Land restitution: exclusion of original-site recovery for agricultural land allocated to state teaching institutions under special land law exceptions

Decizia nr. 2215/2016

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Călărași la data de 26 iunie 2009 sub nr. x/116/2009, reclamanții A., B., C., D. și E. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și Universitatea F. București, ca, în temeiul art. 6 din Legea nr. 213/1998 și art. 480 C. civ., să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra terenului extravilan în suprafață de 178,757 ha situat în comuna Belciugatele, moștenit de la autorii lor G., decedat în 31 iulie 1968, H., decedată în 08 noiembrie 1979, I., decedată în 12 iunie 1987, fiica lui H. și nepoată de soră a lui G., și J., decedat la 07 iunie 2007, fiul lui H. și nepot de frate al autorului G., și să fie obligați pârâții să restituie reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul, prin compararea titlurilor deținute de părți.

Prin sentința nr. 1656 din 11 noiembrie 2009, Tribunalul Călărași a respins acțiunea ca inadmisibilă, reținând că, potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate fără titlu valabil de către stat pot fi revendicate dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. Or, reclamanții au utilizat, în legătură cu bunul ce a aparținut autorilor lor, procedura specială a Legii nr. 18/1991 care s-a și finalizat prin emiterea Hotărârii Comisiei Județene de stabilire a dreptului de proprietate nr. 825 din 27 mai 2005, astfel că, potrivit principiului „electa una via”, ei nu mai pot folosi și calea dreptului comun pentru același bun.

Prin decizia nr. 701 din 2 decembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a admis apelurile și cererile de aderare formulate de reclamanți, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la prima instanță.

În considerentele hotărârii sale, Curtea de apel a reținut că tribunalul a pierdut din vedere faptul că reclamanții sunt beneficiarii unor hotărâri ale Comisiei județene de aplicare a Legii nr. 10/2001 Călărași, precum și a unui titlu de proprietate emis în temeiul Legii nr. 1/2000 care însumează 100 ha, iar pentru diferența de teren până la 178,757 ha, instanța de fond nu a făcut nici o referire.

Potrivit adresei din 27 septembrie 2010 emisă de Primăria Belciugatele, pentru 10 ha reclamanții dețin un titlu de proprietate (Titlul nr. X emis de Comisia județeană de aplicare a Legii nr. 10/2001 Călărași), iar pentru diferența de teren de 90 de ha, aceștia nu au fost puși în posesie. Așadar, reclamanților li s-a recunoscut de către autoritățile statului un drept de proprietate asupra unui teren de 90 ha încă din anul 2005, drept de care nu s-au putut bucura nici până în prezent, dată fiind deținerea terenului solicitat de reclamanți de către pârâta Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară București pentru care aceasta a invocat drept titlu de proprietate Ordinului Ministrului Educației și Cercetării nr. 4329 din 13 iunie 2003.

Or, reclamanții s-au plâns prin cererea lor că reconstituirea dreptului de proprietate a fost pur formală, ei nefiind până în prezent puși în posesie pe teren, iar instanței de fond, sesizată cu o astfel de cerere, îi revenea obligația de a stabili dacă dreptul de proprietate recunoscut reclamanților de autoritățile statului nu își găsește rezolvarea din pricina opunerii pârâților ori dacă aceștia își justifică în drept poziția lor prin actele invocate în apărare.

Respingând însă acțiunea ca inadmisibilă, prima instanță a lipsit pe reclamanți de posibilitatea valorificării efective a pretenției lor.

Prin decizia nr. 7065 din 12 octombrie 2011 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I-a civilă, a respins, ca nefondate, recursurile declarate de pârâți reținând că în mod legal instanța de apel a apreciat că prima instanță nu a intrat în cercetarea fondului cauzei, valorificând restrictiv raportul dintre legea specială și legea generală, făcând abstracție de starea de fapt specifică pricinii și particularității ei concrete, deoarece reclamanții au formulat o acțiune complexă în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480-481 C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O., prin raportare la art. 20 și art. 44 din Constituția României, invocând existența unui titlu de proprietate emis în procedura Legii nr. 18/1991, cât și faptul că dețin un „bun” reprezentat de recunoașterea dreptului de proprietate prin înscrierea în anexele nr. 37 și 38 emise de Comisia de aplicare a Legii nr. 18/1991, cât și o „speranța legitimă” de a dobândi dreptul de proprietate asupra întregii suprafețe de teren, astfel că respingerea pe cale de excepție a acțiunii în revendicare este nelegală.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Călărași sub nr. x/116/2009* la data de 28 martie 2012.

Reclamanta A. a formulat cererea precizatoare prin care a arătat că obiectul cererii îl constituie terenul în suprafață de 178,757 ha situat în extravilanul localității Belciugatele, localizat în Tarlaua 18, Tarlaua 20, parcelele (parțial) și că nu revendică construcții.

Autorul inițial este K. decedat în 1936, moștenit de G. și H., pe care, la rândul lor, i-au moștenit reclamanții.

Dovada dreptului rezultă din fișele celor două moșii întocmite în baza Legii nr. 187/1945, certificatul din 30 septembrie 1943 eliberat de Primăria Belciugatele și certificatul nr. x/1944 eliberat de Camera Agricolă a Județului Ilfov. Reclamanților li s-a reconstituit dreptul pentru 100 ha, din care pentru 10 ha au titlu.

Ca temei de drept, a invocat art. 6 la Legea nr. 213/1998, art. 11 alin. (21) din Legea nr. 18/1991 și art. 480 C. civ.

Reclamanții B., C., D. și E. au menționat că sunt de acord cu precizările făcute de reclamanta A., că autorii lor au deținut 188,757 ha, din care li s-a reconstituit dreptul pentru „1000 ha”, din care pentru 10 ha s-a emis titlu. Acțiunea de față vizează suprafața de 90 ha pentru care nu li s-a emis titlu, precum și diferența nereconstituită de 88,757 ha, cele 10 ha pentru care au titlu nefăcând obiectul cauzei. Au depus hotărârea nr. 825 din 27 mai 2005 și Titlul nr. X din 30 iulie 2007 emise de Comisia Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor Călărași.

Prin sentința nr. 1192 din 27 iunie 2012 Tribunalul Călărași, secția civilă, a admis excepția inadmisibilității capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului, asupra terenului extravilan în suprafață de 178,757 ha situat în comuna Belciugatele, județul Călărași, excepție invocată de către pârâtul Statul Român, prin Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, și, pe cale de consecință, a respins, ca inadmisibil cel dintâi capăt al acțiunii reclamanților; a admis excepția inadmisibilității capătului de cerere privind revendicarea suprafeței de teren extravilan de 88,757 ha situat în aceeași localitate și, pe cale de consecință, a respins, ca inadmisibilă, acțiunea reclamanților în limita acestui petit; a respins, ca nedovedită, acțiunea în revendicarea suprafeței de teren extravilan de 90 ha, reconstituită conform legilor de reparație, situat în aceeași localitate, și a luat act că s-au solicitat cheltuieli de judecată pe cale separată.

Pentru a hotărî în acest sens, tribunalul a reținut că obiectul acțiunii în revendicare îl constituie suprafața de 178,757 ha teren, din care pentru 90 ha dreptul s-a reconstituit prin Hotărâre a Comisiei Județene, dar nu s-a emis reclamanților titlul de proprietate, iar pentru diferența de 88,757 ha teren, reclamanții se prevalează de actele ce atestă dreptul de proprietate la o dată anterioară trecerii terenului în proprietatea statului socialist.

S-a apreciat că este inadmisibilă acțiunea reclamanților privind constatarea nevalabilității titlului statului pentru întreaga suprafață de 178,757 ha, întemeiată pe dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 deoarece alin. (2) al acestui art. exclude calea revendicării terenurilor preluate de stat, fără titlu valabil, dacă acestea fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Pentru terenurile arabile extravilane au existat legi speciale de reparație, a căror procedură a fost urmată în cauză, reclamanții obținând reconstituirea dreptului de proprietate pentru parte din terenul revendicat. Întrucât reclamanții au fructificat calea legilor speciale, în procedura cărora au obținut reconstituirea dreptului de proprietate în limita maximă prevăzută de lege, de 50 ha de autor, s-a apreciat din nou că reclamanții nu pot uzita de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, pentru a se constata nevalabilitatea titlului statului sau inexistența titlului, întrucât acțiunea ar fi lipsită și de interes.

Cu referire specială la cele 90 ha de teren, pentru care s-a reconstituit dreptul de proprietate prin hotărâre a Comisiei Județene, dar fără a avea titlu de proprietate, s-a reținut că nu acțiunea aceasta (în constatarea nevalabilității titlului) este calea, deoarece cele două pârâte dețin terenul în cauză în altă conjunctură decât cadrul fixat de „art. 6 din Legea nr. 18/1991”, fiind vorba de acte emise după anul 1990, iar nu înainte de această dată.

Ca atare, având pentru cele 90 de ha doar o hotărâre a Comisiei Județene și nedeținând un titlu care să identifice, în sensul arătat, această suprafață, tribunalul a apreciat că acțiunea reclamanților este nefondată, din punct de vedere al dovedirii dreptului, deoarece, înainte de a dovedi lipsa posesiei/deposedarea, conform art. 1169 C civ., reclamanții trebuie să-și dovedească dreptul pretins.

Prin decizia nr. 35/A din 21 februarie 2013 Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanții B. și C.; a admis apelul formulat de reclamanta A.; a desființat în tot sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de fond.

Instanța de apel a reținut că sunt întemeiate motivele de apel prin care se impută tribunalului neconformarea față de decizia de casare anterioară, așa încât din acest punct de vedere devine incident cazul de desființare prevăzut de art. 297 C. proc. civ.

Făcând trimitere la decizia de desființare pronunțată în primul ciclu procesual, s-a arătat, printre altele, că instanței de fond îi revenea obligația de a stabili dacă dreptul de proprietate recunoscut reclamanților de către autoritățile Statului român nu își găsea rezolvarea efectivă din cauza opunerii pârâților și dacă aceștia își justificau în drept poziția lor prin actele invocate în apărare. Aceasta în contextul în care demersul judiciar al reclamanților a urmărit tocmai obligarea pârâților la lăsarea în deplină proprietate și posesie a unui imobil pentru care autoritățile statului au recunoscut acestora un drept de proprietate, pe care nu l-au putut valorifica din cauza opoziției pârâților.

Curtea de apel, prin decizia de casare cu care a reînvestit tribunalul, a apreciat că atâta timp cât dreptul și pretențiile reclamanților pot fi analizate pe calea procesuală aleasă de aceștia, acțiunea acestora nu poate fi respinsă ca inadmisibilă.

Valabilitatea titlului pe care pârâta Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară București îl invocă în apărare nu poate avea ca efect admiterea excepției de inadmisibilitate, ci vizează însăși temeinicia acțiunii având acest obiect, astfel că, soluționând cauza în sensul respingerii cererii reclamanților ca inadmisibilă, prima instanță a lipsit pe aceștia de posibilitatea de a-și valorifica în mod efectiv pretenția lor în această privință.

Față de aceste îndrumări, prima instanță era ținută ca în rejudecarea cauzei, în temeiul art. 315 alin. (1) C. proc. civ., să examineze toate aceste chestiuni ce nu au fost analizate de prima instanță în primul ciclu procesual, observându-se însă că aceasta nu s-a conformat obligațiilor trasate, rejudecând cauza dar fără a intra nici de această dată în cercetarea fondului litigiului.

Prin decizia nr. 931 din 20 martie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I-a civilă, a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară București.

Instanța de recurs a reținut că sunt nefondate criticile formulate deoarece pârâta a invocat nelegalitatea deciziei recurate în raport de dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 27 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, dispoziții legale care sunt incidente numai dacă litigiul a început după data de 25 noiembrie 2010 (data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010), ceea ce nu este cazul în speță.

Chestiunea admisibilității acțiunii în revendicare formulată de reclamanți pe dreptul comun, precum și cea privind soluționarea concursului dintre legea specială și dreptul comun, au intrat în puterea lucrului judecat, fiind dezlegate în cauză în mod irevocabil prin deciziile de desființare anterioare, nemaiputând face obiect de analiză în ciclurile procesuale subsecvente hotărârilor prin care au fost dezlegate.

Critica pârâtei, potrivit căreia decizia recurată este nelegală în raport de dispozițiile Deciziei de recurs în interesul legii nr. 33/2008, care a rezolvat principial problema concursului dintre legea specială și legea generală, statuând că persoanele care au obținut restituirea în natură a imobilelor urmând procedura instituită de legea specială, în speță legea fondului funciar, nu mai au deschisă calea acțiunii în revendicare întemeiată pe art. 480 C. civ., a fost considerată nefondată întrucât s-a arătat că această decizie nu este incidentă în speță deoarece reglementează admisibilitatea acțiunilor în revendicare pe dreptul comun, potrivit art. 480 C. civ., a imobilelor ce cad sub incidența Legii nr. 10/2001, or, terenurile revendicate nu fac obiectul de reglementare al acestui act normativ, ci al legilor fondului funciar.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Călărași sub nr. x/116/2009* la data de 23 aprilie 2014.

Prin încheierea din 10 septembrie 2014 instanța a admis, la cererea reclamantei A., proba cu expertiză tehnică judiciară specialitatea topografie având următoarele obiective: 1) identificarea terenului deținut de autorii reclamanților, obiect al litigiului, în raport de actele de proprietate și de preluare a imobilului; 2) stabilirea amplasamentului terenului pentru care s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate pentru reclamanți prin Hotărârea Comisiei Județene nr. 825 și pentru care nu a fost emis reclamanților titlu de proprietate și, separat, al restului de teren până la suprafața de 178 ha a cărei restituire o solicită reclamanții prin acțiune; 3) să se stabilească dacă terenul identificat și solicitat la cele două puncte 1 și 2 din acțiune se suprapune total sau parțial cu cel intabulat în favoarea pârâtei Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară București în conformitate cu Ordinul Ministerului Educației și Cercetării nr. 4293/2003 pentru care a fost deschisă carte funciară prin încheierea nr. 1439/2003 a Judecătoriei Lehliu Gară.

Prin sentința nr. 41 din 20 ianuarie 2016, Tribunalul Călărași a admis în parte acțiunea; a respins capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului Statului asupra terenului extravilan în suprafață de 179,9477 ha situat în comuna Belciugatele, județul Călărași; a respins excepția inadmisibilității capătului de cerere privind revendicarea suprafeței menționate, invocată de pârâta Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară București; a obligat pârâta Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară București să lase în deplină proprietate și posesie reclamanților terenul de 90 ha amplasat în extravilanul comunei Belciugatele, județul Călărași (identificat prin planșa nr. 3 - contur verde a raportului de expertiză topografică întocmit în decembrie 2015 de expert tehnic L., loturile 4, 5, 6, 7); a respins capătul de cerere privind revendicarea diferenței de 89,9477 ha teren agricol extravilan (planșa nr. 3 - contur roșu a aceluiași raport de expertiză topografică); a obligat pârâta Universitatea F. București către reclamanta A. la plata sumei de 6741 RON, către reclamanții B. și C., la plata sumei de 789 RON către reclamanții D. și E., la plata sumei de 625 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

În considerentele hotărârii sale, tribunalul a reținut că proprietățile imobiliare ale autorilor G. și H. au fost expropriate prin procesele verbale emise în dosarul nr. 6 din anii 1945-1946 de către Primăria comunei Belciugatele, din procesul verbal din 19 iunie 1946 al Primăriei Belciugatele rezultând că terenul total expropriat de la foștii proprietari (inclusiv de la autorii reclamanților) a fost repartizat pentru împroprietărirea persoanele îndreptățite, constituirea unei rezerve de stat, unei grădini de zarzavat a comunei, extinderea satelor Cândeasca și Belciugatele, pentru pepiniere silvice și pentru atribuirea lui unor comune limitrofe (Piteasca și Brănești, județul Ilfov), rămânând în proprietatea celor doi autori suprafața de 50 ha stabilită drept cotă legală de către Comisia Județeană de reformă agrară.

Preluarea proprietăților autorilor reclamanților s-a făcut cu titlu, cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 187/1945, iar faptul că exproprierea s-a făcut fără o dreaptă și prealabilă despăgubire nu poate fi analizată din perspectiva dispozițiilor Convenției Europene deoarece exproprierea s-a realizat înainte de ratificarea de către România a acestei Convenții.

Statul Român a adoptat o legislație pentru a restitui bunurile expropriate, respectiv Legea nr. 18/1991 cu toate modificările și completările ei, de ale căror dispoziții reclamanții au beneficiat deoarece au obținut în baza acestei legi suprafața maximă pe care o puteau obține (100 ha), iar împrejurarea că nu au putut obține pe această cale întreaga suprafață expropriată din patrimoniul autorilor lor nu reprezintă o încălcare a art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului deoarece dreptul de proprietate asupra suprafeței totale deținute a ieșit definitiv din patrimoniul autorilor lor în baza unui titlu, iar limitele și procedura adoptată de stat pentru restituirea bunurilor preluate abuziv (însă cu titlu) sunt la latitudinea acestuia și pot fi cenzurate, eventual, doar sub aspectul clarității și coerenței implementării acestora în vederea asigurării respectării principiului securității juridice.

Relativ la excepția inadmisibilității capătului de cerere privind revendicarea aceleiași suprafețe de teren, excepție invocată de către pârâta Universitatea F. București, tribunalul a arătat că prin ambele decizii pronunțate în ciclurile procesuale anterioare în apel de către Curtea de Apel București (menținute prin deciziile pronunțate în recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție) s-a stabilit că acțiunea în revendicare formulată de reclamanți nu este inadmisibilă deoarece demersul acestora poate fi analizat pe calea procedurală aleasă, că valabilitatea titlului opus de pârâta Universitatea F. București trebuie verificată pe calea acțiunii de drept comun formulată de reclamanți conform art. 480 C. civ., astfel încât această dezlegare dată problemei de drept/excepției are caracter obligatoriu pentru instanța de fond.

Analizând pe fond capătul de cerere privind revendicarea suprafeței de 179,9477 ha, tribunalul a constatat că autorii reclamanților G. și H. (frați) au deținut în proprietate, conform mențiunilor procesului verbal de expropriere din 1945 al Primăriei Belciugatele și fișelor moșiei Belciugatele întocmite cu ocazia exproprierii efective dispuse în baza art. 3 lit. h) din Legea nr. 187/1945, suprafața de câte 94,3738 ha teren, în total suprafața de 188,7476 ha la care se adaugă suprafața de 11.812 mp vie (1,20 ha) dobândită de autorul G. în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1924 adică suprafața de 189,9477 ha teren.

Reclamanta A. este legatara universală a numitei I. (conform sentinței civile nr. 12235/2000 a Judecătoriei Sector 4 București), reclamanții B., C., D. și E. sunt legatarii universali ai defunctului J., conform dispozițiilor certificatului de legatar nr. 126/2007 eliberat de BNP M., I. și J. fiind moștenitorii legali atât ai lui H. (fiica și fiul acesteia) cât și moștenitori ai defunctului G. în calitate de nepoți de soră predecedată (conform mențiunilor certificatului de moștenitor nr. 475/1971 emis de NS Local al Sectorului 2, județul Ilfov rectificat prin încheierea din 09 mai 1974 și prin încheierea nr. 8945/2008 de BNP N.).

În calitate de moștenitori ai foștilor proprietari, cei trei reclamanți au obținut reconstituirea dreptului de proprietate de pe urma autorilor lor, după cum urmează: 10 ha teren conform Legii nr. 18/1991 pentru care le-a fost eliberat titlul de proprietate nr. X/2000 pe numele autorului J.; 90 ha prin hotărârea CJSDPPT Călărași nr. 825/2005 din care 40 ha conform anexei la Legea nr. 169/1997 și 50 ha conform la Legea nr. 1/2000 pe numele moștenitorilor autorului G., respectiv A. și autorul celorlalți reclamanți-J.

Întrucât reclamanților le-a fost recunoscută calitatea de persoane îndreptățite la reconstituirea dreptului de proprietate ce a aparținut numiților G. și H. în cadrul procedurii administrative reglementată de Legea nr. 18/1991, de Legea nr. 169/1997 și de Legea nr. 1/2000, ca moștenitori ai acestora, apărările pârâtei F. București privitoare la nedovedirea acestei calități în proces au fost înlăturate, reținându-se realizată dovada prin certificatele de moștenitor și hotărârea judecătorească.

Reclamanților le-a fost, deci, recunoscut dreptul de proprietate asupra suprafeței maxime admisă de art. 3 din Legea nr. 1/2000 (de câte 50 ha teren agricol de autor deposedat) însă doar pentru 10 ha le-a fost eliberat și titlu de proprietate în baza căruia puteau dispune de terenul reconstituit, pentru diferența de 90 ha reconstituit în baza Hotărârii nr. 825/2005 a CJSDPPT Călărași și anexei la Legea nr. 1/2000, nefiindu-le eliberat nici titlu și nefiind nici puși în posesie întrucât vechiul amplasament al terenului este ocupat în prezent de Universitatea F. București în baza Ordinului emis de Ministrul Educației și Cercetării București nr. 4239/2003, așa cum reiese din adresa din 27 septembrie 2010 a Primăriei comunei Belciugatele.

Reclamanții dețin un drept de proprietate actual doar în limita suprafeței de 90 ha teren întrucât pentru diferența de suprafață pentru care au formulat acțiunea în revendicare, de până la 179,9477 ha teren agricol extravilan, nu le-a fost recunoscut un drept de proprietate în procedura administrativă și nici nu dețin în patrimoniu vechiul drept de proprietate asupra bunului litigios deoarece acesta a ieșit din patrimoniul autorilor lor ca urmare a exproprierii dispuse în baza Legii nr. 185/1945 și Decretului nr. 83/1949, astfel că nu dețin în prezent „un bun actual” și nicio „speranță legitimă” atâta timp cât s-a reținut prin prezenta hotărâre că preluarea terenului s-a făcut cu titlu valabil. Concluzia primei instanțe a fost că reclamanții au pierdut dreptul de a obține restituirea în natură pentru această diferență de teren.

Art. 1 al Protocolului 1 Adițional la Convenție nu impune Statelor contractante o obligație generală de restituire a bunurilor ce au fost preluate anterior ratificării Convenției, însă atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1, în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire.

În situația reclamanților, condițiile de restituire sunt cele reglementate de Legile fondului funciar, însă din anul 2005, de când li s-a recunoscut dreptul de proprietate pentru cele 90 ha teren agricol, aceștia nu au fost puși în posesie pe vechiul amplasament deoarece este ocupat de pârâta F. București care a invocat drept titlu de proprietate Ordinul Ministrului Educației și Cercetării nr. 4239/2003.

Ulterior, pârâta și-a nuanțat apărarea precizând că este proprietară în baza legii asupra imobilelor - construcții și terenuri - ce fac parte din baza sa materială, ordinul respectiv fiind emis în aplicarea și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 84/1995, iar legalitatea emiterii acestuia a fost confirmată prin decizia nr. 3728/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în cauza având ca obiect excepția de nelegalitate a acestui ordin.

Analizând însă pretinsul titlu de proprietate al pârâtei în lumina considerentelor respective decizii, tribunalul a arătat că Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia respectivă, a reținut de fapt că ordinul nu atestă dreptul de proprietate al pârâtei ci doar dispune intabularea unui drept dobândit în baza Legii nr. 84/1995 și că, în cazul în care se dovedește identitatea între terenurile restituite în baza Legii nr. 18/1991 reclamanților și cel intabulat în favoarea pârâtei în baza ordinului, este posibilă compararea titlurilor părților într-o acțiune în revendicare, acțiune care formează chiar obiectul cauzei de față.

În cadrul acțiunii în revendicare, reclamanții A., B., C., D. și E. au invocat că dețin un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1 Adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului, bun reprezentat de recunoașterea dreptului de proprietate ce le-a fost reconstituit în procedura administrativă reglementată de legile fondului funciar (înscrierea în anexele 37 și 38 pentru suprafața de 90 ha) dar și „speranța legitimă” de a beneficia de restituirea întregii suprafețe de 179,9477 ha, iar în atare situație trebuie analizat dreptul de proprietate al fiecărei părți dar și identificarea bunului revendicat.

Întrucât de garanțiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție nu poate beneficia decât persoana care deține un „bun”, tribunalul a considerat că trebuie verificat în ce măsură, la data sesizării instanței cu prezenta acțiune, reclamanții aveau un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție.

Conform jurisprudenței CEDO, noțiunea de „bun” cuprinde atât „bunurile existente” cât și valorile patrimoniale cu privire la care reclamanții pot pretinde că au cel puțin o „speranță legitimă” de a le vedea concretizate.

Reclamanții dețin un „bun” în înțelesul Convenției deoarece dreptul de proprietate le-a fost recunoscut potrivit Legii nr. 18/1991 (cu modificările și completările ulterioare) prin hotărârea CJSDPPT Călărași nr. 825/2005 și este evident că legea specială nu asigură o cale efectivă de realizare a dreptului acestora de proprietate deoarece nu pot fi puși în posesie asupra bunului pe vechiul amplasament în condițiile în care pârâta Universitatea F. București ocupă respectivul teren ce a fost intabulat în favoarea sa prin Ordinul nr. 4329/2003 al Ministrului Educației și Cercetării.

Identitatea între cele două terenuri a fost stabilită prin raportul de expertiză tehnică topografică efectuat în luna decembrie 2015 de către expertul tehnic L. (raport necontestat de părți), planșa nr. 3- contur verde, evidențiind loturile 4, 5, 6 și 7 care fac parte din imobilele intabulate în favoarea pârâtei Universitatea F. București, toate aceste terenuri în suprafață totală de 90 ha făcând obiectul reconstituirii dispuse în baza HCJSDPPT Călărași nr. 825/2005 și constituind o parte din suprafața totală deținută de autorii reclamanților G. și H. de 179,9477 ha, care a fost reprezentată grafic prin planșele 1 și 2 ale aceluiași raport.

Potrivit art. 11 alin. (21) din Legea nr. 18/1991 „terenurile preluate abuziv de cooperativele agricole de producție de la persoanele fizice, fără înscriere în cooperativele agricole de producție sau de către stat, fără nici un titlu, revin de drept proprietarilor care au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate, pe vechile amplasamente, dacă acestea nu au fost atribuite legal altor persoane”.

S-a apreciat însă că pârâta Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară București nu deține legal terenul care a fost intabulat în favoarea sa prin Ordinul nr. 4239/2003 al Ministerului Educației și Cercetării întrucât acesta nu reprezintă un titlu de proprietate, nu are caracter constitutiv de drepturi, ci are ca efect doar înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară în vederea asigurării opozabilității lui (drept pretins a fi dobândit în baza Legii nr. 84/1945).

Potrivit art. 166 alin. (4) din Legea nr. 84/1995, baza materială a instituțiilor de învățământ superior de stat și de cercetare științifică universitară este de drept proprietatea acestora, Ministerul Educației și Cercetării fiind împuternicit să emită certificate de atestare a dreptului de proprietate pentru instituțiile de învățământ superior, pe baza documentației înaintate de acestea.

Astfel fiind, în baza art. 480 C. civ. coroborat cu Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pârâta Universitatea F. București a fost obligată să lase în deplină proprietate și posesie reclamanților terenul de 90 ha ce le-a fost reconstituit prin Hotărârea Comisiei Județene pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată Călărași nr. 825/2005, amplasat în extravilanul comunei Belciugatele, județul Călărași și care a fost identificat prin planșa nr. 3 a raportului de expertiză topografică întocmit în decembrie 2015 de către expertul tehnic L., suprafața totală de 90 ha fiind formată din loturile 4, 5, 6, 7 evidențiate în schița respectivă cu conturul verde, fiind intabulată sub numerele cadastrale în favoarea acestei pârâte.

Tribunalul a reținut, totodată, că nepunerea în posesie a reclamanților și nerestituirea în natură pe vechiul amplasament ocupat nelegal de către pârâtă constituie o ingerință în dreptul acestora la respectarea bunului lor, iar potrivit practicii constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, Statul Român riscă să fie condamnat pentru încălcarea prevederilor Convenției, așa cum s-a procedat în Cauza Viașu contra României.

Cât privește diferența de teren revendicată, de 89,9477 ha teren agricol extravilan, tribunalul a arătat că, la momentul introducerii acțiunii, reclamanții nu beneficiau de un act juridic sau de o hotărâre judecătorească susceptibilă de a constitui o „speranță legitimă”, iar capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului care ar fi condus la consolidarea retroactivă a titlurilor de proprietate ale autorilor lor a fost respins ca neîntemeiat prin hotărârea adoptată, situație în care reclamanții nu dețin un „bun” . Dreptul de proprietate al autorilor lor s-a stins de mult, neexistând o hotărâre judecătorească definitivă care să-l consacre la momentul de față.

Pentru aceste motive, tribunalul a respins capătul de cerere privind revendicarea diferenței de 89,9477 ha teren agricol extravilan intabulat în favoarea pârâtei Universitatea F. București, teren evidențiat în contur roșu în planșa nr. 3 a aceluiași raport de expertiză topografică întocmit de către expertul tehnic L.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții A., B. și C. și pârâta Universitatea F. București.

În motivarea apelului, reclamanții B. și C. au susținut următoarele critici:

I. Instanța a apreciat în mod eronat că pentru suprafața de 89,9477 ha. de teren agricol nu există drept de proprietate, în condițiile în care la dosarul cauzei se află:

- Acte - contract de vânzare-cumpărare din 24 noiembrie 1924, act de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1931, proces verbal din 26 martie 1937 (privind activele inventariate din averea rămasă de pe urma defunctului K.), copie - extras din Arhivele Naționale Călărași de pe procesul verbal din 30 noiembrie 1945 (privind exproprierea autorilor noștri), proces verbal din 19 iunie 1946 (privind moșii expropriate pe teritoriul comunei Belciugatele, în copie executată la Direcția Județeană Călărași a Arhivelor Naționale).

- Recunoașterea autorităților Statului, prin Hotărârea Comisiei Județene pentru Stabilirea Dreptului de proprietate privată asupra terenurilor din 27 mai 2005 (care reconstituie dreptul de proprietate pentru suprafața de 90 ha., în baza prevederilor Legilor nr. 18/1991, nr. 169/1997 și nr. 1/2000) - fără a se emite însă titlu de proprietate, precum și Deciziile pronunțate de Curtea de Apel București și Înalta Curte de Casație și Justiție în celelalte două cicluri procesuale anterioare.

- Expertize tehnice judiciare (specialitatea topografie) întocmite de experții tehnici ing. O și ing. L. (al cărui raport de expertiză a fost avizat tehnic de Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Călărași prin procesul verbal de recepție din 04 decembrie 2015), care identifică terenul moștenit de la autorii reclamanților și arată suprapunerea cu terenul intabulat fără titlu în favoarea pârâtei Universitatea F. București.

Dreptul reclamanților de proprietate este recunoscut și de prevederile Legii nr. 18/1991, în art. 11 alin. (21). Simpla recunoaștere administrativă a dreptului de proprietate, neurmată de realizarea efectivă, echivalează cu încălcarea sa, încălcare ce nu poate fi înlăturată decât prin acțiunea în revendicare promovată.

Reconstituirea dreptului de proprietate al moștenitorilor, nefinalizată prin punerea în posesie, s-a făcut în limita de câte 50 ha pentru fiecare din cei doi autori proprietari (G. și H.), doar pentru că atât era limita maximă impusă de legea fondului funciar în vigoare atunci, ori tocmai compararea de titluri solicitată de reclamanți arată care este suprafața reală cuvenit a fi restituită. Cu toate acestea, Tribunalul Călărași a considerat că reclamanții au beneficiat de prevederile Legii nr. 18/1991 cu toate modificările și completările ei și că au obținut astfel suprafața maximă pe care o puteau obține (100 ha.). S-a trecut cu vederea și ignorat tocmai ceea ce a consemnat Înalta Curte de Casație și Justiție - cu autoritate de lucru judecat, prin deciziile sale cu nr. 7065 din 12 octombrie 2011 și nr. 931 din 20 martie 2014, în care se constată că reclamanții au formulat o acțiune complexă în revendicare promovată pe dreptul comun și că, în speță, "dreptul și pretențiile reclamanților pot fi analizate pe calea procesuală aleasă de aceștia", respectiv a acțiunii în revendicare pe dreptul comun, potrivit art. 480 - 481 C. civ. Dreptul la acțiunea în revendicare este imprescriptibil, iar dreptul de proprietate nu se stinge prin neuz.

Soluția tribunalului cu privire la diferența de teren agricol extravilan revendicat, de 89,9477 ha. (intabulat în favoarea pârâtei, fără titlu), reprezintă, în opinia acestor apelanți, un refuz nejustificat privind judecarea fondului acțiunii promovate de reclamanți.

Deși reclamanții au susținut că terenul a fost și este deținut în prezent de pârâți fără a avea un titlu valabil apt, confirmat și de obținerea reconstituirii dreptului de proprietate asupra unei suprafețe totale de 100 ha (inferioare celei deținute de autori, datorită limitării impuse de Legea nr. 18/1991 a fondului funciar aplicabilă la data respectivă - 27 mai 2005 - nefiind completată de Legea nr. 247/2005, care a introdus alin. (21) la art. 11), instanța de fond a considerat că reclamanții nu dețin în prezent "un bun actual" și nici o "speranță legitimă". Apelanții susțin, în legătură cu art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, că ori de câte ori statul recunoaște, fie prin lege, fie prin acte administrative, dreptul de proprietate al unei persoane, aceasta se bucură de un „bun” în înțelesul Convenției, iar conform deciziei nr. 7065/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție reclamanții dețin "un bun" reprezentat de recunoașterea dreptului de proprietate prin înscrierea în anexele nr. 37 și 38 emise de Comisia de aplicare a Legii nr. 18/1991, cât și o "speranță legitimă" de a dobândi dreptul de proprietate asupra întregii suprafețe de teren.

Raportul de expertiză tehnică topografică efectuat în decembrie 2015 de către expertul tehnic L. (raport necontestat de pârâți), confirmă identitatea dintre terenul proprietatea autorilor apelanților și cel intabulat în favoarea pârâtei Universitatea F. București. Mai mult, în acest moment terenul revendicat de reclamanți este intabulat în favoarea Universității F. București potrivit Ordinului Ministerului Educației și Cercetării nr. 4293/2003, fiind deschisă carte funciară fără existența vreunui titlu de proprietate, ceea ce însuși Tribunalul Călărași recunoaște, "analizând pretinsul titlu de proprietate al pârâtei" (alin. 5, pg. 17 din sentință). În același sens se pronunțase și Înalta Curte de Casație și Justiție încă din anul 2007, prin decizia nr 3728 din 04 octombrie 2007 definitivă și irevocabilă.

II. Cu privire la nevalabilitatea titlului Statului, susținerea reclamanților din cererea de chemare în judecată a fost în sensul că preluarea s-a făcut fără titlu valabil, deoarece exproprierea s-a făcut fără dreaptă și prealabilă despăgubire, situație contrară Constituției în vigoare la acea dată și s-a solicitat instanței să constate aceasta din punctul de vedere al art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Preluarea în temeiul Legii nr. 187/1945 este abuzivă raportat la prevederile art. 16 din Constituția din 1938 "Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică și după o dreaptă și prealabilă despăgubire stabilită de justiție conform legilor", similare cu acelea ale Constituției din 1923, art. 17 "Proprietatea de orice natură precum și creanțele asupra Statului sunt garantate. (...) Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică și după o dreaptă și prealabilă despăgubire stabilită de justiție. O lege specială va determina cazurile de utilitate publică, procedura și modul exproprierii") și alin. l al Decretului Ministerului Agriculturii nr. 83/1949 (publicat în Buletinul Oficial nr. 1 din 2 martie 1949, în contradicție cu Constituția promulgată și intrată în vigoare de la 13 aprilie 1948, care stipula - la art. 8 și 10 - că "Proprietatea particulară și dreptul de moștenire sunt recunoscute și garantate prin lege", respectiv că "pot fi făcute exproprieri pentru cauză de utilitate publică pe baza unei legi și cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiție") . Așadar, Statul a deținut terenurile fără a avea titlu valabil.

În opinia apelanților, Tribunalul Călărași motivează preluarea abuzivă a terenului prin Legea nr. 187/1945 și prin Decretul nr. 83/1949 și insistă în invocarea art. 7 din Legea nr. 187/1945 care arăta că trece în proprietatea Statului, pentru a justifica existența titlului, cu toate că exproprierea s-a făcut fără o dreaptă și prealabilă despăgubire, în disprețul prevederilor Constituției în vigoare. De altfel, nevalabilitatea titlului statului trebuie analizată și în raport de prevederile art. 6 alin. (1) al Legii nr. 213/1998, fiind evident că dispozițiile Legii nr. 187/1945 au încălcat prevederile Constituției de la acea dată (art. 16 al Constituției din 1938), astfel că, și din această perspectivă, preluarea imobilului de către stat s-a realizat fără titlu valabil. Art. 2 din Legea nr. 10/2001 stabilește ca fiind preluate cu titlu abuziv toate imobilele trecute în proprietatea statului în perioada 1945 - 1989, indiferent de titlul juridic cu care s-a făcut preluarea, astfel că persoanele care au deținut în proprietate imobile preluate ulterior de stat nu au un interes juridic de a solicita instanțelor să se constate caracterul abuziv al preluării, el fiind prezumat abuziv de drept.

III. Apelanții au criticat inadvertența dintre respingerea capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului Statului asupra terenului extravilan în suprafață de 179,9477 ha. situat în comuna Belciugatele, județul Călărași, ceea ce impune obligarea pârâtei să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie terenul de 90 ha. (suprafață inclusă în totalul de 179,9477 ha). Pentru terenul de 90 ha., lăsat în proprietate reclamanților, titlul Statului este în continuare valabil.

IV. În problema cheltuielilor de judecată, instanța a stabilit că partea apelanților este 789 RON, în realitate, onorariul pentru expertiză fiind stabilit inițial de instanță, provizoriu, la 1.500 RON, apoi a fost majorat până la 4.000 RON (s-a cerut achitarea restului de 2.500 RON), iar în final s-a dispus o diferență de 655 RON. Din toate aceste sume, partea apelanților (de 25%) este de 375 + 625 + 163,75 RON. Au achitat sumele de 380 RON (375 + 5 tarif poștal, prin mandatul comun din 15 septembrie 2014, care, deși poartă numele doar unei singure persoane, A. - în conformitate cu uzanțele Poștei Române de a înscrie în formular un singur expeditor -, are numele tuturor reclamanților la rubrica explicații privitoare la ce reprezintă suma), 628,51 RON (625 + 3,51 RON comisioane bancare, din cont personal, în 27 ianuarie 2015) și 169 RON (164 + 5 RON tarif poștal, prin mandatul din data de 12 ianuarie 2016).

Astfel, suma plătită de apelanți, numai pentru onorariu expertiză, este de 1.177,51 RON și nu 789 RON cât a reținut instanța, în dosar se mai află, de asemenea, alte cheltuieli care nu au fost luate în considerare, cum ar fi chitanțele în original cu cheltuieli privind multiplicarea filelor din dosar, pe numele de B.

În motivarea apelului, reclamanta A. a susținut că argumentația instanței de fond se bazează pe o omisiune și, în același timp, pe o eroare logică, deoarece a considerat că valabilitatea titlului statului trebuie apreciată doar în raport de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ceea ce este o aplicare greșită a dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Potrivit Legii nr. 213/1998, aprecierea valabilității titlului cu care statul a preluat un bun în perioada de referință a legii se face în funcție de actele normative interne și internaționale aplicabile la data preluării bunului, această lege nu a avut niciodată în vedere Convenția Europeană a Drepturilor Omului drept criteriu al validității titlului statului, deoarece Convenția nici nu a fost aplicabilă în România în perioada de referință a legii (1945-1989).

Legea nr. 213/1998 impune însă, în cadrul controlului preluării, raportarea la Constituția României în vigoare la data preluării și la tratatele internaționale la care România era parte la data preluării. Instanța de fond a ignorat complet analiza validității preluării din acest punct de vedere, ceea ce este o aplicare greșită a legii.

La data preluării bunurilor, 1946, în România era aplicabilă Constituția din 1923, repusă în vigoare prin înaltul Decret Regal din 30 august 1944, potrivit cu care drepturile românilor au fost restabilite așa cum erau ele recunoscute de Constituțiunea din 29 martie 1923.

Conform art. 17 din Constituția României în vigoare la data preluării, este evident că exproprierea bunurilor proprietate privată nu putea fi făcută în temeiul Legii nr. 187/1945 fără dreaptă și prealabilă despăgubire. Aceasta înseamnă că preluarea din 1946 a terenului autorilor reclamanților a fost nelegală, cu încălcarea Constituției în vigoare la acea dată, situație care determină în mod automat, potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, invalidarea titlului statului.

În consecință, aprecierea instanței de fond privind validitatea titlului statului este nelegală, deoarece este rezultatul aplicării greșite a dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, prin restrângerea sferei actelor normative stabilite drept criteriu al validității titlului statului la un act care nu a fost avut niciodată în vedere de Legea nr. 213/1998, respectiv Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și ignorarea actelor normative interne aplicabile, respectiv Constituția României din 1923.

Urmare a invalidării concluziei instanței de fond privind preluarea valabilă a terenului autorilor apelantei, este invalidat întregul raționament al instanței privind respingerea acțiunii în revendicare.

Din moment ce titlul statului este nelegal, preluarea încălcând Constituția României aplicabilă la data preluării, bunul nu a ieșit niciodată din patrimoniul apelantei, acțiunea în revendicare fiind întemeiată pentru întreaga suprafață de teren preluată de Statul Român de la autorii reclamantei, raportat la dispozițiile exprese al art. 6 din Legea nr. 213/1998.

În motivarea apelului, pârâta Universitatea de Științe Agronomie și Medicină Veterinară București a susținut următoarele critici:

1. În mod nelegal a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun - art. 480 C civ., cu unica motivare că dezlegarea sa, prin deciziile pronunțate de către Curtea de apel, menținute prin deciziile pronunțate în recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție, are „caracter obligatoriu pentru instanța de fond”.

Reclamanților li s-a reconstituit dreptul de proprietate, în limita maximă prevăzută de lege (50 ha de autor, conform art. 3 alin. (1) din Legea nr. 1/2000), pe calea legilor speciale, și ca atare, existând o lege specială de reparație, aceștia nu pot uzita de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

Pentru suprafața de teren de 90 ha reclamanții nu și-au dovedit acțiunea în revendicare, temeiul de drept ales de aceștia, respectiv art. 480 C. civ., neavând aplicabilitate în această situație, întrucât acțiunea în revendicare este acțiunea proprietarului neposesor împotriva pârâtului posesor dar neproprietar, iar Universitatea F. este proprietarul și posesorul de drept al terenului revendicat în baza Legii nr. 84/1995 și certificat conform Ordinului Ministerului Educației și Cercetării nr. 4239/2003 privind intabularea dreptului de proprietate asupra imobilelor - construcții și terenuri - care fac parte din baza materială a Universității F. Acest ordin se bucură de legalitate și temeinicie, fiind emis în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 84/1995, fiind certificat ulterior de către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 3728 din 04 octombrie 2007.

Luând în considerare existența unui concurs între legea specială și legea generală, și în lumina dispozițiilor Deciziei de admitere a recursului în interesul legii nr. 33/2008, excepția inadmisibilității acțiunii întemeiată pe dispozițiile dreptului comun ar fi trebuit admisă de către instanța de judecată pentru a nu fi încălcat principiul securității juridice consacrat în jurisprudența CEDO, excepția fiind una absolută, ce poate fi invocată în orice stadiu al procesului.

2. În ceea ce privește calitatea procesuală a reclamanților, instanța de fond a reținut în mod greșit dovedirea acesteia pe baza actelor din dosar, în condițiile în care, pe tot parcursul judecării fondului, pârâta a semnalat existența unor indicii clare în ceea ce privește modificarea actelor care atestă calitatea de moștenitor a reclamanților, pârâta manifestându-se astfel în sensul înscrierii în fals cu privire la aceste documente.

3. Revendicarea terenului de către reclamanți are la bază procesul-verbal de expropriere din 1945, contestat de pârâta Universitatea F. la instanța de fond, sub aspectul suprafeței expropriate.

Recurenta susține că reiese din acest procesul-verbal faptul că, la data exproprierii, G. și H. dețineau împreună suprafața totală de 94.3738 ha iar suprafața de teren de care au fost expropriați împreună este de 35.3738 ha.

În acest sens, deși suprafața deținută de cei doi autori este evidențiată la puncte diferite în conținutul procesului-verbal precizat anterior (respectiv 3 și 9), suprafața de 94.3738 ha situată în comuna Belciugatele era deținută de cei doi autori în comun, "(aceștia fiind frați, această suprafață fiind bazată pe aceleași coordonate în ceea ce privește terenul arabil, respectiv compus din: "79.3738 mp teren arabil, l (unu) ha conac, l ha+5000 mp pădure, 7 ha+5000mp vie, 5 ha livadă de pomi". De altfel, din conținutul acestui procesul verbal reiese cu claritate că este vorba de un singur conac, așa cum și expertul a reținut la Capitolul 2. Desfășurarea expertizei, neputând concluziona, în niciun fel, că cei doi frați, respectiv, G. și H. ar fi deținut, fiecare, câte un conac. Pe cale de consecință, suprafața expropriată prin acest proces verbal nu este 35.3738 ha x 2, ci este de 35.3738 ha pentru ambii moștenitori.

Apelanta a invocat prevederile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 1/2000 și pe cele ale art. 2 din Legea nr. 1/2000 care a modificat Legea nr. 18/1991, potrivit cărora reconstituirea dreptului de proprietate se face pe vechile amplasamente, dacă acestea sunt libere, respectiv nu au fost atribuite legal altor persoane.

Însă, la momentul emiterii Hotărârii nr. 825 din 27 mai 2005 a Comisiei județene Călărași de reconstituire a dreptului de proprietate privind suprafața de 90 ha, terenul în litigiu nu era liber, acesta fiind atribuit, încă din anul 1995, prin lege (Legea nr. 84/1995) apelantei Universitatea F. și intabulat, pentru opozabilitate față de terți, în anul 2003, prin Ordinul Ministerului Educației și Cercetării nr. 4239/2003. Așadar, Universitatea F. deținea și deține un titlu legal asupra acestui teren.

4. Pentru suprafața de teren pentru care se cere reconstituirea dreptului de proprietate există un titlu de proprietate în favoarea Universității F., titlu de proprietate în mod valabil dobândit, în condițiile legii.

Reconstituirea dreptului de proprietate al reclamanților nu este posibilă, atâta timp cât imobilul la care se referă prezenta acțiune nu este liber, ci se află în proprietatea Universității F., potrivit Ordinului Ministerului Educației și Cercetării nr. 4239 din 13 iunie 2003 privind intabularea dreptului de proprietate asupra imobilelor - construcții și terenuri - care fac parte din baza materială a Universității F. din București, înscris care se bucură de legalitate și temeinicie, fiind emis în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 84/1995.

Reconstituirea dreptului de proprietate al reclamanților se poate face numai în situația în care suprafețele de teren nu au fost atribuite în mod legal altor persoane.

Apelanta a susținut și faptul că, împotriva Ordinului Ministerului Educației și Cercetării nr. 4239 din 13 iunie 2003 înregistrat la Universitatea F. sub nr. 5932 din 18 iunie 2003, prin care a fost aprobată intabularea asupra imobilelor construcții și terenuri situate în extravilanul comunei Belciugatele, care făceau parte din baza materială a Universității F. la data apariției Legii nr. 84/1995 - legea învățământului, s-a invocat în numeroase alte dosare, excepția de nelegalitate (Dosar nr. x/249/2007, x/249/2007-1 Curtea de Apel București). Curtea de Apel București a respins excepția de nelegalitate, soluția fiind definitivă și irevocabilă, prin nerecurare. De asemenea, această excepție a fost invocată și în Dosarul civil nr. x/2/2006 și a fost respinsă de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 3728 din 04 octombrie 2007, aceasta motivând că Ordinul nu a fost emis cu încălcarea Legii nr. 84/1995, ci ca urmare a dispozițiilor acestei legi.

Toate hotărârile judecătorești irevocabile menționate anterior converg în a stabili că emiterea titlului Universității F., respectiv a Ordinului nr. 4239 din 13 iunie 2003 prin care s-a dispus intabularea asupra imobilelor construcții și terenuri situate în extravilanul comunei Belciugatele, care fac parte din baza materială a Universității F., s-a făcut cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 84/1995, având în vedere că dreptul său de proprietate izvorăște din lege, iar intabularea dreptului de proprietate nu echivalează cu acordarea sau constituirea dreptului de proprietate.

Instanța de fond a interpretat eronat dispozițiile art. 166 alin. (4) din Legea nr. 84/1995 în sensul că, potrivit acestui articol, Ministerul Educației și Cercetării ar fi trebuit să emită certificat de atestare a dreptului de proprietate pentru Universitatea F. și că, de fapt, nu a fost emis acest certificat.

Ordinul nr. 4239 din 13 iunie 2003 prevede la art. 2 tocmai faptul că acesta ține loc și de certificat de atestare a titlului de proprietate. În condițiile în care Ministerul a înțeles tocmai în acest mod să certifice dreptul acordat prin lege către Universitatea F., care ar mai fi fost utilitatea emiterii unui alt certificat, separat de acesta.

Reclamanții doresc ca instanța de judecată să procedeze la o comparare de titluri luând în considerare faptul că statul a dobândit terenurile în baza Legii nr. 187/1945 și a Decretului nr. 83/1949, cu ignorarea împrejurării că, în prezent, Universitatea F. deține terenul în baza unui titlu emis în condițiile și cu respectarea legii, dreptul său de proprietate fiind valabil intabulat și beneficiind de opozabilitate erga omnes.

Drept urmare, titlul de proprietate al Universității F. a beneficiat de un control amănunțit din punct de vedere al legalității emiterii sale, în litera și spiritul legii. De aceea, Universitatea F. consideră că este proprietarul actual și legal al imobilului în litigiu, beneficiind de toate garanțiile conferite de legiuitor care derivă din dreptul său de proprietate.

Prin decizia nr. 544/A din 12 iulie 2016 Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile.

Referitor la apelurile reclamanților B., C. și A. (analizate împreună) instanța de apel a reținut ca fiind corectă statuarea tribunalului în sensul că titlul de preluare al terenului revendicat, de către stat, este legal deoarece exproprierea terenului revendicat s-a făcut în baza unei legi (Legea nr. 187/1945) și cu respectarea acesteia. În plus, însăși legea fundamentală în vigoare la data preluării prevedea că lasă în sarcina legiuitorului ordinar elaborarea unei legi speciale prin care să fie reglementate cazurile de utilitate publică, procedura și modul de expropriere, iar Constituția din 1948 prevedea că despăgubirea pentru expropriere va fi stabilită de justiție, în conformitate cu regulile procedurii de expropriere prevăzute de lege.

În speță, exproprierea s-a realizat cu procedura și cu respectarea Legii reformei agrare nr. 187/1945, act normativ neabrogat.

În corecta aplicare a art. 6 din Legea nr. 213/1998, tribunalul a reținut că Statul Român a adoptat o legislație specială pentru a restitui bunurile ce au fost expropriate în baza Legii privind înfăptuirea reformei agrare nr. 187/1945, iar această lege specială - la care face trimitere art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/2008 în sensul respectării ei, cu prioritate - este Legea fondului funciar nr. 18/1991, act normativ invocat și de reclamanți în susținerea acțiunii.

Instanța de apel a înlăturat critica privind faptul că art. 2 din Legea nr. 10/2001 califică ca fiind preluate cu titlu abuziv toate imobilele trecute în proprietatea statului în perioada 1945 - 1989, indiferent de titlul juridic cu care s-a făcut preluarea, deoarece dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu sunt incidente în cauza de față, acest aspect fiind de altfel stabilit cu caracter irevocabil și prin decizia nr. 931 din 20 martie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin sentința apelată, tribunalul a respins acțiunea în revendicare formulată de reclamanți, în privința restului de teren de 89,9477 ha (diferența dintre suprafața totală revendicată și suprafața de 90 ha în privința căreia reclamanții au invocat Hotărârea Comisiei Județene pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Călărași nr. 825/2005), cu argumentul că reclamanții nu au beneficiat de un act administrativ sau de o hotărâre judecătorească care să le recunoască dreptul de proprietate.

Apelanții-reclamanți B. și C. au susținut că dreptul de proprietate asupra suprafeței de 89,9477 ha de teren agricol este dovedit cu actele de proprietate, cu Hotărârea Comisiei Județene pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor nr. 825 din 27 mai 2005, cu deciziile pronunțate în celelalte două cicluri procesuale anterioare și cu expertizele tehnice judiciare specialitatea topografie efectuate în primă instanță, în timp ce apelanta-reclamantă A. a susținut că acțiunea în revendicare trebuia admisă și pentru această suprafață de teren deoarece titlul statului fiind nelegal, bunul revendicat nu a ieșit niciodată din patrimoniul autorilor reclamanților.

Răspunzând acestor critici, instanța de apel a făcut trimitere la dezlegările cu caracter obligatoriu date prin deciziile pronunțate în ciclurile procesuale anterioare, prin care s-a statuat cu caracter irevocabil faptul că instanța a fost investită cu o acțiune în revendicare complexă, întemeiată pe dispozițiile art. 480-481 C. civ., art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, în care reclamanții au invocat titlul de proprietate emis în procedura Legii nr. 18/1991, faptul că dețin un bun reprezentat de recunoașterea dreptului de proprietate prin înscrierea în Anexele 37 și 38 emise de Comisia de aplicare a Legii nr. 18/1991, dar și speranța legitimă de a dobândi dreptul de proprietate asupra întregii suprafețe de teren; că acțiunea în revendicare trebuie soluționată pe fond, prin compararea titlurilor de proprietate exhibate de părțile litigante.

Judecând astfel acțiunea, s-a apreciat că în mod corect tribunalul a procedat la compararea titlurilor opuse de ambele părți și a constatat că reclamanții nu pot opune un titlu apelantei-pârâte, în ceea ce privește suprafața de teren de 89,9477 ha (pentru care reclamanților nu le-a fost recunoscut dreptul de proprietate nici prin Hotărârea Comisiei Județene pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Călărași nr. 825/2005 și nici printr-o hotărâre judecătorească anterioară).

Apelanții-reclamanți au pretins că dețin un „bun” asupra diferenței de teren de 89,9477 ha, derivând din titlurile originare de proprietate și din faptul că titlul de preluare de către stat este neconform Constituției în vigoare la data preluării.

Pentru a verifica susținerile reclamanților, respectiv dacă aceștia dețin un „bun actual” asupra suprafeței de teren în discuție, în mod corect prima instanță a aplicat jurisprudența actuală a Curții Europene a Drepturilor Omului, în concret hotărârea-pilot Maria Atanasiu și alții c. României.

Cum reclamanții nu dețin o hotărâre judecătorească anterioară prin care să li se fi recunoscut dreptul de proprietate asupra restului de teren de 89,9477 ha (diferența dintre suprafața totală revendicată de 179,9477 ha și suprafața de 90 ha în privința căreia reclamanții au invocat Hotărârea Comisiei Județene pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Călărași nr. 825/2005) și nici un act al unei autorități administrative emise în procedura legii fondului funciar, în mod corect s-a apreciat că ei nu au un „bun actual” asupra acestei suprafețe de teren, iar pierderea dreptului de proprietate de către autorii reclamanților a avut loc în anul 1945, deci înainte de ratificarea Convenției de către România prin Legea nr. 30/1994.

Cum, ratione temporis, protecția oferită de Convenție nu se întinde asupra actului exproprierii, iar dreptul de proprietate al reclamanților sau al autorilor acestora nu a fost recunoscut nici prin hotărâre judecătorească după ratificarea Convenției, în mod corect a constatat instanța de fond că nu se poate discuta despre existența unui bun actual al reclamanților asupra restului din suprafața de teren revendicată.

Instanța de apel a înlăturat critica potrivit căreia titlul de proprietate pentru revendicarea restului de teren în suprafață de 89,9477 ha (identificat prin raportul de expertiză topografie în anexă 3, schița cu contur roșu) derivă din recunoașterea autorităților Statului efectuată prin Hotărârea Comisiei Județene pentru Stabilirea Dreptului de proprietate Privată asupra Terenurilor nr. 825 din 27 mai 2005, deoarece acest act administrativ privește, exclusiv, reconstituirea dreptului de proprietate asupra suprafeței de teren de 90 ha (ce a fost identificată prin expertiza specialitatea topografie efectuată în primă instanță de expertul tehnic L., ca fiind amplasată, respectiv intabulată în favoarea apelantei-pârâte cu numerele cadastrale, schița cu contur verde).

A fost înlăturată și susținerea potrivit căreia dreptul de proprietate asupra restului de teren în discuție ar fi fost recunoscut prin deciziile pronunțate în celelalte două cicluri procesuale anterioare, deoarece acțiunea în revendicare fiind respinsă ca inadmisibilă, deciziile de trimitere spre rejudecare au vizat această soluție, iar nu fondul raportului juridic dedus judecății.

Nu a fost găsită întemeiată nici critica potrivit căreia titlul de proprietate pentru revendicarea restului de teren de 89,9477 ha reiese din expertizele tehnice judiciare specialitatea topografie efectuate în primă instanță, deoarece raportul de expertiză este un mijloc de probă ce atestă anumite împrejurări de fapt, neavând valoarea unui titlu de proprietate.

A fost înlăturată și critica potrivit căreia dreptul de proprietate asupra restului de teren ar fi recunoscut de prevederile art. 11 alin. (21) din Legea nr. 18/1991, arătându-se că situația juridică a suprafaței de 89,9477 ha, care a fost expropriat în baza Legii privind înfăptuirea reformei agrare nr. 187/1945, este reglementată de art. 39 din Legea fondului funciar, potrivit căruia: „Persoanele fizice ale căror terenuri agricole au fost trecute în proprietatea statului prin efectul Decretului nr. 83/1949, precum și al oricăror alte acte normative de expropriere, sau moștenitorii acestora pot cere reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafața de teren trecută în proprietatea statului, până la limita suprafeței prevăzute la art. 3 lit. h) din Legea nr. 187/1945, de familie, indiferent dacă reconstituirea urmează a se face în mai multe localități sau de la autori diferiți, în termenul, cu procedura și în condițiile prevăzute la art. 9”.

Potrivit art. 9 alin. (1) din Legea nr. 18/1991: „Persoanele cărora li s-a reconstituit dreptul de proprietate în limita suprafeței de teren de 10 ha de familie, în echivalent arabil, pot cere reconstituirea dreptului de proprietate și pentru diferența dintre această suprafață și cea pe care au adus-o în cooperativa agricolă de producție sau care a fost preluată în orice mod de aceasta, până la limita suprafeței prevăzute la art. 3 lit. h) din Legea nr. 187/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare, de familie, indiferent dacă reconstituirea urmează să se facă în mai multe localități sau de la autori diferiți”.

De asemenea, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997: „Reconstituirea dreptului de proprietate pentru persoanele fizice prevăzute la art. 9 alin. (1) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se face pentru diferența dintre suprafața de 10 ha de familie și cea adusă în cooperativa agricolă de producție sau preluată prin legi speciale ori în orice mod de la membrii cooperatori, dar nu mai mult de 50 ha de proprietar deposedat”.

Contrar susținerilor apelanților-reclamanți, Legile nr. 18/1991 și nr. 1/2000 nu le recunosc acestora un drept de proprietate peste limita maximă de 50 ha de proprietar deposedat.

În cadrul celui de-al treilea motiv de apel apelanții-reclamanți B. și C. au susținut existența unei inadvertențe între soluția de respingere a capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului Statului asupra terenului extravilan în suprafață de 179,9477 ha situat în comuna Belciugatele, județul Călărași, și soluția de admitere a acțiunii în revendicare asupra terenului în suprafață de 90 ha.

Critica a fost găsită nefondată deoarece acțiunea în revendicare a suprafeței de 90 ha nu a fost admisă pe considerentul că, în privința acestei suprafețe, titlul statului ar fi valabil, ci pe alt considerent - legat de compararea titlurilor opuse de ambele părți și constatarea preferabilității titlului reclamanților.

În cadrul celui de-al patrulea motiv de apel apelanții-reclamanți B. și C. au susținut că au achitat în realitate suma de 1.177,51 RON cu titlu de onorariu de expertiză, și nu 789 RON, cât a reținut instanța de fond.

Instanța de apel a constatat că sumele achitate de către reclamanții B. și C. sunt în cuantum de 625 RON și de 164 RON, în total 789 RON, astfel că în mod corect pârâta a fost obligată la suportarea cheltuielilor de judecată efectuate în mod real de către acești reclamanți.

Faptul că reclamanții ar fi achitat și o parte din sumele trecute pe chitanțele de plată emise pe numele apelantei-reclamante A. nu constituie o aplicare greșită a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. de către prima instanță de fond, ci o problemă de regres între reclamanți cu privire la sumele achitate în mod efectiv de fiecare dintre reclamanți.

Cu privire la apelul declarat de pârâta Universitatea F. București, instanța de apel a apreciat că regimul de excepție procesuală absolută al inadmisibilității acțiunii nu înseamnă că aceasta poate fi reiterată și în continuare, deși a fost soluționată în mod irevocabil prin două decizii de desființare cu trimitere spre rejudecare, deoarece se opun dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Critica potrivit căreia, pentru suprafața de teren de 90 ha reclamanții nu și-au dovedit acțiunea în revendicare, nu constituie un motiv de inadmisibilitate a acțiunii, ci ține de aprecierea probelor și de stabilirea situației de fapt de către instanță.

Nu este întemeiată nici critica potrivit căreia tribunalul nu a luat în considerare Decizia în interesul legii nr. 33/2008, deoarece prin decizia nr. 931 din 20 martie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat în mod irevocabil în sensul că această decizie în interesul legii, precum și Legea nr. 10/2001, nu sunt incidente în cauză.

Referitor la calitatea de succesori a reclamanților, instanța de apel a reținut că, în condițiile în care apelanta-pârâtă nu a administrat nicio probă contrară, proba constând în declarația de notorietate administrată de reclamanți este suficientă pentru teza probatorie combătută de apelanta-pârâtă prin acest motiv de apel.

În ceea ce privește calitatea de moștenitori de pe urma autoarei H., instanța de apel a constatat că și criticile cu acest obiect sunt nefondate, în condițiile în care reclamanții au depus la dosar sentința civilă nr. 12235 din 10 noiembrie 2000 a Judecătoriei Sector 4, purtând mențiunea rămânerii definitive și irevocabile, prin care s-a stabilit că J. și I. au calitatea de moștenitori ai lui H., decedată la data de 8 noiembrie 1979.

În ceea ce privește critica privind modificarea prin adăugarea cu pixul a unor litere în cuprinsul certificatului de moștenitor nr. 475 emis de Notariatul de Stat al Sectorului 2 în anul 1971, așa încât cuvântul z este înlocuit cu x, instanța de apel a dispus, la termenul din data de 25 mai 2016, atașarea dosarelor penale și a dosarelor de cercetare penală în care s-au efectuat cercetări cu privire la modificarea invocată de către apelanta-pârâtă.

Din sentința penală nr. 1188 din 6 decembrie 2011 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 în Dosarul nr. x/299/2011, instanța de apel a reținut că aspectul învederat de apelanta-pârâtă a făcut obiectul cercetărilor penale și s-a constatat că defunctul din certificatul de moștenitor este G., că data decesului a fost trecută din eroare 21 iulie 1971, aceasta fiind data dezbaterii moștenirii și a eliberării certificatului de moștenitor, și că data decesului este 31 iulie 1968.

Nu a fost reținută nici critica referitoare la lipsa de competență a notarului public de a efectua rectificarea certificatului de moștenitor nr. 475/1971, față de dispozițiile art. 53 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, în redactarea în vigoare la data emiterii încheierii de rectificare nr. 8945 din 29 octombrie 2008 de către BNP N., potrivit cărora „actele notariale care prezintă erori materiale sau omisiuni vădite pot fi îndreptate sau completate prin încheiere de către notarul public, la cerere sau din oficiu, cu acordul părților, dacă lucrurile cuprind date care fac posibilă îndreptarea greșelilor sau completarea omisiunilor. Acordul părților se prezumă dacă, fiind legal citate, nu-și manifestă opunerea. Despre îndreptarea sau completarea efectuată se face mențiune pe toate exemplarele actului”.

Critica prin care s-a susținut că, la data exproprierii, G. și H. dețineau împreună suprafața totală de 94.3738 ha, iar suprafața de teren de care au fost expropriați, iarăși, împreună, a fost de doar 35.3738 ha a fost găsită nefondată întrucât din cuprinsul procesului-verbal de expropriere din data de 30 noiembrie 1945 reiese că din moșia proprietatea lui G., în suprafață de 94 ha și 3738 m.p., a fost expropriată suprafața de 35 ha și 3738 m.p. și că din moșia proprietatea lui H., în suprafață de 94 ha și 3738 m.p., a fost expropriată suprafața de 35 ha și 3738 m.p.; mai rezultă că suprafețele expropriate aparțin unor proprietari diferiți și că au vecinătăți diferite; astfel, la miazăzi - suprafața expropriată din moșia proprietatea lui G. se învecinează cu „restul moșiei G.”, pe când suprafața expropriată din moșia proprietatea H. se învecinează cu „restul moșiei d-nei H. și cu moșia d-lui G.”; la fel, la miazănoapte - suprafața expropriată din moșia proprietatea lui G. se învecinează cu „loturile împroprietăriților din 1945 de la comuna Hagiești, fosta moșia lui P.”, pe când suprafața expropriată din moșia proprietatea H. se învecinează cu „loturile împroprietăriților din moșia d-nei H. și moșia d-lui G.”.

Acest înscris se coroborează și cu concluziile raportului de expertiză specialitatea topografie prin care expertul tehnic L. a identificat terenul deținut de autorii reclamanților în baza actelor vechi de proprietate și a actelor de preluare de către stat.

Invocând dispozițiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 1/2000 și ale art. 2 din același act normativ - potrivit cărora reconstituirea dreptului de proprietate se face pe vechile amplasamente, dacă acestea sunt libere, respectiv nu au fost atribuite legal altor persoane - apelanta-pârâtă susține că prima instanță de fond trebuia să dea preferabilitate titlului său de proprietate (Legea nr. 84/1995 și Ordinul nr. 4239/2003 emis în baza și în executarea acestei legi), față de titlul de proprietate exhibat de reclamanți, pentru suprafața de 90 ha.

În ceea ce privește titlul opus de reclamanți pentru revendicarea suprafeței de 90 ha, instanța de apel a constatat că în mod corect a reținut tribunalul că acesta rezidă în Hotărârea nr. 825 din 27 mai 2005 a Comisiei județene Călărași.

Potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 „stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor care se găsesc în patrimoniul cooperativelor agricole de producție se face în condițiile prezentei legi, prin reconstituirea dreptului de proprietate sau constituirea acestui drept”.

În cauza de față, prin Hotărârea nr. 825/2005 și față de dispozițiile art. 39 din lege, a avut loc o reconstituire a dreptului de proprietate, iar nu o constituire a acestui drept, fapt care are drept consecință recunoașterea cu caracter retroactiv a dreptului de proprietate al reclamanților (și implicit a autorilor acestora, art. 13 din Legea nr. 18/1991) asupra suprafeței de 90 ha. O astfel de reconstituire conduce la recunoașterea vechiului drept de proprietate al autorilor reclamanților, în limita celor 100 ha permise de legea de reparație, consecința fiind aceea că reclamanții opun apelantei-pârâte un titlu de proprietate datând din anul 1924 (contractul de vânzare cumpărare din 24 noiembrie 1924), respectiv din anul 1931 (actul de vânzare cumpărare din 30 septembrie 1931).

În schimb, în ceea ce privește titlul opus de apelanta-pârâtă, instanța de apel a constatat că dispozițiile art. 166 alin. (4) din Legea nr. 84/1995, invocate de apelanta-pârâtă ca titlu de proprietate în privința suprafeței de teren revendicate de 90 ha, produc efecte doar pentru viitor.

Prin urmare, ca efect al reconstituirii dreptului de proprietate în favoarea reclamanților pentru suprafața revendicată de 90 ha (prin Hotărârea nr. 825 din 27 mai 2005 a Comisiei județene de aplicare a legii fondului funciar Călărași), titlul acestora se suie până la momentul originar al dobândirii dreptului de proprietate, acesta fiind motivul pentru care titlul opus de reclamanți este preferabil față de titlul opus de apelanta-pârâtă, deoarece este mai vechi.

În cadrul celui de-al patrulea motiv de apel apelanta-pârâtă susține că, pentru suprafața de teren în discuție, de 90 ha, există un titlu de proprietate în favoarea Universității F., titlu de proprietate ce este valabil deoarece prin mai multe hotărâri judecătorești, ce au fost depuse la dosar, a fost respinsă excepția de nelegalitate a Ordinului Ministerului Educației și Cercetării nr. 4239 din 13 iunie 2003, instanțele reținând că acest ordin a fost emis cu respectarea și în aplicarea Legii nr. 84/1995.

Critica a fost înlăturată, deoarece soarta unei acțiuni în revendicare nu depinde de anularea sau desființarea pe altă cale a titlului opus de pârât, ci în cadrul acestei acțiuni instanța compară titluri ce sunt perfect valabile și neanulate și decide care dintre acestea este preferabil. Prin urmare, faptul că titlul opus de apelanta-pârâtă a fost confirmat prin hotărârile judecătorești menționate nu are nicio relevanță asupra criteriilor de comparare.

Nici critica potrivit căreia acțiunea în revendicare nu a fost primită, deoarece terenul în suprafață de 90 ha nu este liber, ci a fost intabulat pe numele apelantei-pârâte, ca făcând parte din baza materială a Universității F. din București, nu este de natură să conducă la respingerea acțiunii în revendicare, întrucât acesta este tocmai specificul acestei acțiuni - ca din probele administrate să rezulte că terenul revendicat se află în posesia pârâtului, iar din aplicarea criteriilor de comparare să rezulte că reclamantul opune un titlu preferabil.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta A., cât și pârâta Universitatea F. București.

1.) Recursul reclamantei A., întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susținut următoarele critici de nelegalitate a deciziei atacate:

- decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Recurenta-reclamantă a susținut că dezlegarea dată celui dintâi capăt al cererii de chemare în judecată este nelegală deoarece a avut la bază aprecierea eronată a instanței de apel în sensul că toate constituțiile din 1923 până în 1948 au precizat în cuprinsul lor că procedura de expropriere va fi reglementată prin lege specială, iar preluarea terenului s-a făcut în temeiul unei legi speciale (Legea nr. 187/1945), argument considerat suficient pentru respectarea dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Potrivit recurentei-reclamante, art. 6 din Legea nr. 213/1998 nu impune, în analiza asupra valabilității titlului statului, condiția respectării Constituției sau a legilor în vigoare, ci respectarea Constituției și a legilor în vigoare, sens în care simpla existență a unei legi speciale (Legea nr. 187/1945) nu este suficientă pentru stabilirea caracterului valid al titlului statului raportat la cerințele art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, deoarece Legea nr. 187/1945 însăși nu respectă Constituția de la acel moment, în pofida caracterului său special, ea reglementând o procedură de expropriere fără despăgubire.

- decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a art. 11 alin. (21) din Legea nr. 18/1991, instanța de apel apreciind eronat că poate face obiectul revendicării doar suprafața de teren de 90 ha reconstituită prin HCJ nr. 825/2005, deoarece procedura restituirii terenurilor preluate de stat este reglementată prin Legea nr. 18/1991, astfel că este exclusă posibilitatea revendicării acelor terenuri care nu au fost solicitate și restituite în temeiul Legii nr. 18/1991.

Recurenta-reclamantă susține că, întrucât statul nu are un titlu valid asupra terenului preluat de la autorii reclamanților și nu poate justifica un titlu de proprietate asupra bunului în litigiu, se impunea admiterea cererii pentru întreaga suprafață de teren preluată de stat, nu doar pentru cea reconstituită, în temeiul art. 11 alin. (21) din Legea nr. 18/1991.

Acest text legal reglementează o procedură de expropriere de drept și nesupusă vreunei limitări, spre deosebire de procedura de drept comun care operează în temeiul emiterii unor acte administrative de reconstituire și limitează suprafețele ce urmează a fi restituite. Niciunul din textele de lege invocate în motivarea hotărârii instanței de apel - respectiv art. 39 din Legea nr. 18/1991, art. 9 din Legea nr. 18/1991, art. 3 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 - nu reglementează situația procedurii de reconstituire reglementate de art. 11 alin. (21) din Legea nr. 18/1991, ci exclusiv procedura și persoanele prevăzute de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 18/1991.

Aceasta dovedește o greșită aplicare a dispozițiilor art. 11 alin. (21) din Legea nr. 18/1991, instanța de apel considerând, eronat, că aceste norme urmează aceleași limite aplicabile procedurii și persoanelor prevăzute de art. 9 din Legea nr. 18/1991.

2.) Recursul pârâtei Universitatea F. București, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susținut următoarele critici de nelegalitate a deciziei atacate:

- Instanța de apel avea posibilitatea anulării hotărârii atacate și trimiterii cauzei spre rejudecare o singură dată, ceea ce a și făcut, prin pronunțarea deciziei nr. 701 din 02 decembrie 2010. Este adevărat că instanța de fond trebuie să pronunțe o hotărâre dată în limitele impuse de instanța superioară prin casare, însă instanța superioară nu putea trimite din nou spre rejudecare, deoarece prevederile legale sunt exprese și arată în mod clar că trimiterea spre rejudecare se face o singură dată.

- acțiunea reclamanților - mijloc procesual în care aceștia s-au folosit, deopotrivă, atât de legile speciale, cât și de legile generale aplicabile în materie, încercând să obțină dubla satisfacție juridică pentru același drept subiectiv - a fost soluționată în mod greșit și nelegal.

Imobilul teren agricol în suprafață totală de 178.757 ha a făcut obiectul unor cereri de reconstituire a dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991 și a Legii nr. 1/2000, pentru care reclamanții au și obținut reconstituirea parțială prin HCJ nr. 825/2005, respectiv, 100 ha, din care câte 50 ha de familie, cât reprezintă limita maximă stabilită de către legea specială.

Ulterior, pentru aceeași categorie de teren, dar pentru o parte ce excede limita imperativă de 50 ha, suprafață ce nu fusese inclusă în HCJ nr. 825/2005, reclamanții au solicitat, din nou, reconstituirea dreptului de proprietate, de data aceasta în temeiul Legii nr. 10/2001 (litigiu soluționat prin decizia nr. 313/A din 03 mai 2010, prin care s-a constatat că imobilul revendicat se circumscrie legilor fondului funciar și nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001).

Regula de drept electa una via și principiul securității raporturilor juridice nu mai permit exercitarea unei acțiuni în revendicare în circumstanțele arătate. De asemenea, reclamanții nu pot obține reconstituirea dreptului de proprietate pe terenul ce a aparținut autorilor deoarece aceasta nu este liber și pentru că există un titlu de proprietate emis în favoarea Universității F., conferit în condițiile legii.

Recurenta-pârâtă susține că pentru suprafața de teren de 90ha reclamanții nu pot folosi calea acțiunii deduse judecății (în constatarea nevalabilității titlului) întrucât universitatea deține terenul în altă conjunctură decât cadrul fixat de art. 6 din Legea nr. 18/1991, fiind vorba de acte emise după anul 1990 (Legea nr. 84/1995, Legea nr. 713/2001) și nu înainte de această dată. Apoi, acțiunea în revendicare este acțiunea proprietarului neposesor împotriva pârâtului posesor dar neproprietar, or Universitatea F. este proprietarul și posesorul de drept al terenului revendicat, conform Ordinului Ministerului Educației și Cercetării nr. 4239/2003 privind intabularea dreptului de proprietate asupra imobilelor - construcții și terenuri - care fac parte din baza materială a Universității F. Acest ordin se bucură de legalitate și temeinicie, fiind emis în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 84/1995, fiind certificat ulterior de către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 3728 din 04 octombrie 2007.

Deși împotriva Ordinului Ministerului Educației și Cercetării nr. 4239 din 13 iunie 2003 (înregistrat la Universitatea F. din 18 iunie 2003 prin care a fost aprobată intabularea asupra imobilelor construcții și terenuri situate în extravilanul comunei Belciugatele, care făceau parte din baza materială a Universității F. la data apariției Legii nr. 84/1995 - legea învățământului), s-a invocat în mai multe dosare, excepția de nelegalitate (Dosar nr. x/249/2007, x/249/2007-1 Curtea de Apel București), Curtea de Apel București a respins excepția prin soluții definitive și irevocabile. Aceeași excepție a fost invocată și în dosarul civil nr. x/2/2006 și a fost respinsă de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 3728 din 04 octombrie 2007, reținându-se că Ordinul nu a fost emis cu încălcarea Legii nr. 84/1995, ci ca urmare a dispozițiilor acestei legi.

Toate hotărârile judecătorești irevocabile menționate anterior converg în a stabili că emiterea titlului Universității F., respectiv a Ordinului nr. 4239 din 13 iunie 2003, s-a făcut cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 84/1995, având în vedere că dreptul său de proprietate izvorăște din lege, iar intabularea dreptului de proprietate nu echivalează cu acordarea sau constituirea dreptului de proprietate.

De aceea, instanța de judecată nu putea primi afirmația reclamanților în sensul că Universitatea F. nu deține terenul în baza unui titlu de proprietate, câtă vreme dreptul său izvorăște chiar din lege.

Reclamanții pretind instanțelor o comparare de titluri pornind de la faptul că statul a dobândit terenurile în baza Legii nr. 187/1945 și a Decretului nr. 83/1949, ignorându-se că, în prezent, Universitatea F. deține terenul în baza unui titlu emis în condițiile și cu respectarea legii, dreptul său de proprietate fiind valabil intabulat și beneficiind de opozabilitate erga omnes.

Legalitatea dreptului de proprietate al Universității F. a fost în mod repetat verificată atât în cadrul procedurilor administrative privitoare la trecerea terenului din patrimoniul statului în cel al universității, cât și în cadrul procedurilor judecătorești, cu ocazia soluționării, în mai multe litigii, a excepției de nelegalitate a Ordinului nr. 4239 din 13 iunie 2003, astfel că a beneficiat de un control amănunțit din punct de vedere al legalității emiterii sale, în litera și spiritul legii. De aceea recurenta-pârâtă consideră că este proprietarul actual și legal al imobilului în litigiu, beneficiind de toate garanțiile conferite de legiuitor care derivă din dreptul său de proprietate.

- Dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu sunt aplicabile cauzei deoarece legile fondului funciar au instituit măsuri de reparație atât pentru imobilele preluate de stat cu titlu, cât și pentru imobilele preluate de stat fără titlu.

- Solicitarea reclamanților privind revendicarea suprafeței de 178.757 ha este neîntemeiată, întrucât suprafața de care au fost expropriați autorii lor, conform procesului-verbal din 1945, este de 35,3738 ha pentru ambii autori.

Expertul tehnic nu a identificat în mod corect suprafața de teren deținută de autorii reclamanților în raport de actele de proprietate și de preluare a imobilului existente la dosar, ci a făcut aprecieri și deducții proprii, luând în considerare acte care nu există (contract de vânzare-cumpărare pentru suprafața de 50 ha atribuită, fără temei, de către expert lui K.) sau neluând în considerare acte care există (procesul verbal din anul 1945 din care rezultă suprafața expropriată de 35.3738 ha pentru ambii moștenitori).

Expertul tehnic a precizat faptul că ar exista o suprafață de 1812 ha vie, ce nu a fost solicitată în obiectivul expertizei, lăsând la aprecierea instanței să hotărască dacă face parte din suprafața solicitată.

Deși în conținutul HCJ nr. 825/2005 se reține că s-a reconstituit reclamanților A. și J. dreptul de proprietate pentru suprafața de 40 ha, la dosar nu există depusă hotărârea de reconstituire pentru această suprafață.

În HCJ nr. 825/2005 nu se menționează amplasamentul terenului reconstituit reclamanților, ci numai suprafața, sens în care este de neînțeles cum expertul a identificat în plan suprafața de 90 ha, fără să fi fost stabilite coordonatele cu privire la amplasamentul acestui teren.

Potrivit obiectivului nr. 2 stabilit de către instanță, expertul trebuia să stabilească, pe de o parte, amplasamentul terenului în suprafață de 50 ha conform HCJ nr. 825/2005 și separat amplasamentul restului de teren, respectiv, de 128.757 ha până la suprafața de 178,757 ha a cărei restituire o solicită reclamanții prin acțiune.

Expertul nu a prezentat raționamentul prin care a transpus vecinătățile ce se regăseau în planurile de situație din anii 1924, 1925, 1931 în identificarea terenului, prin prisma actualei vecinătăți și care ar fi putut conduce la concluzia că este vorba de același teren, precum și care este actul de vânzare-cumpărare prin care acest teren s-ar fi aflat în proprietatea lui K.

La data de 1 noiembrie 2016, intimatul - pârât Statul român, prin Ministerul Educației Naționale și Cercetării Științifice, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat de reclamantă și admiterea recursului declarat de pârâta Universitatea F. deoarece această instituție deține terenul în baza Legii nr. 84/1995, fiind proprietara acestuia, în timp ce dreptul său de proprietate a fost și intabulat în baza Ordinului nr. 4239/2003, care ține loc de certificat de atestare a dreptului de proprietate.

Despre acest ordin, prin decizia nr. 3728 din 4 octombrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că „Ordinul nu a fost emis cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 84/1995, ci ca urmare a dispozițiilor acestei legi” și statuând că prin acesta s-a dispus doar cu privire la intabularea în cartea funciară a unui drept de proprietate al Universității F. ce a luat naștere în temeiul dispozițiilor art. 166 alin. (4) din Legea nr. 84/1995.

Prin urmare, nu se poate obține reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenul asupra căruia Universitatea F. deține un titlu valabil de proprietate, dobândit în condițiile legii.

La data de 7 noiembrie 2016, a fost depusă la dosar întâmpinarea formulată de recurenta-reclamantă la recursul declarat de pârâtă, prin care s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În recurs nu au fost administrate probe suplimentare.

Analizând recursurile formulate, Înalta Curte, în opinie majoritară, reține caracterul nefondat al recursului declarat de reclamantă și caracterul întemeiat al recursul declarat de pârâta Universitatea F. București, în considerarea celor ce urmează:

Cu referire la recursul reclamantei, cea dintâi critică a acestuia a combătut dezlegarea dată de instanțele de fond celui dintâi capăt al cererii de chemare în judecată, privitor la constatarea nevalabilității titlului statului asupra terenului extravilan, în suprafață de 178,757 ha, situat în Comuna Belciugatele, despre care a susținut că este rezultatul încălcării și aplicării greșite a dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998 deoarece analiza titlului statului nu a fost realizată sub aspectul conformității sale cu Constituția în vigoare la data preluării imobilului teren, singura apreciere asupra realizării preluării în baza unei legi speciale de expropriere (Legea nr. 187/1945) fiind insuficientă pentru stabilirea caracterului valid al titlului Statului, potrivit recurentei A.

În legătură cu această dezlegare a instanțelor de fond, prin recursul pârâtei s-a susținut inaplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 în considerarea faptului că legile fondului funciar instituie măsuri de reparație atât pentru imobilele preluate de stat cu titlu, cât și pentru imobilele preluate fără titlu valabil.

Susținerile recurentei-pârâte sunt întemeiate, Înalta Curte apreciind, în opinia majoritară, că statuarea asupra titlului de preluare al statului este nerelevantă atât în economia dispozițiilor cuprinse în legile fondului funciar - care recunosc un ansamblu de măsuri reperatorii, nediferențiat după cum preluările au avut loc cu titlu ori fără titlu valabil, cât și în cea a prezentului litigiu, după cum se va arăta în cele ce urmează.

Atât Legea nr. 18/1991 (în forma inițială, dar și în cea modificată și completată prin Legile nr. 169/1997, până la Legea nr. 247/2005 inclusiv), cât și Legea nr. 1/2000 (forma inițială, dar și cea modificată și completată până la Legea nr. 247/2005) au reglementat un set de măsuri reparatorii constând, în esență, în reconstituirea dreptului de proprietate pe vechile amplasamente, în reconstituirea dreptului de proprietate pe alte amplasamente sau în despăgubiri/măsuri reparatorii prin echivalent în beneficiul celor „care au adus pământ în cooperativa agricolă de producție sau cărora li s-a preluat în orice mod teren de către aceasta” (art. 8 din Legea nr. 18/1991 republicată), „fie în baza unor legi speciale, fie fără nici un titlu sau în orice alt mod” (art. 11 alin. (2), art. 14 alin. (1), art. 24 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 republicată), preluările putând fi „cu sau fără titlu” (art. 15 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, republicată).

Capitolul 3 al Legii nr. 18/1991 destinat, în principiu, terenurilor proprietate de stat, menționează fără de nicio nuanță că „Terenurile proprietatea statului sunt acele suprafețe intrate în patrimoniul său în conformitate cu prevederile legale existente până la 1 ianuarie 1990 și înregistrate ca atare în sistemul de evidență al cadastrului funciar general și amenajamentele silvice”.

În aceeași linie de reglementare, atunci când stabilește măsurile de constituire sau de reconstituire ce poartă asupra unor astfel de terenuri, art. 36, 37, 39, 41 din același act normativ vorbesc despre „terenurile aflate în proprietatea statului”, despre „terenuri proprietate de stat”, ori „considerate proprietate de stat prin aplicarea dispozițiilor Decretului nr. 713/1966 și a altor acte normative speciale”, despre „terenuri agricole trecute în proprietate de stat, ca efect al unor legi speciale, altele decât cele de expropriere” ori despre „terenuri agricole ce au fost trecute în proprietatea statului prin efectul Decretului nr. 83/1949, precum și al oricăror alte acte normative de expropriere”, respectiv despre „terenuri agricole fără construcții, instalații, amenajări de interes public, intrate în proprietatea statului”.

Așadar, din punct de vedere al aplicării legilor fondului funciar și al obținerii măsurilor reparatorii reglementate de acestea, esențial este ca terenul vizat să fie, la data solicitării, proprietate de stat sau să poată fi considerat ca aparținând proprietății cooperatiste ori de stat, fără să intereseze în aplicarea acestor acte normative dacă preluarea a fost una abuzivă, cu titlu sau fără titlu, respectiv una de facto.

De altfel, această problematică - în care a fost plasată în mod artificial cauza juridică a cererii în revendicarea celor 178,757 ha de teren din extravilanul Comunei Belciugatele - a lipsit legilor fondului funciar, ea fiind una proprie Legii speciale nr. 10/2001, a cărei incidență s-a reținut cu titlu irevocabil, prin decizia de recurs din cel de-al doilea ciclu procesual al litigiului (decizia nr. 931 din 20 martie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție) că este străină cauzei.

Acesta este și sensul analizei celor două instanțe de fond, în legătură cu titlul de preluare al statului, relativ la care au reținut corect că terenurile ce au aparținut autorilor reclamanților au fost preluate în temeiul și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 187/1945 și Decretului nr. 89/1946, împrejurare ce deschidea reclamanților vocația de a solicita și obține reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul art. 39 din Legea nr. 18/1991 (cu toate modificările și completările) „până la limita suprafeței prevăzute de art. 3 lit. h) din Legea nr. 187/1945, de familie, indiferent dacă reconstituirea urmează să se facă în mai multe localități sau de la autori diferiți”.

Constatând, în același timp, că reclamanții au beneficiat de aceste dispoziții legale, deoarece au obținut reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafața maximă pe care o puteau dobândi potrivit legii (10 ha în baza titlului de proprietate nr. X din 30 iulie 2002, ce nu fac obiectul litigiului, 40 ha prin înscrierea în anexa la Legea nr. 169/1997 a HCJ Călărași nr. 825/2005 și 50 ha prin înscrierea în anexa la Legea nr. 1/2000 a HCJ nr. 825/2005 Călărași), în mod corect s-a apreciat de către ambele instanțe că, împrejurarea de a nu fi obținut pe această cale întreaga suprafață expropriată din patrimoniul autorilor, nu are semnificația unei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO deoarece dreptul de proprietate asupra suprafeței totale deținute a ieșit definitiv din patrimoniul autorilor, iar limitele și procedura adoptată de stat pentru restituirea bunurilor preluate sunt la latitudinea acestuia și țin de voința sa politică, dar și de condițiile istorice, economice și sociale ale acestuia, neputând fi cenzurate decât, eventual, sub aspectul clarității și coerenței implementării lor.

Așadar, se poate afirma că, la nivelul legislației speciale a fondului funciar, reclamanții nu dețin nicio speranță legitimă ori „valoare patrimonială” în legătură cu obținerea recunoașterii vreunui drept asupra restului de teren de 89,9477 ha, revendicat pe calea acțiunii de față (diferența dintre suprafața totală revendicată de 179,9477 ha și suprafața de 90 ha în privința căreia s-a obținut o recunoaștere a dreptului la restituire prin HCJ Călărași nr. 825/2005). Reținând și că reclamanții nu dețin nicio hotărâre judecătorească anterioară prin care să li se fi recunoscut dreptul de proprietate asupra acestei suprafețe de teren și niciun act al unei autorități administrative emise în procedura Legii fondului funciar, în mod corect instanțele de fond au apreciat că reclamanții nu sunt titularii unui „bun actual” în ceea ce privește suprafața de 89,9477 ha teren extravilan.

Pe de altă parte, nerelevanța statuării asupra titlului de preluare al statului pe calea prezentei acțiuni în revendicare decurge și din aceea că, și în eventualitatea soluționării favorabile a acestui capăt de cerere, reclamanții nu ar dobândi calitatea de titulari ai unui „bun actual”. Potrivit dezlegărilor jurisdicționale ale Curții Europene a Drepturilor Omului din cauza M. Atanasiu și alții împotriva României (parag. 140 și 142), care a marcat un reviriment în jurisprudența de până atunci a acestei instanțe, sub aspectul definirii noțiunii de „bun”, constatarea judiciară a preluării abuzive a unui imobil nu atrage după sine în mod automat un drept la restituire a bunului.

Curtea Europeană a statuat că transformarea într-o „valoare patrimonială”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi. Or, precum s-a menționat anterior, pe căile legilor speciale ale fondului funciar, reclamanții au obținut recunoașterea dreptului de restituire în limita maximă prevăzută de lege, de 100 ha, în raport cu cei doi autori ai lor deposedați de terenul extravilan. Dincolo de această limită, reclamanții se situează în afara condițiilor prevăzute de legile speciale de reparație în privința pretențiilor lor relative la diferența de 89,9477 ha. teren extravilan.

Cum art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept de a dobândi bunuri, iar speranța renașterii unui vechi drept de proprietate care nu a mai fost exercitat de mult timp nu poate fi considerată „bun”, în sensul acestor dispoziții convenționale, și cum reclamanții nu au putut opune pârâtei un titlu asupra suprafeței de 89,9477 ha teren din extravilanul Comunei Belciugatele deoarece vechiul drept de proprietate a ieșit din patrimoniul autorilor în urma exproprierii la care au fost supuși, în mod corect instanțele au apreciat asupra caracterului neîntemeiat al cererii în revendicarea acestei suprafețe de teren.

Cea de-a doua critică a recursului reclamantei a invocat încălcarea și aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 11 alin. (21) din Legea nr. 18/1991, text de lege care, în opinia acestei părți, reglementează o procedură specială de reconstituire, derogatorie de la reconstituirea de drept comun prin aceea că operează de drept (iar nu în temeiul emiterii unor acte administrative de reconstituire) și fără limite în ceea ce privește reconstituirea drepturilor (nesupusă niciunei limitări din cele evocate în considerentele hotărârii instanței de apel).

Critica nu este întemeiată în primul rând întrucât, în analiza întreprinsă de instanța de apel asupra dreptului special incident în cazul terenului revendicat prin acțiunea reclamanților, aceasta a stabilit că textul art. 11 alin. (21) din Legea nr. 18/1991 modificată și completată nu este aplicabil, astfel încât apare ca fiind greșit susținută critica de încălcare și aplicare greșită a legii cu referire la norma de drept menționată, de vreme ce instanța de apel nici nu a aplicat-o în cauză.

Într-adevăr, dispozițiile art. 11 alin. (21) din Legea nr. 18/1991 - text legal introdus în corpul acestei legi prin modificările și completările aduse de Titlul IV al Legii nr. 247/2005 - se referă la „Terenurile preluate abuziv de cooperativele agricole de producție de la persoanele fizice, fără înscriere în cooperative agricole de producție sau de către stat, fără nici un titlu”, ipoteze ce nu corespund situației juridice a terenului litigios care - așa cum au reținut ambele instanțe de fond pe baza susținerilor și probelor administrate de reclamanți - a fost preluat de stat în temeiul și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 187/1945 și Decretului nr. 83/1949.

De altfel, textul art. 11 al Legii nr. 18/1991, în corpul căruia a fost integrat în anul 2005 alin. (21) reglementează condițiile procedurale în care vor fi soluționate cererile de reconstituire a dreptului de proprietate, fie ale celor care au adus terenuri în cooperativa agricolă de producție, fie ale celor cărora le-au fost preluate terenuri de cooperativele agricole de producție, stabilind condițiile de probațiune a drepturilor solicitate, regula reconstituirii drepturilor la cerere (instituind astfel, principiul disponibilității) și termenul în care aceasta poate fi formulată.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, textul nou introdus în corpul art. 11 al Legii nr. 18/1991 nu a avut rolul de a institui o procedură specială de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor preluate de stat sau de cooperativele agricole de producție, derogatorie de la procedura de drept comun, ci a consacrat legislativ și la nivelul acestui act normativ principiul reconstituirii pe vechile amplasamente a terenurilor, în forma sa atenuată (deoarece reconstituirea pe vechile amplasamente nu operează întotdeauna și în orice condiții, ci doar „dacă acestea nu au fost atribuite legal altor persoane”), principiu inexistent în forma inițială a acestei legi (care asigura, în temeiul art. 14 alin. (2), posibilitatea reconstituirii dreptului de proprietate pe vechile amplasamente doar în zona colinară, iar nu și în zonele de câmpie unde atribuirea urma să aibă loc pe sole stabilite de comisiile de fond funciar, „și nu neapărat pe vechile amplasamente ale proprietății”), dar care a fost introdus în legislația fondului funciar abia în anul 2000, prin Legea nr. 1/2000, iar în forma sa actuală, în urma modificărilor și completărilor realizate atât asupra Legii nr. 18/1991, dar și asupra Legii nr. 1/2000, prin Legea nr. 247/2005.

Că nu poate fi vorba despre o normă care ar institui o procedură de reconstituire derogatorie de la procedura de drept comun, sub aspectele menționate de recurentă (fără limite de reconstituire și nu pe baza emiterii unor acte administrative de reconstituire de către comisii) rezultă din chiar conținutul textului analizat care, în teza sa finală menționează că „Terenurile (…), revin de drept proprietarilor care au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate (n.r. așadar, tot pe bază de cerere adresată comisiei locale de fond funciar care este ținută, în baza legii, să o soluționeze printr-un act administrativ), pe vechile amplasamente, dacă acestea nu au fost atribuite legal altor persoane”.

Tot astfel, o excepție de la regula restituirii plafonate a dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole, până la limita menționată în art. 9 alin. (1) și art. 39 din Legea nr. 18/1991 modificată și completată, respectiv cea prevăzută la art. 3 lit. h) din Legea nr. 187/1945 de familie (50 ha), nu poate fi dedusă din conținutul art. 11 alin. (21) în absența oricărei referiri a textului în discuție la acest element esențial al procedurii de reconstituire. Afirmația recurentei-reclamante care susține o astfel de interpretare în legătură cu textul de lege analizat este lipsită de orice fundament și nu e sprijinită de niciun sens ce s-ar putea atribui reglementării în cauză, după cum corect a concluzionat și instanța de apel care a reținut faptul că, în mod contrar susținerilor apelanților-reclamanți, Legile nr. 18/1991 și nr. 1/2000 nu le recunosc acestora un drept de proprietate peste limita maximă de 50 ha de proprietar deposedat.

De asemenea, subsecvent aprecierii asupra neincidenței în cauză a dispozițiilor art. 11 alin. (21) din Legea nr. 18/1991, cu modificările și completările ulterioare, instanța de apel a reținut corect că, în raport de situația juridică a terenului ce face obiectul pretențiilor reclamanților, acesta beneficia de o reglementare specifică în corpul Legii nr. 18/1991, intrând în sfera de aplicare a art. 39, normă destinată reglementării raporturilor juridice de restituire vizând terenurile agricole ce au fost trecute în proprietatea statului prin efectul Decretului nr. 83/1949, precum și al oricăror alte acte normative de expropriere.

Or, potrivit acestui text legal „Persoanele fizice ale căror terenuri agricole au fost trecute în proprietatea statului prin efectul Decretului nr. 83/1949, precum și al oricăror alte acte normative de expropriere, sau moștenitorii acestora pot cere reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafața de teren trecută în proprietatea statului, până la limita suprafeței prevăzute la art. 3 lit. h) din Legea nr. 187/1945, de familie, indiferent dacă reconstituirea urmează a se face în mai multe localități sau de la autori diferiți, în termenul, cu procedura și în condițiile prevăzute la art. 9”.

Art. 9 din Legea nr. 18/1991 la care trimite art. 39 în privința procedurii și condițiilor de soluționare a cererilor de reconstituire reiterează, la rândul său, limita până la care poate să opereze reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole, respectiv cea prevăzută la art. 3 lit. h) din Legea nr. 187/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare, de familie, indiferent dacă reconstituirea urmează să se facă în mai multe localități sau de la autori diferiți.

Nu poate fi primită interpretarea susținută de recurenta reclamantă, în sensul că art. 39 din Legea nr. 18/1991 ar reglementa doar procedura de reconstituire în cazul preluărilor cu titlu, în timp ce art. 9 din același act normativ ar reglementa procedura de reconstituire pentru terenurile preluate de CAP. Nici această interpretare nu își găsește susținerea în conținutul normelor de drept relevante.

După cum s-a reținut deja anterior, nici Legea nr. 18/1991 și nici Legea nr. 1/2000 nu au utilizat distincțiile de „preluări cu titlu” ori „preluări fără titlu” pentru a deduce de aici vreo consecință legală sub aspectul sferei de aplicare a unui anume text legal ori a tipului de măsură reparatorie recunoscută în favoarea beneficiarilor legii, așa cum a fost cazul reglementării conținute în Legea nr. 10/2001.

În plus, și dacă s-ar admite contrariul, tot art. 39 este cel care dă regimul de reglementare al terenului revendicat, sfera sa de incidență privind terenurile agricole trecute în proprietatea statului nu după distincțiile invocate de recurentă - cu titlu sau fără titlu -, ci „prin efectul Decretului nr. 83/1949, precum și al altor acte normative de expropriere”.

Or, despre terenul ce a aparținut autorilor reclamanților aceștia au susținut și dovedit, iar instanțele de fond au reținut necontestat sub acest aspect, că a fost preluat ca efect al aplicării Legii nr. 187/1945 și cu respectarea acestei legi, dar și a Decretului nr. 83/1949 pentru completarea unor dispoziții din Legea nr. 187/1945.

În considerarea tuturor acestor motive, recursul reclamantei, apreciat ca fiind nefondat, va fi respins în consecință, reținându-se că instanțele de fond au dat o dezlegare corectă pretențiilor afirmate prin cererea de chemare în judecată în legătură cu diferența de teren de la 179,9477 ha, cât s-a preluat de la autori și suprafața de 100 ha în limita căreia s-a recunoscut dreptul reclamanților la reconstituire în procedura legilor fondului funciar.

Cu referire la recursul pârâtei Universitatea F., se constată că cea dintâi critică invocată reia chestiunea posibilității pe care o avea instanța superioară (în speță, cea de apel) de anulare a hotărârii atacate și trimitere a cauzei spre rejudecare o singură dată, astfel că, potrivit acestei recurente, cea de-a doua trimitere spre rejudecare (din cel de-al doilea ciclu procesual al cauzei) s-ar fi dispus în mod nelegal.

Înalta Curte reține, pe de o parte, că această critică nu privește dezlegările jurisdicționale ori activitatea instanței de judecată a cărei hotărâre se atacă, măsura criticată fiind dispusă prin decizia de apel nr. 35A din 21 februarie 2013 a Curții de Apel București, secția a IX-a, iar pe de altă parte, că motivul de nelegalitate analizat a fost invocat de aceeași parte și pe calea recursului îndreptat împotriva acestei din urmă decizii de apel, fiind dezlegat, în sensul aprecierii caracterului său nefondat, prin decizia de recurs nr. 931 din 20 martie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, rezolvarea dată acestuia impunându-se în cauză în mod irevocabil și cu putere de lucru judecat.

Pentru aceste două argumente, reiterarea criticii pe calea actualului recurs este inadmisibilă.

Printr-o altă critică, recurenta-pârâtă a susținut că pentru suprafața de 90 ha., pentru care reclamanților li s-a reconstituit dreptul de proprietate prin HC Călărași nr. 825/2005, dar pentru care nu s-a emis titlu, reclamanții nu pot uza de calea acțiunii în revendicare și de temeiul legal dat de prevederile art. 480 C. civ. deoarece conform acestui text legal, acțiunea în revendicare este acțiunea proprietarului neposesor împotriva pârâtului posesor dar neproprietar.

Or, potrivit recurentei, Universitatea F. este proprietarul și posesorul de drept al terenului revendicat conform Ordinului Ministerului Educației și Cercetării nr. 4239/2003.

Înalta Curte constată că și acest aspect al cauzei a fost dezlegat cu putere de lucru judecat încă din primul ciclu procesual parcurs de litigiu, respectiv prin decizia civilă nr. 701A din 2 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, și decizia nr. 7065 din 12 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanțele ce au pronunțat aceste hotărâri reținând că dreptul și pretențiile reclamanților pot fi analizate pe calea procesuală aleasă de aceștia, iar valabilitatea titlului pe care pârâta îl invocă în apărare nu poate avea ca efect admiterea excepției de inadmisibilitate, ci vizează însăși temeinicia acțiunii având acest obiect. În alte cuvinte, răspunzând criticii recurentei, se reține că eventuala sa calitate de proprietar al imobilului revendicat constituie o chestiune ce ține de fondul raporturilor litigioase, iar nu de posibilitatea reclamanților de a uza de calea acțiunii în revendicare.

Sunt însă întemeiate acele critici ale pârâtei prin care aceasta a susținut că nu puteau fi ignorate în soluționarea acțiunii în revendicare împrejurări precum aceea că reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea reclamanților asupra terenului solicitat nu este posibilă atâta timp cât imobilul nu este liber, fiind legal atribuit ei în temeiul unui titlu de proprietate emis în condițiile legii; că titlul său de proprietate există și a fost verificat sub aspectul legalității pe calea excepției de nelegalitate în mai multe dosare, inclusiv prin decizia nr. 3728 din 4 octombrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ, care a reținut că Ordinul nr. 4239 din 13 iunie 2003 nu a fost emis cu încălcarea Legii nr. 84/1995, ci ca urmare a dispozițiilor acestei legi; că HCJ Călărași nr. 825 din 27 mai 2005 nu menționează amplasamentul terenului reconstituit reclamanților, elemente care, toate, țin de dreptul material special aplicabil litigiului și care, fie au fost nesocotite (cazul instanței de apel), fie au fost greșit interpretate și aplicate (cazul instanței de fond).

Înalta Curte mai reține că soluția dată cererii în revendicarea celor 90 ha teren extravilan, pentru care reclamanții au obținut recunoașterea dreptului de proprietate în procedura legilor fondului funciar, prin înscrierea în anexele HCJ Călărași nr. 825/2005, a pornit de la elementul de fapt, stabilit pe baza rapoartelor de expertiză administrate în cauză, al existenței unei identități între acest teren, delimitat în coordonatele vechiului amplasament, și parte a terenului deținut de pârâta Universitatea F. în baza legii și a Ordinului nr. 4239 din 13 iunie 2003 emis de Ministerul Educației și Cercetării.

Deși criticile de recurs ale recurentei-pârâte au contestat inclusiv modalitatea în care expertul a determinat această identitate, prin transpunerea vecinătăților regăsite în planurile de situație din anii 1924,1925,1931, prin prisma actualei configurații a terenului și în absența oricăror coordonate relative la amplasamentul terenului recunoscut prin HCJ Călărași nr. 825/2005, Înalta Curte nu va cerceta aceste aspecte deoarece țin de elementele de fapt ale litigiului, necenzurabile pe calea de atac extraordinară a recursului, rezervată exclusiv chestiunilor ce țin de legalitatea dezlegărilor date în apel.

Odată stabilită această identitate, instanțele au avut în vedere că reconstituirea dispusă în beneficiul reclamanților a rămas una scriptică, acestora nefiindu-le eliberat titlu de proprietate și nefiind puși în posesie întrucât vechiul amplasament este ocupat de pârâtă.

Pornind de la ideea că reclamanții dețin „un bun” în înțelesul Convenției și că justifică un drept actual asupra terenului agricol din extravilanul Comunei Belciugatele, de 90 ha, identificat în planșa, contur verde, a raportului de expertiză topo (expert L.), în baza HCJ Călărași nr. 825/2005 care le-a recunoscut un drept la restituire, și apreciind că „în mod evident, legea specială nu asigură o cale efectivă de realizare a dreptului astfel recunoscut deoarece nu pot fi puși în posesia bunului pe vechiul amplasament din cauza pârâtei”, tribunalul a făcut aplicarea în cauză dispozițiilor art. 11 alin. (21) din Legea nr. 18/1991. Apoi, reținând că pârâta ocupă terenul în baza Ordinului nr. 4239/2003 al Ministerului Educației și Cercetării, act ce nu reprezintă titlu de proprietate (deoarece nu are caracter constitutiv de drepturi, ci doar de înscriere în cartea funciară, în vederea asigurării opozabilității lui), prima instanță a admis acțiunea în revendicare, apreciind că pârâta ocupă nelegal amplasamentul reclamanților, ceea ce a fost calificat ca o ingerință în dreptul la respectarea bunului ce le aparține, potrivit jurisprudenței CEDO.

Răspunzând criticilor din apelul pârâtei Universitatea F. care s-a prevalat de dispozițiile art. 16 și 2 din Legea nr. 1/2000, dar și de decizia civilă nr. 3728 din 4 octombrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ, instanța de apel - fără să înlăture sau să infirme considerentele hotărârii tribunalului - utilizează cu totul alte argumente prin care justifică soluția de admitere a acțiunii în revendicare în limita celor 90 ha, de natură să schimbe fundamental considerentele sentinței.

Astfel, a apreciat că, de vreme ce în cazul reclamanților a avut loc o reconstituire a dreptului de proprietate, aceasta are efectul unei recunoașteri retroactive a dreptului de proprietate asupra celor 90 ha, care suie până la momentul dobândirii originare a bunului, ceea ce le dă dreptul acestora să opună pârâtei titlul autorilor datând din anul 1924 (contract de vânzare-cumpărare nr. 28373/1924), respectiv cel din anul 1931 (actul de vânzare-cumpărare nr. 26601/1931).

Apreciind, în mod opus tribunalului, că și pârâta deține un titlu valid de proprietate asupra aceluiași bun, reprezentat de dispozițiile art. 166 alin. (4) din Legea nr. 84/1995, dar care produce efecte doar pentru viitor, Curtea de apel a comparat titlurile în concurs și a dat preferință celui al reclamanților ca fiind mai vechi.

Înalta Curte, în opinia majoritară, apreciază că instanța de apel a înfăptuit o judecată cu nesocotirea cadrului legal de reglementare a bunului incident litigiului, utilizând argumente contradictorii care au condus-o spre o soluție nelegală.

În primul rând, instanța de apel reține contradictoriu că în mod corect titlul reclamanților avut în vedere de tribunal în soluționarea cauzei este cel reprezentat de HCJ Călărași nr. 825/2005 pentru ca, în paragraful următor să arate, printr-un al doilea considerent contradictoriu, că, de fapt, acesta constă în titlurile de proprietate ale autorilor din 1924 și 1931.

Cel de-al doilea considerent contradictoriu este cel prin care, alături de prima instanță, cea de apel reține (corect) că preluarea terenului de către stat s-a făcut în puterea unei legi de expropriere și cu respectarea acesteia, ceea ce a condus la stingerea vechiului drept de proprietate asupra întregului teren preluat, deoarece acest drept a ieșit din patrimoniul autorilor ca urmare a exproprierii dispuse în baza Legii nr. 185/1945 și Decretul nr. 83/1949. Despre același drept însă, instanța de apel afirmă că, urmare a reconstituirii în temeiul legilor fondului funciar în limita celor 100 ha, din care doar 90 ha sunt în dispută, este recunoscut cu efect retroactiv până la momentul dobândirii sale de autori, ceea ce ar permite reclamanților să opună pârâtei titlurile vechi, respectiv cele din 1924 și 1931, și să-i îndreptățească pe ei la dobândirea bunului (considerente care corespund însă unei dezlegări în sensul nevalabilității titlului statului).

Or, instanța de apel nu mai putea deduce astfel de concluzii de vreme ce a constatat, în dezlegările date asupra celui dintâi capăt al acțiunii, că preluarea întregului teren ce a aparținut autorilor reclamanților a fost dispusă în baza unei legi și cu respectarea acesteia, ceea ce a avut ca efect stingerea vechiului drept de proprietate aparținând autorilor.

De asemenea, reconstituirea dreptului de proprietate în beneficiul reclamanților nu are ca efect recunoașterea cu caracter retroactiv a dreptului de proprietate al acestora. Dreptul reconstituit este unul nou, a cărui cauză juridică se regăsește în vechiul drept ce a aparținut autorilor și în faptul juridic al preluării sale de către stat.

Astfel fiind, titlul de proprietate de care se pot prevala reclamanții în actuala judecată nu este cel au autorilor, ci chiar Hotărârea Comisiei Județene Călărași nr. 825/2005, titlurile autorilor fiind relevante exclusiv în determinarea întinderii dreptului și a vechiului amplasament al terenului, în timp ce îndreptățirea reclamanților la a pretinde recunoașterea dreptului asupra vechiului amplasament urma a fi verificată și stabilită de către instanțe în baza dreptului special.

Sub acest aspect și separat de argumentația contradictorie din decizia atacată, Înalta Curte apreciază, în opinie majoritară, că judecata instanței de apel este deficitară și ca urmare a ignorării complete (doar în această parte a acțiunii în revendicare) a dispozițiilor incidente speței, regăsite la nivelul Legii nr. 18/1991 și Legii nr. 1/2000, observându-se că aceasta a apelat exclusiv la criteriile clasice de soluționare a acțiunii în revendicare, comparând titlurile concurente și dând preferință celui mai vechi ca fiind mai bine caracterizat, cu nesocotirea particularităților speței și a regimului special de reglementare al bunului revendicat.

Este adevărat că reclamanții au solicitat instanțelor revendicarea terenului preluat de stat de la autorii lor prin compararea titlului acestora cu cel al statului și, în continuare, cu cel al entității subdobânditoare de la stat însă, neîndoielnic, acțiunea lor nu putea fi soluționată apelând exclusiv la regulile clasice ale acțiunii în revendicare, făcând totală abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale. Dimpotrivă, judecarea prezentei acțiuni trebuia să aibă loc, subsecvent determinării eventualei calități a reclamanților de titulari ai unui „bun actual” ori/și ai unei „speranțe legitime” în legătură cu terenul revendicat, în primul rând cu observarea normelor de drept substanțial ale legii speciale (Legea nr. 18/1991 cu modificările și completările ulterioare, Legea nr. 1/2000, cu modificările și completările ulterioare) și a efectelor create prin aceasta în beneficiul tuturor subiectelor cu interese în cauză.

Ambele instanțe de fond i-au considerat pe reclamanți îndreptățiți să pretindă și să obțină o reconstituire a dreptului de proprietate asupra celor 90 de ha de teren extravilan, pe vechile amplasamente, cu toate că aceștia nu au obținut, prin actele emise până în prezent de comisiile de fond funciar o validare sau punere în posesie pe vechile amplasamente, pretinzându-se că acest lucru nu a fost posibil din pricina actualei stări juridice și de fapt a terenului, ocupat și intabulat pe numele pârâtei, care invocă asupra acestuia existența unui drept de proprietate. Această îndreptățire a fost însă asumată aproape automat de către instanțe (prezumată) în mod greșit, în afara unei analize a dreptului special pe acest aspect.

Art. 2 alin. (1) din Legea nr. 1/2000 și art. 11 alin. (21) din Legea nr. 18/1991 consacră principiul atenuat al reconstituirii pe vechile amplasamente, „dacă acestea nu au fost legal atribuite altor persoane” (forma anterioară, regăsită doar la nivelul Legii nr. 1/2000, prevedea „dacă acestea sunt libere”).

Principiul reconstituirii pe vechile amplasamente a fost consacrat într-o formă atenuată nu doar prin instituirea limitelor „dacă acestea sunt libere”/ „dacă nu au fost legal atribuite altor persoane”, ci și prin consacrarea expresă, în decursul evoluției reglementării din domeniul fondului funciar a mai multor excepții de la această regulă, pe baza voinței politice a statului și din nevoia conservării construcțiilor și investițiilor de ordin strategic făcute de stat de-a lungul timpului ca proprietar ori a atribuirilor de terenuri către alte entități și a regimurilor actuale de reglementare a unor astfel de bunuri create prin diverse legi speciale, a căror menținere s-a dorit a fi conservată, dispozițiile art. 10 (introdus prin O.U.G. nr. 102/2001, menținut și în prezent), ale art. 41 (introdus prin Legea nr. 400/2002, menținut și în prezent) ca și ale art. 4 din Legea nr. 1/2000 (introdus prin Legea nr. 247/2005) fiind ilustrative în acest sens.

Abordarea legiuitorului asupra chestiunii amplasamentului, prin recunoașterea sa într-o formă limitată reflectă, întocmai ca și principiul restituirii plafonate (sub aspectul întinderii) a dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole, voința și opțiunea acestuia, necenzurabilă, eventual, decât sub aspectul clarității și coerenței reglementărilor sale, făcând parte din marja sa de apreciere.

Ca norme legale ce dau regimul de reglementare al bunului litigios, instanța de recurs (în opinia majoritară) reține, alături de cele ale art. 39 din Legea nr. 18/1991, și pe cele relevante asupra chestiunii amplasamentului, în evoluția întregii reglementări, respectiv art. 35 alin. (2) și (3) din Legea nr. 18/1991 și art. 10 din Legea nr. 1/2000.

Astfel, încă de la data adoptării sale, Legea nr. 18/1991 prin art. 35 alin. (2) și (3) a exclus de la măsura reconstituirii dreptului de proprietate în beneficiul foștilor proprietari, terenurile proprietate de stat administrate de institutele și stațiunile de cercetări științifice, agricole și silvice (...) pe care le-a declarat ca aparținând domeniului public, același regim juridic fiind incident și în cazul terenurilor proprietate de stat folosite de unitățile de învățământ cu profil agricol sau silvic la data intrării în vigoare a legii, ce au fost trecute în administrarea acestora.

În continuarea aceleiași voințe politice, prin dispozițiile art. 10 din Legea nr. 1/2000 (introduse în corpul legii prin O.U.G. nr. 102/2001, menținute și în prezent) s-a stabilit că „Persoanele fizice cărora li s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra terenurilor deținute de institutele și stațiunile de cercetare și producție agricolă, precum și de regiile autonome cu profil agricol sau de societățile naționale cu profil agricol, li se vor atribui terenuri în natură din terenurile proprietate privată a statului”, iar în subsidiar, în măsura în care acestea se dovedesc insuficiente, pot fi suplimentate cu suprafețe scoase din domeniul public al statului sau vor fi acordate despăgubiri, potrivit alin. (2) al aceluiași articol.

Așadar, pentru situația acestor terenuri, principiul reconstituirii pe vechile amplasamente nu funcționează, voința inițială a legiuitorului, menținută și la data adoptării Legii nr. 1/2000, fiind aceea a conservării investițiilor făcute pentru înființarea și funcționarea institutelor și stațiunilor de cercetare și producție agricolă, chiar dacă în timp, terenurile afectate acestor scopuri au încetat de a mai constitui obiect al proprietății statului, fiind transferate prin dispoziții legale speciale către entitățile care, inițial, administrau doar aceste bunuri.

Pentru aceste cazuri, legiuitorul a instituit măsuri alternative de reparație, cea a reconstituirii dreptului prin atribuirea de terenuri în natură din terenurile proprietatea privată a statului, ce pot fi, eventual, suplimentate cu terenuri scoase din domeniul public al statului, iar subsidiar despăgubiri.

De asemenea, încă din anul 2002, posibilitățile de acordare a măsurilor reparatorii alternative au fost diversificate, art. 3 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 permițând, pentru cazul în care în localitate nu există suprafețe de teren agricol pentru a satisface integral cererile, ca reconstituirea dreptului de proprietate privată să se facă din suprafețele de teren agricol trecute în proprietatea comunei, orașului sau municipiului, conform art. 49 din Legea nr. 18/1991, republicată, din terenul comunelor limitrofe pe raza cărora se află terenul agricol solicitat, prin transfer de anexe cu validarea comisiei județene, precum și prin hotărâri judecătorești rămase definitive și irevocabile. Tot astfel s-a admis, încă din anul 2001, pentru cazurile în care nu se poate face reconstituirea dreptului de proprietate integral, așadar în completare, să se acorde despăgubiri pentru diferența de teren neretrocedat.

Prin urmare, întrucât normele legale ce dau regimul procedural de soluționare a cererilor de reconstituire a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de categoria celor similare terenului revendicat, înlătură principiul de aplicație generală al reconstituirii pe vechile amplasamente, concluzia care se impune este aceea că - în mod contrar celor reținute de ambele instanțe de fond - reclamanții nu au un „bun actual” în privința amplasamentului terenului ce a aparținut autorilor, dreptul recunoscut acestora fiind - în raport cu faza procedurii la care autoritățile administrative s-au oprit, respectiv înscrierea lor cu un total de 90 ha în anexele HCJ Călărași nr. 825/2005 - unul abstract și care se traduce exclusiv prin recunoașterea dreptului lor, de valoarea unui „bun actual”, în a dobândi una din formele alternative de reparație prevăzute de legile fondului funciar (care pot să constea în reconstituirea dreptului asupra terenurilor din rezerva comisiei pe alte amplasamente, pe raza aceleiași comune ori a unor comune învecinate și, în ultimă instanță, în despăgubiri), însă nu și vechiul amplasament.

Întrucât, legislația specială din domeniul fondului funciar (art. 35, 39 din Legea nr. 18/1991 cu toate modificările și completările ei, respectiv art. 10 din Legea nr. 1/2000 cu modificările și completările ulterioare) nu asigură reclamanților un drept la reconstituirea dreptului de proprietate pe vechile amplasamente ale terenurilor ce au aparținut autorilor lor, în mod greșit s-a apreciat de către tribunal că acțiunea în revendicarea celor 90 ha de teren agricol extravilan ar trebui admisă întrucât legea specială nu oferă o cale efectivă de realizare a drepturilor acestora de proprietate prin punerea în posesie asupra bunului, pe vechiul amplasament.

De asemenea, greșită apare și aprecierea în sensul că nepunerea reclamanților în posesie pe vechiul amplasament constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunului lor întrucât, cum s-a arătat, acest drept nu există în cazul terenurilor cărora li s-a dat o destinație specială.

Sub acest aspect se reține că, pe vechiul amplasament al terenului revendicat s-a înființat, încă din anul 1975, în baza HCM nr. 23/1975 Ferma Belciugatele, ca stațiune didactică-experimentală cu subordonare față de Ministerul Agriculturii, Industriei Alimentare și Apelor și institutelor de învățământ superior agricol (similar întreprinderilor agricole de stat, cu obiect de activitate producția agricolă și instruire pentru studenți).

În baza H.G. nr. 123/1993, suprafețele de teren din anexa nr. 2, împreună cu construcțiile aferente, au fost trecute în administrarea instituțiilor de învățământ superior agricol, la anexa 2 figurând Stațiunea Didactică Belciugatele, județul Călărași.

În aplicarea dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 18/1991, mai sus menționate, prin H.G. nr. 517/1999, modificată prin H.G. nr. 776/1999, au fost declarate ca aparținând domeniului public al statului „suprafețele de teren strict necesare pentru cercetarea și producerea de semințe și material săditor (...) precum și terenurile proprietate de stat folosite de unități de învățământ cu profil agricol, prevăzute în anexa 2”, între care figurează și Universitatea F. București - Ferma Belciugatele.

Ulterior, în temeiul dispozițiilor art. 166 din Legea nr. 84/1995, terenul împreună cu construcțiile acestui obiectiv, au devenit proprietatea Universității F. care, în baza Ordinului nr. 4239 din 13 iunie 2003 emis de Ministerul Educației și Cercetării - ce ține loc, potrivit mențiunilor sale din art. 2, de certificat de atestare a dreptului de proprietate - au fost delimitate/individualizate și intabulate pe numele său, ca parte a bazei sale materiale.

Prin acțiunea lor în revendicare, prin care au cerut o comparare a titlului lor de proprietate cu cel al pârâtei, reclamanții au susținut, pe de o parte că dispozițiile art. 166 alin. (46) din Legea nr. 84/1995 nu permiteau trecerea în proprietatea unităților de învățământ a terenurilor ce au fost preluate abuziv și care fac obiectul legilor speciale de reparație, iar, pe de altă parte, sprijinindu-se pe o parte a considerentelor deciziei civile nr. 3728 din 4 octombrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ, că Ordinul nr. 4239/2003 nu are valoare de titlu de proprietate.

Aceste susțineri sunt nefondate întrucât, precum s-a arătat anterior, însăși legislația specială a fondului funciar a exclus de la măsura reparatorie a reconstituirii pe vechile amplasamente (prin dispozițiile art. 35 și 39 ale Legii nr. 18/1991 și apoi, prin cele ale art. 10 din Legea nr. 1/2000), terenuri cu regimul juridic similar celui în cauză, reglementând în cazul acestora o excepție de la principiul reconstituirii pe vechile amplasamente. Fără a afecta dreptul de reparație al foștilor proprietari sau succesorilor acestora, astfel de terenuri au fost excluse din punct de vedere fizic din masa fondului funciar destinată a asigura reconstituirea drepturilor de proprietate privată ale persoanelor fizice, solicitate în procedurile legilor fondului funciar.

Prin urmare, dispozițiile legale invocate de reclamanți, cele ale art. 166 alin. (46) din Legea nr. 84/1995, republicată, au relevanță juridică dar nu și în cazul bunului revendicat, exclus de la măsurile reparatorii ale Legii nr. 18/1991 și Legii nr. 1/2000 chiar de „actul normativ de restituire” (în termenii menționatului articol).

Astfel fiind, terenul în cauză putea fi atribuit în proprietatea pârâtei, ceea ce s-a și întâmplat odată cu definitivarea operațiunilor de individualizare a bunului aflat inițial în administrarea acesteia (în baza art. 35 din Legea nr. 18/1991 și a H.G. nr. 517/1999, modificată prin H.G. nr. 776/1991), prin emiterea Ordinului nr. 4239/2003 de către Ministerul Educației și Cercetării în temeiul dispozițiilor art. 166 alin. (9) din Legea nr. 84/1995, republicată, și a art. 1 alin. (1) din Legea nr. 713/2001.

Mai trebuie menționat că, prin dispozițiile modificatoare ale Legii nr. 247/2005 aduse art. 9 al Legii nr. 1/2000 ar părea că legiuitorul și-a schimbat opțiunea inițială, dedusă din conținutul reglementării regăsite în art. 35 al Legii nr. 18/1991 și în art. 10 al Legii nr. 1/2000, îngăduind o reconstituire pe vechile amplasamente și în cazul „terenurilor folosite la data intrării în vigoare a prezentei legi de unitățile de învățământ cu profil agricol sau silvic”, precizându-se că suprafețele care rămân în administrarea instituțiilor de învățământ vor fi delimitate prin hotărâre a Guvernului în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, iar pentru suprafețele care se restituie pe vechiul amplasament persoanelor îndreptățite în condițiile alin. (1) și (11), unitățile de cercetare și învățământ vor primi în administrare suprafețe de teren corespunzătoare din proprietatea statului.

Trebuie însă avut în vedere că art. 9 alin. (11) și (12) al Legii nr. 1/2000 în forma actuală, în pofida mențiunilor proprii, în sensul că dispozițiile sale se raportează „la data intrării în vigoare a prezentei legi” (adică a Legii nr. 1/2000), nu pot produce efecte decât de la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 (adică a actului normativ completator), iar nu a Legii nr. 1/2000, căci altfel ar contraveni principiului de ordin constituțional al neretroactivității legii.

Alin. (11) și (12) ale art. 9, introduse în corpul Legii nr. 1/2000 abia în anul 2005, nu pot fi incidente litigiului care, prin datele sale de fapt, nu se mai înscrie în ipoteza normei completatoare deoarece la data intrării sale în vigoare, dar și a prezentei judecăți, terenul în dispută nu mai poate fi considerat „teren folosit” de o unitate de învățământ cu profil agricol sau silvic, acesta devenind proprietatea Universității F. încă din anul 2003.

În mod evident, din conținutul reglementării se înțelege că aceasta este incidentă în cazul acelor terenuri care, la data apariției normei completatoare, anul 2005, rămase încă în proprietatea statului, erau folosite, în baza unui drept de administrare, de unități de învățământ cu profil agricol sau silvic.

Or, încă din anul 2003 terenul litigios pierduse acest statut juridic, devenind proprietatea a Universității F. în baza legii și a Ordinului nr. 4239/2003.

În opoziție cu reglementarea din art. 9 alin. (11) și (12) din Legea nr. 1/2000 - incidentă în cazul terenurilor proprietate de stat și care sunt folosite de unități de învățământ cu profil agricol sau silvic, la data de intrării în vigoare a legii (anul 2005), art. 10 din același act normativ dă regimul de reglementare al cererilor de reconstituire care privesc terenuri „deținute de institutele și stațiunile de cercetare și producție agricolă”, regim juridic căruia îi corespunde și terenul revendicat în cauză prin situația sa juridică, prezentată anterior.

Cât privește legalitatea atribuirii dreptului de proprietate asupra terenului în patrimoniul pârâtei, aceasta a fost contestată în cauză de către reclamanți sub argumentul nedeținerii de către universitate a unui titlu de proprietate care să îmbrace forma unui certificat de atestare a dreptului de proprietate privată emis de Ministerul Educației și Cercetării, după cum impuneau dispozițiile art. 166 alin. (4) din Legea nr. 84/1995 republicată, în urma modificării și completării sale prin Legea nr. 713/2001 (în vigoare la data emiterii Ordinului nr. 4239/2003). Ordinului nr. 4239/2003 i s-a negat o atare valoare de către reclamanți, afirmându-se - pe baza considerentelor deciziei nr. 3728/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ, (ce a respins excepția de nelegalitate a ordinului) că acesta are ca efect doar înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară în vederea asigurării opozabilității lui.

Subscriind acestei interpretări speculative a considerentelor deciziei nr. 3728/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ, prima instanță a reținut teza reclamanților, apreciind că pârâta nu deține legal terenul de 90 ha revendicat, omițând să observe că aceasta a derulat procedura la care se referă art. 166 alin. (4) din Legea nr. 84/1995 republicată, modificată prin Legea nr. 713/2001, de înaintare a documentației de atestare a bazei sale materiale către Ministerul Educației și Cercetării, procedură care a fost finalizată cu emiterea Ordinului nr. 4239/2003 al Ministerul Educației și Cercetării prin care s-a aprobat intabularea dreptului de proprietate asupra imobilelor - construcții și terenuri - ca parte a bazei sale materiale și care, potrivit mențiunilor sale de la art. 2, ține loc de certificat de atestare a dreptului de proprietate.

Chiar dacă astfel fiind, menționatul ordin a fost evaluat de instanța supremă de contencios administrativ prin decizia nr. 3728/2007, pronunțată în soluționarea excepției de nelegalitate a ordinului invocată de actualii reclamanți, ca act care „dispune asupra publicității imobiliare, cu consecința opozabilității față de terți”, acest considerent nu poate fi rupt din contextul analizei acelei instanțe și a litigiului în ansamblu.

Or, prin aceeași hotărâre, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ, care a schimbat soluția primei instanțe și a respins excepția de nelegalitate a ordinului susținută de reclamanți cu argumentul că imobilele descrise în anexe includ terenuri preluate în mod abuziv de la autorii lor - a reținut că actul normativ care permite Universității F. să dețină terenul în proprietate este Legea nr. 84/1995, iar Ordinul nr. 4239/2003 nu a fost emis cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 84/1995, ci urmare a dispozițiilor acestei legi.

Dimpotrivă, această instanță a apreciat că „În ipoteza în care reclamanții-intimați opun părților adverse un titlu de proprietate, compararea titlurilor de proprietate este posibilă în cadrul unei acțiuni în revendicare”, și nu a menținut soluția de anulare a ordinului pe care o dispusese prima instanță, pe care ar fi putut-o justifica, spre exemplu cu argumentul că actul atacat dispune intabularea unui drept de proprietate inexistent din pricina absenței/neemiterii în favoarea Universității F. a unui certificat de atestare a dreptului de proprietate.

Reevaluarea situației juridice a dreptului de proprietate asupra terenului în patrimoniul Universității F., în maniera susținută de reclamanți, are la bază o interpretare speculativă a considerentelor deciziei instanței de contencios administrativ, prin ruperea lor din context și prin ignorarea esenței dezlegărilor jurisdicționale ale acesteia - care constă în identificarea legii ca izvor al dreptului și a ordinului ca act emis în baza acesteia, de individualizare a bunului asupra căruia poartă dreptul - de natură să conducă la nesocotirea autorității de lucru judecat a hotărârii în cauză, care se opune reclamanților cu putere obligatorie, ca părți ale litigiului în care a fost pronunțată.

Această reevaluare a fost însă în mod greșit însușită și de prima instanță care reține total nefundamentat că „Pârâtei nu i-a fost emis certificat de atestare a dreptului de proprietate întrucât pentru o mare parte din respectivul teren situat în extravilanul comunei Belciugatele se formulase încă din 1997 (și ulterior în anul 2000) cerere de reconstituire de către reclamanți, iar în atare condiții putea face obiectul restituirii către aceștia, așa cum prevedea art. 166 alin. (46) din Legea nr. 84/1995”. Acest considerent nu are nicio acoperire, nici în elementele de fapt ale cazului, dar nici în cadrul legal de reglementare a regimului de reconstituire a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor la care se referă art. 35 din Legea nr. 18/1991 și art. 10 din Legea nr. 1/2000, potrivit precizărilor anterioare.

În sfârșit, despre același titlu și despre același drept, instanța de apel apreciază, fără a-și justifica în vreun fel considerentele, că ar exista și ar fi valabile, motiv pentru care le-a supus criteriilor de comparare (ceea ce prima instanță nu făcuse), în urma cărora a apreciat că nu sunt preferabile celor opuse de reclamanți.

Înalta Curte, în opinia majoritară, apreciază că atât prima instanță, dar și cea de apel au soluționat în mod greșit această parte a acțiunii în revendicare, verificând în situația reclamanților calitatea de deținători ai unui „bun actual” fără a ține cont de particularitățile etapei procedurii de reconstituire a dreptului în care se aflau, de efectele create în patrimoniul acestora prin actele emise de Comisia Județeană Călărași nr. 825/2005 prin raportare la legislația specială incidentă, cea a fondului funciar, relativă la chestiunea vechilor amplasamente și a măsurilor reparatorii reglementate în beneficiul foștilor proprietari /succesorilor acestora ale căror terenuri intră în sfera de reglementare a art. 35 din Legea nr. 18/1991 și a art. 10 din Legea nr. 1/2000.

Aplicând dreptul special, se constată că reclamanții nu dețin un „bun actual” asupra terenului ce a constituit vechiul amplasament al autorilor lor deoarece nicio autoritate administrativă sau instanță de judecată nu le-a recunoscut printr-un act definitiv și executoriu dreptul la redobândirea acestuia, iar legislația specială exclude de la aplicare principiul reconstituirii pe vechile amplasamente în cazul terenurilor din categoria celui în cauză întrucât instituie soluții alternative de rezolvare a cererilor de reconstituire formulate de foștii proprietari.

Reclamanților li s-a recunoscut, prin înscrierea în anexele nr. 37 și 38 ale HCJ Călărași nr. 825/2005, un drept la reconstituire în una din formele alternative admise de lege și care nu poartă asupra unui bun individual determinat, respectiv cel deținut de pârâtă în baza legii și a Ordinului nr. 4239/2003 emis de Ministerul Educației și Cercetării, pentru a se justifica astfel admiterea acțiunii în revendicare în limita celor 90 ha, în identificarea dată de expertizele administrate în cauză.

Pentru realizarea acestui drept reclamanții au deschise în continuare dispozițiile speciale ale legilor fondului funciar mai sus redate pentru a obține fie o reconstituire pe alte terenuri, în alte amplasamente, fie despăgubiri în cadrul și urmând procedura Legii nr. 165/2013, fie cumulativ cele două forme alternative. Însă o admitere a acțiunii în revendicare împotriva pârâtei sub justificarea că în mod evident legea specială nu asigură o cale efectivă de realizare a dreptului de proprietate al reclamanților este greșită atât pentru că nesocotește cadrul legal de realizare a dreptului la despăgubire recunoscut reclamanților, dar și întrucât anticipează asupra unei situații juridice rămasă nefinalizată atât din culpa autorităților cu atribuții în aplicarea legilor fondului funciar, dar și a reclamanților care dispun de măsuri procedurale de realizare a drepturilor recunoscute, însă în conținutul și formele admise de lege pentru cazul lor.

Sub acest aspect, se mai reține că unica măsură de asigurare a unei reparații efective întreprinse de autoritățile administrative a fost aceea a emiterii HCJ Călărași nr. 1603 din 13 iulie 2007, de punere la dispoziția Comisiei locale a 525,57 ha teren situat în extravilanul comunei Belciugatele ce aparține pârâtei Universității F., spre a servi împroprietăririlor efective, măsură anulată irevocabil de către instanțe prin decizia nr. 911 din 19 octombrie 2010 a Tribunalului Călărași pronunțată în Dosarul nr. x/249/2009, pentru caracterul său nelegal dedus, printre altele, și din argumente de încălcare a dreptului de proprietate al pârâtei izvorât din lege și din Ordinul nr. 3728/2003 emis de Ministerul Educației și Cercetării și a regimului de reglementare prevăzut de art. 10 din Legea nr. 1/2000.

Pentru aceste considerente, se apreciază că în mod greșit a fost soluționată acțiunea în revendicare împotriva pârâtei, soluție ce a fost admisă de prima instanță ca urmare a unei greșite interpretări și aplicări a dreptului special, și care a fost menținută de instanța de apel printr-o argumentație ce exclude total și nepermis dreptul special incident, prin aplicarea căruia ar fi trebuit tranșată disputa între părți care a purtat, în esență, asupra dezlegării în ceea ce privește îndreptățirea părților în concurs de a obține amplasamentul terenului asupra căruia poartă doar dreptul de proprietate al pârâtei. Comparația de titluri avea a fi făcută cu observarea drepturilor fiecărei părți în conținutul dat de legea specială și cu verificarea îndreptățirii lor de a dobândi/păstra „vechiul amplasament” al terenului prin prisma dreptului special.

Astfel fiind, în baza art. 304 pct. 7 (neinvocat de recurenta-pârâtă dar reținut ca incident de instanța de recurs, în opinia majoritară, prin aplicarea dispozițiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ.) și a art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul pârâtei, va modifica decizia de apel în sensul că va admite apelul acestei părți împotriva sentinței civile nr. 41 din 20 ianuarie 2016 a Tribunalului Călărași, secția civilă, pe care o va schimba în parte, în sensul că va respinge ca neîntemeiat capătul de cerere privind revendicarea suprafeței de 90 ha și cel referitor la obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în primă instanță, cu menținerea celorlalte dispoziții ale sentinței și deciziei de apel.

Celelalte critici susținute de recurenta-pârâtă, privitoare la întinderea suprafețelor de teren deținute de autorii reclamanților nu vor mai fi finalizate, lipsind interesul cercetării lor în raport cu soluția impusă în recurs prin susținerea celorlalte critici, dar și întrucât aspectele sesizate țin de temeinicia dezlegărilor instanței de apel (sub aspectul probării dreptului) care exced obiectului judecății de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În majoritate:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 544/A din 12 iulie 2016 a Curții de Apel București, secția a-IV-a civilă.

Admite recursul declarat de pârâta Universitatea F. București împotriva aceleiași decizii.

Modifică decizia recurată în sensul că admite apelul declarat de pârâta Universitatea F. București împotriva sentinței nr. 41 din 20 ianuarie 2016 a Tribunalului Călărași, secția civilă, pe care o schimbă în parte, în sensul că respinge, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind revendicarea suprafeței de 90 ha și cel referitor la obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în primă instanță.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 noiembrie 2016.

Cu opinia separată a doamnei judecător R. în sensul că:

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta A. și de pârâta Universitatea F. București împotriva deciziei nr. 544/A din 12 iulie 2016 a Curții de Apel București, secția a-IV-a civilă.

Contrar opiniei majoritare, apreciez că și soluția asupra recursului pârâtei trebuia să fie în sensul respingerii acestuia ca nefondat, criticile formulate fiind lipsite de fundament.

Astfel, sub aspect procedural, pretinzând în continuare inadmisibilitatea acțiunii în revendicare promovate de reclamanți, recurenta-pârâtă contestă în realitate, dezlegările irevocabile date prin cele două decizii de casare ale instanței supreme care au sancționat tocmai opunerea unui asemenea fine de neprimire fără a se analiza fondul pretențiilor. Mai mult, cea de-a doua decizie pronunțată în recurs (nr. 931 din 20 martie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție) a reținut expres că problema admisibilității acțiunii în revendicare nu mai poate fi reiterată întrucât se opune autoritatea de lucru judecat a celor statuate deja prin prima hotărâre irevocabilă (decizia nr. 7065 din 12 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție).

De aceea, susținerea pârâtei că nu se putea dispune „decât o singură dată trimiterea cauzei spre rejudecare” ignoră înseși dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. și faptul că cea de-a doua hotărâre a instanței de recurs a sancționat nesocotirea limitelor judecății fixate deja cu autoritatea lucrului judecat ce se impune în interiorul procesului la momentul reînvestirii primei instanțe.

În ce privește fondul cauzei, pârâta-recurentă a contestat faptul că reclamanții s-ar putea prevala de un drept de proprietate actual, pe care să-l valorifice în cadrul acțiunii în revendicare de drept comun, pe de o parte, deoarece deși acestora li s-a reconstituit dreptul de proprietate de către Comisia județeană de fond funciar, nu li s-a emis titlu de proprietate, iar pe de altă parte, deoarece pârâta este cea care deține terenul în cauză „fiind proprietarul și posesorul de drept al acestuia, potrivit Ordinului Ministerului Educației și Cercetării nr. 4239/2003 referitor la intabularea dreptului de proprietate asupra imobilelor care fac parte din baza materială a Universității F.”.

Așa cum recurenta însăși menționează, reclamanților li s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra suprafeței de 90 ha. teren în procedura Legii nr. 18/1991, prin înscrierea terenului în Anexele nr. 37 și 38 ale Hotărârii Comisiei județene Călărași nr. 825 din 27 mai 2005.

Împrejurarea că în definitivarea procedurii de reconstituirii nu a fost emis titlu de proprietate a constituit un aspect al inadmisibilității acțiunii în revendicare, tranșat jurisdicțional, astfel cum s-a arătat, în sensul respingerii acestei excepții, prin obligația impusă instanțelor fondului de a cerceta dacă înscrierea dreptului de proprietate în cele două anexe ale hotărârii organului administrativ abilitat cu procedura reconstituirii nu reprezenta un bun, respectiv, o speranță legitimă aptă de protecția garantată de art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană în cadrul acțiunii în revendicare de drept comun.

Or, sub acest aspect se constată că reclamanții erau beneficiarii, încă din anul 2005, ai unei hotărâri a organului administrativ al statului competent să aplice procedura reconstituirii dreptului de proprietate asupra imobilelor - terenuri preluate abuziv, hotărâre prin care acestora le-a fost confirmat dreptul de proprietate asupra suprafeței de 90 ha.

Așa cum corect a reținut instanța de apel, prin hotărârea Comisiei județene de fond funciar, reclamanților li s-a reconstituit de fapt dreptul de proprietate, ceea ce înseamnă (spre deosebire de situația constituirii dreptului) o confirmare cu caracter retroactiv a acestuia, reconstituire care potrivit art. 2 din Legea nr. 1/2000 se face pe vechile amplasamente dacă sunt libere.

Așadar, hotărârea administrativă a Comisiei de fond funciar, unită cu dispoziția legală conform căreia „terenurile preluate abuziv de la persoanele fizice (...) revin de drept proprietarilor care au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate, pe vechile amplasamente, dacă acestea n-au fost atribuite legal altor persoane” (art. 11 alin. (21) din Legea nr. 18/1991, art. 2 din Legea nr. 1/2000) îi îndreptățea pe reclamanți să aibă speranța legitimă că dreptul lor de proprietate va fi recunoscut pe fostul amplasament.

Pasivitatea autorităților statului care mai bine de 10 ani n-au definitivat procedura reconstituirii prin emiterea titlului de proprietate nu-i poate lipsi pe reclamanți de bunul lor, chiar dacă această stare de fapt creată le-a împiedicat exercițiul efectiv al dreptului, ceea ce nu poate fi însă considerat compatibil cu cerințele art. 1 Protocolul nr. 1 (aspect sub care, de altfel, instanțele fondului trebuia să realizeze verificarea jurisdicțională în raport cu statuările din deciziile de casare anterioare).

De aceea, sancționând această pasivitate, observând că reclamanții au urmat procedura prevăzută de legea specială de reparație și că, deși autoritatea administrativă competentă le-a reconstituit dreptul, nu a definitivat, în mod nejustificat, această procedură, instanța de rejudecare, în virtutea plenitudinii jurisdicționale, a individualizat bunul - asupra căruia dreptul fusese confirmat anterior de un organ al statului - prin efectuarea expertizei pe baza reperelor de identificare din titlurile originare ale autorilor reclamanților.

În felul acesta, titlul reclamanților - dreptul actual, validat ca atare într-o procedură specială - și individualizarea bunului asupra căruia poartă îl face susceptibil de protecție și de sancțiune juridică pe calea acțiunii în revendicare de drept comun promovate.

Lipsirea de beneficiul dreptului de proprietate al reclamanților asupra bunului lor, determinată de faptul că autoritățile statului n-au efectuat demersurile pentru finalizarea unei proceduri ce le incumba pe un interval mare de timp, le-a impus oricum reclamanților o privare excesivă și disproporționată, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

Pe de altă parte, contrar susținerii pârâtei - recurente, titlul de care se prevalează aceasta nu este apt să paralizeze acțiunea în revendicare a reclamanților și nici să facă inaplicabilă norma legală referitoare la reconstituirea dreptului pe vechiul amplasament.

Astfel, Ordinul Ministerului Educației și Cercetării nr. 4239/2003 pe care îl invocă pârâta a vizat, așa cum aceasta însăși menționează în motivele de recurs, „intabularea dreptului de proprietate asupra imobilelor care fac parte din baza materială a Universității F.”, fără a avea valoare constitutivă de drept.

Supus verificării de legalitate în instanța de contencios administrativ, acestui ordin nu i-a fost recunoscută o altă valoare juridică ci, așa cum se reține în considerentele deciziei nr. 3728 din 4 octombrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, el are valoare de opozabilitate, urmând ca părțile să-și confrunte, eventual, titlurile, în cadrul unei acțiuni în revendicare.

De aceea, faptul că a fost respinsă, cum a arătat recurenta, excepția de nelegalitate a actului administrativ reprezentat de Ordinul Ministerului Educației și Cercetării nr. 4239/2003 nu înseamnă validarea unui drept pe care acesta nu-l constituie și nici recunoașterea altei valori sau altei forțe juridice decât cea care rezultă din natura intrinsecă a actului. În considerentele deciziei instanței de contencios administrativ s-a reținut tranșant că Ordinul Ministerului Educației și Cercetării nr. 4239/2003 „dispune asupra publicității imobilului” și că „intabularea dreptului de proprietate nu echivalează cu acordarea sau constituirea acestuia”.

Așadar, dispunerea, pe baza unui act administrativ, a unei operațiuni de publicitate imobiliară (intabularea) nu poate avea drept consecință în sine (per se) constituirea dreptului câtă vreme acesta nu există în mod valabil.

În sistemul Legii nr. 7/1996, intabularea dreptului de proprietate are efect de opozabilitate față de terți iar nicidecum efect constitutiv de drepturi (art. 27, forma în vigoare la data emiterii ordinului).

Faptul că potrivit art. 166 alin. (4) din Legea nr. 84/1995 „baza materială a instituțiilor de învățământ superior și de cercetare universitară este de drept proprietatea acestora” nu înseamnă că pârâta justifică un titlu reprezentat de norma legală menționată și că dreptul său ar izvorî din lege, așa cum se susține prin criticile din recurs.

Dimpotrivă, legea conține dispoziții cu caracter general, fără a putea crea, transfera, constitui - în sine - drepturi subiective în patrimoniul unei persoane, astfel încât este nevoie de acte juridice individuale pentru concretizarea unor astfel de drepturi (de exemplu, certificat de atestare, hotărâre a comisiei de fond funciar, ordin al prefectului).

În acest sens, art. 166 alin. (4) teza a doua din Legea nr. 84/995 reglementează faptul că „Ministerul Educației și Cercetării este împuternicit să emită certificate de atestare a dreptului de proprietate pentru instituțiile de învățământ superior și de cercetare științifică, pe baza documentației înaintate de acestea”.

Un astfel de certificat de atestare nu a fost emis în speță, pentru ca pârâta să poată pretinde că, în aplicarea dispozițiilor legale, cu verificarea de către ministerul de resort a documentației necesare, deține un titlu de proprietate legal constituit.

Mențiunea de la art. 2 din Ordinul nr. 4239/2003 vizând intabularea, conform căreia acesta ar valora și certificat de atestare nu este aptă să suplinească cerința legii, care vizează nu doar o condiție formală, ci emiterea, pe baza verificării documentației înaintate de instituția de învățământ superior, a dreptului pretins de aceasta în legătură cu baza materială (ceea ce presupunea inclusiv verificări în legătură cu apartenența la domeniul public sau privat al statului ori unității administrativ teritoriale, incidența legilor speciale de restituire).

În același timp, imobilul în litigiu fiind unul preluat în mod abuziv de către stat după septembrie 1940, el face parte, în sensul art. 46 din Legea nr. 84/1995, din domeniul privat (iar nu public) al statului, putând constitui astfel, obiectul actelor normative de restituire.

Acesta fiind regimul juridic dovedit în cauză al imobilului, reclamanților nu li se putea opune faptul că reconstituirea dreptului lor de proprietate pe vechiul amplasament ar fi fost împiedicată de atribuirea bunului altei persoane, întrucât o astfel de atribuire, pentru a fi impediment la reconstituire trebuie să fie legală (ceea ce în speță nu s-a demonstrat).

De aceea, soluția ambelor recursuri trebuia să fie în sensul respingerii acestora, cu privire la criticile deduse judecății de către reclamanți și caracterul nefondat al acestora, considerentele fiind în sensul celor reținute în motivarea opiniei majoritare.