credințe a antecesoarei pârâte F. la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

În esență, în considerentele acestor hotărâri s-a reținut că autoarea a cumpărat de la stat un bun despre care știa sau trebuia să știe că a fost preluat de statul comunist în condiții notorii de forță, prin abuz, iar nu în condiții obișnuite, astfel că a achiziționat în condiții dubioase din punct de vedere juridic, care exclud buna sa credință și că în baza Legii nr. 112/1995 era posibilă doar înstrăinarea imobilelor preluate de stat cu titlu, iar nu și a celor preluate fără titlu.

În consecință, argumentele pârâtei F. privind respectarea de către autoarea sa a obligațiilor ce îi erau impuse de Legea nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare au fost apreciate ca nefondate, întrucât tind la obținerea unei dezlegări a situației litigioase, contrare celei statuate cu putere de lucru judecat prin hotărârile anteriore. De asemenea, au fost înlăturate criticile cu privire la existența unei jurisprudențe constante, anterioare depunerii cererii de chemare în garanție, prin care se „reglementează” calitatea de cumpărători de bună credință a chiriașilor din apartamentele naționalizate, recunoscând valabilitatea dreptului de proprietate a acestora, dobândit prin cumpărarea de la statul român.

S-a reținut că în sistemul juridic român jurisprudența nu constituie izvor de drept, astfel că este impropriu utilizată de către pârâtă noțiunea de „reglementare”. În ceea ce privește jurisprudența CEDO, s-a apreciat că nu se poate reține similitudinea între situația juridică a pârâtei F. și cea existentă în cauza Raicu împotriva României, elementul esențial de distincție constând în inexistența bunei credințe a autoarei pârâtei la cumpărarea imobilului în baza Legii nr. 112/1995, statuată cu putere de lucru judecat conform celor arătate mai sus.

În raport de aceste considerente, soluția dată de tribunal, în sensul respingerii cererii având ca obiect plata valorii de piață a imobilului nu contravine niciunei dispoziții legale incidente și urmează a fi menținută. Instanța de apel a constatat fondate criticile pârâtei F. în ceea ce privește refuzul tribunalului de a analiza capătul de cerere având ca obiect prețul actualizat al imobilului, reținând că tribunalul a ignorat limitele obiectului cererii de chemare în judecată cu care a fost învestit și care nu au fost restrânse prin decizia de desființare cu trimitere spre rejudecare, neobservând că primul petit al acțiunii a constat în obligarea pârâților la plata sumei de 100.000 euro, reprezentând prețul actualizat al apartamentului.

Or, în condițiile în care primul capăt de cerere nu a fost analizat de instanța de fond în rejudecare a fost admis apelul pârâtei F. fiind desființată în parte sentința cu trimiterea cauzei spre rejudecare, numai în aceste limite. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, chematul în garanție, Ministerul Finanțelor Publice solicitând modificarea hotărârii instanței de apel în sensul respingerii apelului formulat de pârâta F. Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează următoarele aspecte de nelegalitate prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

În acest sens s-a susținut că în mod greșit instanța de apel a trimis spre rejudecare capătul de cerere privind obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata prețului actualizat pe motiv că instanța nu s-a pronunțat pe acest capăt de cerere, în condițiile în care reclamanta prin cererea de chemare în garanție a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 euro reprezentând pretul actualizat al imobilului invocând ca temei de drept art. 1336 și urm. C. civ. și nu prevederile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Se învederează că instanța de fond a analizat cauza din perspectiva faptului că în speță nu este îndeplinită una din condițiile necesare pentru angajarea răspunderii pentru evicțiune a vânzătorului și anume „cumpărătorul să nu fi cunoscut cauza evicțiunii”, constatându-se că reclamanta nu a formulat o cerere întemeiată pe art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Se mai arată că în motivele de apel s-a solicitat valoarea de circulație a imobilului în raport de dispozițiile: art. 1336 și urm. C. civ., art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenție și jurisprunența CEDO, motivat de faptul că nu se poate reține retroactivitatea legii civile în ce privește aplicabilitatea art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Din această perspectivă se susține că decizia instanței de apel este nelegală în condițiile în care în cererea de chemare în garanție se insistă pe evictiune și nu pe dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, situație în care nu sunt incidente dispozițiile deciziei nr. 1/2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite în recurs în interesul legii prin care s-a stabilit că "în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 50 alin. (2) și 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, instanța de judecată învestită cu soluționarea unei cereri în plata prețului de piață, întemeiată pe prevederile art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, poate acorda reclamantului prețul actualizat plătit la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, în cazul în care se constată ca fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată cu modificările și completările ulterioare, numai dacă s-a formulat un capăt de cerere distinct în acest sens”.

Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

La data de 01 martie 2007, pârâta F., a formulat în temeiul art. 60 și urm. C. proc. civ., cerere de chemare în garanție a Municipiului București prin Primar General, SC T. SA și Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea lor la plata în solidar a unei despăgubiri în valoare de 300.000 euro pentru apartamentul nr. 39 din imobilul situat în București, Calea V., din care 100.000 euro reprezentând prețul actualizat al apartamentului și respectiv 200.000 euro daune-interese ce constau în diferența dintre prețul achitat și prețul de piață al acestui apartament. În primul ciclu procesual prin decizia civilă nr. 22A din 21 ianuarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV civilă, s-a dispus trimiterea cauzei instanței de fond spre rejudecarea cererii de chemare în garanție statuându-se că aceasta se impune a fi soluționată în baza prevederilor Legii nr. 1/2009 care, în situația dedusă judecății, a devenit „dreptul comun pentru recuperarea prețului apartamentelor cumpărate”.

În acest sens s-a reținut că pârâții din prezentul litigiu (inclusiv pârâta F.) nu pot invoca încălcarea dreptului lor de proprietate decurgând din contractele de vânzare-cumpărare neanulate, deoarece au la dispoziție calea dreptului comun pentru recuperarea prețului de piață a imobilului. Astfel, Legea nr. 1/2009 permite pârâților foști chiriași, cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995, să obțină o reparație integrală a pierderii bunului, prin obligarea statului, pe calea dreptului comun, la restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. Această hotărâre a fost menținută prin decizia nr. 2041 din 26 iunie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, statuându-se cu putere obligatorie pentru instanța de fond în rejudecarea cererii de chemare în garanție că pentru recuperarea prețului apartamentelor cumpărate dispozițiile Legii nr. 1/2009 reprezintă dreptul comun în materie.

Cum obiectul cererii de chemare în garanție viza obligarea chemaților în garanție la plata sumei de 100.000 euro, reprezentând prețul actualizat al apartamentului nr. 39 din imobilul situat în București Calea V., Înalta Curte constată că într-adevăr instanța de fond în rejudecare nu a examinat acest petit ignorând limitele învestirii prin cererea de chemare în garanție, care nu au fost restrânse nici prin decizia civilă nr. 22A din 21 ianuarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV civilă, și nici prin decizia nr. 2041 din 26 iunie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă.

Potrivit art. 129 alin. (6) C. proc. civ., instanța este ținută de limitele învestirii sale determinate prin cererea de chemare în judecată, ea neputând hotărî decât asupra a ceea ce formează obiectul cererii deduse judecății. Aceste dispoziții legale reglementează principiul disponibilității procesului civil potrivit căruia reclamantul este cel care stabilește limitele judecății prin cererea de chemare în judecată, instanța având obligația potrivit dispozițiilor legale sus evocate de a se pronunța numai asupra a ceea ce s-a cerut. Principiul disponibilității în procesul civil lasă la libera apreciere a reclamantului fixarea limitelor cererii, inclusiv cu privire la obiectul litigiului. Din perspectiva respectării acestui principiu instanța are obligația de a se pronunța cu privire la toate capetele de cerere cu soluționarea cărora a fost învestită și față de toate părțile implicate în conflictul judiciar. Or, raportând cele expuse la litigiul pendinte, Înalta Curte constată că instanța de fond în rejudecare avea obligația de a examina cererea de chemare în garanție formulată de pârâta F. în raport de toate petitele acesteia.

Din considerentele hotărârii instanței de fond în rejudecare rezultă fără posibilitate de echivoc că petitul ce viza obligarea chemaților în garanție la plata sumei de 100.000 euro, reprezentând prețul actualizat al apartamentului nr. 39 din imobilul situat în București Calea V. nu a fost analizat ceea ce echivalează cu încălcarea principiului disponibilității și respectiv cu necercetarea fondului cauzei, motiv pentru care se impunea trimiterea cauzei spre rejudecare sub acest aspect, cum de altfel corect și legal a procedat instanța de apel.

Întrucât prin cererea de chemare în garanție s-a formulat un capăt de cerere în sensul acordării prețului actualizat al apartamentului nr. 39 din imobilul sus menționat sunt nefondate criticile recurentului chemat în garanție legate de neincidența Deciziei nr. 1/2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite prin care s-a statuat că: „în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 50 și 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, instanța de judecată învestită cu soluționarea unei cereri în plata prețului de piață, întemeiată pe prevederile art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, poate acorda reclamantului prețul actualizat plătit la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, în cazul în care constată ca fiind îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, numai dacă s-a formulat un capăt de cerere distinct în acest sens”.

Prin urmare, în condițiile în care instanța de fond în rejudecare nu a examinat și nu s-a pronunțat pe toate petitele cererii de chemare în garanție, nefiind soluționat fondul cauzei, Înalta Curte constată că nici una din criticile recurentului chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice nu se circumscrie dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul urmează a fi respins ca nefondat în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de recurentul - chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei civile nr. 7 A din 13 ianuarie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 noiembrie 2016.