State prevails as expropriation claimant's common-law title challenge lacks interest due to special restitution law exclusivity.

Decizia nr. 2195/2016

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin decizia nr. 562 din data de 27 mai 2016, Curtea de Apel Suceava, secția I civilă, a dispus admiterea apelului declarat de reclamanta A., prin procurator B., împotriva sentinței civile nr. 1241 din 06 septembrie 2013, pronunțată de Tribunalul Bacău, secția I civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice București, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău, Compania Națională a Imprimeriilor C. SA București, SC D. SRL Bacău și SC E. SRL București.

Anularea, în parte, a sentinței civile nr. 1241/2013 din 06 septembrie 2013 a Tribunalului Bacău, cu menținerea dispozițiilor de respingere a excepției inadmisibilității și a lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC E. SRL pentru primul capăt de cerere, precum și a dispoziției de disjungere a celorlalte capete de cerere.

În evocarea fondului, a respins excepția lipsei de interes, ca nefondată, a admis primul capăt de cerere și a constatat că imobilul în suprafață de 674 m.p. teren, situat în municipiul Bacău, str. G. (fostă F.) a fost preluat de Statul Român fără titlu valabil.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele considerente:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bacău, la data de 24 ianuarie 2013, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Finanțelor Publice, Compania Națională a Imprimeriilor C. SA, SC D. SRL și SC E. SRL, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobilul din Bacău, Str. F., preluat abuziv prin expropriere, nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. a din 27 noiembrie 2003 la BNP F. pentru suprafața de teren aflată în litigiu (respectiv 674 m.p.), nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. b din 17 octombrie 2006 la BNP G., pentru aceeași suprafață și nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. c din 14 martie 2007 la BNP G., pentru aceeași suprafață.

În motivare, reclamanta a arătat că a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra suprafeței de 1232 m.p. teren intravilan situat în Bacău, Str. F., iar după formularea unei acțiuni în justiție, Primarul Municipiului Bacău a emis dispoziția nr. 2390, prin care i-a restituit în natură 283,75 m.p., pentru restul de 674 m.p. dispunând trimiterea notificării către A.V.A.S.

A formulat o acțiune în revendicare a terenului ce nu i-a fost restituită în natură, în mod irevocabil respinsă, pe motiv că Legea nr. 10/2001, fiind lege specială, are prioritate și nu poate fi admisă o acțiune pe C. civ.

A.V.A.S. a remis Primăriei Bacău notificarea, precizând că nu are competență în soluționarea acesteia, drept pentru care notificarea a fost înaintată către CNI C. SA care nu a dat vreun răspuns.

Pentru primul capăt de cerere, reclamanta a arătat că decretele prin care imobilele au fost expropriate nu au fost publicate în Buletinul Oficial, contrar prevederilor Constituției în vigoare la acea dată și, prin urmare, față de dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, Statul a efectuat o preluare fără titlu valabil. Reclamanta a mai arătat că numele autorului său, H., nu este menționat în decretele de expropriere, preluarea făcându-se pe numele fratelui acestuia, I., fapt care confirmă în plus nevalabilitatea titlului statului.

Față de dispozițiile art. 21 alin. (1) și (5) din Legea nr. 10/2001 și art. 21.1 din Normele de aplicare a legii, contractele de vânzare cumpărare autentificate sub nr. a din 27 noiembrie 2003 la BNP F., nr. b din 17 octombrie 2006 la BNP G. și c din 14 martie 2007 la BNP G. sunt lovite de nulitate absolută parțială pentru suprafața de teren aflată în litigiu.

Prin sentința civilă nr. 1241 din 06 septembrie 2013, Tribunalul Bacău a respins excepția inadmisibilității și a lipsei calității procesuale pasive a SC E. SRL, pentru primul capăt de cerere.

A admis excepția lipsei de interes și a respins, în consecință, primul capăt de cerere.

A disjuns celelalte capete de cerere și a dispus formarea unui dosar nou, cu termen la 18 octombrie 2013, pentru când părțile au fost citate.

Tribunalul a reținut, cu privire la excepția inadmisibilității primului capăt cerere, că prin această solicitare nu se tinde la constatarea unei situații de fapt, cum susțin pârâții, ci a inexistenței unui raport juridic, respectiv conformitatea decretelor de expropriere cu dispozițiile constituționale și legale în vigoare la acea dată. Totodată, nicio prevedere a Legii nr. 10/2001 (invocată de pârâți ca lege specială) nu interzice contestarea de către persoana interesată și verificarea de către instanță a valabilității constituirii titlului statului; dimpotrivă art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 prevede expres că instanțele de judecată sunt competente să stabilească valabilitatea titlului.

În soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive a SC E., s-a ținut cont de faptul că prin cererea modificatoare a acțiunii din 12 aprilie 2013 reclamanta a menționat expres că pentru primul capăt de cerere pârât este doar Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

În ceea ce privește excepția lipsei de interes, s-a arătat că acesta este folosul practic urmărit de cel care a pus în mișcare acțiunea civilă, iar acesta trebuie să îndeplinească mai multe condiții, printre care și aceea de a fi născut și actual, în sensul că partea s-ar expune la un prejudiciu dacă nu recurge în acel moment la acțiune - reclamanta neavând un interes actual în promovarea acțiunii.

Astfel, art. 2 din Legea nr. 10/2001 stabilește că printre imobilele preluate în mod abuziv sunt și cele preluate de stat în baza unor legi sau a altor acte normative nepublicate, la data preluării, în Monitorul Oficial Partea I, sau în Buletinul Oficial. Apoi, pct. 2.6 din H.G. nr. 250/2007 statuează expres competența entității investite cu soluționarea notificării de a califica în cadrul procedurii administrative de soluționare a notificării, împrejurarea că preluarea s-a făcut fără titlu valabil, fără a mai fi necesară parcurgerea altei proceduri care ar implica preexistența unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile pronunțate în temeiul art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, cu modificările și completările ulterioare.

Dispoziția nr. 2390 din 20 decembrie 2011 a recunoscut faptul că exproprierea imobilelor aparținând autorului reclamantei a fost abuzivă, deci nelegală, acest aspect nefiind negat de nici una dintre părțile implicate în soluționarea notificării.

În aceste condiții, reclamanta nu poate obține niciun folos practic din formularea prezentei cereri, susținerile sale în sensul că prezenta acțiune urmărește să deschidă acțiunea în realizarea dreptului de proprietate neputând fi primite. Astfel, nu există nici un impediment legal pentru ca reclamanta să formuleze acțiunea în realizare, prin care să solicite soluționarea pe fond a notificării vizând restul terenului nerestituit, numai în acest cadru procedural urmând a se analiza și stabili modalitatea de restituire a imobilului, deci dreptul său de proprietate.

Nici pentru promovarea acțiunii în constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare prin care se pretinde că s-a înstrăinat o parte din terenul în litigiu nu era necesară formularea unei acțiuni în constatarea nevalabilității titlului statului, interesul legitim fiind justificat atâta timp cât în favoarea sa s-a emis o dispoziție prin care i s-a recunoscut, implicit, calitatea sa de persoană îndreptățită la restituire.

Prin decizia civilă nr. 35 din 17 martie 2014, Curtea de Apel Bacău a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței primei instanțe, iar prin decizia civilă nr. 515 din 19 februarie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de aceeași parte, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, reținând în motivare, în esență, următoarele considerente:

I. Dintre toate motivele de apel a fost examinat doar primul, cel referitor la greșita stabilire a obiectului juridic dedus judecății, care a fost înlăturat în raport de precizările reclamantei în legătură cu cererea de constatare a nevalabilității titlului statului ca fiind o acțiune în constatare întemeiată pe dreptul comun, iar nu pe legea specială.

Celelalte critici nu au primit niciun răspuns, ceea ce determină admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel, pentru ca aceasta să se pronunțe în limitele învestirii, asupra tuturor motivelor de apel. În absența examinării criticilor respective de către instanța anterioară, nu este posibilă examinarea, în recurs, a legalității deciziei recurate. În plus, analiza direct în calea extraordinară de atac a motivelor neverificate de instanța de apel ar determina lipsirea părții de exercițiul unei căi de atac prevăzute de lege, împrejurare incompatibilă cu dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Cu ocazia rejudecării, în examinarea motivelor de apel necercetate prin decizia atacată, Curtea va răspunde și apărărilor formulate în recurs de către intimate, prin întâmpinare, cu privire la inadmisibilitatea unor motive, determinat de formularea lor direct în calea de atac și la netemeinica acelor critici care fac referire la notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, ce nu formează obiect de discuție în cauza de față.

II. Nu se poate reține motivarea contradictorie a deciziei, din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât instanța de apel nu a aplicat ea însăși, pe fondul cauzei, dispozițiile Legii nr. 10/2001, ci a considerat că soluția dată de prima instanță asupra cererii de constatare a nevalabilității titlului statului este corectă în raport de dispoziția nr. 2390 din 20 decembrie 2011, emisă în procedura legii speciale. Cu alte cuvinte, instanța de apel confirmă natura, de drept comun, a cererii de constatare a nevalabilității titlului statului, stabilită de tribunal și, totodată, soluția pronunțată de această instanță, determinată de dezlegarea dată printr-un act emis în procedura legii speciale asupra naturii preluării imobilului de către stat, ceea ce, în opinia, instanței de control judiciar conduce la lipsa de interes a reclamantei în promovarea primului capăt de cerere.

Cât privește omisiunea instanței de apel de a avea în vedere că prima instanță s-a raportat, în soluționarea excepției lipsei de interes, la dispozițiile art. 2.6. din H.G. nr. 250/2007, acest aspect nu se circumscrie unei motivări contradictorii a deciziei atacate, încadrabilă în art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ci vizează, eventual, o greșeală de judecată a instanței de control judiciar, cenzurabilă din perspectiva pct. 9 al aceluiași art.

Critica nu poate fi primită, împrejurarea că tribunalul s-a raportat la dispozițiile art. 2.6. din H.G. nr. 250/2007 în soluționarea excepției lipsei de interes nu înseamnă că prima instanță a schimbat obiectul și temeiul juridic al acțiunii. Dimpotrivă, a făcut referire la textul de lege sus menționat tocmai pentru a evidenția că, în opinia sa, nu este necesară formularea unei acțiuni de drept comun pentru constatarea nevalabilității titlului statului, raportându-se, în consecință, la o acțiune de natura celei indicate de reclamantă în cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată la 22 aprilie 2013. În ce măsură, însă, prima instanță a soluționat în mod corect sau nu excepția lipsei de interes, referindu-se la dispozițiile art. 2.6. din H.G. nr. 250/2007, reprezintă o altă chestiune, care nu poate fi verificată de această instanță, față de soluția de casare cu trimitere, determinată de nepronunțarea Curții și asupra motivului de apel privind aplicarea greșită a legii, inclusiv a dispozițiilor art. 2.6. din H.G. nr. 250/2007.

III. a) Criticile privind greșelile instanței de apel în interpretarea cererii reclamantei, din dosarul primei instanțe, precum și asupra naturii precizărilor formulate de aceasta prin notele depuse la 4 septembrie 2013 au fost examinate din perspectiva art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât vizează pretinse nereguli procedurale, prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2), art. 304 pct. 8 nefiind incident.

Referitor la interpretarea greșită a dispoziției emise de Primarul municipiului Bacău, în legătură cu despăgubirile acordate pentru suprafața de teren în litigiu, această critică pune în discuție un aspect de interpretare a unui mijloc de probă, deci, un aspect de netemeinicie a deciziei, incompatibil cu structura actuală a recursului, față de abrogarea motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ. prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000. Pe de altă parte, critica este și nerelevantă față de soluția ce se va pronunța asupra recursului, de casare a deciziei atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, astfel încât, și din acest punct de vedere, nu se impune a fi examinată.

În ceea ce privește prima dintre susținerile evocate mai sus, contrar celor afirmate de reclamantă, prin încheierea din 10 martie 2014, Curtea de Apel nu a procedat la nicio interpretare proprie a cererii înregistrate în dosarul primei instanțe la 22 aprilie 2013, ci doar a redat, în cuprinsul deciziei recurate, soluția pronunțată de tribunal asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a SC E. SRL în primul capăt din cererea de chemare în judecată, soluție fundamentată pe interpretarea realizată de prima instanță a cererii respective. Or, examinarea instanței de recurs nu poate viza decât hotărârea Curții de Apel, în care nu se regăsește, însă, niciun argument referitor la cererea din 22 aprilie 2013, al cărei conținut este contestat de reclamantă.

În concluzie, susținerile recurentei nu au legătură cu decizia atacată și nu au format obiect de analiză din partea instanței de recurs.

Referitor la interpretarea dată de Curte notelor depuse de reclamantă la 4 septembrie 2013 și intitulate „precizări", în sensul că primul capăt de cerere a fost modificat prin aceste note într-o acțiune în constatare de drept comun, critica recurentei prin care a contestat interpretarea Curții este corectă, dar fără efecte asupra deciziei atacate.

Astfel, este real că indicând prin notele respective că acțiunea de față reprezintă o acțiune de drept comun, iar nu o acțiune întemeiată pe Legea nr. 10/2001, reclamanta nu a modificat niciun element al cererii de chemare în judecată, în sensul art. 132 alin. (1) C. proc. civ., de vreme ce obiectul cererilor a rămas același cu cel din acțiunea introductivă de instanță, iar dispozițiile de drept comun în materie au fost indicate și prin acțiunea inițială (art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 948, 966 și 968 C. civ.). În realitate, reclamanta a renunțat la temeiul juridic determinat de Legea nr. 10/2001, păstrându-l doar pe cel de drept comun, existent și în cererea introductivă, ceea ce nu constituie o modificare de acțiune, în sensul textului de lege sus-menționat, cum, în mod greșit, a considerat instanța de apel. Cu toate acestea, decizia nu a fost casată pentru acest motiv, întrucât calificarea dată de instanță notelor depuse la 4 septembrie 2013 nu produce efecte în ceea ce privește legalitatea deciziei atacate. Curtea a avut în vedere, în examinarea hotărârii apelate, exact intenția părții exprimată în cererea respectivă, și anume ca aceasta să fie soluționată pe calea dreptului comun, indiferent de calificarea juridică pe care a dat-o cererii.

În consecință, eroarea instanței în aprecierea naturii procesuale a notelor depuse la 4 septembrie 2013 nu produce recurentei nicio vătămare în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ., nefiind, astfel, incident motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 din același Cod.

b)-d) Cu excepția criticii referitoare la greșita confirmare a măsurii de disjungere a cererilor din litigiul de față, susținerile subsumate acestor puncte din cererea de recurs nu au fost examinate de Înalta Curte, în raport de împrejurarea că acestea formează și motive de apel neanalizate, care au determinat admiterea recursului și casarea deciziei, urmând ca instanța de apel, în rejudecare, să se pronunțe și asupra acestora.

De asemenea, afirmațiile calificate de parte ca fiind „de fond" vor fi examinate de instanța de trimitere în măsura în care combat soluția dată de prima instanță asupra primului capăt din cererea de chemare în judecată.

Cât privește măsura disjungerii cererii de constatare a nevalabilității titlului statului, confirmată în apel, reclamanta contestă decizia sub acest aspect în strânsă legătură cu criticile aduse hotărârii, prin care Curtea a menținut soluția dată primului capăt de cerere. Or, argumentul instanței de apel în păstrarea măsurii disjungerii dispuse de prima instanță nu a vizat soluția dată primului capăt de cerere, soluție pe care doar a redat-o în cuprinsul considerentelor, ci împrejurarea că cererile rămase în soluționarea primei instanțe, în urma disjungerii, nu au caracter accesoriu față de cererea disjunsă și soluționată prin admiterea excepției lipsei de interes. Recurenta nu a combătut raționamentul Curții privind înlăturarea caracterului accesoriu al cererilor în nulitate în raport cu cererea de constatare a nevalabilității titlului statului, astfel încât instanța de recurs nu a examinat criticile formulate sub aspectul legalității măsurii disjungerii, deoarece nu au legătură cu argumentele instanței de apel în păstrarea acestei măsuri.

Prin încheierea nr. 307 din 05 februarie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost admisă cererea de strămutare formulată de reclamanta A. și s-a dispus strămutarea dosarului în favoarea Curții de Apel Suceava.

Analizând cauza, în conformitate cu dispozițiile art. 295 C. proc. civ., prin prisma motivelor de apel invocate și având în vedere indicațiile instanței de casare, Curtea a constatat că apelul formulat este întemeiat, pentru următoarele considerente:

În susținerea criticii de necompetență materială teritorială a Tribunalului Bacău în soluționarea cauzei, reclamanta a arătat că Tribunalul București ar fi fost competent, fiind instanța în a cărei rază de competență se află sediul unității deținătoare, în condițiile în care instanța de fond a stabilit că obiectul cauzei este Legea nr. 10/2001.

Obiectul cererii formulate de reclamantă îl constituie însă o acțiune de drept comun și nu una întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar în conformitate cu dispozițiile art. 1591 C. proc. civ., competența materială și teritorială de ordine publică poate fi invocată de părți ori de către judecător la prima zi de înfățișare în fața primei instanțe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului.

Reclamanta nu a invocat vreo excepție legată de competență la prima instanță, dimpotrivă, prin notele din data de 04 septembrie 2013, a cerut respingerea excepției necompetenței materiale invocate de pârâta SC E. SRL București, apreciind că valoarea imobilului depășește 500.000 RON, fiind decăzută astfel din dreptul de a mai invoca excepția necompetenței materiale teritoriale a primei instanțe.

În ceea ce privește soluționarea de către prima instanță a excepției lipsei calității procesuale pasive a SC E. SRL București, prin respingerea acesteia cu motivarea că reclamanta a precizat în mod expres, prin cererea modificatoare a acțiunii, din 12 aprilie 2013, că pentru primul capăt de cerere pârât este doar Statul Român, Curtea a reținut că apelanta nu a formulat critici în memoriul de apel legate de această rezolvare a instanței, acestea fiind inițiate abia în recursul judecat de Înalta Curte. Cum instanța de apel nu se poate pronunța decât în limitele devoluțiunii (tantum devolutum quantum apellatum), iar instanța de casare a indicat instanței de trimitere să se pronunțe asupra tuturor motivelor de apel, în limitele investirii, această soluționare de către prima instanță a excepției lipsei calității procesuale pasive a SC E. SRL București nu a putut fi cenzurată.

Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii formulate, soluționată de prima instanță prin respingere, cu motivarea că prin cerere nu se tinde la constatarea unei situații de fapt, ci a inexistenței unui raport juridic, iar dispozițiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 prevăd în mod expres că instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului, Curtea a reținut că interesul în a critica această rezolvare a instanței aparținea părții adverse care a invocat excepția, respectiv Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, parte care nu a declarat apel în cauză.

Criticile aduse măsurii disjungerii capetelor de cerere 2-4 ale acțiunii au făcut obiectul analizei instanței de recurs, statuările instanței de control judiciar având putere de lucru judecat. Astfel, Înalta Curte a reținut că reclamanta a criticat măsura în strânsă legătură cu criticile aduse hotărârii din apel prin care s-a menținut soluția dată primului capăt de cerere, or, argumentul instanței de apel în păstrarea măsurii disjungerii nu a vizat decât împrejurarea că cererile rămase în soluționarea primei instanțe în urma disjungerii nu au caracter accesoriu față de cererea soluționată prin admiterea excepției lipsei de interes. Cum recurenta nu a combătut raționamentul curții de apel, instanța de recurs nu a examinat criticile formulate sub aspectul legalității măsurii disjungerii, conchizând că acestea nu au legătură cu argumentele instanței de apel în păstrarea măsurii disjungerii. În aceste condiții, legalitatea măsurii disjungerii nu a mai putut fi repusă în discuție în rejudecarea apelului, iar în ceea ce privește temeinicia luării acestei măsuri de administrare, sub aspectul oportunității sale, Curtea a reținut că cererile disjunse au primit o soluționare definitivă în instanța de judecată, prin decizia civilă nr. 919 din 20 iunie 2014 a Curții de Apel Bacău, astfel că nici aprecierea temeiniciei măsurii nu ar mai putea produce, în acest stadiu, efecte juridice.

Criticile reclamantei în legătură cu greșita reținere de către prima instanță a excepției lipsei de interes față de acțiunea prin care s-a cerut constatarea nevalabilității titlului Statului român în preluarea imobilului în suprafață de 674 m.p. teren, situat în fosta str. F. din municipiul Bacău, sunt întemeiate.

Interesul reclamantei în promovarea prezentei acțiuni, întemeiate pe dispozițiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 este născut și actual.

Astfel, conform dispozițiilor legale pe care se întemeiază acțiunea: „(1) Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.(2) Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. (3) Instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului”.

Este adevărat, conform celor reținute de prima instanță, că potrivit art. 2.6 din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, unitatea investită cu soluționarea notificării are competența de a califica în cadrul procedurii administrative de soluționare a acesteia împrejurarea dacă preluarea s-a făcut fără titlu valabil, dar, de asemenea, conform art. 2.5 lit. B din aceleași norme, „În cazul în care persoana îndreptățită, deși a optat pentru procedura administrativă de restituire prevăzută de lege, invocă și prezintă o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă care vizează imobilul notificat pentru restituire în natură, prin care s-a stabilit, în temeiul art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, cu modificările și completările ulterioare, că preluarea s-a făcut "fără titlu" sau "fără titlu valabil", unitatea notificată este obligată să respecte calificarea respectivă sau, după caz, să pună imediat în executare hotărârea judecătorească”.

Prin dispoziția nr. 2390 din 20 decembrie 2011 emisă de Primarul municipiului Bacău nu s-a soluționat notificarea reclamantei cu privire la suprafața de 674 m.p. situată în fosta stradă F. din municipiul Bacău, notificarea fiind trimisă A.V.A.S. București, întrucât terenul este ocupat de fosta Imprimerie J., actual SC E SRL București (506 m.p.) și D. (168 m.p.), conform art. 27 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Nu s-a statuat nici cu privire la preluarea fără titlu valabil a acestui imobil și, oricum, o statuare în acest sens a Primarului municipiului Bacău nu ar fi produs efecte juridice în raport de entitatea care are obligația legală a soluționării notificării cu privire la acest imobil.

În conformitate cu prevederile citate mai sus (art. 2.5 lit. B din H.G. nr. 250/2007), reclamanta poate să uzeze în procedura administrativă de restituire de o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă în care s-a stabilit, în temeiul art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, preluarea fără titlu valabil a imobilului, unitatea notificată fiind obligată să respecte calificarea respectivă sau, după caz, să pună imediat în executare hotărârea judecătorească.

Având în vedere cele arătate, Curtea a admis apelul declarat de reclamantă și a anulat în parte sentința atacată, în conformitate cu dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că prima instanță nu a intrat în judecata fondului prin reținerea excepției lipsei de interes, cu menținerea dispozițiilor de respingere a excepției inadmisibilității și a lipsei calității procesuale pasive a SC E. SRL, pentru primul capăt de cerere, precum și dispoziția de disjungere a celorlalte capete de cerere.

Curtea a procedat la judecarea procesului, evocând fondul, având în vedere că în cauză a mai fost dispusă o casare, prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Din probele administrate rezultă că terenul aflat în proprietatea autorului reclamantei, H., respectiv suprafața de 674 m.p. care face obiectul prezentei cauze, parte din suprafața totală de 1232 m.p., situați în fosta stradă F., a fost preluată de Statul român fără un titlu valabil de la proprietar, persoană care nu a apărut ca expropriat în decretele de expropriere. Întrucât a reținut acest fapt, Curtea nu a mai examinat dezacordul decretelor de expropriere cu dispozițiile constituționale, prin nepublicarea lor în Buletinul Oficial al R.S.R., astfel cum a invocat reclamanta.

În considerarea acestor argumente, acțiunea având ca obiect constatarea de către instanță a preluării imobilului în litigiu de către Statul Român fără titlu valabil este întemeiată, în conformitate cu dispozițiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, instanța dispunând în consecință.

Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanta A. și pârâtul Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău, iar pârâta Societatea K. SRL a declarat recurs împotriva deciziei și a încheierii de ședință din 28 iunie 2016.

Reclamanta A. a criticat decizia pentru următoarele motive:

Motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. prin faptul că nu a trimis cauza spre rejudecare instanței de fond în condițiile în care solicitase acest lucru prin cererea de apel și prin faptul că a anulat în parte sentința apelată, deși norma impune anularea în totalitate a sentinței apelate, ca urmare a constatării motivului de nulitate reprezentat de soluționarea greșită a cauzei de către instanță, fără a intra în cercetarea fondului.

Nu au fost cercetate motivele de apel pe care le-a formulat, cu încălcarea dispozițiilor art. 315 pct. 1 și 3 C. proc. civ.

Motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Nu s-au soluționat cel puțin următoarelor motive de apel: instanța de fond a stabilit greșit obiectul cauzei; hotărârea pronunțată de instanța de fond conține dispoziții contradictorii care nu pot fi duse la îndeplinire; instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 17 și art. 165 C. proc. civ. atunci când a dispus disjungerea dosarului; s-au încălcat prevederile art. 129 și art. 137 C. proc. civ.; a fost pronunțată o hotărâre cu aplicarea greșită a legii; hotărârea apelată este dată cu încălcarea prevederilor art. 21 și 44 alin. (2) din Constituția României, ale art. 1 al Primului Protocol adițional la C.E.D.O și ale art. 6 din C.E.D.O.

Reclamanta a formulat precizări cu ocazia rejudecării, la termenul din 26 octombrie 2015, precizări asupra cărora instanța de apel nu s-a pronunțat, la fel și cu privire la notele scrise depuse la termenul din 17 mai 2016, ca urmare a repunerii pe rol a dosarului.

Hotărârea conține motive contradictorii.

Instanța a respins excepția lipsei de interes în formularea primului capăt de cerere ca urmare a evocării fondului, dar în prealabil păstrează măsura disjungerii, situație contradictorie deoarece instanța de fond a aplicat măsura disjungerii ca urmare a admiterii excepției lipsei de interes. Instanța de apel, odată ce a respins excepția lipsei de interes, trebuia să anuleze și măsura disjungerii, anulând în totalitate sentința apelată, în conformitate cu dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., dispoziții pe care susține că le-a aplicat.

În condițiile în care dispozițiile art. 2.5 lit. B din H.G. nr. 250/2007 pot fi aplicate numai dacă imobilul teren notificat se reîntoarce în patrimoniul unității deținătoare, apare ca fiind contradictorie motivarea instanței de apel cu privire la respingerea excepției lipsei de interes în formularea primului capăt de cerere, în raport cu concluzia instanței prin care aceasta renunță la a mai analiza măsura disjungerii sub aspectul temeiniciei, pe motiv că cererile disjunse au primit o soluție definitivă de respingere din partea instanței de la Curtea de Apel Bacău, în Dosarul nr. x/110/2013.

Motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Sunt greșite considerentele cu privire la măsura disjungerii dispusă de prima instanță, potrivit cărora aceasta s-ar bucura de putere de lucru judecat, deoarece în cazul unui nou recurs va exista o altă situație juridică dedusă judecății; prima instanță de apel nu a motivat opinia sa cu privire la măsura disjungerii, indicând numai faptul că nu există relația de accesorialitate respectivă, fără să explice de ce nu există o asemenea relație, situație în care reclamanta recurentă nu avea cum să o critice; dacă opinia instanței de apel ar fi fost motivată, instanța de recurs ar fi decis să se pronunțe asupra legalității motivului de apel respectiv, deoarece ar fi putut compara motivarea instanței de apel cu motivarea reclamantei, cu privire la motivul de apel invocat; instanța de recurs a observat însă faptul că opinia instanței de apel nu este motivată și, prin urmare, nu răspunde susținerilor recurentei cu privire la motivul de apel respectiv, motiv pentru care a decis în sensul că nu se poate pronunța asupra legalității măsurii disjungerii; instanța de recurs a casat în totalitate hotărârea instanței de apel, astfel că opinia acestei instanțe, cu privire la măsura disjungerii dosarului, a fost desființată, motivul de apel respectiv fiind în continuare în situația de a nu fi primit o soluție definitivă.

Instanța de apel a greșit atunci când nu a analizat măsura disjungerii atât sub aspectul temeiniciei, cât și sub cel al legalității.

Din faptul că instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra legalității măsurii disjungerii și nu a indicat instanței de trimitere că acest motiv a intrat sub putere de lucru judecat se deduce că instanța de trimitere trebuia să judece acest motiv de apel, acesta fiind, ca și celelalte motive, un motiv față de care instanța de casare a stabilit că instanța de apel nu a răspuns prin hotărârea pronunțată. De altfel, instanța de apel recunoaște faptul că instanța de casare a trimis spre rejudecare toate motivele de apel.

Nu trebuia soluționată excepția lipsei de interes în formularea primului capăt de cerere, ca urmare a evocării fondului, deoarece respectiva excepție nu a fost unită cu fondul de către instanța de fond.

Este greșită evocarea fondului cauzei în condițiile situației juridice deduse judecății și a invocării de către instanță a dispozițiilor art. 297 C. proc. civ., nefiind îndeplinită nici una din condițiile enumerate de norma legală.

Nu se putea evoca fondul cauzei după ce a fost păstrată măsura disjungerii. Prin disjungere, fondul cauzei a fost desființat, situație în care decizia instanței prin care aceasta evocă fondul cauzei nu se justifică.

Hotărârea este dată cu încălcarea prevederilor art. 21 din Constituția României și ale art. 6 din C.E.D.O.

Prin modificarea sentinței și păstrarea măsurii disjungerii, instanța de apel a pronunțat o hotărâre care desființează o acțiune în constatare admisibilă, care are drept scop să deschidă calea acțiunii în realizarea dreptului de proprietate al persoanei îndreptățite la restituire, prin reconstituirea respectivului drept, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale H.G. nr. 250/2007.

Instanța de apel încalcă dreptul reclamantei la apărare și la un proces echitabil, invocând faptul că s-au soluționat definitiv cererile disjunse, motiv pentru care ar fi lipsită de interes cercetarea motivului de apel cu privire la greșita disjungere a dosarului sub aspectul temeiniciei.

Sunt încălcate astfel dispozițiile legale mai sus precizate și, ca urmare nu au fost asigurate condițiile de aplicare a dispozițiilor prevăzute de Legea nr. 10/2001, referitoare la reconstituirea dreptului de proprietate, aparând conflictul între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, situație în care Convenția are prioritate, așa cum s-a statuat prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii.

Fondul cauzei este reprezentat de cele patru capete de cerere care, împreună cu pretenția dedusă judecății, definesc o acțiune în constatare, întemeiată pe C. civ. și art. 21 pct. 5 din Legea nr. 10/2001.

Scopul acțiunii este ca prin admiterea acesteia să se deschidă calea acțiunii în realizarea dreptului de proprietate prin restituirea în natură, în principal ca urmare a finalizării procedurii administrative de soluționare a notificării formulată în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001, sau, în subsidiar, prin formularea unei acțiuni în revendicare, reclamanta deținând o hotărâre definitivă și executorie de restituire a imobilului, hotărâre prin care poate justifica "un bun C.E.D.O".

Interesul în formularea acestei acțiuni, cât și în formularea primului capăt de cerere, este motivat de încălcarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, respectiv a dreptului de proprietate al reclamantei, încălcare prilejuită de vânzarea nelegală a imobilului notificat către persoane juridice de drept privat.

Situația juridică ivită ca urmare a faptului că imobilul notificat a fost înstrăinat către persoane de drept privat, prin acte de vânzare - cumpărare nelegale, excede cadrului legal stabilit prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, motiv pentru care reclamanta a invocat dispozițiile C. civ. și ale art. 6 din Legea nr. 213/1998, respectiv formularea primului capăt de cerere, astfel încât soluționarea notificării să se facă cu respectarea dreptului său de proprietate.

În soluționarea cererii de chemare în judecată, instanța trebuia să țină cont de faptul că cererea conține două capete principale de cerere, primul capăt întemeiat pe C. proc. civ., iar cel de al doilea pe C. civ. (art. 948, 966, 968) și pe art. 21 pct. 5 din Legea nr. 10/2001, capetele 3 și 4 fiind accesorii ambelor capete principale, și în acest context trebuia să pună în discuția părților măsura disjungerii dosarului, cu consecința formării a două dosare.

În același timp, instanța trebuia să ia în considerare faptul că, pentru a putea promova o acțiune în constatarea nulității absolute a unor contracte de vânzare - cumpărare, persoana îndreptățită trebuie să demonstreze că deține un act de proprietate valabil. Prin urmare, primul capăt de cerere coroborat cu dispozițiile art. 2.5 lit. B din H.G. nr. 250/2007 susțin motivarea interesului în formularea acțiunii în constatarea nulității absolute parțiale a actelor de înstrăinare a imobilului notificat, acțiune generată de capetele 2, 3 și 4, mai ales în condițiile în care acestele sunt încheiate între persoane de drept privat.

În aceste condiții, cel de al doilea dosar, rezultat din disjungere, trebuia suspendat până la soluționarea irevocabilă a primului. Disjungerea dispusă de instanța de fond, fără suspendarea dosarului disjuns, a condus la situația în care în paralel cu acest dosar se judecă și dosarul disjuns, respectiv Dosarul nr. x/110/2013, despre care nu se știe dacă este legal constituit. Mai mult decât atât, unele decizii luate de instanțe în dosarul disjuns ajung să fie luate în considerare în acest dosar, situație care încalcă în mod flagrant dreptul la apărare și la un proces echitabil al reclamantei.

Tribunalul a ignorat cadrul procesual stabilit de reclamantă și principii fundamentale de drept, cum ar fi principiul disponibilității și cel al contradictorialității, și fără să comunice și să pună în discuția părților precizările reclamantei de la termenul din data de 06 septembrie 2013 a soluționat greșit cauza, fără a intra în cercetarea fondului, prin admiterea excepției lipsei de interes pentru primul capăt de cerere.

Prima instanță de apel a menținut soluția nelegală a instanței de fond, motiv pentru care instanța de recurs a casat hotărârea, iar a doua instanță de apel a pronunțat o hotărâre prin care a evocat fondul în condiții de nelegalitate, astfel că fondul cauzei a rămas nejudecat.

Ultima instanță de apel trebuia să respingă excepția lipsei de interes pentru primul capăt de cerere ca rezultat al judecării apelului și nu ca rezultat al evocării fondului, să constate faptul că instanța de fond a soluționat greșit cauza fără a intra în cercetarea fondului și pe cale de consecință, în conformitate cu dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. trebuia să anuleze în totalitate sentința civilă apelată și să trimită cauza spre rejudecare instanței de fond. Neprocedând în acest mod instanța de apel a soluționat greșit apelul, fără a intra în cercetarea fondului, în cauză fiind incidente dispozițiile art. 312 pct. 3 C. proc. civ.

Părâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău a criticat decizia pentru următoarele motive, formulate din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.:

Deși ambele instanțe s-au pronunțat pe excepția lipsei de interes, era necesară și utilă administrarea de probatorii din care să rezulte dacă s-au acordat sau nu despăgubiri, ca urmare a unei exproprieri pentru cauză de utilitate publică.

Este nelegal modul de soluționare a excepției lipsei de interes.

În cadrul procedurii prealabile administrative prevăzută de Legea nr. 10/2001, unitatea învestită cu soluționarea notificării a emis dispoziția nr. 2390/2011, prin care, deși nu în mod expres, s-a reținut că imobilele ce au făcut obiectul notificării (inclusiv suprafața de 674 m.p.) au fost preluate în mod abuziv de către stat.

În aceste condiții, sunt lipsite de interes trimiterea la dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 și obținerea unei hotărâri care să constate preluarea fără titlu a imobilelor, reclamanta optând pentru procedura administrativă specială, în cadrul căreia Primăria Bacău a stabilit că imobilele au fost preluate abuziv.

Potrivit art. 2 lit. f) din Legea nr. 10/2001, prin imobile preluate în mod abuziv se înțeleg (...) imobilele preluate de stat în baza unor legi sau a altor acte normative nepublicate, la data preluării, în Monitorul Oficial al României, Partea I , sau în Buletinul Oficial.

Pct. 2.6 din H.G. nr. 250/2007 statuează expres competența entității investite cu soluționarea notificării de a califica în cadrul procedurii administrative de soluționare a notificării împrejurarea că preluarea s-a făcut fără titlu valabil, fără a mai fi necesară parcurgerea unei alte proceduri, care ar implica preexistența unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, pronunțate în baza art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998.

În sensul celor arătate, în mod corect și printr-o interpretare sistematică a dispozițiilor legale în materie, prima instanță a reținut că entitatea învestită are libertatea de a aprecia dacă imobilul a fost preluat cu sau fără titlu și că prin emiterea dispoziției nr. 2390/2011 s-a recunoscut faptul că exproprierea imobilelor a fost abuzivă, acest aspect nefiind negat de niciuna dintre părțile implicate în soluționarea notificării - în aceste condiții, reclamanta neputând obține niciun folos practic prin formularea primului capăt de cerere, excepția lipsei de interes fiind în mod temeinic și legal admisă.

3. Pârâta K. SRL a criticat decizia și încheierea de ședința din 28 iunie 2016, susținând, în esență, următoarele motive:

Motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

S-a încălcat principiul disponibilității procesului civil în condițiile în care s-a schimbat direct în apel cadrul procesual pasiv pe primul capăt de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului, precizat în mod constant de reclamantă ca fiind formulat doar împotriva Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, cu încălcarea prevederile art. 294 C. proc. civ.

Instanța de apel a făcut un cumul nelegal între instituțiile de drept comun (acțiunea în constatare pe calea dreptului comun, care poate fi introdusă împotriva Statului Român, cel ce a preluat la acel moment proprietatea) și prevederile speciale reglementate de Legea nr. 10/2001, în care calitate procesuală pasivă are unitatea deținătoare pentru diferența de suprafață de 674 m.p., pentru care notificarea nr. 544/2001 a rămas nesoluționată. Procedând în acest mod, instanța de apel a ajuns la o soluție nelegală, de admitere a acțiunii promovată pe dreptul comun în contradictoriu cu Statul Român, dar reținând totodată și calitatea procesuală pasivă a CNI C. SA, în calitate de unitate deținătoare.

Acest raționament juridic este vădit vătămător drepturilor și intereselor părților, în condițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., întrucât, deși se reține inițial că acțiunea este introdusă doar în contradictoriu cu Statul Român, se ajunge implicit la modificarea cadrului procesul pasiv, făcându-se opozabilă soluția nu numai unității deținătoare CNI C., care nu ar fi trebuit menținută ca pârâta în prezenta cauză promovată pe dreptul comun, dar și împotriva K. (fosta E.), prin respingerea excepției lipsei calității sale procesuale pasive. Acest aspect susține și motivul reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., privind contradictorialitatea hotărârii.

Instanța de apel nu s-a pronunțat pe toate motivele de apel formulate de reclamantă, astfel cum a stabilit Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia de recurs, cu încălcarea art. 315 C. proc. civ.

În mod greșit s-a reținut cauza pentru judecarea fondului, cu încălcarea art. 297 C. proc. civ., privându-se în mod nelegal părțile de un grad de jurisdicție privind temeinicia dreptului dedus judecății la fond, prin invocarea greșită a prevederilor art. 312 C. proc. civ., care se referă la casarea deciziei din recurs.

Motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - hotărârea dată cuprinde motive contradictorii, cu detalierea argumentelor care îl susțin.

Încheierea privind îndreptarea erorii materiale, ca act subsecvent deciziei nelegale și care face corp comun cu aceasta, este nelegală.

Analizând recursurile formulate în cauză, Înalta Curte constată următoarele:

1. Recursul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău este fondat, din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru argumentele și în limitele arătate în cele ce succed:

Interesul în formularea cererii de constatare a nevalabilității titlului Statului asupra imobilului în litigiu a fost justificat de reclamantă pe dispozițiile art. 2.5 lit. B din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 și valorificarea astfel a hotărârii judecătorești în soluționarea capetelor de cerere disjunse, referitoare la constatarea nulității absolute parțiale a contractelor de vânzarea cumpărare, având ca obiect același imobil.

Potrivit normei invocate, ”În cazul în care persoana îndreptățită, deși a optat pentru procedura administrativă de restituire prevăzută de lege, invocă și prezintă o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă care vizează imobilul notificat pentru restituire în natură, prin care s-a stabilit, în temeiul art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, cu modificările și completările ulterioare, că preluarea s-a făcut "fără titlu" sau "fără titlu valabil", unitatea notificată este obligată să respecte calificarea respectivă sau, după caz, să pună imediat în executare hotărârea judecătorească”.

Articolul 2.6. din aceleași Norme metodologice prevede că „la art. 2 alin. (1) lit. i) din lege se statuează competența entității învestite cu soluționarea notificării de a califica, în cadrul procedurii administrative de soluționare a notificării, împrejurarea că preluarea s-a făcut fără titlu valabil, fără a mai fi necesară parcurgerea unei alte proceduri care ar implica preexistența unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile pronunțate în temeiul art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, cu modificările și completările ulterioare. În cadrul procedurii administrative de rezolvare a notificărilor, entitatea implicată în aplicarea legii are libertatea de a aprecia, în funcție de circumstanțele fiecărui caz, dacă actul normativ constituie titlu valabil sau titlu nevalabil pentru preluarea imobilului respectiv.”

Legea nr. 10/2001, lege specială în raport cu dreptul comun, conferă astfel entităților abilitate competența ca, în procedurile de soluționare a notificărilor, să stabilească inclusiv valabilitatea titlului de preluare a imobilului ce intră sub incidența acestei legi, înlăturând orice altă procedură care ar implica preexistența unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile pronunțate în temeiul art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, cu modificările și completările ulterioare.

Aplicarea Legii nr. 10/2001 imobilului în cauză și nu a dreptului comun a primit deja rezolvare, în soluționarea cererii formulată anterior (2008) de aceeași reclamantă împotriva pârâților Municipiul Bacău, prin primar, Compania Națională a Imprimeriilor C., SC D. SRL Bacău, SC E. SRL București, prin care a solicitat să se constate că Statul a preluat fără un titlu valabil același imobil. Cu referire la Decizia în interesul legii nr. 33/2008, prin decizia nr. 2370 din 15 martie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, în soluționarea recursului formulat în dosarul respectiv, s-a reținut că, fiind vorba de un imobil trecut în proprietatea Statului în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, sunt incidente dispozițiile acestei legi speciale de reparație, care se aplică prioritar, în raport de dreptul comun, respectiv de dispozițiile art. 480-481 C. civ. În analiza încălcării Convenției Europene a Drepturilor Omului, respectiv art. 1 din Primul Protocol adițional, reclamată în cauză, s-a mai reținut și că reclamanta nu se poate prevala de un „bun” în sensul acestor norme, întrucât nicio instanță judecătorească sau autoritate administrativă nu i-a recunoscut, printr-o hotărâre anterioară, în mod definitiv, dreptul de a i se restitui terenul litigios - noțiunea de „bun” fiind subliniată cu referire la ultimele dezvoltări jurisprudențiale ale instanței de contencios european.

Cum după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 cererile de restituire în natură sau de acordare de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobile ce intră sub regimul acestei legi se supun exclusiv procedurii reglementate de aceasta, art. 2.5. lit. B din Normele metodologice de aplicare a legii vizează ipoteza în care anterior intrării în vigoare a acestei legi s-a obținut o hotărâre judecătorească prin care s-a stabilit, în temeiul art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, cu modificările și completările ulterioare, că preluarea s-a făcut "fără titlu" sau "fără titlu valabil" - hotărâre ale cărei efecte sunt recunoscute pe deplin în procedura de soluționare a notificării.

Oricum, din interpretarea normei legale în cauză rezultă că ar permisă valorificarea unei astfel de hotărâri judecătorești (cu rezerva anteriorității, mai sus subliniată) în procedura administrativă sau, în ipoteza nesoluționării în termenul legal a notificării, în acțiunea formulată în fața instanței judecătorești pentru soluționarea pe fond a acțiunii persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate, cale confirmată prin Decizia în interesul legii nr. XX/2007, nu în procesul de verificare a valabilității contractelor de vânzare cumpărare având ca obiect imobilele ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001, cum susține reclamanta în justificarea interesului.

Așa cum a reținut prima instanță în analiza interesului, astfel cum acesta a fost justificat de reclamantă, prezintă relevanță în cauză soluția pronunțată în dosarul disjuns, iar prin decizia nr. 1628 din 27 septembrie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, s-a respins irevocabil cererea privind nulitatea contractelor de vânzare cumpărare, indicate sub capete de cerere distincte, ultimele două pe principiul subsecvenței - nefiind, astfel, justificat interesul invocat de către recurenta reclamantă.

Decizia nr. 1628 din 27 septembrie 2016 a confirmat, prin respingerea recursului declarat de reclamanții A. (aceeași în cauza de față) și B., legalitatea deciziei de apel privind inaplicabilitatea art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001(introdus prin Legea nr. 247/2005, ulterior încheierii primului contract autentificat sub nr. a din 27 noiembrie 2003), încheierea actului cu bună credință, din perspectiva dispozițiilor art. 948, 966 și 968 C. civ. și neîncălcarea dispozițiilor art. 2 lit. a) din Ordinul Ministrului Culturii și Cultelor nr. 2745/2003, care nu prevede vreo interdicție de vânzare - în soluționarea acestui dosar, preluarea cu titlu sau fără titlu legal a imobilului nereprezentând, oricum, un considerent care să fundamenteze soluționarea cauzei.

Urmare pronunțării acestei decizii, reclamanta a formulat precizări în prezentul dosar, prin care a contestat soluționarea dosarului disjuns, subliniind faptul că i s-a respins în fața tuturor instanțelor cererea de suspendare a judecății, deși în prezentul dosar a contestat măsura disjungerii, fără ca aceasta să primească o soluționare irevocabilă - precizări care nu pot înlătura efectele deciziei nr. 1628 din 27 septembrie 2016 în prezentul dosar, față justificarea interesului, astfel cum aceasta a fost făcută în cauză, de cele ce se vor arăta în cele ce urmează relativ la măsura disjungerii și de faptul că cenzurarea soluționării dosarul disjuns excede competenței acestei instanțe.

Prin cererea de recurs formulată de reclamantă s-a arătat și că scopul acțiunii este ca prin admiterea acesteia să se deschidă calea acțiunii în realizarea dreptului de proprietate prin restituirea în natură, în principal ca urmare a finalizării procedurii administrative de soluționare a notificării formulată de reclamantă în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001, sau, în subsidiar, prin formularea unei acțiuni în revendicare, susținută de o hotărâre definitivă și executorie de restituire a imobilului, hotărâre prin care poate justifica "un bun” potrivit Convenției - susțineri ce au a fi examinate întrucât sunt în corelație cu cele arătate în susținerea recursului prezent, cu chestiunea de dezlegat în analiza acestuia.

În ceea ce privește prima ipoteză, astfel cum s-a subliniat mai sus, dosarul prin care s-a urmărit desființarea actelor de înstrăinare și readucerea astfel a imobilului la deținătorul inițial a fost soluționat irevocabil în sensul respingerii, iar prin Legea nr. 10/2001 a fost conferită entităților abilitate în soluționarea notificării prin care s-au solicitat măsuri reparatorii stabilirea valabilității titlului de preluare a imobilului, respectiv instituției prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau instanței judecătorești, în aplicarea deciziei în interesul legii nr. XX/2007.

Nici pentru cea de-a doua ipoteză, din perspectiva unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în care recurenta reclamantă să valorifice drepturile conferite de o hotărâre care, în opinia sa, ar justifica un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu este justificat interesul.

Aceasta deoarece, cum i s-a și făcut cunoscut recurentei reclamante în soluționarea cererii în revendicare formulată anterior, obiect al Dosarului nr. x/110/2008 (menționat și în motivarea acțiunii, soluționat prin decizia nr. 2370 din 15 martie 2011 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, mai sus arătată), dezlegarea opunându-i-se cu lucru judecat, hotărârea solicitată a fi pronunțată în prezentul dosar nu i-ar putea conferi dreptul convențional subliniat, în lipsa unei dispoziții de restituire.

Prin Hotărârea din 12 octombrie 2010 din Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României - Hotărârea Pilot, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a redefinit noțiunea de „bun” în sensul normei convenționale subliniate, arătând că „ (…) 140. Astfel, Curții îi este suficient să constate, ținând cont de sensul autonom al noțiunii "bunuri" și de criteriile reținute în jurisprudența Curții, că existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. (…)”.

Nu se impune analiza celuilalt motiv formulat din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acesta excedând cadrul procesual în fața acestei instanțe, fixat de dispozițiile art. 299 alin. (1) coroborat cu art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. la modul de soluționare a cauzei prin decizie, iar cel susținut pe dispozițiile art. 304 pct. 8, de asemenea, întrucât critica aferentă deciziei emisă în aplicarea Legii nr. 10/2001 a fost exclusă din cadrul legal conferit de art. 304 C. proc. civ. prin decizia anterioară de recurs.

2. Recursul formulat de reclamanta A. este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed:

Din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ. s-a criticat modul de aplicare a dispozițiilor art. 297 C. proc. civ. sub mai multe aspecte, respectiv greșita aplicare a acestuia în condițiile în care nu se regăsește niciuna dintre cerințele pe care le impune și evocarea fondului în condiții de nelegalitate, cu sublinierea evocării fondului și netrimiterea cauzei spre rejudecare deși solicitase acest lucru prin cererea de apel, respectiv anularea parțială, nu totală, a sentinței (pentru unele dintre ele cu indicarea pct. 9 al art. 304, deși se pune în discuție încălcarea unor forme de procedură).

Aceste critici nu vor fi analizate, întrucât relevă probleme procedurale referitoare la dispoziții ale instanței de apel generate de modul de soluționare a cerinței interesului în formularea cererii, ce a fost infirmat prin prezenta decizie, pentru considerentele mai sus arătate.

Critica privind necercetarea unor motive de apel, susceptibilă a fi analizată din perspectiva pct. 5, care se impune pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., cercetându-se critica cu prioritate din perspectiva dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., nu poate fi primită.

Cercetarea criticilor de apel privind interesul în formularea cererii a fost impusă prin decizia anterioară de recurs în contextul soluționării cauzei și vătămării produse părții - respingerea cererii pentru lipsa interesului, când în confirmarea acestei soluții pronunțată de prima instanță, era necesar ca instanța de apel să răspundă tuturor apărărilor formulate de reclamantă, prin care contestase modul de soluționare a cauzei, apărări reluate și prin cererea de recurs.

În condițiile în care prin decizia de apel pronunțată după rejudecarea apelului, atacată pe calea prezentului recurs, s-a dat o soluție favorabilă reclamantei, diferită de cea din primul dosar de apel, aceasta nici nu mai justifică interesul în susținerea motivului de recurs. Aceeași este situația și în ceea ce privește criticile de recurs privind greșita soluționare a excepției lipsei de interes ca urmare a evocării fondului (în condițiile în care excepția nu a fost unită cu fondul de prima instanță, soluționarea impunându-se ca rezultat al judecării apelului) și cea privind greșita soluționare a apelului fără intrarea în cercetarea fondului (indicate sub pct. 9 C. proc. civ., deși vizează încălcarea unor forme de procedură).

Oricum, critica de apel referitoare la stabilirea greșită de către prima instanță a obiectului cauzei nu mai putea face obiect al rejudecării, întrucât a fost reținută de către instanța anterioară de recurs a fi soluționată prin prima decizie de apel, dezlegarea făcută fiind confirmată prin decizia de recurs, cu schimbarea parțială a motivării, în sensul înlăturării considerentelor care au susținut o modificare a cererii prin precizările făcute ulterior de reclamantă, iar critica privind aplicarea greșită a legii a fost analizată și primită prin decizia recurată, apărările referitoare la dispozițiile legale incidente susținând motivarea deciziei, cu înlăturarea normelor contestate, care au fundamentat sentința primei instanțe.

Criticile de apel privind greșita disjungere a ultimelor trei capete de cerere, dispusă prin sentința primei instanță, nu mai puteau face obiect de cercetare în fața instanței de apel, date fiind dispozițiile din decizia anterioară de recurs, cu puterea conferită de art. 315 C. proc. civ.

Astfel, instanța de recurs nu a examinat criticile formulate sub aspectul legalității măsurii disjungerii, deoarece a constatat că acestea nu au legătură cu argumentele instanței de apel în păstrarea acestei măsuri, reținând că recurenta nu a combătut raționamentul instanței de apel privind înlăturarea caracterului accesoriu al cererilor în nulitate în raport cu cererea de constatare a nevalabilității titlului statului - confirmând astfel puterea de lucru judecat a dezlegării respective.

În aceste condiții, criticile privind nelegalitatea și netemeinicia măsurii disjungerii formulate prin cererea de recurs (indicate sub pct. 9 C. proc. civ., deși vizează încălcarea unor forme de procedură), inclusiv cea finalizată cu concluzia existenței unui conflict între legea internă specială - Legea nr. 10/2001 și Convenție, nu mai pot fi cercetate (fără a fi indicate oricum argumente care să justifice un real conflict) - deși instanța de apel a făcut o verificare a temeiniciei, din perspectiva oportunității, în mod greșit, întrucât toate criticile prin care se contesta măsura disjungerii trebuiau valorificate în căile de atac promovate și finalizate prin pronunțarea deciziei anterioare de recurs.

Nu se poate reține încălcarea drepturilor la apărare și la un proces echitabil, invocată prin cererea de recurs cu referire la justificarea soluției pe hotărârea pronunțată în dosarul disjuns, atât timp cât existența pe rol a acestuia a justificat interesul în prezenta cauză, iar securitatea raporturilor juridice, generată de soluționarea definitivă a unui litigiu de către instanța de judecată, este un principiu consacrat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, din perspectiva art. 6 parag.1 din Convenție.

Contradictorialitatea invocată din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu se confirmă.

Între soluția de respingere a excepției lipsei interesului și păstrarea măsurii disjungerii nu există o contradictorialitate, dată fiind decizia de recurs anterioară de confirmare a măsurii disjungerii și cele anterior arătate relativ la limitele în care se puteau formula criticile vizând măsura disjungerii.

Aceste considerente susțin caracterul nefondat al criticilor formulate de reclamantă împotriva deciziei (cele privind sentința tribunalului neputând fi cenzurate față de dispozițiile art. 299 alin. (1) C. proc. civ.), în limitele în care acestea au putut fi analizate în această etapă procesuală.

3. Recursul formulat de pârâta K. SRL împotriva deciziei și a încheierii din data de 28 iunie 2016 este inadmisibil.

Prima instanță a stabilit cadrul procesual în soluționarea primului capăt de cerere, urmare precizării făcute de către reclamantă, reținând că pârât este numai Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, instanța de apel constatând că reclamanta a formulat critici privind calitatea procesuală pasivă, însă în ceea ce o privește pe intimata pârâtă SC E. SRL București, pentru prima dată în cererea de recurs formulată anterior, neanalizând apelul decât în limitele devoluțiunii (tantum devolutum quantum apellatum).

În condițiile în care, prin urmare, pârâta recurentă nu are calitate procesuală pasivă, cu alte cuvinte calitatea de parte pârâtă în soluționarea capătului de cerere rămas în prezentul dosar după disjungere, formularea unei căi de atac este inadmisibilă.

În considerarea argumentelor mai sus reținute, Înalta Curte urmează ca, făcând aplicarea și a dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., să dispună respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de reclamanta A. și ca inadmisibil a recursului declarat de pârâta K. SRL.

Se va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău împotriva deciziei, care va fi modificată, în tot, în sensul respingerii, ca nefondat, a apelului declarat de reclamantă împotriva sentinței primei instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 562 din data de 27 mai 2016 a Curții de Apel Suceava, secția I civilă.

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâta K. SRL împotriva deciziei nr. 562 din data de 27 mai 2016 și a încheierii din data de 28 iunie 2016 pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția I civilă.

Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău împotriva deciziei nr. 562 din data de 27 mai 2016 a Curții de Apel Suceava, secția I civilă.

Modifică, în tot, decizia atacată în sensul că:

Respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 1241 din data de 6 septembrie 2013 a Tribunalului Bacău pronunțată în Dosar nr. x/110/2013.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 noiembrie 2016.