Supreme Court lack of jurisdiction over appeals against tribunal appellate judgments; mandatory referral to Court of Appeal per hierarchy of jurisdictions

Decizia nr. 167/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău, în data de 30 decembrie 2014, sub nr. x/114/2014, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Judecătoria Buzău și B., să i se recunoască dreptul de proprietate cu privire la imobilul din str. (...), nr. 6, casă de locuit, și obligarea la repararea daunelor care i-au fost cauzate prin distrugerea peretelui casei părintești, a acoperișului de pe magazia casei părintești și spargerea țiglei de pe casa părintească, distrugerea gardului din spatele casei.

Prin Sentința civilă nr. 85 din 25 ianuarie 2016, Tribunalul Buzău a admis excepția de necompetență materială invocată din oficiu și a declinat cauza Judecătoriei Buzău.

Pe rolul Judecătoriei Buzău, cauza a fost înregistrată în data de 05 februarie 2015, sub nr. x/200/2015.

Pârâtul Parchetul de pe lângă Judecătoria Buzău a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale cu privire la primul capăt de cerere, iar cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere, a invocat excepția lipsei calității procesuale active.

La termenul din data de 08 septembrie 2015 instanța, față de precizările reclamantului, a dispus scoaterea din cauză a pârâților B. și Parchetul de pe lângă Judecătoria Buzău și introducerea în cauză în calitate de pârâți a numiților C. și D., reclamantul arătând că obiectul cererii îl reprezintă reparația gardului și acordarea de daune, cauzate de dărâmarea peretelui.

Judecătoria Buzău a pronunțat Sentința nr. 2888 din 17 mai 20/7, prin care a admis în parte cererea, a stabilit linia de hotar dintre imobilele părților pe aliniamentul A-19 din Anexele nr. 2 și 3 la raportul de expertiză topografie întocmit de expert E. A respins, în rest, cererea de chemare în judecata, ca neîntemeiată. A compensat între părți cheltuielile de judecată, până la concurența sumei de 450 lei, și 1-a obligat pe reclamant la plata către pârât a sumei de 1.250 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul A., apel admis de Tribunalul Buzău, secția I civilă, prin Decizia nr. 852 din 5 octombrie 2017. Prin această hotărâre a fost schimbată, în parte, sentința apelată în sensul că, în ceea ce privește capătul de cerere accesoriu privind cheltuielile de judecată, s-au compensat, în parte, cheltuielile făcute de părți și a fost obligat pârâtul-intimat să plătească apelantului-reclamant suma de 454 lei cu acest titlu. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței și compensate cheltuielile de judecată făcute de părți în apel.

Reclamantul A. a formulat recurs împotriva acestei din urmă decizii, recurs înregistrat la Tribunalul Buzău și înaintat prin adresa din 15 decembrie 2017 Înaltei Curți de Casație și Justiție

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 18 decembrie 2017 și trimis, spre soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 9.

Prin rezoluția completului din data de 20 decembrie 2017, s-a fixat termen de judecată la 23 ianuarie 2018 în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în judecarea cererii de recurs.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale materiale în soluționarea recursului de față, în raport de dispozițiile art. 97 pct. (1) coroborate cu art. 483 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând excepția, Înalta Curte de Casație și Justiție constată ca este întemeiată pentru următoarele considerente:

Hotărârea atacată cu recurs a fost pronunțată de către Tribunalul Buzău într-un litigiu având ca obiect revendicare, grănițuire și pretenții.

Potrivit dispozițiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă: "1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența sa".

Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță -, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., care prevăd că "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod" și art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora "competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede ca "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile ".

Nici această normă nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de alte instanțe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competență în soluționarea recursurilor, în absența unei norme exprese de competență în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casație și Justiție "potrivit competenței sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

Noul C. proc. civ. păstrează principiul ierarhiei instanțelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispozițiile art. 483 alin. (4) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, curțile de apel sunt competente să soluționeze recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.

Cum în speță, judecătoria a fost învestită în primă instanță cu judecarea acțiunii, iar apelul a fost soluționat de tribunal, rezultă că nu este incidentă norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competența în materia recursului a instanței supreme.

Aceasta întrucât, pe de o parte, nu este supusă cenzurii o decizie a curții de apel și, pe de altă parte, nu este vorba despre un caz prevăzut de lege (cu privire la alte hotărâri ale instanțelor), care să atragă competența de judecată în recurs a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În aplicarea acestor norme, competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Buzău revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Ploiești, instanță în favoarea căreia Înalta Curte urmează a declina competența de soluționare a recursului, văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competența de soluționare a recursului declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 852 din data de 5 octombrie 2017, pronunțate de Tribunalul Buzău, secția I civilă, în favoarea Curții de Apel Ploiești.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 ianuarie 2018,

Procesat de GGC - GV