Calculating damages for unauthorized use of a technical realization: conflict between res judicata calculation criteria and variable economic efficiency after post-judgment modifications

Decizia nr. 2102/2016

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeș la 09 noiembrie 2004, reclamantul A., a chemat în judecată pe pârâta SC B. SA solicitând obligarea pârâtei la plata despăgubirilor cuvenite pentru folosirea fără drept a realizării tehnice „capotă spate cu eleron încorporat”, pentru perioada 01 ianuarie 1998 - până în prezent, conform art. 72 alin. (3) (art. 67 în vechea numerotare) din Legea nr. 64/1991 republicată; cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii reclamantul a arătat că începând cu anul 1992 și până în prezent pârâta a folosit ilegal realizarea tehnică „capotă spate cu eleron încorporat”, realizare tehnică ce îi aparține fără a încheia contract și ignorând calitatea sa de autor. Economia în costurile de producție realizată de pârâtă prin utilizarea, ilegală a inovației este de 2470 RON/auto la cotația de 1 dolar SUA = 60 RON, de circa 41 dolari SUA (astfel cum s-a stabilit prin expertiza efectuată de expert C. în Dosarul nr. x/1993 judecat al Tribunalului Argeș. S-a mai arătat că prin sentința civilă nr. 329PI din 21 aprilie 1998 rămasă definitivă și irevocabilă și investită cu titlu executoriu a fost recunoscută calitatea sa de autor al realizării tehnice menționate, cât și faptul că pârâta a folosit ilegal proprietatea industrială, fiind obligată la despăgubiri de 120,25 miliarde ROL pentru perioada 01 martie 1992 - 31 decembrie 1997, pentru folosirea fără acordul reclamantului și fără a încheia contractul prevăzut de Legea nr. 64/1991 republicată - art. 72 alin. (1).

Prin sentința civilă nr. 48/C din 21 ianuarie 2005, Tribunalul Comercial Argeș a admis excepția necompetenței materiale, dispunând declinarea cauzei în favoarea Tribunalului București.

Prin încheierea din 13 iunie 2005 Tribunalul București a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile decurgând din perioada anterioară datei de 1 ianuarie 2001.

Prin sentința civilă nr. 200 din 16 februarie 2010 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile deduse judecății anterioare datei de 08 noiembrie 2001, a admis acțiunea precizată, a obligat pârâta și intervenienta la plata către reclamant a sumei de 4.089.304 dolari SUA în echivalent în ROL la data plății la cursul de schimb BNR, reprezentând despăgubiri în sumă de 2.621.909 dolari SUA la care s-a adăugat dobânda de 6% pe an în valoare de 1.467.395 dolari SUA calculată conform criteriilor stabilite prin sentința nr. 329/PI/1998 pronunțată de Tribunalul Timiș până la data de 26 ianuarie 2010, a obligat pârâta și intervenienta la plata în continuare a dobânzii legale aferente debitului principal de 2.621.909 dolari SUA începând cu data de 26 ianuarie 2010 și până la achitarea integrală a debitului, a obligat pârâta și intervenienta la plata sumei de 539 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de expertiză și taxă judiciară de timbru, a luat act de solicitarea reclamantului privind posibilitatea recuperării pe cale separată a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva sentinței menționate anterior au declarat apel atât reclamantul, cât și pârâta și intervenienta.

Prin decizia civilă nr. 269 A din 25 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul-reclamant A., s-au admis apelurile declarate de apelanta-pârâtă SC B. SA și apelanta-intervenienta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, a fost schimbată, în parte, sentința, s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada anterioară datei de 08 noiembrie 2001, s-a admis în parte acțiunea, s-a stabilit cuantumul despăgubirii la plata căreia au fost obligate pârâta și intervenienta la suma de 941.319 dolari SUA, în ROL Ia cursul zilei plății, a fost înlăturată obligația de plată a dobânzii legale și au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței.

Prin decizia civilă nr. 961 din 26 februarie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-au admis recursurile declarate de reclamantul A., de pârâta SC B. SA și de intervenienta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva deciziei nr. 269 A din data de 25 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, s-a casat decizia recurată și s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

În motivarea deciziei de casare s-au reținut următoarele:

1. Cu privire la recursul declarat de reclamant.

a. În cauză s-a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, în vigoare la data în raport de care se discută dreptul la acțiune al reclamantului.

Potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită.

După cum în mod corect susține reclamantul-recurent, dreptul la acțiune nu era născut înainte de pronunțarea hotărârii din 12 februarie 2004, odată cu soluționarea irevocabilă a litigiului anterior, dată la care s-a confirmat calitatea sa și i s-au stabilit drepturile aferente, din perspectiva Legii nr. 64/1991 - după cum se va detalia în cele ce urmează:

Prin sentința civilă nr. 329/PI din 21 aprilie 1998 pronunțată de Tribunalul Timiș a fost obligată pârâta SC B. SA să încheie cu reclamantul în calitate de autor, contractul privind acordarea drepturilor bănești pentru realizarea tehnică „modificarea tehnologiei de aplicație a tablei exterioare capotă spate - eliminare eleron - cu eleron încorporat”, contract în care să se ateste calitatea de autor a reclamantului și prin care să se stabilească obligarea pârâtei de a plăti reclamantului lunar 50% din valoarea eficienței economice. Totodată, pârâta a fost obligată să-i plătească reclamantului suma de 120,25 miliarde ROL reprezentând despăgubiri pentru perioada de aplicație a realizării tehnice, calculate începând cu data de 1 martie 1992 și până la data de 31 decembrie 1997.

Prin decizia civilă nr. 127/A din 4 martie 1999 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara s-a admis apelul declarat de pârâtă și s-a schimbat sentința, în sensul că s-a admis în parte acțiunea reclamantului și a fost obligată pârâta să-i plătească acestuia suma de 115.234,468 ROL reprezentând drepturi bănești de premiere actualizate, pentru inovație, cu 10.000 ROL cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 3326 din 12 octombrie 1999 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, s-a respins ca nefondat recursul declarat de reclamant împotriva deciziei de apel, reținându-se, în esență: Legea nr. 64/1991, lege nouă, nu prevede drepturi noi pentru autorii care și-au înregistrat inovațiile în condițiile Legii nr. 62/1974 - în speță, inovația fiind realizată și înregistrată la data de 2 iulie 1991 în condițiile Legii nr. 62/1974; astfel, corect instanța a apreciat suma cuvenită inventatorului ca fiind justificată în baza Regulamentului nr. 37 din 2 aprilie 1992 pentru înregistrarea, avizarea, aplicarea și premierea inovațiilor; realizarea tehnică ce aparține recurentului-reclamant s-a aplicat până la data de 21 octombrie 1993 - la data de 22 octombrie 1993 a fost emis avizul de modificare constructivă nr. X (s.n.), renunțându-se la aplicarea soluțiilor din inovație, cu referire și la concluziile experților.

Curtea de Apel Timișoara a respins cererea de revizuire formulată de reclamant împotriva deciziei de apel, prin decizia nr. 902/A din 20 decembrie 2001.

Prin decizia nr. 562 din 12 februarie 2004 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, s-a admis recursul declarat de revizuentul A. împotriva deciziei nr. 902/A din 20 decembrie 2001. A fost casată această decizie, s-a admis cererea de revizuire și, în consecință, s-a modificat decizia nr. 127/A din 4 martie 1999 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în sensul respingerii apelului declarat de pârâta SC B. SA împotriva sentinței civile nr. 329 din 21 aprilie 1998 pronunțată de Tribunalul Timiș.

Cererea de revizuire a fost admisă în temeiul art. 322 pct. 4 C. proc. civ., reținându-se nulitatea absolută a Regulamentului pentru înregistrarea, avizarea, aplicarea și premierea inovațiilor. Prin decizie s-a mai reținut ca prima instanța a stabilit corect faptul că în cauză sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 64/1991, iar aprecierile instanței de apel cu privire la unele greșeli tehnice ori nepredarea unor documentații de execuție nu pot constitui temeiuri pentru neplata ori diminuarea drepturilor cuvenite legal reclamantului, deoarece realizarea tehnică a fost aplicată în practică de societatea pârâtă de la data de 1 martie 1992 și până la data de 31 decembrie 1997, schimbarea de către societatea pârâtă a soluției tehnice aplicată de la 1 ianuarie 1998 neavând relevanță în cauză.

În aceste condiții, acțiunea formulată în dosarul de față, la data de 09 noiembrie 2004, respectă dîpozițiiie art. 7 din Decretul nr. 167/1958 și ale art. 3 din același act normativ, care prevede că termenul de prescripție este de 3 ani.

Orice demers al reclamantului, în sensul celui ce face obiectul dosarului de față, nu putea fi astfel fundamentat până la rejucarea cauzei anterioare în urma admiterii cererii de revizuire - reclamantul neavând un drept în acest sens.

Față de data la care începe perioada dedusă judecății, respectiv 1 ianuarie 1998, ar însemna că acțiunea putea fi formulată până la data de 1 ianuarie 2001 - dată la care erau deja pronunțate hotărârile de apel și de recurs în litigiul anterior, prin care se nega dreptul reclamantului, valorificat în prezentul dosar.

Totodată, date fiind aceste argumente, nu se pune problema nici a nerespectârii dispozițiilor art. 19 din Decretul nr. 167/1958, aspect invocat de către pârâtă și intervenientă. Potrivit acestui text legal, instanța judecătorească poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripție a fost depășit, să dispună chiar din oficiu judecarea sau rezolvarea acțiunii, cererea de repunere în termen putând fi făcută numai în termen de o lună de la încetarea cauzelor care justifică depășirea termenului de prescripție.

Nu se discută o depășire a termenului de prescripție și o repunere în termen atât timp cât termenul de formulare a acțiunii este condiționat de data de 12 februarie 2004, după cum s-a arătat mai sus.

Având în vedere că, urmare greșitei aplicări a dispozițiilor legale incidente, nu s-a intrat în cercetarea fondului aferent acestei perioade, se impune soluția casării și trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel, cu aplicarea art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. (5) C. proc. civ.

b. Critica referitoare la modul de calcul, procentual, al despăgubirilor este nefondată.

După cum în mod corect a reținut instanța de apel, dreptul reclamantului este reprezentat de procentul de 50% din valoarea eficienței economice realizată pe durata aplicării realizării tehnice.

Această cotă nu i se cuvine reclamantului recurent, așa cum susține acesta, numai în ipoteza încheierii contractului prin care trebuia să se stabilească cu beneficiarul realizării tehnice SC B. SA drepturile bănești, obligație impusă prin hotărârile pronunțate în litigiul anterior.

Chiar dacă dispozițiile anterioare ale instanței nu s-au executat, nefiind încheiat un astfel de contract, pretențiile reclamantului-recurent nu pot fi rediscutate decât în limitele dezlegate deja în litigiul anterior, care se bucură de putere de lucru judecat în ceea ce privește modul de calcul al drepturilor sale - procent lunar de 50% din eficiența economică. În acest mod au fost stabilite drepturile care i se cuvin reclamantului, dispunându-se chiar obligarea pârâtei să încheie un contract cu o asemenea clauză.

c. Cu privire Ia modul de dispunere asupra cererii de acordare de dobânzi, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor procedurale incidente.

S-a reținut în mod corect, pentru argumentele detaliate și confirmate prin prezenta decizie, că cererea privind dobânzile a fost formulată de către reclamant printre obiectivele expertizei contabile, cerere care nu reprezintă o modificare de acțiune; pe de altă parte, chiar și în ipoteza în care s-ar aprecia astfel poziția reclamantului, pretenția sa a fost formulată cu nerespectarea dispozițiilor art. 132 C. proc. civ., care stabilește termen limită în acest sens prima zi de înfățișare. Chiar dacă această cerere a fost depusă la primul termen în fața Tribunalului, secția a IV-a civilă, la această instanță a fost trimis dosarul pentru continuarea judecății de către Curtea de apel, în urma desființării hotărârii de declinare pronunțată de secția a IlI-a a aceluiași tribunal - în fața căreia se depășise deja prima zi de înfățișare.

Apărarea în sensul aplicării dispozițiilor din materia răspunderii civile delictuale nu poate fi reținută, pentru că și într-o astfel de ipoteză sunt incidente dispozițiile procedurale care fixează limitele obiectul judecății prin cererea de chemare în judecată - art. 112 C. proc. civ. și care arata condițiile în care această cerere poate fi întregită sau modificată - art. 132 C. proc. civ.

Pe de altă parte, instanța de apel a înlăturat existența unei astfel de răspunderi în cauză, soluție confirmată prin prezenta decizie.

2. Cu privire la recursurile declarate de pârâtă și intervenientă.

a. Instanța a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale, ceea ce face să nu fie fondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ. Întrucât aceste motive nu interesează rejudecarea nu vor mai fi reluate în cadrul acestei decizii.

b. Cel de-al doilea motiv de recurs a fost susținut pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

b.1 Contrarietatea invocată sub acest punct nu se confirmă, întrucât motivul de recurs invocat în susținerea criticii, respectiv cel prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se referă la dispoziții contradictorii în cadrul hotărârii atacate pe calea recursului.

În cauză se invocă o contrarietate între un considerent al deciziei și o încheiere de ședință, respectiv cea din data de 14 decembrie 2010, prin care s-ar fi stabilit modalitatea în care trebuie determinată eficiența economică a aplicării soluției tehnice.

Pe de altă parte, pentru a se susține că un considerent este străin de natura pricinii, este necesar ca acesta să nu aibă nicio legătură cu cauza dedusă judecății.

Or, considerentul referitor la criteriul de cuantificare a despăgubirilor stabilit în litigiul anterior, purtat între reclamantul-recurent și pârâta-recurentă, a fost reținut în condițiile în care acțiunea a fost fundamentată pe hotărârile pronunțate în cadrul litigiului respectiv, iar instanța a apreciat că nu dispune de elemente concrete de calcul în perioada de referință.

Critica astfel formulată mai pune în discuție nerespectarea dispozițiilor procedurale ale art. 268 alin. (3) C. proc. civ., care ar atribui încheierii din 14 decembrie 2010 relevanță decisivă privind modalitatea în care se va determina valoarea eficienței economice - analiză ce se face din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Într-adevăr, instanța a dezlegat prin încheierea din 14 decembrie 2010, în majoritate, divergența referitoare la modalitatea de calcul a despăgubirilor, reținând că nu are autoritate de lucru judecat sub acest aspect sentința pronunțată în litigiul anterior.

Astfel, reținând caracterul independent și de sine-stătător al pretențiilor ce fac obiectul celor două cauze și temeiul prezentei, respectiv art. 73 alin. (3) din Legea nr. 64/1991, instanța a stabilit că rezultatelor economice - criteriul la care se face trimitere în norma indicată, este unul concret și specific, care este supus modificărilor în timp, ca urmare a influenței diferiților factori economici. Eficiența economică a unei îmbunătățiri tehnologice este astfel mai mare în perioada de început a acesteia decât este după ani de aplicare, având în vedere evoluția tehnologică și necesitatea constantă a îmbunătățirilor aduse soluțiilor tehnologice anterioare. În plus, eficiența economică este diferită în timp și ca urmare a amortizării investițiilor realizate inițial pentru implementarea realizării tehnologice. În acest context, s-a constatat necesitatea suplimentării probatoriului prin efectuarea unei expertize pentru determinarea beneficiilor economice realizate de pârâtă, prin determinarea în concret și a cheltuielilor efectuate pentru implementarea soluției propuse de reclamant.

Prin modul de dispunere instanța a încălcat dispozițiile procedurale susmenționate dar și dispozițiile deciziei anterioare, care se impun cu puterea lucrului judecat între părți, după cum se va arăta în cele ce urmează.

Nepunerea în discuția părților a situației creată prin necontestarea concluziilor raportului de expertiză al lui D., nu se circumscrie niciunuia dintre motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

b.2; b.3. În analiza apărărilor referitoare la faptul că s-au operat modificări la soluția tehnică, ceea ce ar fi dus la concluzia că pârâta-recurentă nu a mai folosit realizarea tehnică al cărei autor este reclamantul-recurent, instanța de apel a procedat la rezolvarea cauzei și în raport de modificările reclamate.

Astfel, cu referire la concluziile expertului E. în fața primei instanțe, ale expertului F. din fața instanței de apel și la înscrisurile existente la dosar s-a reținut că soluția inițială propusă de către reclamant a fost menținută pe toată perioada 9 noiembrie 2001 - iulie 2004, data încetării efective a producerii de automobile berline.

Aceasta în condițiile în care în anul 1993 s-au emis avize de modificare, care au fost apreciate de către expert că nu ar corespunde din punct de vedere al formei pentru a fi puse în execuție și în care, mai reține instanța, modificarea inițială propusă prin avizul nr. X/1993 a fost determinată de modificările constructive ale dimensiunilor capotei, nu de modificarea soluției, iar rebuturile au fost determinate de calitatea necorespunzătoare a tablei și a neîntreținerii și reglării necorespunzătoare a utilajului de ambutisat.

S-a mai reținut și că obiecțiunile formulate de către expertul G., propus de către recurente, nu susțin ideea că după 1998 s-a aplicat o altă soluție tehnică decât cea cu privire la care s-a constatat prin sentința nr. 329/PI din 21 aprilie 1998 că are caracterul de realizare tehnică, având în vedere că acest expert face trimitere la avizul nr. X prin care s-ar fi adus modificări soluției tehnice propuse de către reclamant; or, pentru perioada cu privire la care s-a pronunțat instanța prin sentința nr. 329/PI din 21 aprilie 1998, respectiv 1 martie 1992 - 31 decembrie 1997, reținându-se că s-a aplicat realizarea tehnică al cărei autor este reclamantul, nu se mai pot admite contestații sub acest aspect, decât cu încălcarea puterii de lucru judecat a acelei hotărâri.

Din aceste considerente rezultă că instanța a arătat motivele pentru care nu se primește apărarea referitoare la modificările indicate ca intervenite în anul 1993, la care însă recurentele se limitează a susține incorectitudinea înlăturării efectuării/necesității modificărilor, fără a formula critici de nelegalitate a modului de dispunere, așa cum impune art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

În cadrul criticii b.3. se invocă greșita omologare a raportului de expertiză întocmit de expertul F., aspect ce nu se circumscrie motivului de recurs invocat, respectiv cel prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

La raportul de expertiză întocmit de acest expert pârâta-recurentă a formulat obiecțiuni, comunicate acestuia, la care acesta a răspuns - cu referire inclusiv la avizele de modificare din anul 1993 - în sensul că respectivele corecții tehnice s-au referit la modificarea unor caracteristici constructive și nu au înlocuit soluția inventivă cu o altă soluție.

La termenul din 10 mai 2011 s-a respins cererea de efectuare a unui nou raport de expertiză auto, cu motivarea că cel de la dosar este întocmit de un expert aflat pe lista Biroului de expertize tehnice judiciare și, ca atare, nu se poate susține că nu are competența necesară efectuării unei expertize - Curtea urmând să stabilească situația de fapt pentru care s-a dispus efectuarea expertizei, pe care o consideră nelămurită, prin evaluarea tuturor probelor aflate în dosar.

Instanța a apreciat astfel că răspunsul la obiecțiuni și raportul de expertiză pot fi completate cu celelalte probatorii administrate - ceea ce pune în discuție din perspectiva criticii chestiuni de temeinicie și nu de încălcare a art. 268 alin. (3) C. proc. civ.

Ceea ce se reclamă, de fapt, din ansamblul criticii formulate este faptul că decizia recurată nu a ținut cont de modificările reclamate - se invocă astfel faptul că s-au înlăturat apărările bazate pe raportul întocmit de dr. ing. G., care ar explica motivat, cu respectarea standardelor profesionale de domeniu, modificarea soluției tehnice aplicate efectiv de recurentă.

După cum s-a arătat mai sus, instanța de apel s-a pronunțat însă argumentat și asupra acestora, cu referire inclusiv la efectele litigiului anterior, înlăturând obiecțiunile formulate de către expertul parte G., fără a se formula critici de nelegalitate a modului de dispunere, așa cum impune art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Recurentele critică modul de soluționare a cauzei cu referire la avizul din anul 1997, arătând că deplasarea problematicii investigate judiciar pe tărâmul „modificărilor constructive ale dimensiunilor capotei” și nu pe tărâmul „modificării soluției tehnice”, în analiza avizului nr. Y/1997 nu poate substitui analiza tehnică de specialitate făcută cu privire la semnificația acestui aviz.

Sub acest aspect, instanța de apel a reținut că avizul nr. Y privește reperele capotă spate și tablă exterioară spate și reprezintă o modificare a celor anterioare din 1993 raportat la care s-a apreciat că modificarea propusă a fost determinată de modificările constructive ale dimensiunilor capotei, iar nu de modificarea soluției tehnice.

Instanța de apel nu a analizat însă, detaliat, modificarea/modificările în raport de care se invocă avizul din anul 1997 și nici nu arată dacă sub acest aspect a primit sau înlăturat concluziile unei persoane de specialitate, așa cum a procedat în analiza relevanței avizelor din anul 1993 (toate fiind invocate în susținerea intervenirii unor modificări asupra soluției tehnice) - chiar dacă în final a reținut că utilizarea pe perioada până Ia 1 decembrie 1997 nu mai poate fi repusă în discuție, fiind dezlegată irevocabil în litigiul anterior.

Mai mult, atât în raportul de expertiză tehnică și răspuns la obiecțiuni, întocmite de expert F., cât și în punctul de vedere la raportul de expertiză, întocmit de expertul consilier al pârâtei G., în fața instanței de apel, se face referire la avizele din anul 1993.

Cu ocazia rejudecării, dispusă deja în analiza recursului declarat de reclamant, susținută și pe prezentele considerente, urmează a fi avute în vedere toate apărările formulate sub acest aspect, iar instanța va lua toate măsurile procedurale care se impun pentru o completă și corectă lămurire a situației. Se va verifica astfel dacă a intervenit vreo modificare a realizării tehnice, care a întrunit condițiile legale de a fi recunoscută astfel în condițiile Legii nr. 64/1991 în litigiul anterior, în baza avizului din anul 1997 - acest aspect putând influența eficiența economică rezultată din aplicarea realizării tehnice recunoscute ca apaținând reclamantului, care stă la baza calculării drepturilor acestuia pe perioada dedusă judecății, după data de 1 ianuarie 1998.

Motiv pentru care, cu aplicarea art. 304 pct. 5 C. proc. civ. și art. 314 C. proc. civ., se impune ca și sub acest aspect să se dispună rejudecarea cauzei.

b.4. Apărarea referitoare la atitudinea reclamantului a fost invocată în susținerea criticii de apel referitoare la stabilirea incorectă a faptului că după data de 31 decembrie 1997 s-a utilizat de către pârâtă soluția tehnică a reclamantului.

Instanța de apel nu a mai răspuns, punctual, pentru că a reținut în mod corect un argument, prioritar, care înlătura orice analiză sub aspectul solicitat.

Astfel, după cum rezultă din considerentele deciziei, s-a apreciat că instanțele au soluționat litigiul anterior în limitele impuse prin cererea de chemare în judecată - ceea ce înseamnă că acestea au avut a verifica cererea reclamantului privind pretențiile până la data de 31 decembrie 1997, cerere care impunea verificări privind folosirea soluției tehnice numai pe perioada respectivă.

Dispozițiile art. 294 alin. (2) C. proc. civ. nu se pot referi decât la pretenții de genul celor indicate, raportate însă la obiectul dedus judecății. Formularea de cereri referitoare la alte perioade nu se circumscrie acestui text procedural și ar fi încălcat dispozițiile alin. (1) ale aceluiași art., care interzic formularea de cereri noi în apel.

Apărarea bazată pe prezumția lucrului judecat privind perioada în care s-a aplicat „invenția” reclamantului a fost examinată de instanța de apel, astfel cum rezultă din considerentele deciziei.

În aceste condiții, critica nu se circumscrie motivului de recurs sub care a fost invocată, urmând să fie analizată, astfel cum a fost detaliată, din perspectiva legalității și dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

După cum în mod corect s-a reținut în cauză, prin sentința anterioară s-a rezolvat un raport juridic dedus judecății, limitat ca efecte în timp, respectiv 1 martie 1992 - 31 decembrie 1997, instanța fiind ținută să se pronunțe numai în cadrul acestor limite, așa cum impune art. 129 alin. final C. proc. civ.

Faptul că litigiul anterior a fost soluționat ulterior perioadei vizată în cauza respectivă, în mod evident în condiții de contradictorialitate, nu are relevanță în contextul în discuție - obiectul acestuia fiind limitat la perioada pentru care s-au formulat pretențiile de către reclamant prin cererea de chemare în judecată.

Mai mult, așa cum corect a reținut și instanța de apel, nu se justifica dispoziția dată în litigiul anterior de încheiere a unui contract între părți, cu anumite clauze - dispoziție care în mod evident vizează perioada ulterioară datei de 31 decembrie 1997, până la care s-au acordat și drepturile aferente.

c. Motivul de recurs ce se circumscrie dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este fondat, în limitele ce succed:

Instanța a confirmat drepturile reclamantului-recurent prin raportare Ia eficiența economică stabilită în litigiul anterior, respectiv 41 dolari SUA per autoturism, stabilindu-se că aceasta reprezintă economia făcută pe autoturism prin aplicarea realizării tehnice, economie calculată prin însumarea valorii reperelor de asamblare pe care pârâta nu a mai fost nevoită să le achiziționeze ca urmare a utilizării capotei spate cu eleron înglobat, la momentul începerii aplicării realizării tehnice în producție, moment ce coincide cu renunțarea la achiziționarea acestor repere de asamblare.

Acest mod de a dispune nu are un suport probator, după cum se recunoaște chiar în motivarea deciziei, și încalcă totodată hotărârea judecătorească anterioară, precum și dispozițiile legale care au stat la baza pronunțării acesteia.

Deși, după cum se reține, ar părea inexplicabilă o menținere în procesul de producție a unei soluții tehnice care ar aduce pierderi - potrivit unor probatorii la care face referire chiar instanța - în situația în care totuși acestea se confirmă, este o chestiune pe care pârâta-recurentă și-o asumă.

Al doilea argument al instanței, în sensul că este de neacceptat posibilitatea folosirii realizării tehnice a reclamantului fără acordarea vreunei compensații, doar pentru motivul că din documentele pârâtei ar rezulta că nu s-ar fi realizat nici un beneficiu, cauzându-se chiar pierderi, nu reprezintă un argument legal.

După cum s-a reținut și în analiza recursului formulat de reclamant, în litigiul anterior s-a stabilit în favoarea acestuia un drept echivalat la un procent lunar de 50% din valoarea eficienței economice rezultată din aplicarea realizării tehnice - dezlegare care se bucură de lucru judecat între părți, iar pârâta și intervenienta au confirmat, prin poziția avută în recurs, efectele hotărârii anterioare sub acest aspect.

Calitatea de autor al realizării tehnice în discuție a reclamantului-recurent, procentul în care se stabilesc drepturile acestuia, precum și modul de stabilire a bazei de calcul se impun cu putere de lucru judecat între părți, elementul de diferențiere pentru perioada dedusă judecății fiind cel referitor la întinderea bazei de calcul, respectiv a eficienței economice - între elementele care nu se mai discută incluzându-se deci și modul de calcul al eficienței economice, respectiv criteriile avute în vedere în stabilirea acesteia.

Nu are relevanță în cauza de față invocarea dispozițiilor Legii nr. 64/1991, în forma în vigoare la data sesizării, deoarece litigiul nu se mai discută în acest context legal - în temeiul acestora s-a soluționat dosarul anterior, în care s-au stabilit deja calitatea de autor a reclamantului, îndeplinirea cerințelor realizării tehnice și dreptul care i se cuvine autorului - interesând în soluționarea prezentului dosar eficiența economică rezultată din aplicarea acestei realizări tehnice.

Dreptul reclamantului a fost stabilit la un procent lunar de 50% din valoarea eficienței economice, iar acest element de referință nu este unul stabil, putând diferi în funcție de anumite circumstanțe particulare, care o determină - pe de o parte, factorul valoric care intervine în perioada dedusă judecății, în raport de documente aferente acestei perioade stabilindu-se drepturile cuvenite reclamantului-recurent, iar pe de altă parte eventualele intervenții asupra realizării tehnice.

Sub acest aspect, în ceea ce privește perioada dedusă judecății, care prin admiterea recursului declarat de reclamant începe la data de 1 ianuarie 1998, trebuie să se verifice și dacă eficiența este influențată în vreun fel de cele susținute în cadrul apărării recurentelor referitoare la modificarea soluției tehnice în urma avizului din anul 1997 - astfel cum s-a arătat mai sus.

Pentru o corectă și completă stabilire a eficienței economice, care implică și verificări de fapt - inadmisibile în recurs, cu aplicarea și a art. 314 C. proc. civ., se impune și pentru acest motiv casarea și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Față de cele reținute mai sus, nu se mai impune analiza celorlalte apărări - acestea tinzând și la reevaluarea probatoriului administrat în cauză, inclusiv o analiză comparativă a acestuia, activitate incompatibilă în fața instanței de recurs, din perspectiva dispozițiilor art. 304 C. proc. civ.

În rejudecare, prin decizia nr. 129A din 24 februarie 2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelurile formulate de apelantul-reclamant A. apelanta - pârâtă SC B SA și de apelanta - intervenientă Agenția pentru Administrarea Activelor Statului (fostă A.V.A.S.). a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins excepția prescripției extinctive ca neîntemeiată și a admis, în parte acțiunea. A obligat pârâta SC B. SA la plata sumei de 832,436,61 euro în echivalent în RON la data plății, reprezentând despăgubiri pentru perioada 01 ianuarie 1998 - 21 iulie 2004, urmând ca Agenția pentru Administrarea Activelor Statului să plătească suma menționată către SC B. SA, conform art. 6 din O.U.G. nr. 70/2004. Au fost compensate cheltuielile de judecată.

În motivarea deciziei s-au reținut următoarele.

Soluționarea excepției prescripției extinctive, motiv de apel susținut de toate părțile, a fost dezlegată prin decizia instanței de recurs, obligatorie pentru instanța de rejudecare, care a concluzionat că acțiunea introdusă la data de 09 noiembrie 2004 respectă dispozițiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958 și ale art. 3 din același act normativ, care prevede că termenul de prescripție este de 3 ani. Caracterul nefondat al excepției prescripției extinctive impune analiza pe fond a pretențiilor reclamantului pentru perioada 01 ianuarie 1998 - 21 iulie 2004, ținându-se seama de îndrumările din decizia de recurs, fața de care este obligatorie verificarea utilizării realizării tehnice și eficienței economice a realizării tehnice, acest aspect constituind obiect de critică în apelurile pârâtei și intervenientei.

Față de indicațiile date de instanța de recurs în legătură cu necesitatea de a lămuri anumite împrejurări de fapt și prin prisma criticilor formulate de apelanții - pârâți referitoare la modul de administrarea probei cu expertiză și constatările acesteia în faza judecății în primă instanță, Curtea de apel a dispus efectuarea unei expertize specialitatea tehnologia construcțiilor de mașini și o expertiză specialitatea contabilitate.

Concluzia expertului în tehnologia mașinilor de construcții este că avizul nr. Y/1997 a intervenit asupra soluției propusă de A., prin modificarea cotelor de ambutisare pentru eleron, având ca efect reducerea costurilor de producție și a rebuturilor la realizarea tabla capotă spate. Expertul a arătat că nu poate stabili proporția în care soluția reclamantului se regăsește în avizul nr. Y/1997, întrucât nu există documente care să permită o astfel de verificare din punct de vedere tehnic. Susținerea reclamantului potrivit căreia modificarea constructivă efectuată nu echivalează cu modificarea realizării tehnice al cărei autor este, nu poate fi valorificată în întregime, atâta vreme cât soluția anterioară a fost îmbunătățită prin avizul de modificare din 1993, pusă în aplicare prin avizul de lucru din 1997, îmbunătățire cu efecte asupra eficienței economice. Ori, față de obiectul litigiului, în care se solicită drepturi bănești care se calculează în raport de eficiența economică, aspectul optimizării realizării inițiale și al consecințelor acesteia asupra reducerii costurilor este determinant în soluționarea cauzei. Întrucât drepturile bănești cuvenite autorului depind de utilitatea realizării tehnice, care, în speță, a fost transformată, prin schimbări ale formei capotei, schimbări care au dus la scăderea costurilor de producție, modificarea formei constructive nu poate fi considerată lipsită de valoare prin raportare la soluția tehnică inițială.

Curtea de apel a reținut că nu mai poate fi pusă în discuție, în prezentul litigiu, utilizarea realizării tehnice a reclamantului pentru perioada anterioară datei de 31 decembrie 1997, stabilită cu putere de lucru judecat prin sentința nr. 329/1998 a Tribunalului Timiș. Ceea ce interesează în speță este dacă, după data de 31 decembrie 1997, B. a continuat să utilizeze soluția tehnică a reclamantului și eficiența economică rezultată în urma acestei utilizări. În avizul de lucru nr. Z/1997 sunt menționate avizele nr. X și W. din anul 1993, ori acestea se referă la modificarea capotei realizate din tablă, deci modificarea realizării tehnice al cărei autor este reclamantul, care a înlocuit capota cu eleron din cauciuc poliuretanic. Nu se poate, deci, reține, apărarea pârâtei în sensul că, odată cu avizul nr. X, eleronul încorporat constituie o realizare tehnică nouă, fără conexiune cu cea propusă de reclamant, folosită în procesul de fabricație.

Constatările expertului specialitatea tehnologia construcțiilor de mașini, prin care răspunde obiecțiunilor formulate de pârâte, constatări potrivit cărora soluția lansată de avizul din 27 ianuarie 1992 (soluția A.) a deținut omologare pentru serii limitate, fiind modificată prin avizul nr. W din 22 octombrie 1993, și apoi omologată prin avizul nr. X, în timp ce procesul tehnologic a fost avizat prin avizul nr. Y din 29 septembrie 1997, nu susțin apărarea pârâtelor în sensul că după anul 1993, soluția reclamantului nu a mai fost utilizată. Omologarea soluției inițiale aparținând reclamantului, într-o formă îmbunătățită, la care a contribuit pârâta, nu presupune înlăturarea realizării tehnice anterioare, ci transformarea, optimizarea acesteia, cu scopul de a reduce costurile de fabricație. Realizarea soluției efectuate de B. nu poate fi concepută fără existența realizării tehnice a reclamantului, căreia îi succede și de care este dependentă.

Constatările expertului desemnat de instanță sunt clare, în sensul că soluția B. nu a exclus soluția A., ci a îmbunătățit-o, a perfecționat-o, fiind adusă într-o formă mai bună, prin reducerea costurilor de fabricație, generată de modificarea matriței de ambutisare, reducerea cheltuielilor cu materia primă și, totodată, prin reducerea rebuturilor. Soluția omologată prin avizul nr. X/1993, avizată pentru producția în serie prin avizul nr. Y/1997, a influențat parametrii tehnici ai soluției aparținând reclamantului, reprezentată de eleronul încorporat, prin aceea că a modificat înălțimea eleronului, prin reducerea adâncimii de ambutisare cu 10 mm, fiind modificată astfel și forma geometrică a tablei capotă spate. Această modificare a determinat eficiența economică care este rezultatul reducerii cheltuielilor de producție și a scăderii rebuturilor.

Eficiența economică a realizării tehnice aparținând reclamanții lui a fost stabilită prin expertiză specialitatea contabilitate, prin care s-a determinat valoarea totală a economiei realizată de B. prin utilizarea eleronului încorporat, în forma inițială, anterioară îmbunătățirii aduse de pârâtă. Varianta de calcul a eficienței economice, propusă de reclamant, care o echivalează cu suma rezultată din înmulțirea numărului de capote spate cu eleron încorporat realizate de B. în perioada 1998-2004, cu suma de 41 dolari pentru o capotă, nu este însușită de Curte, în condițiile în care s-a arătat prin expertiză că utilizarea după anul 1998 a soluției tehnice în forma propusă de reclamant ar fi avut ca rezultat cheltuieli suplimentare de 86.913,42 euro, și nu o economie de costuri. Dacă, inițial, economia făcută pentru un autoturism a fost echivalată cu valoarea reperelor de asamblare pe care pârâta nu a mai fost nevoită să Ie cumpere ca urmare a realizării capotei cu eleron înglobat, scăderea prețului spumei poliuretanice din care era construit inițial eleronul (aspect rezultat din concluziile experților judiciari desemnați în cauză) nu mai justifică evaluarea economiei făcute în procesul de producție cu suma de 41 dolari SUA pentru fiecare capotă. Considerentele deciziei de casare sunt în acest sens, instanța de recurs stabilind că raportarea Ia suma de 41 dolari SUA pentru un autoturism, esle lipsită de suport probator, întrucât eficiența economică este variabilă în timp. Aceste considerente infirmă susținerea reclamantului privitoare la existența puterii de lucru judecat a sentinței nr. 329/1998 asupra reperului de 41 dolari SUA, în evaluarea economiei de costuri la nivelul unității.

Modificarea prețului eleronului în perioada 1998/2004, avută în vedere de expertul contabil, rezultă din adresa din 23 februarie 2015 emisă de SC H. SA Pitești, principalul furnizor al SC B. SA. Deși contestă conținutul acesteia cu argumentul că nu s-a anexat acestei adrese și o fișă de calculație, expertul contabil răspunde punctual obiecțiunilor la raport, arătând că evidențele contabile ale pârâtei susțin prețul de 7,65 dolari SUA pentru eleronul din spumă poliuretanică la nivelul anului 1998, fiind indicată și depusă la dosar adresa din 14 februarie 1998 emisă de SC B. Totodată, expertul a confirmat că prețul eleronului în perioada 1998-2004 nu a crescut proporțional cu rata inflației, argumentat de renunțarea la folosirea în producție a eleronului din spumă poliuretanică, ce a determinat imposibilitatea distribuirii și comercializării acestui produs în cantități mari, lipsind piața de desfacere. În același timp, factura depusă de reclamant, emisă în anul 2010, ce conține un preț de 24 de euro al eleronului, nu este relevantă în cauză, față de perioada pentru care se solicită drepturile bănești, iar susținerile potrivit cărora nu au fost avute în vedere și la stabilirea prețului și elementele auxiliare ale eleronului nu au suport probator.

Prin expertiză au fost identificate cheltuielile efectuate în procesul de fabricație, prin aplicarea soluției propuse de reclamant, comparativ cu cele care s-ar fi efectuat dacă nu se implementa soluția propusă de reclamant. Soluția tehnică propusă de reclamant a presupus înlocuirea eleronului de cauciuc aplicat din spuma poliuretanică cu eleronul încorporat în capota portbagaj, prin intermediul operațiunilor de ambutisare, sertizare și vopsire a tablei, diferența dintre costul celor două soluții tehnice reprezentând eficiența economică generată de realizarea tehnică inițială.

Cum, începând cu anul 1998, soluția aplicată prin avizul nr. Y este o variantă a soluției inițiale, îmbunătățit prin contribuția pârâtei B., economia de costuri în perioada de timp în litigiu nu se datorează exclusiv realizării reclamantului. Așadar, economia de costuri nu poate fi calculată decât prin diferența dintre costurile de producție necesare în aplicarea soluției inițiale aparținând lui A. și costurile de producție a capotei spate produsă prin soluția modificată de B., singura variantă care poate exprima economic utilitatea și eficiența realizării tehnice a reclamantului. Acest mod de calcul își găsește, de altfel, suportul legal, în prevederile art. 73 alin. (3) din Legea nr. 64/991, ce condiționează plata drepturilor bănești către autor de rezultatul economic obținut de unitate.

Procentul cuvenit autorului din suma reprezentând rezultatele economice și acordarea dobânzii legale - obiect de critică în apelul reclamantului, au fost tranșate în recurs, astfel că nu vor mai fi repuse în discuție, decizia de casare fiind obligatorie asupra problemelor de drept din speță. Potrivit considerentelor deciziei de recurs: „dreptul reclamantului este reprezentat de procentul de 50% din valoarea eficienței economice realizată pe durata aplicării realizării tehnice”, iar „apărarea în sensul aplicării dispozițiilor în materia răspunderii civile delictuale nu poate fi reținută, pentru că, într-o astfel de ipoteză sunt incidente dispozițiile procedurale care fixează limitele obiectului judecății prin cererea de chemare în judecată - art. 112 C. proc. civ., și art. 132 C. proc. civ. care arată condițiile în care această cerere poate fi întregită sau modificată. Pe de altă parte, instanța de apel a înlăturat existența unei astfel de răspunderi în cauză, soluție confirmată prin prezenta decizie”. Prin urmare, despăgubirile se determină prin aplicarea procentului de 50% la suma reprezentând economia de costuri, instanța nefiind învestită, în condițiile legii procesual civile, cu o cerere de acordare a dobânzii legale, la care reclamantul nu este, deci, îndreptățit, fiind astfel valorificată critica din apel a pârâtei și intervenientei, care au susținut că tribunalul s-a pronunțat asupra a ceea ce nu s-a cerut.

Nu va mai fi supusă controlului judiciar nici critica din apelul pârâtei și intervenientei, legată de respectarea principiului continuității în fața primei instanțe, în condițiile în care soluția pronunțată pe acest aspect prin decizia din apel casată nu a fost atacată prin recurs, limitele rejudecării apelului fiind stabilite în decizia de casare, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate în fața Înaltei Curți, limite ce presupun, așa cum s-a mai arătat, soluționarea excepției prescripției extinctive, utilizarea soluției tehnice aparținând reclamantului și utilitatea economică a acesteia. Curtea reține, de asemenea, că din aceleași motive, nu se mai impune analiza în rejudecare după casare a calității procesuale de intervenientă a Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului, criticată de reclamant în apel.

Față de considerentele expuse, apelul reclamantului este fondat, urmând a fi respinsă excepția prescripției extinctive, în timp ce apelurile pârâtei și intervenientei, ce conțin critici comune, sunt fondate ca urmare a constării nelegalității și netemeiniciei modului de stabilire a drepturilor bănești.

Admiterea apelurilor are ca efect schimbarea sentinței atacate, conform art. 296 C. proc. civ., în sensul respingerii excepției prescripției extinctive și admiterii în parte a acțiunii, prin obligarea pârâtei SC B. SA la plata sumei de 832.436,61 euro în echivalent în ROL la data plății, reprezentând despăgubiri pentru perioada 01 ianuarie 1998 - 21 iulie 2004 (50% din 1.664.873,22 euro), urmând ca Agenția pentru Administrarea Activelor Statului să plătească suma menționată către SC B. SA, conform art. 6 din O.U.G. nr. 70/2004 privind instituirea unor măsuri postprivatizare la Societatea Comercială B. SA.

Obligația de plată stabilită în sarcina Agenția pentru Administrarea Activelor Statului își găsește suportul legal în prevederile textului menționat, potrivit căruia „Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, în condițiile și limitele stabilite potrivit mandatului prevăzut la art. 1, efectuează plata către Societatea Comercială B. SA a sumelor prevăzute în hotărârile judecătorești irevocabile”. Prin art. 1 al ordonanței, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului este mandatată să negocieze și să semneze un act adițional de modificare și completare a contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. X din 2 iulie 1999, încheiat cu cumpărătorul Societății Comerciale B. SA, mandat din al cărui conținut rezultă obligația de achitare a sumelor datorate în viitor reclamantului.

Având în vedere disp. art. 276 C. proc. civ., au fost compensate cheltuielile de judecată, pretențiile părților fiind încuviințate în parte, prin admiterea atât a apelului reclamantului, cât și al pârâtei și intervenientei.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul A., pârâta SC B. SA și intervenienta Agenția pentru Administrarea Activelor Statului, ultimele două părți formulând critici și împotriva încheierii de ședință din data de 19 noiembrie 2013 prin care s-a respins excepția necompetenței materiale a Curții de apel.

În motivarea recursului, reclamantul a arătat următoarele.

A. Instanța de rejudecare a acordat ceea ce nu s-a cerut (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.)

Prin cererea de chemare în judecată a solicitat ca instanța să oblige pârâta să îi plătească despăgubiri pentru perioada 01 ianuarie 1998 - 24 iulie 2004 pentru utilizarea ilegală a realizării tehnice capotă spate cu eleron încorporat ce îi aparține prin care s-a economisit 1 eleron (1 buc - 2044 ROL - cca 34 dolari SUA), 6 rondele etanșare cauciuc (4,80 ROL/buc), 6 rondele DI 5(1,29 ROL/buc), 6 piulițe M5 (4,2 ROL/buc), 3,85 min manopera de montaj, iar prin hotărârea recurată s-au acordat fără să fi cerut despăgubiri reprezentând jumătate din economiile generate de avizul nr. X din 22 octombrie 1993 al pârătei elaborat pro causa pentru reducerea rebuturilor prin care s-a ajuns de la 2,5% la 0,31% care nu are legătura cu soluția sa tehnică.

B. Hotărârea cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.)

Motivele contradictorii privesc aprecierile instanței de apel asupra avizului nr. Y (ce trebuia cercetat potrivit hotărârii de casare). Pe de o parte, instanța a reținut că prin acest aviz „s-a intervenit asupra soluției propusă de A., prin modificarea cotelor de ambutisare pentru eleron, având ca efect reducerea costurilor de producție și a rebuturilor”, iar pe de altă parte a constatat că în avizul respectiv sunt menționate avizele nr. X. și W., din anul 1993, avize ce „se referă la modificarea capotei realizate din tablă (...)”. Cu alte cuvinte, avizul din 1997 privește modificările din 1993. Semnificația tehnică a avizului din 1997 fusese clarificată de expertul tehnic I. (în mod identic expertizelor judiciare anterioare) - expertiză nouă dispusă în apel, dar reținută trunchiat de instanță. Expertul, în răspunsul la obiecțiuni a menționat (pct 1.1.) „Așa cum am precizat în expertiză la pag. 4, „avizul din 26 septembrie 1997 reprezintă un aviz de lucru pentru fabricația de serie”, lansând în producția de serie modificările lansate de avizele din 1993. Deci, „modificări” s-au făcut numai în anul 1993, nu și în 1997. În avizul nr. Y nu apare nicio modificare; el privește numai intrarea în fabricația de serie a modificărilor consemnate în cele două avize din 1993. Totodată, instanța de apel trebuia să observe că aceste avize intraseră în puterea lucrului judecat prin hotărârea irevocabilă Titlul executoriu sentința civilă nr. 329/PI din 21 aprilie 1998 a Tribunalului Timiș (prin care s-au acordat despăgubiri pentru perioada 1992 - 1997).

În aceste condiții, instanța de apel trebuia să observe că eficiența economică modul și baza de caicul au rămas aceleași ca pentru perioada 1992 - 1997. În raportul de expertiză contabilă J. autoarea acestuia se referă numai la modificarea soluției A. prin avizul nr. X din 22 octombrie 1993 și nu face nicio referire, în această privință, la avizul din 1997 (pag. 18), prin intermediul căruia nu a fost adusă nicio modificare realizării tehnice a recurentului.

C. Hotărârea interpretează greșit actul dedus judecății și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.)

Prin cererea de chemare în judecată a solicitat pârâtei despăgubiri pentru încălcarea alin. (3) din art. 67 din Legea nr. 64/1991 nemodificată. Despăgubirile conform normei de drept cuprind paguba ce s-a suferit și beneficiul de care ai fost lipsit (lucrum cessans și damnum emergens) art. 1075 și art. 1084 în consecință ne aflăm indubitabil pe tărâmul răspunderii delictuale. Prin decizia recurată instanța de rejudecare, interpretând greșit cererea de chemare în judecată ce avea înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic, a transferat obligațiile de pe tărâmul răspunderii delictuale (art. 998 și urm. C. civ.) în cele a răspunderii contractuale interpretând greșit și titlul executoriu sentinței nr. 32/P1 din 21 aprilie 1998 a Tribunalului Timiș pronunțat în primul ciclu procesual. Instanța de apel a interpretat greșit indicațiile date de instanța de recurs și a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății. Potrivit hotărârii de casare, calitatea de autor al realizării tehnice a reclamantului-recurent precum și modul de stabilire a bazei de calcul se impun cu putere de lucru judecat între părți. Dar, instanța de apel a contestat calitatea de autor unic a lui A. și a adus corecturi subiective creației tehnice respective. În al doilea rând, stabilind arbitrar cuantumul despăgubirilor, instanța de apel a schimbat natura actului juridic dedus judecății referitor la repararea pagubei în conformitate cu principiile răspunderii civile delictuale.

D. Hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Instanța de apel a încălcat sau a aplicat greșit mai multe dispoziții legale, și anume art. 1201 C. civ., art. 166 C. proc. civ.

Prin decizia recurată instanța de rejudecare a încălcat principiul puterii de lucru judecat, raportat la litigiul, desfășurat între aceleași părți, având același obiect (despăgubiri), întemeiat pe aceeași cauză, în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 329/PI din 21 aprilie 1998 a Tribunalului Timiș, prin care în mod irevocabil s-a înlăturat și apărarea paratei prin care a invocat ca prin avizul nr. X/1993 s-a modificat soluția tehnică ce îi aparține. Dispoziția de a nu fi cercetate avizele din 1993 a fost dată și de instanța de casare a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin decizia nr. 961 din 26 februarie 2013, încălcată de instanța de rejudecare prin decizia recurată.

Prin decizia recurată instanța de rejudecare nu i-a acordat daunele interese conform art. 1084 C. civ. coroborat cu art. 1075 aferente situației juridice deduse judecății așa cum au fost statuate în titlul executoriu sentintei civile nr. 329/P1 din 21 aprilie 1998 a Tribunalului Timiș.

Constatându-se că sunt întrunite de condițiile art. 67 alin. (1) (fost 72 în prezent 73) din Legea nr. 64/1991 pentru încheierea contractului privind stabilirea drepturilor bănești, precum și faptul că acest contract nu a fost încheiat din culpa exclusivă a pârâtei instanța trebuie să facă aplicarea alin. (3) al aceluiași text de lege și să oblige pârâta la plata despăgubirilor potrivit dreptului comun. Dreptul comun îl constituie C. civ. care prin art. 1075 dispune ca orice obligație de a face se schimbă în desdăunări în caz de neexecutare din partea debitorului. Potrivit art. 1084 C. civ. daunele interese ce se cuvin creditorului cuprind în genere pierderea că acesta a suferit (damnum emergens) și beneficiul de care acesta a fost lipsit (lucrum cessans). Obligația de a face, existentă în speță, nu s-a născut din pronunțarea hotărârii judecătorești ci din lege, iar reținerea de către instanțele de judecată, că nu îi acordă daunele compensatorii (actuali zări-damnam emergens) și daunele moratorii (dobânzi-lucrum cessans) pentru că nu le-a solicitat în mod expres este eronată și nelegală. Mai mult utilizând realizarea tehnică în condițiile în care pârâta nu a încheiat cu autorul acesteia contractul prevăzut de lege, pârâta a săvârșit și un delict civil, deci sunt aplicabile și prevederile art. 998 C. civ. astfel încât și în acest caz reparația trebuie să fie integrală.

Au fost încălcate prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., conform căruia în caz de casare hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Or, instanța de apel a nesocotit statuarea din decizia de casare (pag. 36) potrivit căreia „Calitatea de autor a realizării tehnice în discuție a reclamantului-recurent, procentul în care se stabilesc drepturile acestuia, precum și modul de stabilire a bazei de calcul se impun cu putere de lucru judecat între părți (...)”. Repunând în discuție aceste chestiuni și ajungând la o altă concluzie, a fost nesocotită și autoritatea de lucru judecat a hotărârii pronunțată în litigiul anterior (Titlul executoriu sentința civilă 329/P1/1998 a Tribunalului Timiș).

Prin hotărârea pronunțată, instanța de apel nu a respectat cele dezlegate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin hotărârea de casare nr. 961 din 26 februarie 2013, aceasta semnificând o încălcare a legii. Prin hotărârea de casare, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că nu se mai poate pune în discuție calitatea de autor al realizării tehnice ca fiind a reclamantului (pag. 36 penultimul alineat); că între elementele care nu se mai pun în discuție, se include și modul de calcul al eficienței economice, anume criteriile avute în vedere la stabilirea acesteia (pag. 36 penultimul alineat).

Astfel, unul din criterile avute în vedere la stabilirea eficienței economice despre care se face vorbire în decizia de casare este economia realizată ca urmare a renunțării la aplicarea eleronului amovibil a cărei valoare era de 41 dolari SUA. Instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile deciziei de casare în ceea ce privește determinarea eficienței economice și a apreciat că raportarea la economia de 41 dolari SUA este lipsită de suport probator. Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia de casare, referitoare la faptul că elementul de referință reprezentat de procentul de 50% nu este unul stabil, putând diferi în funcție de anumite circumstanțe particulare, nu face referire la faptul că valoarea de 41 dolari SUA pentru un eleron ar fi lipsită de suport probator și drept urmare, instanța de apel s-a pronunțat pe o problemă dezlegată de Înalta Curte de Casație și Justiție, cu atât mai mult cu cât stabilirea modului de calcul a eficienței economice (adică valoarea de 41 dolari SUA) intră sub puterea lucrului judecat.

Având în vedere prevederile disp. art. 73 alin. (3) din Legea nr. 64/1991, se poate constata că instanța de apel a pronunțat o hotărâre, cu încălcarea dispozițiilor legale, referitor la determinarea despăgubirilor în funcție de rezultatele economice obținute de unitate, ca urmare a aplicării realizării tehnice ce îi aparține. Din textul de lege rezultă că despăgubirea se acordă în funcție de economia realizată în momentul în care începe aplicarea realizării tehnice, calculul despăgubirilor urmând a se calcula în funcție de această economie, pe întreaga perioadă de aplicare a realizării tehnice.

Contrar dispozițiilor legale, instanța de apel a înlăturat economia de 41 dolari SUA ca rezultat al aplicării soluției tehnice eleron încorporat, motivând că renunțarea la folosirea în producție a eleronului din spumă poliuretanică, a determinat imposibilitatea comercializării în cantități mari, lipsind piața de desfacere. Pentru a înlătura economia de 41 dolari SUA, instanța de apel s-a raportat la probe și argumente eronate. Probele eronate care au stat la baza pronunțării sentinței cu privire la eficiența economică sunt adresa din 23 februarie 2015 emisă de SC H.

SA, de unde rezultă că prețul eleronului în perioada 1999-2004 a fluctuat între 7 euro și 4.5 euro și adresa din 14 februarie 1998 depusă în apărare de pârâta B. la Tribunalul Timiș, Dosar nr. x/C/1996, prin care pârâta a încercat să demonstreze și nu a reușit, că prețul eleronului la nivelul anului 1998 era de 7,65 dolari SUA. Adresa din 23 februarie 2015, nu a fost și nici nu este însoțită de calcule, privind valoarea materiilor prime și a materialelor componente ale eleronului, cheltuielile directe și indirecte ale secției de fabricație, cheltuieli generale de întreprindere, combustibili, energie, impozite, C.A.S.S., așa cum a cuprins fișa de calculație a prețului eleronului a SC H., care a stat la baza negocierii prețului eleronului la H.G. nr. 464/1991, cf adresei pârâtei din 25 octombrie 1991, între SC B.

SA și aceeași SC H. SA și de aceea nu trebuia reținută de instanță fiind contradictorie. Argumentul cum că renunțarea la folosirea în producție a eleronului din spumă poliuretanică a determinat imposibilitatea comercializării eleronului în cantități mari, nu putea fi reținut, pe de o parte, pentru ca adresa nu a fost însoțită de calcule privind valoarea materiilor prime, iar pe de altă parte, tocmai datorită acestui argument, instanța trebuia să constate că dacă s-ar fi folosit în continuare eleronul din spumă poliuretanică, prețul ar fi fost tot de 41 dolari SUA, pentru că piața de desfacere având drept client SC B.

SA era mare, sau prețul putea să crească așa cum a stabilit expertiza contabilă prin răspunsul la obiecțiuniîe formulate de subsemnatul la raportul de expertiză, expertiza în urma calculelor efectuate ajungând la un preț al eleronului fără a lua în calcul și cele 6 șaibe, 6 piulițe, 6 șuruburi și contravaloarea a 3.85 minute de manoperă, care au concurat la cheltuiala finală efectuată de B. pentru un eleron, la suma de 233,54 RON.

Încălcarea și aplicarea greșită a legii în modalitatea indicată, atrage casarea hotărârii recurate, admiterea recursului și pe fond admiterea acțiunii și obligarea SC B. SA la plata de despăgubiri așa cum sunt solicitate.

Instanța de apel, deși a dispus administrarea de probe în sensul ducerii la îndeplinire a dispozițiilor date de instanța de casare, referitoare la a se stabili dacă eficiența economică a fost influențată în vreun fel de avizul nr. Y din 29 septembrie 1997, nu a avut în vedere cele stabilite în expertiza tehnică întocmită de expertul I. Instanța de apel a ignorat dispozițiile instanței de casare, sub aspectul de a stabili dacă eficiența economică a fost influențată în vreun fel de avizul nr. Y din 29 septembrie 1997; a apreciat în mod greșit că începând cu anul 1998 soluția aplicată a fost cea din avizul nr. Y, în condițiile în care expertul tehnic I. a stabilit că avizul nr. Y este un aviz de lucru, pentru lansarea în fabricarea în serie a reverelor nr. X și W, avize cu privire la care Înalta Curte de Casație și Justiție a precizat că nu se mai poate reveni; a ignorat concluziile raportului de expertiză tehnică și a pronunțat o hotărâre cu încălcarea legii, cu privire la eficiența economică, nesusținută de nici un document.

Art. 296 coroborat cu art. 315 alin. (4) C. proc. civ. Prin decizia recurată instanța de rejudecare i-a acordat eronat despăgubiri generate de avizul nr. X din 22 octombrie 1993 legate de reducerea rebuturilor după calculul eronat din expertiza contabila J. bazat pe adresa neadevărată din 23 februarie 2015 a SC H. SA potrivit căreia un eleron în perioada 1998-2004 are valoare medie de cca 5 euro. Instanța de rejudecare prin decizia recurată încalcă art. 296, întrucât i-a acordat despăgubiri de cca 5 euro pentru un eleron economisit (în cauză expertiza nu a calculat și elementele auxiliare de cost așa cum sunt arătate în anexa 4 la expertiza C.) și nu 20,5 așa cum a reținut instanța Curții de Apel în decizia casată nr. 269/2011.

Prin urmare, apreciază că în propria sa cale de atac, recurs împotriva deciziei nr. 269/A din 21 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, recurs admis prin care se acorda despăgubiri și pentru perioada considerată prescrisă 01 ianuarie 1998-08 noiembrie 2001, pentru încă 194.919 buc capote cu eleron incorporat (în decizia casată s-au luat în calcul doar 45.918 buc aferente perioadei 09 noiembrie 2001 - 24 iulie 2004), i s-a creat o situație mai grea decât în hotărârea ce a fost casată, fapt ce este în contradicție cu art. 296 coroborat cu art. 315 pct. 4 C. proc. civ.

Art. 1203 C. civ. a fost ignorat de judecătorii din apel; cu ajutorul prezumției simple judiciare aceștia ar fi observat că prețul eleronului nu putea fi de 7,65 dolari SUA (în perioada 1998-2004), așa cum s-a reținut prin expertiza contabilă pe baza adresei emisă de SC H. din 23 februarie 2015, și însușit de instanță. Dacă în perioada 1992-1997, prețul eleronului a fost de 41 dolari SUA, același preț cu care a cumpărat piesa respectivă în 2010 conform dovezii se afla la dosar, era imposibil ca în 2015 (și în 2016) să se admită și să se decidă că în perioada 1998-2004 prețul a fost de doar 7,65 dolari SUA.

Art. 274 alin. (1) C. proc. civ. Instanța de apel prin decizia recurată, cu toate că i-a admis acțiunea de despăgubiri pe întreaga perioadă solicitată 01 ianuarie 1998 - 24 iulie 2004, a compensat nelegal cheltuielile de judecată, deși părțile căzute în pretenții au fost doar cele două pârâte, deoarece singurele motive juridice (elemente de drept) al acestora din apelurile acestora, anume, motivul A continuitatea completului de judecată și motivul B excepția prescripției extinctive au fost respinse irevocabil de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia civilă nr. 961 din 26 februarie 2013. Prin urmare, ele trebuia să fie obligate la plata acestor cheltuieli și nu se impunea compensarea acestora întrucât acțiunea sa a fost admisă în tot pe întreaga perioadă solicitată. Din analiza logică rezultă această situație de fapt iar consemnarea în hotărârea recurată a admiterii apelurilor pârâtelor apare ori ca o greșeală materială ori ca o dispoziție netemeinică și nelegală.

Recurentul a formulat în continuare critici suplimentare privind reținerea rebuturilor care ar fi influențat eficiența economică a soluției A. și calculul despăgubirilor prin interpretarea expertizelor și a altor înscrisuri administrate în cauză și alte motive de netemeinicie prin care se critică stabilirea situației de fapt prin aprecierea eronată a unor probe și neluarea în considerare a altora.

Recurenta-pârâtă SC B. SA a solicitat, în principal, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanța de fond pentru a se respecta principiul dublului grad de jurisdicție la instanțele de fond, potrivit Deciziei nr. 2/2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii. Dacă se constată că nu sunt incidente prevederile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. anterioare Legii nr. 202/2010, solicită modificarea deciziei și admiterea apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 200 din 16 februarie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată ca nefondată. În subsidiar, solicită modificarea deciziei în sensul obligării Agenției pentru Administrarea Activelor Statului la plata direct către reclamant a oricărei sume datorată cu titlu de despăgubire care depășește suma de 100.000 RON, deoarece pretenția dedusă judecății este supusă prevederilor art. 5.2.6 alin. (4) - (7) din mandatul adoptat prin H.G. nr. 1930 din 10 noiembrie 2004.

A. Dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.: instanța de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 C. proc. civ.

Prin încheierea din 19 noiembrie 2013, instanța constituită în complet de divergență, cu opinie majoritară, a respins excepția necompețentei materiale a Curții de Apel București în soluționarea fondului acțiunii reclamantului având ca obiect pretenții. Soluționarea excepției invocate impunea verificarea regulilor impuse pentru îndeplinirea actelor de procedură de către instanța de apel, dacă se constata că este învestită cu judecarea apelului declarat împotriva hotărârii primei instanțe de fond, care nu a cercetat fondul litigiului.

Regula legală de ordine publică impusă de aplicarea corectă a prevederilor art. XXII alin. (2) din Legea nr. 202/2010 este în sensul că, în ipoteza în care, în apel, se constată că „prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului”, instanța de apel va desființa hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe. Regula este impusă de principiul potrivit căruia „cercetarea fondului” trebuie să fie făcută astfel încât să se respecte principiul dublului grad de jurisdicție la instanțele de fond, consacrat prin Legea de aprobare a O.U.G. nr. 138/2000, în vigoare pe parcursul judecății cererii la prima instanță de fond. În consecință, regula este de imediată aplicare după ce s-a adoptat Legea nr. 219/2005 de aprobare a O.U.G. nr. 138/2000, potrivit dispozițiilor art. 725 alin. (1) C. proc. civ., iar în caz de interpretări neunitare a legii, de la data publicării unei decizii dată în recurs în interesul legii, este obligatorie pentru instanțe interpretarea impusă prin recursul în interesul legii. Decizia dată în recurs în interesul legii nu mai poate influența decizia de casare, pronunțată anterior, dată în prezentul litigiu, Excepția invocată viza, în realitate, situația în care, cu autoritatea de lucru judecat impusă de art. 315 alin. (1) C. proc. civ., decizia de casare a constatat că, în speță, s-a soluționat greșit fondul litigiului - sens în care s-au dat dezlegări de drept și s-a dispus administrarea obligatorie a unor probe deoarece cercetarea fondului, atât de prima instanța de fond, cât și de instanța de apel, a fost incorecte.

În speța, cercetarea fondului de către prima instanța nu s-a putut face cu respectarea dezlegărilor în drept date de instanța de casare, care au caracter obligatoriu pentru instanța de rejudecare. Numai cercetarea fondului litigiului cu respectarea dezlegărilor în drept date de instanța de casare, inclusiv de către prima instanța de fond, satisface exigenta reclamata de dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., în forma în vigoare la 9 noiembrie 2004 (data introducerii cererii de chemare în judecată), cu respectarea principiului dublului grad de jurisdicție la instanțele de fond, prevăzut de legea în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată, 9 noiembrie 2004. Cercetarea fondului, cu respectarea principiului dublului grad de jurisdicție, fără a fi avute în vedere dezlegările obligatorii date de instanța de casare, care vizează cercetarea corectă a fondului litigiului, încalcă principiul autorității lucrului judecat în interiorul aceluiași proces, care ar parcurge mai multe cicluri procesuale.

Chiar dacă decizia civilă nr. 961 din 26 februarie 2013, pronunțată de instanța de recurs în cauza de față, a intervenit anterior publicării în M. Of. nr. 313/30.05.2013 a Deciziei nr. 2/2013, dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, se aplica art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., iar dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin decizia pronunțată în interesul legii este obligatorie pentru toate instanțele de apel în față cărora sunt în curs de soluționare cereri de apel declarate împotriva hotărârilor pronunțate cu privire Ia cereri introduse înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010. Dezlegarea dată prin încheierea recurată confundă „dezlegările în drept, obligatorii”, în accepțiunea art. 315 alin. (1) C. proc. civ., cu efectul investirii instanței de apel prin decizia de casare cu trimitere spre rejudecare a unui litigiu. Problema formelor și formalităților de procedură ce vizează soluțiile ce pot fi date de instanța de apel în judecarea apelului este o problemă de ordine publică, distinctă. În speța, mersul procedurii impunea rejudecarea pe fond a cauzei, cu respectarea principiului dublului grad de jurisdicție la instanțele de fond, ținând cont de dezlegările date de instanța de casare, care implică verificări de fapt, cu respectarea lucrului judecat, pe baza de probe ce vizează judecata corectă a fondului litigiului. Problema nu se pune în ceea ce privește competența curții de apel de soluționare a apelului, ci dacă este competentă curtea de apel, după judecarea apelului, să evoce fondul, în situația în care tribunalul nu a intrat în cercetarea fondului, cu respectarea dezlegărilor în drept date de decizia de casare.

În consecință, în speță, se impunea judecarea apelului în conformitate cu dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., așa cum a fost modificat prin Legea nr. 219/2005 de aprobare a O.U.G. nr. 138/2000, ținând cont ca, potrivit art. 725 alin. (1) C. proc. civ. 1865, dispozițiile legii noi de procedură se aplică din momentul intrării ei în vigoare și proceselor în curs de judecată începute sub legea veche și de Decizia nr. 2/2013 dată în recurs în interesul legii. Excepția invocată de Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (fosta A.V.A.S.) privind necompetența instanței de apel de a evoca în primă și în ultimă instanță fondul litigiului, fără respectarea principiului dublului grad de jurisdicție la instanțele de fond, astfel cum acesta a fost consacrat prin Legea nr. 219/2005, intervenită după introducerea cererii de chemare în judecată, în prezenta cauză, la 9 noiembrie 2004 potrivit deciziei nr. 2/2013, dată în recurs în interesul legii, incidență Ia data soluționării excepției se impunea a fi admisă.

B. Dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.: hotărârea cuprinde motive contradictorii cu privire la aplicarea efectivă de B., în producția de serie de automobile berline, pe perioada de după 1 ianuarie 1998, a soluției ce reflecta contribuția inventivă a reclamantului, în forma sa inițiala; hotărârea nu cuprinde motivele pentru care au fost înlăturate apărările invocate de B. privind efectele prezumției lucrului judecat, bazată pe sentința civilă nr. 329/PI din 21 aprilie 1998 pronunțată de Tribunalul Timiș, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 562/COM din 12 februarie 2004 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, pronunțată în recurs în cererea de revizuire a deciziei civile nr. 127A din 4 martie 1999 a Curții de Apel Timișoara, pronunțata în apel; hotărârea nu cuprinde motivarea soluției date cu privire la identificarea persoanei obligate Ia plata eventualelor despăgubiri datorate reclamantului, în raport de legislația specială (O.U.G. nr. 101/2005, O.U.G. nr. 70/2004, H.G. nr. 1930/2004).

Potrivit deciziei de casare, respectarea autorității lucrului judecat impune obligația ca modul de calcul al sumei ce se cuvine lunar, reclamantului dacă se dovedește că s-a folosit, în perioada analizată, soluția sa inventivă, în forma inițială, în producția de serie de autoturisme berline, să se facă în cuantum de 50% din valoarea eficienței economice. Determinarea criteriului stabilit judiciar (eficiența economică) ar fi trebuit să se facă având în vedere faptul că B. suporta anumite cheltuieli cu punerea în aplicare (...), legate de utilajele folosite, materiale, mână de lucru, rebuturi etc. (pag. 23, alin. ultim, decizia de casare). Se ignora, prin decizia recurată, expertizele tehnice efectuate la ambele instanțe de fond, anterior rejudecării, din care rezultă că „uzina a îmbunătățit această soluție” (pag. 2, pct. 2 - concluzii raport de expertiza tehnică auto), deoarece „capota a necesitat modificări” (pct. 3 - concluzii raport E.), iar „soluția tehnică propusă de reclamant a fost folosită de uzina cu modificări (pag. 3, pct. 4 -concluzii raport E.).

Potrivit deciziei de casare, s-a impus orientarea problematicii investigate judiciar de pe tărâmul „modificărilor constructive ale dimensiunilor capotei” în domeniul „modificării soluției tehnice inițiale” prin urmărirea traseului tehnologic, a procedurilor urmate și analiza efectelor avizului nr. Y/1997, cu privire la aplicarea/neaplicarea „realizării tehnice”, concepută inițial de reclamant, în perioada 1 ianuarie 1998 - 21 iulie 2004. Valorificarea documentelor depuse de B. și a analizelor tehnice de specialitate făcută de experți cu privire la semnificația acestui aviz se reflecta în considerente contradictorii. La prima instanța de fond, la 28 octombrie 2008, B. a făcut dovada că a depus la dosarul cauzei 54 de pagini, care au inclus 12 documente cu conținut tehnic (diferente consumuri specifice, manopera și SDV-uri pentru tabla exterioară, pentru capota spate ansamblată, situații comparative de consumuri, justificare cheltuieli, avize de lucru, fișe de analiză, fișe de conformitate, avize de modificare, fișe de fabricație). Exista lucrări de specialitate din primul ciclu procesual, neanalizate prin decizia recurată.

Baza factuală avută în vedere la motivarea soluției s-a rezumat la analiza expertizelor efectuate la rejudecare. S-a reținut că „susținerea reclamantului, potrivit căreia modificarea constructivă efectuată de B. nu echivalează cu modificarea realizării tehnice al căreia autor este, nu poate fi valorificată în întregime, atâta vreme cât soluția anterioară a fost îmbunătățită prin avizul de modificare din 1993, pus în aplicare prin avizul de lucru din 1997, 'îmbunătățire cu efecte asupra eficientei economice” (pag. 15, alin. 1, decizie). S-a înlăturat apărarea pârâtei „în sensul că o dată avizul nr. X/1993, eleronul incorporat constituie o realizare tehnică nouă, fără conexiune cu cea propusă de reclamant (...)” (pag. 15 alin. (2), decizie). înlăturarea apărărilor propuse de ambele părți s-a făcut prin omologarea constatărilor expertizei în specialitatea tehnologia construcțiilor de mașini (evocate la pag. 15, alin. (3), decizie). Prin considerentul de la pag. 15 alin. ultim, teza finala, s-a reținut: „(...) soluția B. nu a exclus soluția A., ci a îmbunătățit-o, a perfectionat-o (...) soluția omologată prin avizul nr. X/1993, avizată pentru producția în serie prin avizul nr. Y/1997 a influențat parametri tehnici ai soluției aparținând reclamantului (...) Această modificare a determinat eficiența economică care este rezultatul reducerii cheltuielor de producție și a scăderii rebuturilor”. S-a concluzionat și că „începând cu anul 1998, soluția aplicată prin avizul nr. Y din 29 septembrie 1997 este o variantă a soluției inițiale, îmbunătățită prin contribuția pârâtei B.” (pag. 16, alin. (4), decizie).

Logica juridică obligă la certitudini cu privire la identificarea aportului cauzal efectiv al realizării tehnice la „obținerea rezultatelor economice de unitate”, în accepțiunea art. 73 din Legea nr. 64/1991 în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată. Considerentele instanței sunt contradictorii: ori soluția B. „a îmbunătățit soluția A.”, deoarece „această modificare a determinat eficiența economică care este rezultatul reducerii cheltuielor de producție și a scăderii rebuturilor” (pag. 15, alin. ultim, teza finala, decizie), ori „soluția B. este o variantă a soluției A.” (pag. 16, alin. (4), decizie) și soluția A. în varianta soluția B. a determinat eficiența economică. În realitate, interesează dacă aplicarea soluției A. în forma sa inițială a fost sau nu utilă și eficientă pentru unitate, în perioada în litigiu.

Considerentele analizate sunt în directă legătură cu considerentul, de la pag. 16 alin. (3), prin care s-a concluzionat că expertiza contabilă a identificat cheltuielile efectuate în procesul de fabricație, prin aplicarea soluției propusă de reclamant comparativ cu cele care s-ar fi efectuat dacă nu se implementa soluția propusă de reclamant. Considerentele expuse mai sus reflecta dezlegarea judiciară potrivit căreia determinantă pentru realizarea eficientei economice a fost soluția B., pusă în producție de serie ulterior avizului nr. Y din 29 septembrie 1997. Contradicția dintre considerente a determinat o soluție incorectă. Expertiza contabilă a statuat că aplicarea exclusivă a soluției A. în perioada în litigiu are un rezultat economic care este constituit exclusiv din pierderi. La pag. 3 din răspunsul la obiecțiuni al expertizei contabile, depus la dosar la 20 octombrie 2015, se menționează expres că, în perioada de referință din litigiu, aplicarea soluției A. înregistrează costuri mai mari, iar B. nu putea înregistra o eficiență economică.

Probele nu permit existența considerentelor contradictorii evocate mai sus. Experții au stabilit ca parametrii soluției aplicate efectiv în perioada în discuție sunt diferiți de cei prevăzuți în soluția A., care a determinat rebuturi semnificative și a impus modificarea parametrilor tehnologici ai realizării tehnice. Expertiza tehnică a stabilit că soluția din avizul din 27 ianuarie 1992 (soluția A.) nu a obținut omologare finală deoarece procentul de rebuturi nu se încadra în nivelul acceptat. S-au identificat și s-au elaborat soluții de eliminare a acestui inconvenient de către B. prin avizul nr. X/1993 și, apoi, prin avizul Y/1997.

Modificările propuse au redus nivelul de rebuturi și manopera de remediere a reperului tablă capotă spate. Chiar dacă emiterea avizului de lucru nr. Y din 26 septembrie 1997 nu este în legătură directă cu profilul eleronului încorporat, este dovedit și confirmat de experți ca, prin soluția promovată prin avizul de lucru Y din 1997, s-a compatibilizat construcția capotei cu tipul și caracteristicile încuietorii, s-a procedat la „corectarea” formei și profilului eleronului promovat prin documentația aferentă tehnologiei și mijloacelor tehnice aprobate prin avizul nr. X din 22 octombrie 1993, s-a îmbunătățit calitatea fabricației prin reducere rebuturilor, fără costuri suplimentare.

Aplicarea avizului de lucru pentru fabricația de serie Y din 29 septembrie 1997, după omologarea definitiva a soluției tehnice realizată prin avizul de modificare nr. X din 22 octombrie 1993 și după realizarea pregătirii pentru fabricație, s-a realizat până la scoaterea din producție a acestui tip de autoturism (iulie 2004). Expertiza a stabilit că soluția tehnică reflectată în documentația tehnologică promovată cu avizul de lucru Y/1997 este singura soluție aplicată din momentul elaborării și până la sfârșitul perioadei de fabricație a autoturismelor berline.

Prin răspunsul la obiecțiuni, expertul tehnic I. a clarificat ca „avizul Y din 26 septembrie 1997 reprezintă aviz de lucru pentru fabricația de serie”, prin care s-au lansat în producția de serie modificările intervenite prin avizele de lucru X din 22 octombrie 1993 și avizul W din 20 iulie 1993. Aceasta a fost singura soluție omologată și aplicată pentru producția de serie a modelului berlină după 03 septembrie 1996 când s-au întocmit toate documentele pentru omologarea și executarea reperului tablă exterioară capotă spate în producția de serie (răspuns obiecțiuni expert I.),

Apărarea B. bazată pe prezumția lucrului judecat privind perioada în care s-a aplicat „invenția” reclamantului nu a fost examinată. Sentința anterioară a statuat că realizarea tehnică a fost aplicată în practică de societatea pârâtă de la 1 martie 1992 până la 31 decembrie 1997. Potrivit dezlegării exprese, reținută și la pag. 5, alin. (1), teza finală de decizia nr. 562 din 12 februarie 2004 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, soluția tehnică a fost aplicată în practică de la 1 martie 1992 până la 31 decembrie 1997. În același sens sunt și dezlegările sentinței civile nr. 329/PI din 21 aprilie 1998 a Tribunalului Timiș, prin care s-a reținut că realizarea tehnică ce aparține reclamantului s-a aplicat exclusiv până la 31 decembrie 1997. O dezlegare contrară, dată prin decizia supusă controlului judiciar în prezentul litigiu, este incorectă.

Nu s-a examinat apărarea B. privind necesitatea obligării Agenției pentru Administrarea Activelor Statului la plata directă către reclamant a sumelor ce s-au stabilit că i se cuvin cu titlu de despăgubiri, potrivit dispozițiilor legale speciale, incidente în cauză. Au fost invocate expres apărări pe baza dispozițiilor normative și a jurisprudenței create în legătură cu acestea.

Dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: dispozițiile legale incidente în cauză au fost incorect interpretate și aplicate, în raport de dezlegările date de instanța de casare; s-au aplicat incorect dispozițiile O.U.G. nr. 70/2004 și ale O.U.G. nr. 101/2005 privind obligarea Agenției pentru Administrarea Activelor Statului la piața directă a despăgubirilor cuvenite reclamantului, în raport de natura raportului juridic dedus judecății.

În conformitate cu dispozițiile art. 73 din Legea nr. 64/1991 (r), în temeiul cărora s-a formulat cererea de chemare în judecată, obligația unității de a plăti despăgubiri autorului potrivit dreptului comun, se naște numai dacă se încalcă dreptul autorului unei realizări tehnice cu caracter de noutate la nivelul întreprinderii de a fi remunerat, dacă realizarea tehnică este aplicată efectiv și este utilă unității. Legea limitează cuantumul despăgubirilor datorate în funcție de rezultatele economice obținute de unitate. Potrivit art. 73 alin. (3) teza ultimă din Legea nr. 64/1991 „Despăgubirile se determină în funcție de rezultatele economice obținute de unitate”. Prin urmare, dacă unitatea nu a obținut rezultate (beneficii) în urma utilizării soluției tehnice, utilizarea de către unitate nu dă naștere dreptului la despăgubiri. „Posibilitatea folosirii realizării tehnice a reclamantului fără acordarea vreunei compensații”, în lipsa existenței unei eficiente economice, este permisă de lege. Având în vedere că această eficiența economică nu a existat (idem est non esse et non probări), despăgubirile nu pot fi acordate.

Decizia de casare a stabilit, cu titlu de dezlegare obligatorie, limitele autorității de lucru judecat, întemeiată pe hotărârea definitivă și irevocabilă pronunțată într-un litigiu anterior, purtat între reclamant și B. Potrivit sentinței civile nr. 329/PI din 21 aprilie 1998 a Tribunalului Timiș, definitivă și irevocabilă, orice posibil prejudiciu suferit de reclamant după data de 31 decembrie 1997 este reprezentat de 50% din valoarea eficienței economice a soluției tehnice, acordate pe perioada cât această soluție a fost în fapt aplicată. Cât privește valoarea concretă Ia care ar trebui raportat procentul de 50% din eficiența economică pe care aplicarea soluției tehnice, în forma inițială concepută de reclamant, ar fi adus-o întreprinderii, aceasta trebuia stabilită în concret în baza probelor administrate în cauză, indicate de decizia de casare.

Aplicarea corectă a legii impune ca, în realitate, criteriul stabilit drept relevant pentru determinarea eficienței economice să fie verificat concret probele dispuse obligatoriu prin decizia de casare au impus verificări de specialitate sub aspectul: existenței certe a unei eficiente economice („rezultate economice” pozitive, în sensul art. 73 din Legea nr. 64/1991) de care să fi beneficiat B. în perioada 01 ianuarie 1998- 21 iulie 2004; posibilității evaluării exacte a acesteia, în cazul în care se stabilește că folosirea soluției tehnice a adus eficiență economică, în condițiile în care toate considerentele prin care se analizează problematica relevantă, mai sus enunțată, sunt în sensul că soluția cu caracter de noutate Ia nivelul unității, concepută de reclamant, nu a fost efectiv aplicată ca atare (astfel cum a fost concepută inițial și cum pretinde reclamantul, în cererea de chemare în judecată), în perioada în litigiu, legea nu conferă drept reclamantului la despăgubire.

Noțiunea tehnico-economică de „rezultate economice obținute de unitate”, folosită de art. 73 alin. (3) din Legea nr. 64/1991, a fost ignorată.

Aplicarea acestei dispoziții legale nu poate să omită împrejurarea că „despăgubirile se determina în funcție” de rezultate economice verificate în concret, aflate în legătura cauzală exclusivă cu aplicarea efectivă a realizării tehnice. Legea nu poate fi interpretate decât în sensul că aplicarea „soluției inovative” aduce unității „un beneficiu”. La determinarea acestui beneficiu nu pot fi ignorate total cheltuielile impuse de implementarea soluției, costurile materialelor și evoluțiile costurilor materialelor și manoperei specifice pe toată perioadă în litigiu. Legea nu reglementează expres condiția „realizării tehnice, care este noua la nivelul unei unități” astfel că revine instanței sarcina ca, în ipoteza în care survin „îmbunătățiri, modificări” ale unei realizări tehnice, să aprecieze dacă a survenit o „realizare tehnică nouă”, la nivelul aceleiași unități, prin comparație cu cea modificată. Verificarea în concret a aptitudinii realizării tehnice de a avea eficiența economică demonstrează că, în realitate, nu s-a realizat o reducere a cheltuielilor, care să determine înregistrarea unei eficiente economice pe perioada în litigiu, în conformitate cu dispozițiile legale incidente, dreptul la remunerare al autorului unei inovații este condiționat de „avantaje economice”, determinabile, apte a fi fost calculate. În speță, diminuarea în timp (până Ia dispariție, în perioada 1998 2004) a eficienței economice a soluției tehnice a reclamantului are o explicație foarte simplă: spuma poliuretanică, care era utilizată în anul 1991 la confecționarea eleronului amovibil, înlocuit prin soluția tehnică propusă de intimat, a cunoscut o scădere exponențială a prețului. Prin urmare, costurile de realizare a eleronului încorporat (din tablă) au devenit comparabile/echivalente cu prețul unui eleron amovibil, din spumă poliurentanicâ (material care este de mai mulți ani accesibil la orice magazin de bricolaj, la un preț foarte mic).

Din coroborarea tuturor probelor arătate mai sus nu rezultă cu certitudine existența unor beneficii economice realizate de B., deoarece implementarea efectivă în producția de serie a fost cea care a vizat realizarea tehnică creată de B. în urma modificărilor tehnologice a soluției A.. Nu rezultă posibilitatea evaluării exacte a proporției în care soluția A. se regăsește în soluția B. „Contribuția creativă” realizată illo tempore în condiții concrete de nivel al materialelor, mijloacelor tehnice, evoluției proceselor tehnologice, dacă se face în cadrul atribuțiilor de serviciu, prin folosirea logisticii și a mijloacelor de care dispune angajatorul, comparată cu „contribuția creativă” a specialiștilor care verifică, modifică și decid asupra utilității și aplicării efective în producția de serie a realizării tehnice, nu poate, prin natura sa, să devină „o contribuție creativă modificată” prin soluția altor specialiști, care nu revendica drepturi asupra angajatorului. Legea nu permite ca să se datoreze despăgubiri pentru „o contribuție creativă modificată”. Probele administrate în cauză demonstrează că, în perioada în litigiu, s-a aplicat o tehnologie substanțial modificată față de soluția A. inițială, iar evoluția costurilor, modificarea reperelor implicate în îmbunătățirile tehnologiei efectiv aplicate au influențat decisiv decizia de a se lansa în producția de serie exclusiv soluția B., după 1 ianuarie 1998. S-a dovedit că a existat o justificare rezonabilă pentru care reclamantul a preferat să nu propună B. să se încheie un contract pentru folosirea realizării tehnice în forma inițială și, în consecință, să nu dovedească existența unui refuz expres al B. de a încheia contractul prevăzut în dispozitivul sentinței civile nr. 329/PI din 21 aprilie 1998 pronunțată de Tribunalul Timiș, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 562/COM din 12 februarie 2004. Reclamantul a cunoscut că realizarea tehnică inițială, nu a mai fost utilă în producție și nu a fost aplicată efectiv, deoarece, după 1 ianuarie 1998, s-a aplicat o altă realizare tehnică (soluția B.),

În consecință, interpretarea corectă a dispozițiilor legale impune concluzia că reclamantul nu are drept la despăgubiri dacă realizarea tehnică efectiv aplicată nu este consecința „contribuției sale creative exclusive”, iar aplicarea realizării tehnice concepută de reclamant nu a fost utilă societății, motiv pentru care nu s-a aprobat aplicarea acesteia în producția de serie.

C. Au fost incorect interpretate și aplicate dispozițiile legale speciale, potrivit cărora Agenția pentru Administrarea Activelor Statului este obligată să facă plata direct a sumelor stabilite cu titlu de despăgubiri datorate de B. către reclamant, stabilite prin hotărâri judecătorești care finalizează litigii relative la pretenții de despăgubiri întemeiate pe efectele realizării tehnice în discuție, în prezentul litigiu.

Prin art. 1 și art. 2 din O.U.G. nr. 70/2004 a fost mandatată pârâta Agenția pentru Administrarea Activelor Statului să negocieze și să semneze un act adițional de modificare și completare a contractului de vânzare-curnpărare de acțiuni din 02 iulie 1999 încheiat cu B., conținutul mandatului urmând a fi stabilit prin hotărâre a Guvernului. Totodată, conform art. 6 din O.U.G. nr. 70/2004, s-a prevăzut ca Agenția pentru Administrarea Activelor Statului. să efectueze plata sumelor prevăzute în hotărârile judecătorești irevocabile în condițiile și limitele stabilite în mandat. În aplicarea dispozițiilor O.U.G. nr. 70/2004, prin H.G. nr. 1930/2004 s-a stabilit conținutul mandatului acordat Agenției pentru Administrarea Activelor Statului pentru negocierea și semnarea unui act adițional de modificare și completare a contractului de vânzare-curnpărare de acțiuni din 02 iulie 1999 privitor la acțiunile B. În executarea mandatului acordat prin O.U.G. nr. 70/2004 și H.G. nr. 1930/2003, pârâta Agenția pentru Administrarea Activelor Statului a încheiat cu reclamanta actul adițional din 27 decembrie 2004 la contractul de vânzare-curnpărare de acțiuni din 02 iulie 1999. Părțile au convenit ca orice alte sume care ar putea fi datorate în viitor reclamantului și/sau către oricare alt organ de executare, ca o consecință a unei hotărâri judecătorești în legătură cu pretențiile ce fac obiectul acțiunilor menționate la alin. (3) - este vorba despre despăgubiri pretinse pentru aplicarea realizării tehnice relative la „eleron berlina” - vor fi plătite de către vânzător (Agenția pentru Administrarea Activelor Statului) direct d-lui A. și/sau oricărui organ de executare. Dacă, din orice motiv, o asemenea plată directă nu este posibilă, iar sumele au fost plătite de către B. reclamantului și/sau oricărui organ de executare, atunci vânzătorul, la cererea societății, va plăti sumele respective, fără a putea depăși prețul de cumpărare, în termen de 15 zile de la data solicitării.

Ca atare, prin dispozițiile O.U.G. nr. 70/2004, H.G. nr. 1930/2004 și ale actului adițional din 27 decembrie 2004, pârâta Agenția pentru Administrarea Activelor Statului și-a asumat o obligație de garanție a B. împotriva oricărei și tuturor plăților ulterioare care ar trebui să fie efectuate de către societate în favoarea domnului A., în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, în legătură cu pretențiile menționate cu condiția ca aceste plăți să depășească suma de 100.000 dolari SUA (în echivalent RON),

Soluția dată în cauza este contrară legii și contrazice dezlegările date prin decizia civilă nr. 2125 din 10 iunie 2014 pronunțată în Dosarul nr. x/3/2012 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în litigiul purtat între B. și Agenția pentru Administrarea Activelor Statului, precum și din jurisprudența menționată în această decizie. Potrivit art. 2 alin. (2) din O.U.G. nr. 70/2004, cu modificările și completările ulterioare, mandatul sus-menționat va fi comunicat instanțelor judecătorești, la cererea acestora, de Agenția pentru Administrarea Activelor Statului.

Recurenta-intervenientă Agenția pentru Administrarea Activelor Statului (fosta A.V.A.S.) a arătat următoarele.

1. Instanța de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității (motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.). Curtea de apel nu era competentă material să soluționeze fondul acțiunii reclamantului având ca obiect pretenții pentru perioada 01 ianuarie 1998 -08 noiembrie 2001. Necesitatea casării în întregime pentru a se asigura o judecată unitară.

În motivarea în fapt a acestui motiv de recurs s-au invocat în esență aceleași argumente ca și cele prezentate în cadrul recursului formulat de către pârâtă.

2. Instanța de apel a pronunțat decizia recurată cu încălcarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. și a principiului disponibilității (motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.). în cauză se impunea admiterea apelului Agenția pentru Administrarea Activelor Statului și B. și respingerea apelului formulat de apelantul-reclamant.

În urma aplicării indicațiilor deciziei de casare în cauză s-a stabilit existența unor modificări operate asupra soluției tehnice invocate de reclamant. Sub un prim aspect, decizia de casare a dispus să se verifice în rejudecare „dacă a intervenit vreo modificare a realizării tehnice”, aplicată prin avizul de lucru Y/1997. Pe calea acestei dezlegări obligatorii a deciziei de casare, Înalta Curte de Casație și Justiție” a reținut necesitatea de a se cerceta dacă există orice fel de modificări aduse soluției tehnice, rațiunea fiind aceea că modificările unei soluții tehnice pot influența eficiența sa economică, generând un eventual rezultat economic pozitiv atribuit/datorat acestora și nu soluției tehnice așa cum este ea inițial concepută.

Constatările raportului de expertiză tehnică în specialitatea tehnologie construcție de mașini, depus de expertul numit în cauză indică existența modificărilor operate prin avizul de lucru Y/1997. Opinia tehnică de specialitate exprimată de K., solicitată de către intervenientă, a fost în sensul că „odată cu aplicarea avizului de lucru Y/1997, (...) a intrat în producție un reper bazat pe o soluție nouă, necesitatea acesteia rezultând din nevoia de ameliorare a problemelor existente cu aplicarea soluției A. (...)”. Această concluzie exprimă, împreună cu explicațiile ce o însoțesc cu referiri concrete la elementele de conținut ale avizului de lucru Y/1997 - document aflat la dosarul cauzei și care poate fi studiat de instanță - opinia specialistului în sensul că în perioada 1998-2004 nu s-a utilizat aceeași soluție tehnică, așa cum a propus-o apelantul-reclamant, ci a intrat în producție un reper bazat pe o soluție prevăzută în alți parametri.

Concluzia generală a acestei secțiuni este aceea că, la întrebarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - dacă a intervenit vreo modificare a realizării termice - s-a răspuns pozitiv. În acest, context și raportat la indicațiile din cuprinsul deciziei de casare consideră ca fiind nelegale considerentele instanței de apel prin care se respinge susținerea sa în sensul că odată cu avizul X/1993 eleronul încorporat constituie o realizare tehnică nouă, folosită ca atare în procesul de fabricație. În urma aplicării indicațiilor deciziei de casare în cauză s-a stabilit lipsa eficienței economice pe perioada de referință în litigiu.

Încălcarea principiului disponibilității. Prin indicația deciziei de casare, problema stabilirii eficienței economice - pentru determinarea valorii ce poale fi bază de calcul al eventualelor drepturi pecuniare - a fost o chestiune distinctă supusă cercetării și analizei în rejudecare. Formula de calcul a! eventualelor drepturi bănești ale apelantului-reclamant A., rezultând din aplicarea soluției tehnice pe care acesta o invocă, presupune, prin ipoteză, determinarea eficienței reale pe care, din punct de vedere economic, a ocazionat-o aplicarea soluției tehnice A. în perioada 1998-2004. Orice drepturi bănești pot fi calculate numai în limita procentului de 50% din valoarea eficientei economice - aspect constatat a fi putere de lucru judecat în decizia de casare.

S-a constatat, urmare a expertizei contabile, că o aplicare a soluției A. - în genere ~ înregistrează, pe perioada de referință în litigiu, cheltuieli suplimentare. Așadar, nu a mai fost nimic de analizat sub aspectul problemei de atribuire a unor „merite” de eficiență economică soluției inițiale sau modificărilor survenite pe parcurs. Iar potrivit deciziei de casare, în cazul în care nu se demonstrează faptul că aplicarea soluției tehnice (în locul eleronului detașabil din spumă poliuretanică) a fost benefică din punct de vedere economic pentru B. în perioada de referință în litigiu, nu se cuvin reclamantului niciun fel de drepturi bănești. Mai mult, Înalta Curte de Casație și Justiție a criticat explicit înlăturarea de către instanța de apel din primul ciciu procesual a probatoriului din care rezulta că aplicarea soluției eleronului incorporat în perioada de referință a avut loc în pierdere, arătând că motivele pentru care B. a ales o astfel de politică sunt irelevante.

În consecință, reclamantului-apelant nu i se pot acorda niciun fel de drepturi bănești suplimentare celor pe care le-a încasat deja în litigiul ce a vizat perioada încheiată în anul 1997.

Rezultatul economic al perioadei 1998-2004 este unul global de aplicare în pierdere a soluției, aspect concluzionat în cuprinsul raportului de expertiză contabilă. Trebuie evitată eroarea de a lua în considerare calculul intermediar aferent anilor 1998-1999, prezentat în raportul de expertiză contabilă depus inițial de expertul contabil. Acest calcul intermediar, pentru perioade scurte de timp și secvențial reținea mici reduceri de costuri, în suma cumulată de aproximativ 193.490 euro. Un interval scurt de timp pentru care s-au calculat secvențial scăderi ipotetice și nesemnificative de costuri nu poate înclina balanța în sensul unei eficiente economice rezultate din aplicarea soluției, cât timp rezultatul economic general aferent perioadei de referință în litigiu este de pierdere. Chiar și prin raportare la calcului izolat aferent anilor 1998-1999 - așa cum a fost prezentat în raportul de expertiză inițial, apelantul-reclamant nu ar fi putut pretinde mai mult de 96.745 euro (50% din 193.490 euro), sumă în privința căreia păstrează un petit subsidiar, cu rezervele arătate mai sus, solicitând respingerea în rest a acțiunii.

În ceea ce privește considerentele instanței de apel în sensul că economia de costuri ca urmare a aplicării soluției B. prin avizul Y/1997 ar trebui calculată doar prin diferența dintre costurile de producție necesare în aplicarea soluției inițiale aparținând lui A. și costurile de producție a capotei spate produsă prin soluția modificată de B., în viziunea instanței aceasta fiind singura variantă care poate exprima economic utilitatea și eficiența realizării tehnice a reclamantului, consideră abordarea instanței de apel profund eronată, atât prin raportare la indicațiile de casare cât și având în vedere limitele învestirii instanței urmare a aplicării principiului disponibilității.

Soluția adoptată de către instanța de apel a fost pronunțată și cu încălcarea principiului disponibilității, în condițiile în care reclamantul a solicitat prin acțiune obligarea la piața despăgubirilor pentru folosirea fără drept a realizării tehnice „capotă spate cu eleron încorporat berlină”, realizare tehnică ce îi aparține și care a fost denumită pe parcursul soluționării cauzei „soluția A.”

Înalta Curte a constatat nefondate recursurile pentru considerentele expuse mai jos.

În ceea ce privește recursul formulat de către reclamant, este nefondat motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 6 C. proc. civ,, instanța de apel pronunțându-se în limitele cererii de chemare în judecată al cărui obiect a fost acordarea de despăgubiri pentru utilizarea realizării tehnice a reclamantului, aferente perioadei 1 ianuarie 1998-24 iulie 2004. Modul de determinare a cuantumului despăgubirilor ține de probarea situației de fapt pretinse iar nu obiectul cererii de chemare în judecată.

Motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7 prin care se critică aprecierile instanței de apel legate de avizul nr. Y/1997, urmează a fi analizate mai jos, din perspectiva respectării art. 315 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Sunt nefondate criticile referitoare la neacordarea dobânzii legale (actualizări) la suma reprezentând despăgubiri, invocate în cadrul motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., având în vedere că prin decizia de casare pronunțată în cauză în ciclul procesual anterior s-a considerat că, în mod legal, nu a fost admisă această cerere, formulată tardiv, iar aceste dispoziții sunt obligatorii în rejudecare, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Același temei de drept se aplică și pentru procentul de 50% din valoarea eficienței economice, indiferent de încheierea sau nu a contractului prin care trebuia să se determine cu beneficiarul realizării tehnice drepturile bănești, statuare cu privire la care, de asemenea, prin decizia de casare s-a considerat că motivele de recurs ale reclamantului sunt nefondate. De asemenea, prin decizia de casare s-a considerat a fi nejustificată raportarea, pentru calculul despăgubirilor aferente perioadei în cauză, la valoarea eficienței economice de 41 euro per autoturism stabilită în litigiul anterior, astfel că solicitarea reclamantului în acest sens nu respectă prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Sunt fondate motivele de recurs referitoare la încălcarea puterii de lucru judecat, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în ceea ce privește dispozițiile deciziei de casare prin care s-a reținut modul de calcul al despăgubirilor și calificarea dată avizelor din 1993 în sensul că nu reprezintă modificarea realizării tehnice.

Prin decizia de casare s-a reținut, cu referire la modificările indicate de către pârâtă ca intervenite în 1993, cu privire la care instanța de apel în primul ciclu procesual reținuse că modificarea propusă a fost determinată de modificările constructive ale dimensiunilor capotei, iar nu de modificarea soluției tehnice, că sunt nefondate motivele de recurs formulate de către pârâtă care vizau aceste aspecte.

În ceea ce privește pretinsele modificări din 1997, în rejudecare, instanța de apel a reținut că „în avizul de lucru Z/1997 sunt menționate avizele X și W, din anul 1993, or, acestea se referă la modificarea capotei realizate din tablă, deci modificarea realizării tehnice al cărei autor este reclamantul, care a înlocuit capota cu eleron din cauciuc poliuretanic”.

Astfel, instanța de apel a ajuns la concluzia că în 1997 au intervenit modificări ale realizării tehnice cu încălcarea puterii de lucru judecat a deciziei de casare, întrucât cu privire la avizele din 1993 se reținuse în mod irevocabil că nu reprezintă modificarea soluției tehnice. Or, dacă, prin expertiza efectuată în rejudecare, s-a concluzionat că modificările din 1997 sunt de același tip cu cele din 1993, soluția nu putea fi decât în sensul că nici acestea nu reprezintă modificarea soluției tehnice propuse de către reclamant, și astfel eficiența economică nu este influențată de cele susținute în cadrul apărării recurentelor pârâtă și intervenientă cu privire la avizul din 1997.

În ceea ce privește modul de calcul al despăgubirilor, prin decizia de casare s-a reținut „instanța a dezlegat prin încheierea din 14 decembrie 2010.

În majoritate, divergența referitoare la modalitatea de calcul a despăgubirilor, reținând că nu are autoritate de lucru judecat sub acest aspect sentința pronunțată în litigiul anterior.(...) Prin modul de dispunere instanța a încălcat dispozițiile procedurale susmenționate dar și dispozițiile deciziei anterioare care se impun cu putere de lucru judecat între părți (....)”. „Calitatea de autor a! realizării tehnice în discuție a reclamantului recurent, procentul în care se stabilesc drepturile acestuia, precum și modul de stabilire a bazei de calcul se impun cu putere de lucru judecat între părți, elementul de diferențiere pentru perioada dedusă judecății fiind cel referitor la întinderea bazei de calcul, respectiv a eficienței economice - între elementele care nu se mai discută incluzându-se deci și modul de calcul al eficienței economice, respectiv criteriile avute în vedere în stabilirea acesteia (...) Dreptul reclamantului a fost stabilit la un procent lunar de 50% din valoarea eficienței economice, iar acest element nu este unul stabil, putând diferi în funcție de anumite circumstanțe particulare, care o determină - pe de o parte, factorul valoric care intervine în perioada dedusă judecății, în raport de documente aferente acestei perioade stabilindu-se drepturile cuvenite recurentului reclamant iar pe de altă parte eventuale intervenții asupra realizării tehnice.”

Astfel, conform deciziei de casare, în stabilirea bazei de calcul a despăgubirilor trebuia să se aibă în vedere modalitatea de calcul a eficienței economice (criteriile avute în vedere în stabilirea acesteia) abordată în litigiul în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 329/1998 a Tribunalului Timiș, adică, pentru cazul în care nu s-au realizat intervenții asupra realizării tehnice, 50% din valoarea eleronului înmulțită cu numărul de mașini produse, variabilele ambelor elemente fiind date de perioada pentru care se solicită despăgubiri.

Ca atare, modul de calcul abordat de instanța de apel în rejudecare constând în diferența dintre costurile de producție necesare în aplicarea soluției inițiale aparținând reclamantului și costurile de producție a capotei spate produsă prin soluția modificată de pârâtă nu respectă indicațiile obligatorii, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ. ale deciziei de casare, dar această constatare nu poate duce la modificarea deciziei întrucât s-ar produce o situație mai grea reclamantului în propriul recurs, cu încălcarea art. 296 C. proc. civ.

Astfel, dacă s-ar calcula despăgubirile ca fiind 50% din valoarea eleronului înmulțită cu numărul de mașini produse, elemente aferente perioadei pentru care se solicită despăgubiri, conform datelor aflate la filele (valoarea eleronului, (numărul de mașini), din volumul IV al dosarului curții de apel, s-ar ajunge la suma de 659.619,51 euro, care ar fi mai mică decât suma acordată prin decizia atacată, de 832.436,61 euro.

Nu se poate reține susținerea recurentului reclamant privind producerea unei situații mai grele în propria cale de atac, conform art. 296 C. proc. civ. prin acordarea în rejudecare, în apel, a unei sume mai mici decât cea acordată de către prima instanță, având în vedere că atât în apel, cât și în recurs, pârâta și intervenienta au criticat acordarea acestor sume și modul de calcul al despăgubirilor, valoarea acestora fiind redusă în calea de atac formulată de părțile adverse, iar nu în propria cale de atac.

Nu se poate reține încălcarea art. 1203 C. civ. referitoare la prezumția simplă, în ceea ce privește stabilirea valorii eleronului pentru perioada 1998-2004, având în vedere că în realitate reclamantul critică modul de interpretare a probelor administrate în cauză, iar nu greșita interpretare acestei prevederi legale.

Este nefondat și motivul de recurs prin care se critică soluția compensării cheltuielilor de judecată. în susținerea acestui motiv de recurs recurentul a arătat că au fost încălcate prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., întrucât părțile care au căzut în pretenții au fost doar pârâtele, singurele motive de drept formulate de acestea, referitoare Ia continuitatea completului de judecată și excepția prescripției fiind respinse de Înalta Curte de Casație și Justiție, în timp ce acțiunea sa a fost admisă în tot, pe întreaga perioada solicitată.

Contrar susținerilor reclamantului cererea sa de chemare în judecată a fost admisă doar în parte, așa cum se menționează în mod expres în decizia atacată, fiindu-i acordată doar suma de 832.436,61 euro, din cea de peste 25.000,000 dolari SUA solicitată conform calculelor învederate inclusiv în recurs, iar pârâta și intervenienta au formulat apărări și cu privire la fondul pretențiilor, dovedirea și modul de calcul al acestora, iar nu doar prin invocarea unor excepții, ceea ce a justificat admiterea și a apelurilor acestora.

În aceste condiții, nu se poate reține încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 274 alin. (1) coroborate cu art. 276 C. proc. civ.

Motivele de recurs de netemeinicie prin care se solicită reinterpretarea coroborată și reaprecierea probelor administrate în cauză, inclusiv cele prin care se contestă valoarea eleronului din perioada care face obiectul litigiului, nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd expres că în recurs nu pot fi invocate decât motive de nelegalitate.

Recursurile formulate de către pârâtă și intervenientă au fost constatate nefondate pentru următoarele considerente.

În ceea ce privește motivul de recurs prin care se critică modul de soluționare a excepției necompetenței materiale a Curții de Apel București, legate de partea din cererea de chemare în judecată cu privire la care instanțele de fond constataseră în primul ciclu procesual că a intervenit prescripția extinctivă, iar instanța de recurs a constatat că această soluție este greșită, care se regăsește în cadru! recursurilor formulate de către pârâtă și intervenientă, Înalta Curte l-a constatat nefondat.

Cu privire la acest aspect în decizia de casare s-a reținut că „având în vedere că, urmare a greșitei aplicări a dispozițiilor legale incidente, nu s-a intrat în cercetarea fondului aferent acestei perioade, se impune soluția casării și trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel, cu aplicarea art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. (5) C. proc. civ.”

După ce printr-o decizie de casare s-a trimis cauza spre rejudecare unei instanțe precis individualizate nu se pune problema unei necompetente materiale, întrucât instanța de apel este competentă din punct de vedere material să judece apelurile cu care a fost învestită, ci de aplicare, eventual prin decizie, ca urmare a admiterii apelului a dispozițiilor art. 297 alin. (2) C. proc. civ. în forma dorită, de către recurenți.

Dar, atâta timp cât prin decizia de casare s-a apreciat că nu s-a intrat în cercetarea fondului aferent perioadei cu privire la care instanțele de fond constataseră intervenită excepției prescripției, și, cu toate acestea, ca se impune soluția casării și trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel, iar nu admiterea apelurilor, desființarea sentinței și trimiterea cauzei în integralitatea sa pentru o judecată unitară primei instanțe de fond, această dezlegare este obligatorie conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., Dimpotrivă, reiese că instanța de recurs a preferat soluția unei judecăți unitare a cererii de despăgubire în apel, cale de atac devolutivă, soluție care a asigurat respectarea dreptului la judecarea cauzei într-un termen rezonabil, fără afectarea dreptului la apărare al părților, care au avut posibilitatea să administreze probele pe care le-au considerat utile în fața unei instanțe de fond, în condițiile în care au fost utilizate aceleași criterii pentru determinarea despăgubirilor pentru întreaga perioadă care făcea obiectul cererii de chemare în judecată.

Referitor la motivele de recurs formulate de către recurentele pârâtă și intervenientă, prin care se critică acordarea despăgubirilor către reclamant, acestea susțin, pe de o parte, că după 1998 nu s-a aplicat soluția tehnică propusă de către reclamant, iar, pe de altă parte, că s-a aplicat cu modificări, dar că a produs pierderi.

Având în vedere cele reținute în cadrul analizei recursului declarat de către reclamant referitoare la încălcarea puterii de lucru judecat cu privire la efectele modificărilor produse în 1993 asupra realizării tehnice a reclamantului, care au determinat concluzia că nu se poate reține nici cu privire la avizul din 1997 că ar fi schimbat soluția tehnică, sunt nefondate aceste susțineri ale recurenților.

Astfel, nu se mai impune analizarea motivului de recurs prin care se susține existența unor motive contradictorii cu privire la aplicarea efectivă după 1998 a soluției ce reflectă contribuția inventivă a reclamantului, în forma inițiala.

Recurentele pârâtă și intervenientă nu au criticat decizia dată în apel sub aspectul neaplicării criteriilor dispuse prin decizia de casare constând în 50% din valoarea eleronului înmulțită cu numărul de mașini produse, elemente aferente perioadei pentru care se solicită despăgubiri. Acest criteriu este aplicabil potrivit deciziei de casare, contrar susținerilor intervenientei, pentru cazul în care rezultă că nu s-a modificat soluția tehnică prin avizul din 1997, indiferent dacă s-au produs pierderi sau nu prin aplicarea acestei soluții, instanța de recurs menționând că eficiența economică prin raportare la factorul valoric, așa cum a fost determinată în procesul anterior, ar putea fi influențată de eventuala modificare a soluției tehnice în urma avizului din 1997, ceea ce nu s-a confirmat în speță. În aceste condiții, nu se poate modifica decizia dată în rejudecare în apel sub acest aspect, întrucât, astfel cum s-a reținut anterior s-ar produce o situație mai grea reclamantului în propria cale de atac.

În ceea ce privește motivul de recurs prin care pârâta critică faptul că nu a fost obligată Agenția pentru Administrarea Activelor Statului să plătească direct către reclamant suma reținută ca fiind datorată, pârâta susține pe de o parte că instanța de apel nu ar fi arătat considerentele referitoare la identificarea persoanei obligate la plata despăgubirilor datorate reclamantului, iar pe de altă parte că au fost interpretate greșit dispozițiile legale care prevăd condițiile în care Agenția pentru Administrarea Activelor Statului trebuie să plătească despăgubirile datorate de către pârâtă către reclamant.

Din chiar modul de formulare a motivelor de recurs reiese că instanța de apel a analizat condițiile în care este reglementată prin art. 6 din O.U.G. nr. 70/2004 obligația Agenției pentru Administrarea Activelor Statului de a plăti despăgubirile stabilite prin hotărâre judecătorească irevocabilă ca fiind datorate de pârâtă către reclamant.

Interpretând art. 6 din O.U.G. nr. 70/2004 a ajuns la concluzia obligării Agenției pentru Administrarea Activelor Statului la plata către pârâtă a despăgubirilor stabilite în sarcina acesteia ca fiind datorate către reclamant.

Referitor la obligația pârâtei de a plăti aceste despăgubiri către reclamant, conform cererii acestuia, este de reținut că prin sentința nr. 200/2010 a Tribunalului București, secția a IV a civilă, au fost obligate atât pârâta cât și reclamanta la plata acestei sume, rămânând la latitudinea reclamantului pe cine execută silit, dispoziție menținută prin decizia nr. 269/2011, pronunțată în apel în primul ciclu procesual, întrucât porțile interesate, pârâta și intervenienta, nu au atacat hotărârea primei instanțe sub acest aspect.

Or, atâta timp cât pârâta nu a criticat în apelul formulat în termen dispoziția primei instanțe prin care a fost obligat la plata despăgubirilor către reclamant nu poate susține omisso medio o astfel de critică, ce nu a făcut, de altfel, nici obiectul recursului în primul ciclu procesual. Agenția pentru Administrarea Activelor Statului, care a fost obligat în rejudecare la plata despăgubirilor către pârâtă în temeiul art. 6 din O.U.G. nr. 70/2004, nu a criticat această parte din decizia care face obiectul recursului, parte care nu a fost recurată nici de către reclamant.

În ceea ce privește susținerea recurentului pârât în sensul că nu a fost examinată apărarea acesteia bazată pe prezumția lucrului judecat privind perioada pentru care s-a aplicat invenția reclamantului bazată pe sentința civilă nr. 329/PI/1998 a Tribunalului Timiș și decizia civilă nr. 562/2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, pronunțate în același litigiu, se reține că prin decizia nr. 269/2011 pronunțată în apel în primul ciclu procesual au fost constatate nefondate aceste susțineri ale apelantei pârâte, iar prin recursul declarat împotriva acestei decizii au fost formulate critici în recurs care au fost considerate nefondate prin decizia de casare (pct. b.4), soluție obligatorie conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 5-9 C. proc. civ. și art. 316 raportat la art. 295 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NOMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A., de pârâta SC B. SA și de întervenienta Agenția pentru Administrarea Activelor Statului împotriva deciziei nr. 129/A din 24 februarie 2016 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2006.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 1 noiembrie 2016.