Land registration rectification based on superior 1937 tabular title vs. post-1990 administrative ownership certificate inoperative due to lack of state ownership

Decizia nr. 2214/2016

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sibiu la data de 2 decembrie 2004 sub nr. x/306/2004 reclamantul Municipiul Sibiu, prin primar a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 480, 584 C. civ., în contradictoriu cu pârâta SC A. SA să se stabilească linia de graniță între imobilul proprietatea reclamantului, înscris în C.F. X, nr. top A, teren de construcții în suprafață de 27.997 m.p. și imobilul proprietatea pârâtei, înscris în C.F. nr. Y Sibiu nr. top B, bază sportivă, în suprafață de 40.905 m.p.; să se dispună rectificarea suprafeței din C.F. nr. Y Sibiu, nr. top B, de la 40.905 m.p. la 17.200 m.p., constatându-se nulitatea parțială a încheierii de intabulare nr. x/1998; să fie obligată pârâta să-i predea toată suprafața uzurpată din proprietatea ei cu nr. top A.

Reclamantul susține, în esență, că este proprietarul terenului de 27.997 m.p. și că pârâta și-a mărit suprafața imobilului cu nr. top B fără niciun titlu, întocmind în mod greșit documentația topografică, în baza H.G. nr. 834/1991.

Pârâta a solicitat, prin întâmpinare, respingerea acțiunii, susținând că s-a prescris dreptul material al reclamantului la acțiunea în rectificare și că a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu de la Statul Român în baza Legii nr. 15/1990 și a H.G. nr. 834/1991, titlul său nefiind atacat de reclamant.

Pârâta a formulat cerere de chemare în garanție împotriva Statului Român prin Ministerul Finanțelor, A.V.A.S. și Ministerul Economiei, solicitând ca în cazul în care se va admite acțiunea reclamantului, să fie obligați cei trei chemați în garanție la plata contravalorii terenului.

Prin sentința nr. 4787 din 31 octombrie 2006 Judecătoria Sibiu a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Sibiu, reținând că petitul principal al cererii este acțiunea în revendicare, petitul accesoriu fiind legat de acțiunea în grănițuire, iar suprafața de teren pretins uzurpată de către pârâtă de 22.868 m.p. are o valoare de 40.247.680.000 RON.

Prin sentința nr. 596 din 12 aprilie 2007 pronunțată în Dosar nr. x/306/2004 Tribunalul Sibiu, secția I civilă, a respins acțiunea, a respins cererea de chemare în garanție și a obligat reclamantul să plătească pârâtei suma de 4500 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut că, potrivit extraselor de carte funciară, atât reclamantul cât și pârâta figurează ca proprietari ai terenului în litigiu, care este înscris în două cărți funciare, sub numere topografice diferite, respectiv în C.F. nr. X Sibiu nr. top A pe numele reclamantului și în C.F. nr. Y Sibiu nr. top B, pe numele pârâtei.

Instanța de fond a calificat acțiunea reclamantului ca fiind, în principal, o acțiune în revendicare care presupune compararea titlurilor, instanța analizând care din înscrierile în CF este preferabilă și constituie dovada dreptului de proprietate.

Din probele de la dosar, prima instanță a considerat că proprietară a terenului în litigiu este pârâta, care l-a dobândit de la Statul Român în baza Legii nr. 15/1990 și a H.G. nr. 834/1991 prin certificat de atestare a dreptului de proprietate. S-a constatat că acest titlu provine de la stat, prin intermediul Ministerului Industriei și Comerțului, iar dreptul de proprietate a fost înscris în C.F., din dezmembrarea parcelei de 23.075 m.p., cu nr. top C și alipirea ei la parcela de 17.200 m.p., cu nr. top B, care au fost comasate sub nr. top B, în suprafață de 40.905 m.p.

Ca urmare, Statul Român nu mai putea transmite reclamantului decât ceea ce îi rămăsese în proprietate în urma dezmembrării, astfel că parcelarea ulterioară și înscrierea în C.F. nr. X, nr. top A, rămân fără eficiență juridică.

Titlul pârâtei nu a fost atacat și a fost înscris în C.F. înainte ca Municipiul Sibiu să devină proprietar, așa încât îi este opozabil și este preferabil.

Prin decizia nr. 87/A din 24 aprilie 2009 Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, a respins apelurile ambelor părți formulate împotriva sentinței sus menționate.

Prin decizia nr. 2186 din 29 martie 2010 Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca tardiv, recursul declarat de pârâta SC A. SA împotriva deciziei instanței de apel; a admis recursul declarat de Municipiul Sibiu, a casat ambele hotărâri pronunțate anterior și a trimis cauza spre rejudecare instanței de fond.

Instanța de recurs a reținut că instanța de fond a reținut în mod greșit că titlul pârâtei a fost înscris în C.F. înaintea Municipiului Sibiu, întrucât acesta s-a înscris în C.F. nr. Z prin încheierea nr. x/1937. Ulterior, imobilul s-a dezmembrat, nr. top B a revenit Statului Român, dreptul de administrare fiind transferat Uzinei A., însă nr. top A nu a intrat în proprietatea statului pentru ca acesta să-l transmită pârâtei.

Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că nu a intervenit o autoritate a hotărârii nr. 4328/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ, în fața jurisdicției civile, care are obligația analizării actului administrativ pe care una dintre părți și-a întemeiat pretențiile.

Cu prilejul rejudecării s-a dispus a se avea în vedere și incidența H.G. nr. 978/2002, anexa 2, care evidențiază terenul ca făcând parte din domeniul public al Municipiului Sibiu, conform Legii nr. 213/1998.

Prin sentința nr. 447 din 11 aprilie 2012 pronunțată în Dosar nr. x/85/2010 Tribunalul Sibiu, secția I civilă, a admis acțiunea precizată; a anulat parțial certificatul de atestare a dreptului de proprietate nr. A/1997 pentru suprafața de 23.705 m.p. precum și parțial încheierea de carte funciară nr. x/1998 din C.F. nr. Y Sibiu nr. top B și a rectificat suprafața imobilului de la 40.905 la 17.200 m.p., obligând pârâta să predea reclamantei suprafața de 23.705 m.p.; a stabilit linia de graniță între imobilul proprietatea reclamantei înscris în C.F. nr. X Sibiu nr. top A și imobilul proprietatea pârâtei înscris în C.F. nr. Y Sibiu nr. top. B pe aliniamentul IC varianta 2 conform suplimentului expertizei tehnice efectuate de expert B. parte integrantă din sentință; a respins excepția prescripției acțiunii în rectificare invocată de pârâtă precum și cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC A. SA în contradictoriu cu Ministerul Economiei și Comerțului, A.V.A.S. și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut, în baza suplimentului la raportul de expertiză, că în inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al Municipiului Sibiu a fost trecut teren Piața Obor de 71.540 m.p.

Instanța de fond a constatat că imobilul în litigiu cu nr. top inițial D din C.F. nr. Z Sibiu teren pentru târg de vite cu o suprafață de 17 jugăre și 1260 stânjeni a fost proprietatea Municipiului Sibiu conform încheierii nr. x/1937.

Prin încheierea de C.F. nr. x/1998 în baza Legii nr. 15/1990, H.G. nr. 834/1991 și a certificatului de atestare a dreptului de proprietate nr. A/1997 s-a intabulat dreptul de proprietate în favoarea SC A. SA asupra suprafețelor de 23.705 m.p. teren sportiv și 17.200 m.p. comasate într-un singur corp funciar nr. top B de 40.905 m.p.

Față de decizia de casare a Înaltei Curți, tribunalul a constatat că instanța este obligată a verifica legalitatea actului administrativ unilateral, respectiv a certificatului de atestare a dreptului de proprietate al pârâtei SC A. SA în baza căruia aceasta și-a intabulat dreptul de proprietate, respectiv dacă acesta a fost întocmit conform H.G. nr. 834/1991 și a Legii nr. 15/1990.

Din raportul de expertiză tehnică efectuat de expertul B. rezultă că Municipiul Sibiu nu a semnat procesul-verbal de vecinătate din 17 decembrie 1996 în totalitate și nu a recunoscut proprietatea imobilelor terenuri de antrenament, astfel că pârâta avea administrarea operativă numai asupra nr. top. B în suprafață de 17.200 m.p.

S-a apreciat că terenul în litigiu nu putea face obiectul art. 1 și 3 din H.G. nr. 834/1991 și art. 20 din Legea nr. 15/1990, neexistând în patrimoniul pârâtei, care nu avea vreun drept de administrare asupra acestuia și nici nu se putea emite certificatul de atestare în baza adresei Consiliului Județean Sibiu nr. 456/1997 deoarece pârâta nu era înființată prin decizia organului administrației locale.

În atare situație, fiind încălcate dispozițiile legale la data emiterii lui, tribunalul a dispus anularea parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate nr. A/1997 pentru suprafața de 23.705 m.p.

Cum acest imobil face parte din domeniul public al Municipiului Sibiu conform H.G. nr. 978/2002, nulitatea absolută este evidentă, fiind încălcate și prevederile art. 3 din H.G. nr. 834/1991 și ale Legii nr. 213/1998.

Fiind anulat parțial titlul în baza căruia pârâta și-a intabulat dreptul, tribunalul a reținut că se impune aplicarea art. 34 pct. 1 din Decretul-lege nr. 115/1938, conform căruia rectificarea unei intabulări se poate cere de orice persoană interesată dacă înscrierea sau titlul în temeiul căruia s-a săvârșit nu au fost valabile, astfel că s-a dispus anularea parțială a încheierii de carte funciară nr. x/1998 din C.F. nr. Y Sibiu nr. top B și rectificarea suprafeței imobilului de la 40.905 m.p. la 17.200 m.p., iar în baza art. 480 C. civ. a fost obligată pârâta să predea suprafața de teren de 23.705 m.p., reclamantei.

În ce privește excepția prescripției acțiunii în rectificare invocată de pârâta SC A. SA s-a menționat că aceasta nu este un terț subdobânditor, ci este dobânditorul nemijlocit, iar acțiunea este imprescriptibilă conform art. 36 din Decretul-lege nr. 115/1938, motiv pentru care excepția a fost respinsă.

În ce privește cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, A.V.A.S.., Ministerul Economiei, instanța de fond a reținut că, în speță, transmisiunea nu s-a făcut cu titlu oneros, ci cu titlu gratuit, includerea terenului și evaluarea lui s-a făcut de către consiliul de administrație și nu de către cei chemați în garanție conform art. 1 din H.G. nr. 834/1991, iar includerea imobilului în patrimoniul societății pârâte s-a făcut fără modificarea capitalului social.

Întocmirea documentației pentru obținerea titlului de proprietate s-a făcut de către pârâtă, iar aceasta nu-și poate invoca propria turpitudine în obținerea unei despăgubiri pentru un act constatat nul absolut pentru încălcarea legii.

În cadrul procesului de privatizare A.V.A.S. transferă dreptul de proprietate asupra pachetului de acțiuni deținute de stat la societățile comerciale, iar nu dreptul de proprietate asupra activelor din patrimoniul acestora respectiv bunuri imobile astfel că în speță nu sunt incidente prevederile art. 1503 și 1351 C. civ.

Ministerul Economiei nu poate fi obligat la despăgubiri, deoarece acesta a atestat dreptul de proprietate, nu l-a transmis, iar atestarea s-a făcut cu titlu gratuit și nu oneros pentru a fi incidentă instituția chemării în garanție.

În ce privește cheltuielile de judecată, conform art. 584 C. civ. cheltuielile grănițuirii se suportă pe jumătate, valoarea totală a expertizelor a fost de 3170 RON, iar pârâta a achitat 910 RON din aceasta, astfel că a fost obligată la diferența de 675 RON, iar în baza art. 274 C. proc. civ. pârâta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată reprezentând taxa de timbru și onorariu de avocat în valoare de 26.158 RON, în toate ciclurile procesuale, către reclamantă.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâții Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri și SC A. SA Sibiu.

Prin apelul declarat de Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri s-a solicitat constatarea nulității sentinței apelate în ceea ce privește anularea parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate nr. A/1997, act administrativ emis de o autoritate publică centrală. Fiind incidente disp. art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, competența analizei valabilității acestui certificat aparținea instanței de contencios administrativ. Chiar și în situația invocării excepției de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, competența soluționării acestei excepții aparținea de asemenea Curții de Apel, iar nu Tribunalului, conform art. 4 din Legea nr. 554/2004.

În expunerea de motive, apelanta SC A. SA Sibiu a invocat următoarele critici:

1. Instanța de fond a omis să pună în dezbaterea părților necesitatea timbrării acțiunii principale, fiind încălcate dispoziții imperative ale Legii nr. 146/1997.

2. Instanța de fond a încălcat competența instanței de contencios administrativ prin anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

3. Reclamanta nu a formulat și nici nu avea dreptul să formuleze în fața instanței civile un capăt de cerere privind anularea parțială a unui act administrativ de autoritate, astfel încât Tribunalul Sibiu s-a pronunțat cu privire la o chestiune cu care nu a fost sesizat. Problema legalității certificatului de atestare a dreptului de proprietate a fost ridicată pe calea excepției de nelegalitate, doar în apelul împotriva sentinței nr. 596/2007, sentință prin care acțiunea a fost respinsă. Chiar dacă Înalta Curte a casat sentința nr. 596/2007 și decizia nr. 87/2009, reclamanta avea obligația fie de a cere anularea actului administrativ, fie de a reitera excepția de nelegalitate în fața aceluiași tribunal.

4. Instanța de rejudecare nu se poate prevala de îndrumarea obligatorie dată de Înalta Curte, deoarece instanța de casare nu a dat și nici nu avea dreptul să dea, ca indicație obligatorie, verificarea pe cale directă a legalității unui act administrativ, iar instanța civilă nu avea competența de a anula un act administrativ emis de o autoritate centrală, cu atât mai mult cu cât instanțele de contencios administrativ au stabilit irevocabil, cu putere de lucru judecat, că excepția nu poate fi primită. Principiul general de procedură invocat de instanța de casare conform căruia judecătorul fondului este și judecătorul excepției nu își poate găsi aplicarea în speță, atâta timp cât printr-o lege specială s-a instituit o procedură specială, derogatorie de la dreptul comun. Atâta timp cât dreptul apelantei a fost recunoscut și acordat de stat, Consiliul Local Sibiu nu avea dreptul să emită HCL nr. 94/2001 și HCL nr. 185/2002 privind trecerea în domeniul public a acestei suprafețe de teren fără a urma procedura exproprierii pentru cauză de utilitate publică.

5. Sentința este nelegală pentru faptul că prin încheierea de ședință din 5 aprilie 2012 instanța de fond a respins fără o motivare temeinică, clară, coerentă excepția de nelegalitate a actelor administrative, respectiv HCL nr. 94/2001, HCL nr. 185/2002 și H.G. nr. 978/2002.

6. Instanța nu avea dreptul de a anula încheierea de intabulare nr. x/1998 din C.F. nr. Y Sibiu, și nici de a rectifica suprafața imobilului de la 40.905 la 17.200 m.p., deoarece astfel de măsuri s-ar fi putut lua doar dacă desființarea titlului pârâtei s-ar fi realizat în condițiile legii.

7. Instanța de fond nu a examinat împrejurarea dacă după anul 1937 terenul în cauză a trecut în proprietatea Statului Român, persoană juridică distinctă de cea a Municipiului Sibiu. Fiind destinat ca teren de antrenament pentru sportivii care foloseau terenul de fotbal dat în administrare de Statul Român fostei întreprinderi de stat A. SA, a fost împrejmuit, amenajat și întreținut încă înainte de 1990 de către pârâtă.

8. Instanța s-a folosit de expertiza topografică și de concluziile unui expert care nu avea calitatea de a se pronunța asupra unor chestiuni juridice și care și-a depășit atribuțiile profesionale.

9. Nici capătul de cerere privind predarea suprafeței de teren de 23.705 m.p. și nici cel privind grănițuirea nu au fost admise în mod legal și temeinic, suprafața reală în litigiu nefiind de 23.705 m.p., ci de 22.868 m.p., astfel că instanța a dat în plus o suprafață de teren de 837 m.p.

10. Este criticată respingerea cererii de chemare în garanție, apreciindu-se că reținerea instanței de fond în sensul că introducerea în capitalul social al apelantei a terenului în litigiu s-a făcut cu titlu gratuit, este nefondată, fiind infirmată de înscrisurile depuse la dosar și care emană de la autoritățile competente. Majorarea capitalului social s-a făcut de drept, în baza legilor speciale în materie, respectiv O.U.G. nr. 88/1997, așa cum a fost completată prin Legea nr. 99/1999 și Legii nr. 137/2002, privind accelerarea privatizării.

Prin decizia nr. 46 din 28 iunie 2012 Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, a respins apelurile; a obligat apelanții pârâți să plătească, în favoarea reclamantului intimat Municipiul Sibiu, prin primar, cheltuieli de judecată de 7440 RON, în apel.

Referitor la apelul formulat de SC A. SA Sibiu, instanța de apel a reținut următoarele:

Primul motiv de apel privind faptul că acțiunea nu a fost timbrată de reclamant la valoarea terenului, a fost respins ca nefondat, având în vedere că limitele rejudecării au fost trasate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 2186/2010, modalitatea de taxare a acțiunii neconstituind obiect de litigiu în căile de atac.

Referitor la necompetența Tribunalului Sibiu de a anula certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis în favoarea pârâtei (motivele de apel numerotate cu 2 și 4), față de dispozițiile art. 315 C. proc. civ. și de faptul că instanța de casare a statuat cu putere de lucru judecat că instanțele de contencios administrativ în fața cărora s-a invocat excepția de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, nu au examinat excepția pe fond, revine instanței civile obligația de a asigura verificarea efectivă a acestei apărări, fără a fi necesar să fie invocată din nou.

Argumentele arătate au justificat și respingerea apelului declarat de pârâtul Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri București, singura critică pe care acesta a adus-o sentinței fiind aceea a necompetenței Tribunalului Sibiu de a anula un act administrativ emis de o autoritate centrală.

S-au respins susținerile pârâtei din motivul 3 de apel în sensul că Tribunalul s-a pronunțat asupra unei chestiuni cu care nu a fost sesizat, având în vedere că reclamantul a sesizat instanțele cu analiza valabilității titlului prezentat de pârâtă, prin definiție, o acțiune în revendicare prin comparare de titluri presupunând analiza valabilității titlurilor de proprietate exhibate de părțile litigante.

În urma analizei celor două titluri prezentate de părți, în mod corect Tribunalul a acordat preferință titlului prezentat de reclamant, în condițiile în care suprafața de 22.868 m.p. figurează atât în proprietatea reclamantului, cât și a pârâtei.

Cu toată lipsa de coerență a motivării încheierii din 05 aprilie 2012, rezultă că Tribunalul Sibiu a respins cererea de sesizare a instanței de contencios având în vedere dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. și limitele rejudecării, așa cum au fost trasate de Înalta Curte, care a reținut în mod irevocabil faptul că reclamantul este proprietar al imobilului din anul 1937. Față de aceste rețineri, s-a constatat că respingerea cererii de sesizare este corectă.

Critica referitoare la împrejurarea că instanța nu avea dreptul de a anula încheierea de intabulare nr. x/1998 din C.F. nr. Y Sibiu și nici de a rectifica suprafața imobilului de la 40.905 la 17.200 m.p. (motivul 6 de apel), a fost respinsă cu motivarea că admiterea acțiunii în revendicare prin comparare de titluri și anularea titlului prezentat de pârât este un caz clasic de rectificare de carte funciară prevăzut de art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996, care permite instanței să anuleze încheierea de carte funciară, atâta timp cât a fost anulat titlul în baza căruia înscrierea a fost făcută.

Susținerea formulată prin motivul nr. 8 în sensul că sentința s-a bazat pe concluziile unui raport de expertiză întocmit de un expert care a făcut afirmații care îi depășesc limitele investirii, a fost găsită nefondată, întrucât afirmațiile expertului au fost făcute în baza cărților funciare în extenso și a încheierilor de carte funciară pe care s-a bazat lucrarea de expertiză și țin de competența unui expert cu specialitate topografică, fără ca pârâta să formuleze obiecțiuni la raport sau să propună probe contrare.

Apelanta a criticat sentința și pentru faptul că s-a acordat o suprafață în plus de 837 m.p. Motivul de apel a fost apreciat nefondat, întrucât prima instanță a avut în vedere calculele matematice efectuate cu ocazia unificării celor două numere topografice care se regăsesc în documentația care a însoțit încheierea nr. x/1998 și suprafețele de teren așa cum sunt înscrise ele în cărțile funciare. Pe de altă parte, s-a apreciat că pârâta nu trebuie să predea efectiv suprafața măsurată de 23.705 m.p., ci suprafața determinată de expert, aceasta neputând rămâne cu o suprafață efectivă și deci reală mai mică de 17.200 m.p.

Ultimul motiv de apel care a vizat cererea de chemare în garanție întemeiată în drept pe prevederile O.U.G. nr. 88/1997 și ale Legii nr. 99/1999, a fost respins pentru neîndeplinirea condițiilor instituției chemării în garanție.

S-a apreciat că instituțiile statului implicate în procesul de privatizare (Ministerul emitent al certificatului, fostul F.P.S. actual A.V.A.S. sau Ministerul Finanțelor) nu pot fi obligate să răspundă pentru evicțiune, nici în temeiul legilor speciale privind privatizarea și nici în temeiul C. civ., atâta timp cât documentația pentru emiterea certificatului a fost întocmită de societatea pârâtă, pentru suprafața pe care aceasta a propus-o, cu recunoașterea faptului că deține, în plus față de titlu, o suprafață de 23.705 m.p. și care era proprietatea reclamantului.

Prin decizia nr. 1917 din 3 aprilie 2013 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursurile pârâților SC A. SA Sibiu, Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri declarate împotriva deciziei mai sus arătate, care a fost casată, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Pentru a se pronunța astfel, Înalta Curte a reținut că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a statuărilor obligatorii ale deciziei de casare nr. 2186 din 29 martie 2010, când nu a analizat criticile privind încălcarea principiului disponibilității acțiunii și efectele constatării pe cale incidentală a nelegalității titlului pârâtei, reprezentat de certificatul de atestare a dreptului de proprietate, acțiunea în nulitatea actului administrativ și excepția de nelegalitate având regimuri juridice diferite, aspecte pe care instanța de apel nu le-a analizat, deși au fost invocate prin motivele de apel.

Înalta Curte a reținut că emitentul actului administrativ cu caracter individual nu a fost citat în cauză în calitatea ce derivă de emitent al actului administrativ, ci în calitate de pârât rezultată din cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă.

A mai reținut că instanța de apel, în mod greșit, a analizat cauze de nulitate a actului administrativ cu consecința anulării parțiale a acestuia, pentru că, pe de o parte, nu a existat o acțiune în anularea actului administrativ, iar pe de altă parte, analiza pe cale incidentală a legalității actului administrativ nu poate conduce la desființarea actului, ci doar la declararea lui ca inoperant în cauză și cu privire la o anumită parte.

Cu ocazia rejudecării, s-a statuat ca instanța să aibă în vedere problemele deja dezlegate prin decizia de casare nr. 2186/2010, motivele de apel formulate de părți și să administreze toate probele necesare stabilirii exacte a situației de fapt, ținând seama de faptul că nu au fost depuse în cauză în integralitatea lor cărțile funciare în care a fost evidențiat terenul de la prima înscriere și până în prezent, respectiv C.F. nr. Z, nr. X, nr. Y, iar expertizele efectuate în cauză nu sunt concordante în ce privește înscrierile sub aspectul identificării topografice și a suprafețelor rezultate din dezmembrări și alipirile efectuate în timp.

Prin decizia nr. 4 din 7 iulie 2016 pronunțată în Dosar nr. x/85/2010* Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, a admis apelul declarat de chematul în garanție Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului împotriva sentinței civile nr. 447 din 11 aprilie 2012 a Tribunalului Sibiu, secția civilă, a schimbat sentința atacată în ce privește anularea parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate nr. A/1997 pentru suprafața de 23705 m.p., dispoziție pe care a înlăturat-o; a menținut în rest sentința atacată; a respins apelul declarat de pârâta SC A. SA Sibiu împotriva aceleiași sentințe; a obligat pârâta SC A. SA să plătească reclamantului Municipiul Sibiu, prin primar, cheltuieli de judecată de 7440 RON.

În rejudecare, instanța de apel a dispus efectuarea unui nou raport de expertiză tehnică topografică, după ce au fost depuse extrase de carte funciară in extenso, în care expertul a detaliat operațiunile de carte funciară efectuate de-a lungul timpului asupra imobilelor în litigiu. De asemenea, a fost depusă documentația care a stat la baza transmiterii dreptului de proprietate în favoarea pârâtei și aceea care a stat la baza emiterii H.G. nr. 978/2002.

Pentru a pronunța hotărârea, instanța de apel a reținut că primul motiv din apelul declarat de pârâta SC A., referitor la insuficienta timbrare a acțiunii principale, nu poate fi primit, în condițiile în care nu a făcut obiectul recursului, părțile achiesând la soluția pronunțată de instanța de apel în ciclul procesual anterior.

Motivul referitor la necompetența materială a tribunalului de a soluționa excepția de nelegalitate a fost înlăturat, având în vedere decizia nr. 2186/2010 a Înaltei Curți menționată anterior, care a stabilit că această excepție trebuie analizată de instanța civilă, ca apărare invocată de pârât, întrucât nu operează autoritatea de lucru judecat în ce privește cenzurarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate nr. A/1997 prin soluționarea excepției de nelegalitate de către instanța de contencios administrativ.

S-a constatat însă că instanța de fond a dispus anularea parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate a pârâtei, fără a avea o cerere în acest sens formulată de reclamantă, astfel că s-a pronunțat plus petita. În acest sens a fost admis apelul declarat de Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri și schimbată sentința, în sensul înlăturării dispoziției privind anularea parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate nr. A/1997 pentru suprafața de 23.705 m.p., fără însă a se admite apelul SC A. SA, prin care se cere respingerea acțiunii reclamantei. S-a considerat că, doar după intrarea în vigoare a noului C. proc. civ., este posibilă admiterea unui apel pentru rectificarea considerentelor, ori cauzei de față îi sunt aplicabile dispozițiile vechiului C. proc. civ.

S-a apreciat că emitentul actului administrativ poate fi citat în cauză, ca parte, doar ca urmare a introducerii sale în cauză de către una dintre celelalte părți din proces și în calitatea în care este chemat în judecată, fără ca instanța de judecată să aibă posibilitatea de a schimba cadrul procesual stabilit de părțile în proces. Ca urmare, potrivit cererii formulate de pârâta SC A., Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri a avut calitatea de chemat în garanție în dosar.

În ceea ce privește evoluția parcelelor imobilului în litigiu și a dreptului de proprietate, prin raportul de expertiză efectuat în cauză expertul B. a constatat următoarele:

Imobilul cu nr. top D teren pentru târg de vite în suprafață de 17 iugăre și 1260 stânjeni, înscris în C.F. nr. Z Sibiu sub nr. de ordine A+602 proprietar municipiul Sibiu, potrivit încheierii din 11 octombrie 1937 a fost dezmembrat în 2 corpuri funciare distincte prin încheierea din 12 iunie 1969, rezultând nr. top E - târg pentru vite în suprafață de 85.142 m.p. (A+1444) și nr. top B teren de sport în suprafață de 17.200 m.p. (A+1445), care s-a transcris în C.F. nr. Y Sibiu în favoarea Uzinei A. Sibiu cu încheierea nr. 2457 din 3 octombrie 1969.

La rândul său imobilul cu nr. top E s-a dezmembrat, prin încheierea nr. 167 din 20 ianuarie 1976, în 2 parcele: cu nr. top F teren pentru târg de vite în suprafață de 74.102 m.p. (A+1551); cu nr. top G teren pentru construcții în suprafață de 11.040 m.p. transcris în C.F. nr. V Sibiu în favoarea Școlii de șoferi amatori, cu încheierea nr. 1559 din 12 mai 1979.

Imobilul cu nr. top F teren pentru târg de vite, în suprafață de 74.102 m.p. rămas înscris în C.F. nr. Z Sibiu nr. de ordine A+1551 proprietar municipiul Sibiu, s-a dezmembrat în continuare în 2 corpuri distincte, cu încheierea nr. 665 din 11 martie 1977 (încheiere lipsă din arhiva OCPI): parcela cu nr. top H teren târg de vite în suprafață de 71.985 m.p. (A+1574); parcela cu nr. top I. stația PECO în suprafață de 2117 m.p. (A+1575) transcris în C.F. nr. W Sibiu cu stare de proprietate neschimbată, încheierea nr. 1441 din 21 mai 1977.

Parcela cu nr. top H s-a dezmembrat în alte 2 corpuri funciare prin încheierea nr. 2006 din 15 iunie 1979: nr. top J târg de vite cu magazie cu 4 încăperi și greber în suprafață de 71.540 m.p. (A+1613); nr. top K service auto în suprafață de 445 m.p. transcris în C.F. nr. V Sibiu (A+1614).

Parcela cu nr. top J s-a dezmembrat în continuare în 3 corpuri funciare distincte prin încheierea nr. 8085 din 26 iunie 1998, respectiv: parcela cu nr. top L târg de vite cu magazie, atelier, grup sanitar turbobar, gheretă portar în suprafață de 19.500 m.p. (A+1817); parcela cu nr. top C târg de vite în suprafață de 24.043 mp transcris în C.F. nr. R Sibiu; parcela cu nr. top A teren în suprafață de 27.997 m.p. (A+1819).

Acest imobil cu nr. top A teren de construcții în suprafață de 27.997 m.p. înscris în C.F. nr. X, a fost transcris din C.F. nr. Z cu stare de proprietate neschimbată, Municipiul Sibiu, în baza încheierii nr. 4117 din 22 aprilie 2004 și în baza HCL Sibiu nr. 185/2002 s-a intabulat dreptul de administrare în favoarea Serviciului Public Administrare Parcări Sibiu.

Imobilul cu nr. top B teren de construcții în suprafață de 40.905 m.p. înscris în C.F. nr. Y Sibiu a rezultat din comasarea imobilelor cu nr. top B teren sportiv în suprafață de 17.200 m.p. și a nr. top C teren în suprafață de 23.705 m.p.

Se face mențiunea, de către expert, că nr. top. C teren în suprafață de 23.705 m.p. care a fost transcris din C.F. nr. Z Sibiu în baza încheierii nr. 2885 din 5 martie 1998 în C.F. nr. Y Sibiu, nu exista în C.F. nr. Z. În foaia B din C.F. nr. Z nu apare nici o mențiune despre transcrierea nr. top C în C.F. nr. Y Sibiu și nu se regăsesc nici în arhiva OCPI actele și schița care au stat la baza încheierii nr. 2885 din 5 martie 1998. Parcela cu nr. top C a fost transcrisă prin încheierea nr. 8085 din 26 iunie 1998 în C.F. nr. R Sibiu în favoarea Ministerului Educației Naționale-Grup Școlar A. Sibiu. De la acea dată nu s-au făcut alte operațiuni de carte funciară.

Asupra acestui imobil cu nr. top B teren de construcții formând o bază sportivă în suprafață de 40.905 m.p., format prin comasarea parcelelor cu nr. top B și C, a fost intabulat dreptul de proprietate al pârâtei, în baza certificatului de atestare nr. A/1997 eliberat de Ministerul Industriilor și Comerțului. Acest certificat de atestare a dreptului de proprietate s-a eliberat în anul 1997 în baza unei documentații topografice întocmite în anul 1993.

Expertul a mai menționat că:

1. La data dezmembrării imobilului cu nr. top J în 3 corpuri funciare distincte, în urma căreia a rezultat parcela cu nr. top A era emis titlul de proprietate pe această parcelă în favoarea SC A.

2. Forma corpului funciar cu nr. top B înainte de comasarea cu nr. top C este aceiași cu forma după comasare.

Față de toate aceste observații, și de schițele și starea terenului, expertul a propus 3 variante de linie de graniță.

După depunerea primului raport de expertiză s-a depus și documentația care a stat la baza emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate a pârâtei, din care rezultă că suprafața măsurată pe bază de titlu este de 17.200 m.p., iar din măsurători topografice a rezultat suprafața de 40.905 m.p. Pe această suprafață măsurată în plus sunt 2 terenuri de antrenament. Prin adresa din 26 februarie 1997 Consiliul Județean Sibiu a comunicat SC A. SA Sibiu că Delegația Permanentă a Consiliului Județean Sibiu a aprobat și suprafețele terenurilor de antrenament, urmând a fi introduse în documentația întocmită conform H.G. nr. 834/1991.

Expertul a completat lucrarea de expertiză, după depunerea documentațiilor care au stat la baza emiterii titlurilor de proprietate ale părților, reiterând constatările din lucrarea de expertiză. A subliniat că, în opinia sa, este o eroare de omisiune și înscriere în C.F. nr. Z Sibiu a dezmembrării nr. top J. Astfel, la încheierea nr. x/1998 emisă de Judecătoria Sibiu-cartea funciară, se dispune dezmembrarea imobilului cu nr. top J în 2 corpuri funciare separate care se reînscriu în CF-ul inițial cu stare de proprietate neschimbată și unificarea și comasarea imobilelor înscrise în C.F. nr. Y Sibiu top B cu nr. top C transcris din C.F. nr. Z Sibiu, operațiunea de dezmembrare nefiind înscrisă în C.F. Imobilul cu nr. top C în suprafață de 23.705 m.p. este tocmai imobilul în litigiu.

S-a mai precizat, în această primă completare la raportul de expertiză, că menționarea terenului în suprafață de 71.540 m.p., alături de alte imobile, în H.G. nr. 978/2002 privind atestarea domeniului public al județului Sibiu, precum și a municipiilor, orașelor și comunelor din județul Sibiu, înscris în Anexa 2 - ca Piața Obor (teren) an dobândire 1937 conform HCL nr. 133 din 26 august 1999, este ulterioară emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate nr. x din 26 noiembrie 1997 în favoarea SC A. SA și în această suprafață de 71.540 m.p. este inclusă și suprafața de 23.705 m.p. în litigiu identificată sub nr. top C din C.F. nr. Y Sibiu.

O altă remarcă importantă a expertului vizează identitatea între nr. top C în suprafață de 23.705 m.p. (unificat cu top B rezultând imobilul cu nr. top B), și nr. top A în suprafață de 27.997 m.p., care se referă la același teren, fiind o suprapunere reală. Suprafața imobilului măsurată este de 23.221 m.p., care se înscrie în limitele de toleranță ale imobilului cu nr. top C.

În suplimentul 2 la raportul de expertiză tehnică expertul B. a menționat faptul că, inițial, SC A. SA a fost beneficiara dreptului de administrare operativă asupra unui imobil - teren sportiv în suprafață de 17.200 m.p. cu nr. top B înscris în C.F. nr. Y Sibiu conform încheierii nr. 2457/1969.

Reclamantul Municipiul Sibiu a depus copie după procesul verbal nr. 21 din 17 decembrie 1996 încheiat cu SC A. SA Sibiu, de recunoaștere a vecinătății și din care rezultă că reclamanta a recunoscut doar terenul principal identificat pe schița cu nr. 1-2-3-4, nu și cele 2 terenuri de antrenament identificate pe schița sub nr. 1-5-6-7-8-9-10-1.

Din compararea schiței de vecinătate, semnată în anul 1996 de reprezentantul Primăriei, cu planul de situație actual, rezultă că reclamanta, la acea dată ca și în prezent, a recunoscut ca proprietate a pârâtei SC A. suprafața de 17.200 m.p. de sub nr. top B inițial.

Față de toate acest probe administrate în rejudecare și în ciclurile de judecată anterioare, dar și față de problemele de drept dezlegate prin deciziile de casare ale Înaltei Curți, instanța de apel a constatat că reclamantul Municipiul Sibiu a fost proprietar tabular asupra imobilului înscris în C.F. nr. Z top D teren în suprafață de 17 iugăre și 1260 stânjeni, potrivit încheierii nr. 9342 din 11 octombrie 1937. Acest imobil s-a parcelat în 2 corpuri funciare, cu nr. top E târg de vite în suprafață de 85142 m.p. și nr. top B teren de sport în suprafață de 17200 m.p., care s-a transcris în C.F. nr. Y Sibiu în favoarea SC A. SA Sibiu cu încheierea nr. 2457 din 3 octombrie 1969, cu titlu drept de administrare.

Aceasta este situația premisă de la care s-a apreciat că trebuie începută analiza solicitărilor reclamantei.

În favoarea pârâtei SC A. s-a emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate nr. x în baza H.G. nr. 834/1991 pentru suprafața de 40.905 m.p. Solicitarea pârâtei de a se emite acest titlu pentru o suprafață mai mare decât aceea pentru care a avut drept de administrare a fost acceptată de Consiliul județean Sibiu, care însă nu avea nicio abilitate a dispune sau de a da vreun aviz, asupra unui teren pe care nu îl avea în proprietate. Mai mult, reclamantul Municipiul Sibiu, proprietarul terenului, nu a semnat procesul de vecinătate cu suprafața de 40.905 m.p., respectiv în forma cerută de pârâtă, recunoscând doar terenul cu nr. top nr. B, care revenea pârâtei în urma primei dezmembrări a nr. top D din anul 1969.

Prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat că analiza pe cale incidentală a actului administrativ, pe care îl reprezintă în cauză certificatul de atestare a dreptului de proprietate, ca urmare a invocării excepției de nelegalitate, conduce la declararea lui inoperant în cauză și cu privire la o anumită parte.

Aplicând acest raționament în cauză, instanța de apel a constatat că Statul Român prin Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului (emitentul actului administrativ considerat nelegal), nu putea dispune asupra unui imobil care nu îi aparținea pentru a împroprietări o societate cu acest teren, în detrimentul proprietarului de drept, recunoscut și menționat în CF, Municipiul Sibiu (nr. top E în suprafață de 85.142 m.p.). Aceasta în condițiile în care nu există vreun act de expropriere a acestui imobil de la reclamant sau de transfer a dreptului de proprietate în favoarea Statului român. Așadar, acest act administrativ este inoperant în cauză față de proprietarul de drept al imobilului, care este reclamantul Municipiul Sibiu.

Excepția de nelegalitate a actului a fost admisă însă, cum a fost invocată pe cale de întâmpinare, această admitere și constatare s-a făcut doar prin considerentele hotărârii și nu prin dispozitiv.

S-a apreciat că prin această constatare nu se înfrânge autoritatea de lucru judecat în cauză față de cele stabilite prin decizia nr. 4328/2008 a Înaltei Curți, secția de contencios administrativ și fiscal, potrivit celor reținute prin decizia nr. 2186/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, argumente deja expuse.

Expertul a constatat că în teren există o suprapunere reală a imobilelor înscrise sub nr. top C și A, practic fiind un singur imobil care apare sub 2 nr. top. diferite. În condițiile în care nu se regăsesc actele care au stat la baza dezmembrării imobilului și a formării nr. top C - teren în suprafață de 23.705 m.p. (care a fost comasat cu nr. top B formând nr. top B de 40.905 m.p.) iar acest nr. top nu apare în C.F. nr. Z Sibiu, instanța de apel a constatat că acesta este identic cu nr. top A în suprafață de 27.997 m.p. Acest nr. top A a fost inițial înscris în C.F. nr. Z Sibiu, în proprietatea Municipiului Sibiu, iar în baza încheierii nr. 4117 din 22 aprilie 2006 și a HCL Sibiu nr. 185/2002 s-a transcris în C.F. nr. X fiind intabulat dreptul de administrare în favoarea Serviciului Public Administrare Parcări Sibiu.

De aceea, s-a constatat că linia de graniță stabilită între punctele I-C1 de instanța de fond, prin raportare la varianta 2 a suplimentului la raportul de expertiză efectuat de expert B., și care coincide cu varianta 2 (anexa 8) la raportul de expertiză tehnică întocmit în apel în rejudecare, este corectă.

În ceea ce privește H.G. nr. 978/2002, la anexa 2 este menționat ca fiind în proprietatea municipiului Sibiu, teren sub numele de Piața Obor, în suprafață de 71540 m.p. potrivit HCL nr. 133 din 26 iunie 1999, nefiind reținută nici o parcelare. Deci, și prin această hotărâre de guvern este consfințit dreptul de proprietate al Municipiului Sibiu asupra terenului.

Apelanta nu a fost expropriată de o parte din terenul pentru care s-a emis certificatului de atestare a dreptului de proprietate nr. A/1997, ci s-a constatat că acest titlu nu poate opera asupra terenului în litigiu, în condițiile în care terenul este proprietatea reclamantului încă din anul 1937. Reclamantul se bucură de plenitudinea atributelor pe care le conferă dreptul său de proprietate, potrivit art. 480 C. civ.

În condițiile în care s-a contestat titlul pârâtei asupra suprafeței deținute în plus față de aceea de 17.200 m.p. și în condițiile în care au fost comparate cele două titluri pe care la dețin reclamantul și pârâta și s-a constatat că este mai caracterizat titlul reclamantului, în mod legal instanța de fond, în temeiul art. 36 din Legea nr. 7/1996 (în forma pe care o avea la data introducerii acțiunii), a anulat parțial încheierea de carte funciară nr. 2285/1998 și a rectificat suprafața imobilului cu nr. top B de la 40.905 m.p. la 17.200 m.p.

În ceea ce privește suprafața de teren pe care urmează să o predea pârâta, instanța de fond a avut în vedere calculele matematice efectuate cu ocazia unificării celor 2 nr. top care se regăsesc în cele 2 cărți funciare și suprafețele înscrise în aceste cărți funciare. Suprafața pe care urmează a o preda pârâta este indicată faptic de expertul topograf în baza schiței prin care s-a stabilit linia de graniță, și care face parte integrantă din sentința care urmează a fi pusă în executare.

S-a apreciat că, în mod corect a fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC A. SA, întrucât capitalul social al acesteia s-a redus în urma admiterii unei acțiuni în revendicare, iar instituțiile statului nu pot fi obligate să răspundă pentru evicțiune, în condițiile în care documentația care a stat la baza emiterii titlului de proprietate al pârâtei a fost întocmită de această pârâtă. La data întocmirii documentației, pârâta nu avea niciun titlu pe baza căruia să solicite eliberarea unui act de proprietate pe suprafața de 40.905 m.p.

Pârâta SC A. SA a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 3, 7, 9 C. proc. civ. împotriva acestei decizii, precum și a încheierii de ședința din data 24 aprilie 2014 prin care s-a reținut în favoarea secției I civilă a Curții de Apel Alba Iulia, competenta de soluționare a excepției de nelegalitate invocate cu privire la H.G. nr. 978/2002, precum și a HCL Sibiu nr. 94/2001 și HCL Sibiu nr. 185/2002, formulând următoarele critici:

I.Instanța de apel a refuzat să analizeze legalitatea H.G. nr. 978/2002, HCL Sibiu nr. 94/2001 și nr. 185/2002, pronunțând astfel o hotărâre dată cu încălcarea legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Potrivit deciziei de casare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, au fost stabilite în sarcina instanțelor inferioare două obligații: verificarea mijlocului de apărare constând în invocarea ilegalității actului administrativ unilateral emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 și verificarea incidenței H.G. nr. 978/2002 care, în anexa nr. 2, evidențiază terenul în litigiu ca făcând parte din domeniul public al Municipiului Sibiu.

În considerarea dispozițiilor deciziei de casare nr. 2186/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, recurenta-pârâtă a invocat excepția de nelegalitate a H.G. nr. 978/2002, HCL nr. 94/2001 și HCL nr. 185/2002, însă instanțele de fond, ignorând recomandările instanței supreme, au respins cererea de sesizare a instanței de contencios administrativ formulată de către recurenta-pârâtă.

Or, o analiză a incidenței dispozițiilor legale include o analiză a legalității actelor normative și administrative, atâta vreme cât cenzurarea legalității este solicitată de către părțile litigante.

Deși la termenul din 27 martie 2014, urmare a invocării, de către recurenta-pârâtă, a excepției de nelegalitate a actelor anterior menționate, instanța de apel a admis cererea formulată, precizând că urmează să se pronunțe asupra sesizării instanței de contencios administrativ la următorul termen acordat, în condiții de contradictorialitate, la termenul din 24 aprilie 2014 instanța a unit excepția cu fondul, a reținut soluționarea excepției în competența sa, a refuzat sesizarea instanței de contencios administrativ, iar în final, a omis să se pronunțe și cu privire la acest mijloc de probă.

În considerentele deciziei recurate, instanța de apel preia doar motivarea lapidară oferită în ciclul procesual precedent de către aceeași instanță și recunoaște doar caracterul incoerent al încheierii din 5 aprilie 2012 prin care Tribunalul Sibiu a refuzat, la rândul său, sesizarea instanței de contencios cu excepțiile de nelegalitate invocate.

Soluția este greșită atât din perspectiva refuzului instanței de apel de a da consistență voinței procesuale a părților, cât și din perspectiva motivării, prin raportare la considerentele deciziei de casare nr. 2186/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

O astfel de manieră de soluționare a excepției de nelegalitate contravine în mod grav dreptului la apărare întrucât lipsește pârâta de un mijloc de apărare hotărâtor în dezlegarea pricinii.

II.Instanța de apel nesocotește competența materială a instanțelor de contencios administrativ (art. 304 pct. 3 C. proc. civ.).

În mod greșit instanța de apel, prin încheierea de ședință din 24 aprilie 2014, a reținut în competența sa soluționarea excepției de nelegalitate mai sus arătată, cu încălcarea competenței instanței de contencios administrativ, în condițiile în care, fiind invocată într-un litigiu aflat pe rol la data intrării în vigoare a noului C. proc. civ. și a modificărilor Legii nr. 554/2004, instanța în fața căreia s-a invocat excepția trebuia să suspende cauza și să sesizeze instanța de contencios competentă potrivit vechii reglementări. Excepția de nelegalitate nu se poate uni cu fondul având în vedere prevederile explicite ale art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Natura actelor administrative atacate pe calea excepției de nelegalitate determină competența instanțelor de contencios administrativ în cenzurarea legalității și a valabilității acestora.

Susține recurenta că după intrarea în vigoare a Legii nr. 554/2004, cenzurarea legalității actului administrativ pe calea excepției de nelegalitate, când aceasta este admisibilă, a revenit tot instanțelor de contencios administrativ. Prin deciziile de îndrumare Înalta Curte de Casație și Justiție nu a stabilit competența instanței civile în cenzurarea legalității actelor administrative, adăugând sau modificând norma procesual civilă imperativă.

Potrivit recurentei, toate excepțiile de nelegalitate invocate în litigii aflate pe rol la data intrării în vigoare a Noului C. proc. civ. și a Legii nr. 76/2012 vor trebui să fie soluționate de către instanțele de contencios administrativ, numai excepțiile de nelegalitate invocate în litigii pornite după 15 februarie 2013 urmând a fi soluționate conform dispozițiilor legale modificate prin Legea nr. 76/2012.

Din această perspectivă se impune casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel-secția contencios administrativ, în vederea analizării excepției de nelegalitate.

III. În mod greșit instanța de apel a admis apelul chematului în garanție, reținând incidența cazului de plus petita, deși acesta viza același aspect conținut în apelul pârâtei, care însă a fost respins.

În actualul ciclu procesual, instanța de apel a înlăturat dispoziția primei instanțe care s-a pronunțat plus petita, de anulare parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate al pârâtei, luând în considerare motivul invocat de pârâtă, dar fără a admite apelul său, cu motivarea că numai după intrarea în vigoare a noului C. proc. civ. este posibilă admiterea unui apel pentru rectificarea considerentelor.

Apelul pârâtei viza însă în mod expres dispozitivul sentinței nr. 447/2012 a Tribunalului Sibiu, iar nu doar considerentele acesteia.

Anularea parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate nr. A/1997 s-a dispus prin dispozitivul sentinței menționate, iar pârâta era direct interesată de menținerea actului administrativ, astfel încât apelul său viza în mod direct și acest aspect.

Admițând apelul părții adverse pentru motivul invocat de către pârâtă, dar respingând, în același timp, apelul pârâtei, instanța de apel a nesocotit în mod grav dispozițiile art. 196-197 C. proc. civ., pronunțând astfel o hotărâre cu încălcarea legii.

IV. Instanța de apel a declarat inoperant certificatul de atestare a dreptului de proprietate pornind de la premise greșite și de la raționamente contradictorii, pronunțând astfel o hotărâre cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

- În acest sens reține că terenul nu se afla în patrimoniul societății comerciale la data înființării și nu era nici necesar desfășurării activității acesteia, fiind folosit de Municipiul Sibiu, cu destinația de târg (piața Obor). Invocând eronat considerentele deciziei de casare, deși Înalta Curte nu a statuat că simpla analiză a actului administrativ conduce automat la declararea acestuia ca fiind inoperant în cauză, instanța de apel conchide că Statul Român prin Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului (emitentul actului administrativ considerat nelegal), nu putea dispune asupra unui imobil care nu îi aparținea pentru a împroprietări o societate cu acest teren, în detrimentul proprietarului de drept, recunoscut și menționat în CF, Municipiul Sibiu, acest act administrativ fiind inoperant în cauză față de proprietarul de drept al imobilului, care este reclamantul Municipiul Sibiu.

Prin decizia de casare Înalta Curte de Casație și Justiție a pus în vedere instanțelor inferioare necesitatea comparării efective a titlurilor opuse în cauză fără ca în cadrul acestei operațiuni instanțele să se prevaleze de o falsă autoritate de lucru judecat, fără a stabili a priori caracterul inoperant al certificatului.

- Sesizând diferența între acțiunea în nulitatea actului administrativ și excepția de nelegalitate, Înalta Curte de Casație și Justiție a precizat, de altfel, că, în raport de regimul juridic diferit al celor două instituții, cadrul juridic procesual trebuia determinat și în raport de emitentul actului administrativ, pentru ca acesta să-și exercite în cunoștință de cauză drepturile procesuale.

Deși instanța supremă a constatat că emitentul actului administrativ cu caracter individual-Ministerul Economiei și Comerțului, nu a fost citat în cauză în această calitate, cu ocazia rejudecării apelului, ignorând dispozițiile deciziei de casare, instanța de apel a reținut că respectiva entitate nu poate fi citată în cauză, ca parte, decât ca urmare a introducerii sale în cauză de către una din celelalte părți.

Este eronată aprecierea întrucât acest principiu își găsește consacrarea și în prevederile art. 161 din Legea nr. 554/2004 în temeiul cărora instanța este îndrituită să pună în discuția părților citarea în proces a emitentului actului administrativ atacat, respectând astfel și prevederile art. 24 alin. (1) din Constituție, care consacră garantarea dreptului la apărare, și nu în ultimul rând, prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ce vizează dreptul părților la un proces echitabil.

Instanța de apel a ignorat recomandările instanței de recurs, iar emitentul actului administrativ a fost citat doar în calitatea de pârât rezultată din formularea cererii de chemare în garanție, iar nu ca parte, în ceea ce privește analiza legalității actului administrativ. Ca urmare, întrucât pârâtul chemat în judecată nu are calitate procesuală pasivă cu privire la acest aspect, nefiind emitentul actului administrativ, instanța nu putea analiza legalitatea actului administrativ și implicit nici fondul cauzei.

- Motivele avute în vedere de către instanța de apel în declararea, ca inoperant, a actului administrativ (faptul că pârâta nu avea posesia asupra terenului, el fiind deținut de Municipiul Sibiu cu destinația de târg; solicitarea pârâtei de a se emite titlu pentru o suprafață mai mare decât aceea pentru care a avut drept de administrare acceptată de Consiliul Județean Sibiu în condițiile în care însă acesta nu avea nicio abilitate de dispune sau a da vreun aviz asupra vreunui teren pe care nu îl avea în proprietate; faptul că Municipiul Sibiu, proprietarul terenului, nu a semnat procesul-verbal cu suprafața de 40905 m.p. în forma cerută de pârâtă; faptul că Statul Român, prin Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului, în calitate de emitent al actului administrativ considerat nelegal, nu putea dispune asupra unui imobil ce nu îi aparținea pentru a împroprietări o societate cu acest teren în detrimentul proprietarului de drept recunoscut și menționat în CF, respectiv, Municipiul Sibiu) nu prezintă suport real, fiind infirmate de probatoriul administrat în cauză.

La nivelul anului 1990 terenurile în discuție erau evidențiate în patrimoniul societății pârâte în considerarea folosinței îndelungate exercitate. Terenul în discuție a avut destinația unui teren de antrenament pentru sportivii care foloseau terenul de fotbal dat în administrare de Statul Român fostei întreprinderi de stat SC A. SA, fiind împrejmuit, amenajat și întreținut încă înainte de 1990 de către pârâtă, împrejurare confirmată și prin procesul-verbal de vecinătate din 17 decembrie 1996.

În temeiul Legii nr. 15/1990 societatea a fost reorganizată, iar în temeiul art. 20 alin. (2) din lege i-a fost recunoscut acesteia și dreptul de proprietate asupra respectivelor bunuri. Ulterior s-a emis certificatul de proprietate nr. A/1997, în conformitate cu H.G. nr. 834/1991, cu întocmirea documentației necesare și respectarea tuturor cerințelor legale.

Potrivit criteriilor din 1992 privind stabilirea și evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat, Consiliul județean Sibiu, prin serviciul de urbanism și amenajarea teritoriului, a verificat și a aprobat toată această documentație care ulterior a fost depusă la Oficiului de Cadastru și Organizarea Teritoriului și însușită ca atare.

În temeiul încheierii nr. 2457/1969 terenul a fost înscris la nivelul anului 1969 în favoarea Statului Român, iar nu a Municipiului Sibiu, având încă din perioada regimului comunist destinația de teren de fotbal pentru antrenament în suprafață de 23.705 m.p., aflându-se în folosința exclusivă a recurentei-pârâte.

În regim de carte funciară terenul în discuție se regăsește în C.F. nr. Y nr. top C în favoarea A. SA, astfel cum este identificat și prin rapoartele de expertiză efectuate în primul ciclu procesual.

Intabularea în cartea funciară s-a realizat prin încheierea OCPI Sibiu nr. 2885 din 05 februarie 1998, ocazie cu care terenul de 23.705 m.p. având nr. topo C a fost preluat din C.F. nr. Z și transpus în C.F. nr. Y unde a fost alipit terenului recurentei-pârâte în suprafață de 17.200 m.p.

Din cartea funciară inițială (C.F. nr. Z) nu s-a operat adecvat această operațiune, deși suprafața de teren de 23.705 m.p. a fost alipită la C.F. nr. Y, motiv pentru care o suprafață de teren similară apare înscrisă momentan și în favoarea Municipiului Sibiu, dar o astfel de omisiune din partea funcționarilor OCPI nu poate să aducă atingere dreptului de proprietate al recurentei-pârâte.

Expertizele efectuate în prezentul ciclu procesual au arătat faptul că amplasamentul terenului înscris în favoarea Municipiului Sibiu în suprafață de 27.997 m.p. (C.F. X nr. top. A) se suprapune cu terenul înscris în favoarea recurentei-pârâte în suprafață de 23.705 m.p. (C.F. nr. Y nr. top. C).

Diferența de teren de 4292 m.p. (27.997-23.705) denotă faptul că suprafața inițială de 27.997 m.p. nu a fost stabilită în baza unor măsurători precise, ca urmare a dezmembrării terenului cu nr. top. J în suprafață totală de 71.540 m.p. (teren care a făcut obiectul H.G. nr. 978/2002 prin care se atestă domeniul public al județului Sibiu).

- Compararea titlurilor de proprietate în acțiunea în revendicare nu poate să ignore dispozițiile legilor speciale, respectiv, dispozițiile Decretului-lege nr. 115/1938 și cele ale Legii nr. 7/1996.

Recurenta-pârâtă a dobândit dreptul de proprietate de la Statul Român, care a eliberat, prin instituțiile sale, certificatul de atestare a dreptului de proprietate, iar terenul a fost adus ca aport la capitalul social al societății în baza unei încheieri a judecătorului delegat la Registru Comerțului ce nu a fost avută în vedere de către instanță, încheiere ce are, la rândul său, caracter de act jurisdicțional.

Înregistrările efectuate la Registrul Comerțului au un regim de publicitate similar operațiunilor de carte funciară și nu au fost contestate de către reclamantă, care nu deține un titlu de proprietate apt să producă efectele juridice preconizate prin acțiunea formulată.

Hotărârea consiliului local nr. 94/2001 prin care a fost însușit inventarul bunurilor proprietate publică nu valorează titlu de proprietate pentru acele bunuri, ci este doar o modalitate de centralizare a evidenței acestora, care trebuie să fie dobândite în mod legal, în temeiul unui titlu separat. Prin H.C.L. nu se poate dispune ca un anumit bun să treacă în domeniul public sau invers din moment ce acesta nu se afla în proprietatea unității administrativ teritoriale. Cu alte cuvinte, acest tip de act administrativ nu are efect constitutiv sau translativ de drepturi și nu poate constitui titlul unui drept de proprietate publică ce nu a fost dobândit anterior în una din modalitățile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 213/1998.

În aceste condiții, reclamanta nu poate prezenta niciun titlu sau hotărâre judecătorească care să consacre un drept de proprietate asupra imobilului, sens în care nu deține un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

V. Față de dinamica actelor de procedură din prezenta cauză, analiza comparativă a titlurilor de proprietate este imposibilă, întrucât, deși instanța de apel a considerat inoperant certificatul de atestare a dreptului de proprietate, învestită fiind cu excepția de nelegalitate a H.G. nr. 978/2002, a HCL nr. 94/2001 și HCL nr. 185/2002, a refuzat să se pronunțe cu privire la aceste acte administrative.

Instanțele anterioare și-au întemeiat nelegal hotărârile pe o interpretare eronată a dispozițiilor instanței de recurs conform cărora dreptul de proprietate asupra imobilului litigios s-ar afla în patrimoniul reclamantei, aspect contrazis de către chiar decizia de casare invocată.

VI. Instanțele anterioare au interpretat în mod eronat deciziile de casare pronunțate în cauză, încălcând astfel dispozițiile art. 315 C. proc. civ. (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

În acest sens, instanța supremă nu a hotărât în mod irevocabil că dreptul de proprietate asupra terenului litigios se află în patrimoniul reclamantei și nici caracterul inoportun al analizei legalității actelor administrative și normative incidente în cauză.

Dimpotrivă, analiza incidenței H.G. nr. 978/2002 include și o cenzurare a legalității acesteia atâta vreme cât ea este solicitată în temeiul principiului disponibilității.

VII. Câtă vreme instanța de apel a refuzat să sesizeze instanța de contencios administrativ pentru verificarea legalității H.G. nr. 978/2002, HCL nr. 94/2001 și HCL nr. 185/2002, a confirma legalitatea hotărârilor pronunțate în cauză echivalează cu o gravă încălcarea a dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a dreptului de proprietate al recurentei asupra terenului litigios garantat de art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

VIII. În mod greșit a fost respinsă cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Comerțului și Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Sub acest aspect recurenta-pârâtă arată că temeiul de drept al cererii de chemare în garanție nu l-au constituit dispozițiile O.U.G. nr. 88/1997, așa cum greșit a reținut instanța de apel, ci dispozițiile de drept comun din materia evicțiunii, respectiv art. 1503 alin. (2) C. civ. din 1865 aplicabile și în situația aportatorului în natură la capitalul unei societăți comerciale.

Or, având în vedere că terenul revendicat de Municipiul Sibiu a fost constituit aport în natură la capitalul social al recurentei-pârâte prin efectul unor dispoziții legale speciale de către A.V.A.S., acestei operațiuni juridice îi sunt aplicabile regulile societare de drept comun de la majorarea de capital prin aport în natură, inclusiv răspunderea pentru evicțiune a aportatorului față de societate.

În aplicarea acestor reguli se impune admiterea cererii de chemare în garanție în situația admiterii acțiunii în revendicare și obligarea intimaților A.A.A.S., Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Economiei și Comerțului la plata sumei de 2.146.648 RON reprezentând valoarea actualizată a prețului terenului cu care recurenta-pârâtă a fost evinsă.

Soluția instanței de apel limitează în mod nelegal obligația statului de garanție pentru evicțiune, lăsând recurenta-pârâtă cu un prejudiciu imposibil de acoperit, deși tot Statul Român, prin autoritățile sale publice, este vinovat de un eventual transfer nelegal al dreptului de proprietate.

Procedând astfel, instanța de apel încalcă în mod grav dreptul de proprietate al recurentei-pârâte garantat de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, realizând o expropriere fără justă și prealabilă despăgubire, ceea ce echivalează cu o veritabilă naționalizare. În ipoteza admiterii acțiunii reclamantei, s-ar ajunge în situația inacceptabilă în care o autoritatea publică, printr-un act unilateral de voință, ajunge să naționalizeze indirect un imobil de la un particular. Or, o astfel de lipsire de bun coroborată cu absența totală a despăgubirii, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului.

IX..Instanța de apel nu a argumentat înlăturarea apărărilor pârâtei, aspect ce echivalează cu o motivare insuficientă a hotărârii pronunțate (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.)

Instanța de apel a omis a răspunde la cele 10 motive de apel invocate de către recurenta-pârâtă, limitându-se să preia argumentația oferită de aceeași instanță în ciclul procesual anterior.

Față de lipsa unei motivări complete a hotărârii pronunțate, care să aibă în vedere toate aspectele invocate de către părțile litigante, atitudinea instanței de apel este în vădită disonanță cu prevederile art. 6 Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

X. Instanța de apel a acordat cheltuieli de judecată într-un cuantum nejustificat de mare, respectiv 7400 RON, în condițiile în care apărătorul ales al reclamantei nu s-a prezentat la niciun termen de judecată în fața instanței de apel, iar sentința de fond a fost modificată în parte în baza argumentelor pârâtei, sens în care se impune diminuarea acestora.

Solicită, în principal, casarea deciziei recurate, având în vedere că prin încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. (nerespectarea dispozițiilor instanței de recurs), a avut loc o încălcare a formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității, vătămarea produsă fiind evidentă și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, pentru soluționarea din nou a cauzei cu respectarea dispozițiilor corecte ale instanței de recurs din ciclu procesual anterior. În subsidiar, solicită modificarea deciziei recurate, și respingerea acțiunii reclamantei ca neîntemeiată sau, în cazul menținerii soluției de admitere a acțiunii, admiterea cererii de chemare în garanție.

Intimații chemați în garanție Ministerul Finanțelor prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu și Ministerul Economiei au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului în ceea ce privește cererea de chemare în garanție.

Intimatul reclamant Municipiul Sibiu prin Primar a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului.

Analizând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

I. Prima critică susține că instanța de apel în mod greșit a unit excepția de nelegalitate a H.G. nr. 978/2002, HCL Sibiu nr. 94/2001, HCL Sibiu nr. 185/2002 cu fondul, prin încheierea din data de 24 aprilie 2014, a refuzat să sesizeze instanța de contencios administrativ și să se pronunțe asupra acestui mijloc de apărare al părții, astfel cum impusese decizia de casare.

Critica formulată pleacă de la premisa eronată, regăsită în considerentele încheierii din data de 5 aprilie 2012 a primei instanțe, că o astfel de obligație a fost impusă prin prima decizia de casare.

Se constată că decizia de casare nr. 2186/2010 pronunțată în primul ciclu procesual a dispus a se avea în vedere, la rejudecare, în procesul de comparare a titlurilor, și incidența H.G. nr. 978/2002 anexa 2 care evidențiază terenul ca făcând parte din domeniul public al Municipiului Sibiu, conform Legii nr. 213/1998, fără însă a face referire la legalitatea acesteia, iar considerentele referitoare la regimul excepției de nelegalitate au vizat exclusiv certificatul de atestare a dreptului de proprietate și nu alte acte administrative.

Înalta Curte reține că H.G. nr. 978/2002 este hotărârea privind atestarea domeniului public al județului Sibiu, precum și al municipiilor, orașelor și comunelor din județul Sibiu, HCL Sibiu nr. 94/2001 este hotărârea de însușire a inventarului bunurilor propuse pentru a alcătui domeniul public al municipiului iar HCL Sibiu nr. 185/2002 transmite în administrarea unui serviciu administrativ terenul în litigiu, considerat domeniu public, în vederea amenajării de parcări.

Excepția de nelegalitate a acestor acte administrative a fost invocată la data de 8 martie 2012, în fața instanței de fond în al doilea ciclu procesual, solicitându-se sesizarea instanței de contencios administrativ. La data de 5 aprilie 2012 instanța de fond a respins cererea de sesizare, apreciind că prin prima decizie de casare nr. 2186/2010 i s-a pus în vedere să procedeze la o verificare proprie a nelegalității actului administrativ HCL nr. 978/2002, plecându-se de la premisa că Municipiul Sibiu este proprietar din anul 1937.

Pârâta a criticat în apel această soluție, apelul fiind respins, iar în recurs a criticat faptul că instanța de apel a validat o soluție incorectă.

În a doua decizie de casare, nr. 1917 din 3 aprilie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a impus instanței de apel a reanaliza toate motivele.

La termenul de judecată din data de 27 martie 2014 părțile au reluat discuțiile cu privire la excepția de nelegalitate iar prin încheierea de ședință din data de 24 aprilie 2014, instanța de apel a considerat că este competentă a soluționa respectiva excepție, pe care a unit-o cu fondul, dispunând administrarea probatoriului, însă a omis a se mai pronunța în mod explicit asupra acesteia, menționând doar că regimul actual al terenului este cel consfințit prin H.G. nr. 978/2002.

O astfel de împrejurare impune instanței de recurs, învestită cu o critică de nelegalitate a modului de soluționare a excepției, a verifica, prin prisma motivului de recurs invocat, art. 304 pct. 9 C. proc. civ., incidența art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 în baza căruia s-a formulat această excepție.

Este de reținut că dezlegarea dată în primul ciclu procesual, prin decizia nr. 2186/2010 a Înaltei Curți, principiului aplicării legii civile în timp în situația unui act administrativ adoptat anterior Legii nr. 554/2004 (respectiv cu privire la certificatul de atestare a dreptului de proprietate al pârâtei), potrivit căruia, nemaifiind deschisă calea acțiunii în anulare la instanța de contencios administrativ (întrucât, în speță, jurisdicția administrativă nu a rezolvat chestiunea prejudicială, pe fond, apreciind că acțiunile în anulare întemeiate de Legea nr. 554/2004 se aplică actelor administrative emise după intrarea în vigoare a acestei legi), revine instanței civile obligația de a asigura verificarea efectivă a mijlocului de apărare constând în invocarea ilegalității actului administrativ, prin declararea lui ca inoperant în cauză și cu privire la o anumită parte, este aplicabilă exclusiv respectivei situații, aceea în care instanța a constatat închisă calea unei acțiuni în contencios administrativ.

Or, în ceea ce privește excepția de nelegalitate a celor trei acte administrative, H.G. nr. 978/2002, HCL Sibiu nr. 94/2001, HCL Sibiu nr. 185/2002, pârâta nu s-a adresat unei instanțe de contencios administrativ, excepția fiind invocată pentru prima dată în prezenta cauză. Prin urmare, instanța de apel nu era ținută, în stabilirea procedurii aplicabile, de soluția pronunțată în primul ciclu procesual referitoare la reținerea în competența instanțelor civile a soluționării excepției de nelegalitate invocată de reclamantă, ce viza o altă situație, referitoare la un alt act administrativ.

Pe de altă parte, se reține, astfel cum, de altfel, a apreciat și recurenta, că potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în vigoare la data formulării excepției, 8 martie 2012, este abilitată instanța de drept comun, în fața căreia s-a invocat excepția, să sesizeze, prin încheiere motivată, instanța de contencios administrativ competentă și să suspende judecata cauzei proprii, însă, astfel cum rezultă din textul de lege menționat, numai în situația în care constată că de actul administrativ depinde soluționarea litigiului pe fond.

Instanța de recurs apreciază că, pentru a verifica incidența dispozițiilor menționate ale Legii nr. 554/2004, este necesar a analiza în prealabil dacă de actele administrative cu caracter individual contestate depinde soluționarea litigiului pe fond, o instanță de contencios administrativ putând fi învestită cu soluționarea respectivei excepții numai sub rezerva îndeplinirii acestei condiții.

Condiția legăturii actelor administrative invocate cu soluționarea pe fond a cauzei nu este îndeplinită, având în vedere că acestea sunt acte adoptate în perioada 2001-2002, ulterior momentului raportat la care a fost analizată, de către instanța de apel, situația de fapt și de drept apreciată ca relevantă în dezlegarea pricinii. În acest sens se are în vedere că principalul argument al admiterii acțiunii a fost acela că reclamanta deținea un titlu de proprietate încă din anul 1937, înscris în Cartea funciară, împrejurare în care titlul reclamantei a fost considerat mai caracterizat decât cel a pârâtei, datând din anul 1997, ce ar proveni de la un neproprietar.

Prin urmare, chiar dacă actele administrative au legătură cu obiectul pricinii, întrucât prezintă regimul juridic actual al bunului, soluționarea acțiunii în revendicare nu a depins de existența lor, neavând nicio relevanță în aprecierea titularului dreptului de proprietate asupra terenului faptul că acesta este în prezent inclus în domeniul public al unității administrativ teritoriale și nu în domeniul său privat, ci modalitatea (legală sau nu), în care a intrat într-unul dintre cele două domenii.

În consecință, chiar dacă susținerea recurentei în sensul că instanța de apel nu a oferit o soluție explicită cu privire la respingerea excepției de nelegalitate este reală, dată fiind constatarea, în urma prezentei analize, a neîndeplinirii condiției premisă privind sesizarea instanței de contencios administrativ, motivul de recurs va fi respins întrucât o eventuală admitere a acestuia nu este de natură a determina finalitatea pretinsă de recurentă, aceea de a supune excepția de nelegalitate judecății unei instanțe de contencios administrativ.

II. O a doua critică formulată în recurs vizează nesocotirea de către instanța de apel, a competenței materiale a instanțelor de contencios administrativ și este întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ.

Astfel cum a rezultat din analiza primului motiv de recurs, într-adevăr, legea în vigoare la data învestirii instanței cu soluționarea excepției dispunea trimiterea acesteia spre soluționare unei instanțe de contencios administrativ, modificarea normei atributive de competență survenind la data intrării în vigoare a Legii nr. 76/2012, respectiv 15 februarie 2013.

Nu poate fi reținută însă incidența art. 304 pct. 3 C. proc. civ. în condițiile în care, astfel cum s-a arătat anterior, pentru a sesiza instanța de contencios administrativ, este necesar ca instanța civilă, în fața căreia s-a invocat excepția, să constate îndeplinirea unei condiții premisă, aceea ca de actul administrativ să depindă soluționarea pe fond a cauzei.

Cum în cauză s-a constatat a nu fi îndeplinită o astfel de condiție, atribuită în competența de apreciere a instanței civile de trimitere, nu se poate reține că a fost încălcată competența materială a altei instanțe.

III. Recurenta critică și faptul că instanța de apel a nesocotit în mod grav dispozițiile art. 296-297 C. proc. civ. (și nu ale art. 196-197 C. proc. civ. indicate în memoriul de recurs) atunci când a admis doar apelul Ministerului Economiei, reținând incidența cazului de plus petita (în care prima instanță a dispus anularea parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate a pârâtei fără să fie învestită cu o asemenea cerere), deși același aspect era conținut și în apelul pârâtei, cu referire la dispozitivul sentinței nr. 447/2012 a Tribunalului Sibiu, iar nu doar la considerentele acesteia, pârâta fiind direct interesată de menținerea actului administrativ.

Formulând o astfel de critică recurenta confundă mecanismul unei acțiuni în anularea actului cu efectele valorificării unei apărări. Chiar dacă, pe fond, cele două instituții juridice procesuale tind la desființarea actului a cărei nelegalitate a fost invocată, admiterea unei acțiuni în nulitate duce la desființarea actului, pe când constatarea, pe cale de excepție, a nelegalității lui pentru neîndeplinirea condițiilor de valabilitate are ca efect, astfel cum s-a precizat în decizia de casare, declararea lui ca inoperant în cauză și numai față partea care s-a prevalat de o astfel de apărare.

Or, instanța de apel a înlăturat doar dispoziția de anulare parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, în limitele criticii formulate de Ministerul Economiei care a invocat necompetența unei instanțe civile de a anula, pe cale principală, un act administrativ, respectând astfel dispozițiile deciziei de casare care a apreciat că, neexistând o acțiune în anularea actului, analiza pe cale incidentală a actului administrativ nu duce la desființarea acestuia.

Chiar dacă pârâta a învestit instanța cu un motiv similar de apel, în mod corect apelul său nu a fost admis, întrucât admiterea lui nu ar fi dus la finalitatea, urmărită de parte prin invocarea criticii, de respingere a acțiunii.

În privința pârâtei au operat efectele constatării pe cale de excepție a inexistenței actului, respectiv de a nu putea fi opus reclamantei în procesul de comparare a titlurilor. Prin urmare, dată fiind menținerea, în contradictoriu cu pârâta, a soluției de fond, critica apare a fi fost făcută împotriva considerentelor pentru care a fost admisă acțiunea, astfel că observația instanței de apel este corectă, neputându-se admite un apel, în regimul vechiului C. proc. civ. aplicabil în cauză, doar pentru substituirea motivării.

IV. O altă critică, întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 teza II C. proc. civ., este cea potrivit căreia instanța de apel a declarat inoperant certificatul de atestare a dreptului de proprietate pornind, susține reclamanta, de la următoarele premise greșite:

- instanța de apel a infirmat soluția de ultra petita a Tribunalului Sibiu însă a aplicat greșit dispozițiile art. 315 C. proc. civ., întrucât Înalta Curte nu statuase că simpla analiză a actului administrativ conduce automat la declararea acestuia ca fiind inoperant în cauză, ci pusese în vedere instanțelor inferioare necesitatea comparării efective a titlurilor opuse în cauză, fără ca în cadrul acestei operațiuni instanțele să se prevaleze de o falsă autoritate de lucru judecat.

Contrar acestei afirmații, se reține că instanța de apel a respectat dispozițiile art. 315 C. proc. civ., procedând la o veritabilă comparare de titluri, proces în cadrul căruia a considerat că reclamantul are un titlu valabil începând cu anul 1937, pe când pârâta nu se poate prevala de un titlu valabil, întrucât certificatul de atestare a dreptului de proprietate a fost emis fără a se îndeplini corect, în procedura prealabilă, formalitățile prevăzute de lege, de către o entitate ce nu putea transmite valabil acest drept, astfel că pârâta nu se poate prevala de dispozițiile Legii nr. 15/1990, în considerarea folosinței îndelungate exercitate, cum aceasta susține.

- ignorând dispozițiile deciziei de casare care a constatat că emitentul actului administrativ cu caracter individual - Ministerul Economiei și Comerțului, nu a fost citat în cauză în această calitate, cu ocazia rejudecării apelului, instanța a reținut, cu încălcarea dispozițiilor art. 161 din Legea nr. 554/2004, art. 24 alin. (1) din Constituție și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, că respectiva entitate nu poate fi citată în cauză, ca parte, decât ca urmare a introducerii sale în cauză de către una din celelalte părți. Cum pârâtul chemat în judecată nu are calitate procesuală pasivă cu privire la acest aspect, nefiind emitentul actului administrativ, instanța nu putea analiza legalitatea actului administrativ și implicit nici fondul cauzei.

Este eronată această interpretare întrucât nu rezultă din considerentele deciziei de casare că instanța de control judiciar a dispus instanței de apel să procedeze la introducerea în cauză în calitate de pârât a emitentului actului și, în nici un caz, aceasta nu a indicat ca fiind aplicabile dispozițiile art. 161 din Legea nr. 554/2004. Instanța de apel a făcut aplicarea principiului disponibilității, apreciind că este la latitudinea părții interesate a solicita atragerea unor terți în proces dacă apreciază că un astfel de demers se impune în considerarea exercitării dreptului său la apărare.

Mai mult, nu se poate considera că dispozițiile art. 161 intitulat Introducerea în cauză a altor subiecte de drept potrivit cărora „instanța de contencios administrativ poate introduce în cauză, la cerere, organismele sociale interesate sau poate pune în discuție, din oficiu, necesitatea introducerii în cauză a acestora, precum și a altor subiecte de drept” sunt aplicabile la cercetarea pe cale de excepție a nelegalității actului de către o instanță de drept comun, câtă vreme se referă la posibilitatea recunoscută unei instanțe de contencios administrativ să aprecieze dacă într-o acțiune în anulare, care în mod evident se soluționează în contradictoriu cu emitentul actului, se impune atragerea în proces a unor terți care ar putea justifica un interes legitim prin prisma efectelor pe care actul atacat le-ar putea avea asupra lor.

- motivele avute în vedere de către instanța de apel în declararea, ca inoperant, a actului administrativ nu prezintă suport real, fiind infirmate de probatoriul administrat în cauză.

Această susținere nu poate fi analizată în recurs întrucât reprezintă o critică adusă modului de interpretare a probelor administrate în cauză. Recurenta nu a formulat, în acest mod, o critică de nelegalitate, neindicând care sunt textele de lege nesocotite de instanța de apel în emiterea unor aprecieri referitoare la situația de drept constatată, ci a susținut că aceasta ar fi reținut o situație de fapt contrară celei ce rezultă din probele administrate însă, față de limitele controlului judiciar în recurs, aceste aspecte nu pot fi dezlegate întrucât țin de temeinicia soluției adoptate.

- compararea titlurilor de proprietate în acțiunea în revendicare nu poate să ignore dispozițiile legilor speciale, respectiv dispozițiile Decretului-lege nr. 115/1938 și cele ale Legii nr. 7/1996 și faptul că, în ceea ce o privește pe pârâtă, terenul a constituit aport la capitalul social al societății în baza unei încheieri a judecătorului delegat la Registrul Comerțului ce nu a fost avută în vedere de către instanță, încheiere ce are, la rândul său, caracter de act jurisdicțional, pe când reclamanta nu deține un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului întrucât HCL nr. 94/2001 nu valorează titlu de proprietate.

Formulând o astfel de critică, recurenta ignoră cele statuate în apel atât referitor la existența și valabilitatea titlului reclamantei care datează din anul 1937, împrejurare pe care nu o combate în recurs, cât și cu privire la lipsa calității de proprietar a Statului Român care, prin organele sale administrative, i-a transmis un drept pe care nu îl deținea. În aceste condiții, este nerelevant faptul că bunul imobil a constituit aport la capitalul social al pârâtei și că această situație a fost constatată printr-o încheiere a judecătorului delegat la Registrul Comerțului, câtă vreme procedura la Registrul Comerțului este, în principal, necontencioasă iar actul respectiv nu se bucură de autoritate de lucru judecat într-o procedură contencioasă, cu atât mai mult cu cât nici nu poate fi considerat act constitutiv al unui drept de proprietate în patrimoniul societății.

V. Recurenta susține că analiza comparativă a titlurilor de proprietate este imposibilă în cauză și din perspectiva faptului că instanța de apel a constatat inopozabil certificatul de atestare a dreptului sau de proprietate, însă a refuzat să se pronunțe cu privire la nelegalitatea H.G. nr. 978/2002, a HCL nr. 94/2001 și HCL nr. 185/2002, interpretând eronat dispozițiile instanței de recurs care nu a statuat că dreptul de proprietate asupra imobilului litigios s-ar afla în patrimoniul reclamantei.

Critica pleacă de la premisa eronată că titlul de proprietate al reclamantei, element utilizat în procesul de comparare, este hotărârea de atestare a bunului în domeniul public al unității administrativ teritoriale, cea care îi conferă regimul juridic actual. În realitate, astfel cum s-a menționat, la compararea titlurilor s-a avut în vedere dreptul înscris în anul 1937 în Cartea funciară, astfel că, o eventuală desființare a actelor administrative pretins nelegale, nu ar avea ca efect intrarea bunului în patrimoniul statului sau al pârâtei, acesta rămânând tot în patrimoniul Municipiului Sibiu, potrivit actelor de proprietate inițiale.

Pe de altă parte, nu se poate reține susținerea recurentei în sensul că instanța de apel ar fi considerat, ca unic argument, că instanța de control judiciar a statuat că dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu aparține reclamantei.

Din considerentele deciziei atacate rezultă că instanța de apel a plecat de la statuarea deciziei nr. 2186/2010 că terenul în litigiu a fost intabulat în Cartea funciară a Municipiului Sibiu prin încheierea nr. 9342/1937, însă, printr-o analiză proprie a istoricului celor două titluri de proprietate și explicând pe larg evoluția procesului de dezmembrare a terenului inițial în parcele, dat fiind că drepturile de proprietate pretinse de părți s-au suprapus faptic pe același teren, a verificat dacă terenul în litigiu a rămas în patrimoniul reclamantei sau dacă a existat, de-a lungul timpului, o transmisiune a acestui drept.

Or, concluzia instanței de apel a fost aceea că suprafața revendicată, aflată sub nr. K, ce se suprapune cu suprafața înscrisă sub nr. top. A a fost dezmembrată scriptic din corpul de proprietate înscris pe numele Municipiului București, în anul 1998 și a fost atât reînscrisă în CF inițială, dar și comasată cu suprafața de 17.200 m.p., asupra căreia pârâta avea inițial un drept de administrare apoi un drept de proprietate, aflată sub nr. top B, rezultând un total de 40.905 m.p.

Recurenta nu a combătut aceste concluzii și nici nu a putut demonstra că în perioada 1937-1990, cu excepția parcelei de 17.200 m.p., preluată în 1969 de Statul român ar fi preluat și alt teren din proprietatea municipiului, pentru a putea dispune de el, conferind un drept de administrare legal pârâtei. Neexistând o dovadă a existenței unui asemenea drept în patrimoniul său, nu se explică astfel titlul cu care pârâta susținea că exercita posesia terenului la nivelul anului 1990, la momentul adoptării Legii nr. 15/1990.

Încheierea de dezmembrare a corpului de teren în litigiu din anul 1998 nu are la bază un transfer al dreptului de proprietate și, oricum, aceasta a operat ulterior emiterii certificatului de atestare care, astfel cum s-a arătat, nu s-a întemeiat, nici el, pe dovada unui astfel de transfer al proprietății din patrimoniul reclamantei în cel al statului.

Deși recurenta a susținut în apărările dezvoltate în cauză că litigiul provine dintr-o omisiune de înscriere a mențiunilor corecte în Cartea funciară, câtă vreme nu a existat un transfer al dreptului de proprietate din patrimoniul proprietarului tabular, nici nu se puteau insera astfel de mențiuni.

VI. În critica următoare întemeiată tot pe dispozițiile art. 304 pct. 9 teza II C. proc. civ., se susține de către recurentă că instanțele anterioare au interpretat în mod eronat deciziile de casare pronunțate în cauză, încălcând astfel dispozițiile art. 315 C. proc. civ., considerând că acestea au statuat asupra dreptului de proprietate al reclamantei sau asupra soluționării excepției de nelegalitate, astfel că nu au mai verificat incidența H.G. nr. 978/2002, împrejurare ce ar fi inclus și o cenzurare a legalității acesteia.

Astfel cum s-a arătat anterior instanța de apel a făcut o analiză proprie titlurilor exhibate de părți, fără a pleca de la premisa că instanțele de control judiciar au apreciat că unul dintre titluri este preferabil celuilalt. În ceea ce privește incidența H.G. nr. 978/2002, aceasta a fost menționată de instanța de apel ca o dovadă în plus ce consfințește dreptul de proprietate al Municipiului Sibiu asupra terenului, fără a i se conferi un caracter constitutiv de drept pentru a intra ca element în procesul de comparare a titlurilor.

VII. Recurenta mai afirmă că atâta timp cât instanța de apel a refuzat să sesizeze instanța de contencios administrativ pentru verificarea legalității H.G. nr. 978/2002, HCL nr. 94/2001 și HCL nr. 185/2002, a confirmat legalitatea hotărârilor pronunțate în cauză echivalează cu o gravă încălcarea a dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a dreptului său de proprietate asupra terenului litigios garantat de art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Această critică nu reprezintă decât o reluare a argumentelor anterioare cărora instanța de recurs le-a răspuns în considerentele precedente, atât în ceea ce privește relevanța cercetării legalității actelor administrative invocate în soluționarea acțiunii în revendicare, cât și referitor la preferabilitatea titlului mai vechi la reclamantei, care este adevăratul proprietar, comparativ cu un titlu ce nu are aptitudinea de a transfera un drept valabil de proprietate în patrimoniul său, motiv pentru care pârâta nu se poate prevala de un bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului.

VIII. Susține recurenta, invocând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., că în mod greșit a fost respinsă cererea de chemare în garanție a Statului român și Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului, întrucât nu și-a întemeiat această cerere pe dispozițiile O.U.G. nr. 88/1997, așa cum greșit a reținut instanța de apel, ci pe dispozițiile de drept comun din materia evicțiunii, respectiv art. 1503 alin. (2) C. civ. din 1865 aplicabile și în situația aportatorului în natură la capitalul unei societăți comerciale. Recurenta a indicat Ministerul Economiei și Comerțului ca fiind răspunzător pentru prejudiciul patrimonial pe care l-ar suferi în cazul pierderii bunului, în calitate de emitent al certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

În mod corect instanțele de fond au apreciat că în privința pârâtei nu operează o astfel de garanție pentru evicțiune.

Astfel se constată că bunul a constituit aport la capitalul social care a fost majorat cu valoarea terenului menționat în certificat, potrivit art. 322 din O.U.G. nr. 88/1997 cu modificările ulterioare, în favoarea F.P.S. fiind emise acțiuni suplimentare.

Chiar dacă dispoziția de includere a terenului în capitalul social își are sediul materiei în textul de lege menționat, invocat de însăși pârâta în cererea de chemare în garanție, în cauză nu este aplicabilă procedura reglementată de art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 astfel cum a fost modificată, de despăgubire a societății de către instituția implicată în privatizare întrucât această procedură vizează exclusiv situația în care, potrivit legilor speciale de reparații, se restituie către foștii proprietari „imobile preluate de stat în baza unor legi, acte administrative sau hotărâri judecătorești de confiscare, constând în terenuri și clădiri evidențiate în patrimoniul societăților comerciale privatizate sau în curs de privatizare”.

Instituțiile implicate în privatizare nu sunt ținute a răspunde pentru alte categorii de prejudicii în legătură cu patrimoniul societății comerciale decât cel prevăzut de norma specială, prin urmare nu le sunt aplicabile dispozițiile de drept comun invocate de pârâtă, respectiv art. art. 1503 alin. (2) C. civ. din 1865.

Acest text de lege nu este aplicabil nici în situația Ministerului Economiei și Comerțului ca emitent al certificatului de atestare a dreptului de proprietate, întrucât nu acesta a adus imobilul ca aport la capitalul social ci chiar pârâta este cea care și-a majorat capitalul cu bunul pe care a pretins că îl deține în patrimoniu. În acest sens, corect au apreciat instanțele de fond că pârâta a concurat la producerea pagubei întrucât ea este cea care a inițiat procedura de emitere a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, a considerat că bunul îi aparține și a solicitat, deși nu deținea un drept de administrare convertit prin efectul Legii nr. 15/1990 în drept de proprietate, Ministerului Economiei să emită o dovadă a existenței acestui drept în patrimoniul său, neputându-se imputa acestuia o culpă în calitate de emitent. Faptul că au fost emise acțiuni în favoarea statului pentru bunul respectiv, este consecința aplicării dispozițiilor speciale ale art. 322 din O.U.G. nr. 88/1997 cu modificările ulterioare, potrivit cărora „capitalul social se majorează de drept cu valoarea terenurilor, care va fi considerată aport în natură al statului (…), în schimbul căruia se vor emite acțiuni suplimentare ce vor reveni de drept instituției publice implicate”. Această operațiune nu atrage însă incidența regimului de drept comun cu privire la aportul de capital, dată fiind situația de excepție și reglementarea specială ce o guvernează.

IX. Se susține că instanța de apel a omis a răspunde la cele 10 motive de apel invocate de către pârâtă și nu a argumentat înlăturarea apărărilor acesteia, aspect ce echivalează cu o motivare insuficientă a hotărârii pronunțate (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

Critica este formală, întrucât recurenta nu a indicat care au fost motivele de apel neanalizate în hotărârea recurată, determinante în soluția pronunțată. Dimpotrivă, se constată că instanța de apel a verificat, în ansamblu, criticile de nelegalitate și netemeinicie, statuând asupra caracterului nefondat al acestora.

X. Recurenta critică și cuantumul nejustificat de mare al cheltuielilor de judecată acordate de instanța de apel reclamantei, susținând că apărătorul ales al acesteia nu s-a prezentat la niciun termen de judecată în fața instanței de apel, iar sentința de fond a fost modificată în parte în baza argumentelor pârâtei, sens în care se impune diminuarea acestora.

Aprecierea cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată ce pot fi cenzurate prin prisma dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. reprezintă rezultatul evaluării unei situații de fapt și nu aplicarea greșită a unei dispoziții legale, motiv pentru care este incompatibilă cu faza procesuală a recursului limitată la controlul de legalitate al hotărârii. Nu poate fi reținută nici incidența dispozițiilor art. 276 C. proc. civ., în condițiile în care apelul pârâtei a fost respins, aceasta fiind partea căzută în pretenții căreia îi incumbă obligația de a suporta cheltuielile de judecată ocazionate de proces.

Față de toate aceste împrejurări Înalta Curte constată că nu pot fi reținute ca incidente criticile de nelegalitate formulate prin prezentul recurs, motiv pentru care, în bata art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC A. SA împotriva deciziei nr. 4 din 7 iulie 2016 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă, și a încheierii de ședință din 24 aprilie 2014 pronunțată de aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 noiembrie 2016.