Civil liability for failure to disclose archaeological protection status in urban planning permits

Decizia nr. 860/2017

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara la data de 21.04.2009, reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pe pârâții Consiliul Județean Hunedoara și Direcția Județeană pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național Hunedoara solicitând obligarea acestora în solidar, la repararea prejudiciului de 2.132.133,48 lei, sumă majorată în urma precizării cererii la 2.568.810,26 lei, cauzat prin nerespectarea obligațiilor legale care reveneau celor două autorități în legătură cu includerea terenului situat în extravilanul Comunei Rapoltu Mare, proprietate privată, în zona de protecție a sitului arheologic Uroi și informarea proprietarilor acestuia asupra sarcinii arheologice care îl grevează.

În drept, au fost invocate prevederile art. 998-999 C. civ., reclamanta precizând că prejudiciul solicitat constă în pierderea finanțării SAPARD 354.441 lei cheltuieli cu investiția - 142.295,21 lei, imposibilitatea restituirii creditului bancar restant 175.488,8 lei, comisioane bancare 4.719,83 lei, dobânzi plătite 6.236,98 lei, dobânzi și comisioane restante 2.884,99 lei, dobândă restantă 125,04 lei, creanță credit restant 60.611,63 lei, beneficiu nerealizat 1.085.330 lei, daune morale 300.000 lei.

În motivarea cererii sale, în esență, reclamanta a arătat că a demarat pe terenul menționat, înscris în CF 72N, nr. cad. 871/2, executarea unui proiect denumit „Ciupercărie pentru cultura în sistem intensiv a ciupercilor Pleurotus”, obținând în acest sens certificatul de urbanism nr. 73 din 1 iunie 2006 și autorizația de construire nr. 6 din 6 februarie 2007 de la pârâtul Consiliul Județean, finanțare SAPARD și un credit ipotecar bancar. A demarat executarea lucrărilor de construcție, însă prin somația nr. 806/2007 emisă de pârâta Direcția Județeană pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național Hunedoara a fost avertizată că terenul în cauză, fiind situat în zona sitului arheologic Uroi, nu poate fi săpat, continuarea lucrărilor fiind posibilă doar după scoaterea sa din circuitul arheologic. A finanțat lucrările de cercetare arheologică, în sumă de 90.000 lei, dar acest lucru a modificat rentabilitatea proiectului, conducând la stoparea acestuia.

Subliniind că în cauză nu este vorba despre o descoperire arheologică întâmplătoare, reclamanta a indicat în concret normele legale a căror nesocotire o impută pârâtelor, respectiv art. 60 alin. (2) din Legea nr. 422/2001, în privința pârâtei Direcția Județeană pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național Hunedoara, referitoare la obligația de a informa proprietarii terenurilor despre sarcinile arheologice ce le grevează, și art. 31 alin. (3) lit. a) pct. 4 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991 în privința pârâtului Consiliul Județean Hunedoara, cu referire la obligația acestuia de a face mențiune despre includerea terenului în zona de protecție a sitului arheologic.

Prin sentința civilă nr. 1834/CA din 19 mai 2011 pronunțată de Tribunalul Hunedoara, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/97/2009/a1, a fost respinsă acțiunea formulată și precizată de reclamanta SC A. SRL împotriva pârâților Consiliului Județean Hunedoara și Direcția Județeană pentru Cultură, Culte Patrimoniu Cultural Național, reținându-se că prin încheierea interlocutorie din 17.03.2011 au fost respinse excepțiile autorității de lucru judecat, a lipsei calității procesuale pasive, a inadmisibilității acțiunii, a prescripției dreptului la acțiune și a tardivității acțiunii, invocate de pârâtul Consiliul Județean Hunedoara, pentru motivele expuse în considerentele încheierii de ședință.

Pe fondul cauzei, s-a reținut că prin certificatul de urbanism nr. 73 din 01 iunie 2006, Consiliul Județean Hunedoara a certificat pentru terenul situat în extravilanul comunei Rapoltu Mare, înscris în CF nr. 72M, regimul juridic, economic și tehnic în conformitate cu care pot fi efectuate lucrări specifice în domeniul agricol și anume proiectul tehnic „Ciupercărie pentru cultura în sistem intensiv a ciupercilor Pleurotus”, însă certificatul nu conține mențiuni referitoare la regimul arheologic al terenului.

În urma obținerii finanțării SAPARD, reclamanta a obținut autorizația de construire nr. 6 din 06 februarie 2007 emisă de Consiliul Județean Hunedoara, iar Primarul Comunei Rapoltu Mare a emis autorizația de construire nr. 22 din 26 aprilie 2007 pentru extinderea alimentării cu apă și efectuarea branșamentului pentru obiectivul de investiții. Nici autorizațiile de construire nu conțin vreo referire la regimul arheologic al terenului.

Lucrările de construire au fost sistate în urma somației nr. 806 din 11 iulie 2007 emisă de Direcția Județeană pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național Hunedoara, care a atenționat reclamanta că terenul pe care urmează a fi construită ciupercăria este situat în zona sitului arheologic Uroi, iar continuarea lucrărilor este posibilă doar după scoaterea terenului din circuitul arheologic. Ca urmare, reclamanta a sistat proiectul și investiția, apreciind că această situație i-a cauzat importante prejudicii, cuantificate prin cererea de chemare în judecată, precizată ulterior.

Prima instanță a apreciat că dispozițiile art. 60 din Legea nr. 422/2001 nu au aplicabilitate în speță pentru că terenul extravilan pe care urma să se execute construcția nu este nici monument istoric și nici sit arheologic, rezultând din susținerile pârâtei, din somația trimisă reclamantei, din raportul de săpătură arheologică, că acesta se află în zona de protecție a sitului arheologic Măgura Uroiului din județul Hunedoara.

Conform dispozițiilor art. 59 din Legea nr. 422/2001, în vigoare la data emiterii certificatului de urbanism, 1.06.2006, până la instituirea zonei de protecție a fiecărui monument istoric potrivit art. 8 se consideră zona de protecție suprafața delimitată cu o rază de 100 m în localități urbane, 200 m în localități rurale și 500 m în afară localităților, măsurată de la limita exterioară, de jur împrejurul monumentului istoric.

S-a apreciat că, deși zona de protecție a sitului respectiv nu era marcată vizibil, din punct de vedere legal ea se întinde de jur împrejurul sitului pe o rază de 500 m de la limita exterioară a acestuia, iar aceste dispoziții legale trebuiau cunoscute de reprezentanții legali ai reclamantei, care nu pot invoca necunoașterea legii. Aceasta cu atât mai mult cu cât din adresa nr. 2033 din 10 martie 2008 a Muzeului Civilizației Dacice și Romane rezultă la pct. 3 că în momentul deplasării în teren erau vizibile artefacte de natură arheologică, care potrivit disp.art. 4 alin. (4) din O.G. nr. 43/2000 trebuiau anunțate de către proprietar unității administrative aparținătoare. Din adresa nr. 259/1998 rezultă că Oficiul județean pentru patrimoniul cultural a instituit zona de protecție pentru monumentele istorice din județul Hunedoara.

Examinând Planul Urbanistic General aprobat prin H.C.L. nr. 12/2000 a Consiliului Local Rapoltu și planul de amplasare în zonă al ciupercăriei, s-a constatat că terenul afectat acestui proiect se află în imediata apropiere a două zone hașurate pe P.U.G. ca fiind zone arheologice, respectiv în nord cea mai apropiată zona 1 epoca romană și feudală, iar în E-SE zona 4 epoca bronzului, potrivit legendei. Având în vedere harta geologică și planul de încadrare în zonă întocmit de proiectantul contractat de reclamantă, ținând seama de scara de 1:5000 stabilită de proiectant, s-a constatat că de la limita terenului afectat ciupercăriei până la limita exterioară a sitului sunt aproximativ 200 m, iar până în zona mediană a sitului este o distanță de aproximativ 400 m, ambele distanțe fiind sub limita minimă de 500 m prevăzută de lege.

Coroborând această constatare cu împrejurarea rezultată din raportul de săpătură arheologică din care rezultă că reclamanta nu a prezentat un studiu geologic, precum și cu faptul că acest studiu nu s-a depus nici la dosar, tribunalul a conchis că reclamantei îi era cunoscută amplasarea terenului într-o zonă de protecție arheologică, acesta fiind și motivul pentru care nu a efectuat un studiu geologic la întocmirea documentației aferente obținerii certificatului de urbanism și autorizației de construire, ea urmărind eludarea legii. În plus, deși avea posibilitatea să continue demersurile pentru descărcarea arheologică a terenului, a preferat să sisteze lucrările, invocând faptul că proiectul ar fi devenit nerentabil, or, nimeni nu poate invoca propria culpă pentru a obține despăgubiri de la terțe persoane.

Împotriva sentinței primei instanțe a declarat apel reclamanta SC A. SRL, iar prin decizia nr. 88 din 2 noiembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă, s-a respins apelul.

În fundamentarea acestei decizii, instanța de apel a arătat că acțiunea dedusă judecății presupune întrunirea cumulativă a condițiilor răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998-999 C. civ. Reclamanta a identificat faptul juridic ilicit de cercetat ca reprezentând emiterea, cu nerespectarea dispozițiilor legale, a documentelor de aprobare a începerii investiției, certificatul de urbanism și autorizația de construire. S-a reținut că fiind vorba despre acte juridice administrative în sensul art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, emise de autoritățile publice pârâte în legătură cu investiția reclamantei, verificarea caracterului ilicit și vătămător al acestora, dar și repararea eventualei pagube pricinuite, este reglementată de legiuitor printr-o procedură specială stabilită prin art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, verificarea caracterului ilicit al unui asemenea act, indiferent de motivul ilicității acestuia, chiar pentru emiterea sa abuzivă, nu poate avea loc pe calea dreptului comun, prin eludarea dispozițiilor speciale menționate.

În lipsa constatării, în aceste condiții, a caracterului ilicit și vătămător al emiterii cu nerespectarea legii a actelor administrative menționate, condiția faptului juridic ilicit, pentru antrenarea răspunderii civile delictuale de drept comun reglementate de art. 998-999 C. civ., pe care reclamanta și-a întemeiat acțiunea, a fost apreciată ca nedovedită și, deci, neîntemeiată, fără a mai fi necesară examinarea celorlalte condiții din conținutul răspunderii civile delictuale.

Recursul declarat de reclamantă împotriva acestei decizii a fost admis prin decizia civilă nr. 916 din 11 martie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, cu consecința casării hotărârii din apel și trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În considerentele hotărârii sale, Înalta Curte a arătat contextul în care a fost promovată acțiunea în răspundere civilă delictuală a reclamantei, respectiv, ulterior soluționării prin respingere a unei alte acțiuni a acesteia, în contencios administrativ, îndreptată împotriva acelorași pârâți, în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004, având ca obiect solicitarea reclamantei de obligare a pârâților la emiterea unui act de plată a prejudiciului cauzat de imposibilitatea derulării proiectului.

S-a reținut că prin sentința civilă nr. 2951/CA/2008 pronunțată de Tribunalul Hunedoara, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului, s-a respins acțiunea în contencios administrativ, deoarece procedura instituită prin Legea nr. 554/2004 poate fi demarată numai atunci când este vorba de existența unui act administrativ prin care o persoană a fost vătămată într-un drept recunoscut de lege și, pentru identitate de rațiune, în cazul refuzul organului administrativ de a răspunde la o cerere, care trebuie să vizeze tot un act administrativ.

Acțiunea având ca obiect emiterea unui act prin care să se dispună plata unor sume de bani cu titlu de despăgubiri are caracter patrimonial, nefiind precedată de o acțiune în contencios administrativ pentru anularea unui act administrativ sau constatarea refuzului nejustificat de soluționare a unei cereri în termenul legal, motiv pentru care s-a apreciat că refuzul pârâtelor de a emite un act prin care să se dispună plata sumei totale de 2.062.377,51 lei nu este cenzurabil pe calea contenciosului administrativ, în judecarea litigiilor relative la aplicarea răspunderii delictuale fiind incidente normele dreptului comun.

De asemenea, s-a arătat că în fața instanței de fond, intimatul-pârât Consiliul Județean Hunedoara a invocat excepția autorității de lucru judecat, dat fiind că aceeași cauză a fost soluționată de Tribunalul Hunedoara în Dosarul nr. x/57/2008, prin pronunțarea sentinței nr. 2951/CA/2008 irevocabilă, precum și excepția inadmisibilității acțiunii întemeiată argumentând că reclamanta nu a obținut în prealabil o hotărâre judecătorească de anulare a certificatului de urbanism nr. 73/2006 și a autorizației de construire nr. 6/2007.

Prin încheierea din 17.03.2011 pronunțată de prima instanță, au fost respinse excepțiile invocate, reținându-se cu referire la excepția autorității de lucru judecat că nu există identitate de cauză, deoarece acțiunea ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/57/2008 al Tribunalului Hunedoara are ca temei de drept, Legea nr. 554/2004, iar acțiunea dedusă judecății în prezentul litigiu se întemeiază pe prevederile art. 998-999 C. civ.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, s-a reținut că acțiunea în răspundere civilă delictuală pe temeiul art. 998-999 C. civ. presupune verificarea elementelor pe care le implică o atare răspundere, iar lipsa unei sentințe de anulare a actului administrativ sau de constatare a refuzului se putea invoca doar într-un litigiu de drept administrativ întemeiat pe Legea nr. 554/2004.

Încheierea din 17.03.2011, prin care s-au soluționat aceste excepții nu a fost atacată cu apel, astfel că cele statuate prin aceasta au intrat în puterea lucrului judecat, dar cu toate acestea soluționarea apelului s-a realizat prin prisma excepției inadmisibilității acțiunii, cu consecința necercetării fondului cauzei.

Astfel, s-a reținut că instanța de apel nu a efectuat o cercetare efectivă a cauzei, în limitele apelului cu care a fost învestită, deoarece a reținut că, în absența verificării caracterului ilicit și vătămător al celor două acte administrative, certificatul de urbanism și autorizația de construire este de prisos verificarea modului în care prima instanță a apreciat asupra îndeplinirii de către cele două pârâte a obligațiilor legale invocate de reclamantă și care ar fi condus la emiterea actelor administrative în mod abuziv. S-a considerat că examinarea îndeplinirii sau neîndeplinirii dispozițiilor legale cu ocazia emiterii actelor administrative invocate revine instanței de contencios administrativ, nefiind de competența instanței de drept comun.

Întemeindu-se pe un astfel de raționament în fundamentarea deciziei pronunțate, s-a constatat că instanța de apel nu a ținut seama de faptul că excepția inadmisibilității acțiunii a fost soluționată prin încheierea din 17.03.2011 pronunțată de prima instanță și intrată în puterea lucrului judecat, ca urmare a neatacării acesteia odată cu fondul.

Contestația în anulare formulată de Consiliul Județean Hunedoara împotriva acestei decizii a fost respinsă prin decizia nr. 3903 din 5 decembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

În rejudecare cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă, sub nr. x/97/2009/a1.

Întrucât prin încheierea civilă nr. 2181 din 16 septembrie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în Dosar nr. x/1/2014 s-a admis cererea de strămutare a Dosarului nr. x/97/2009/a1 al Curții de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă, formulată de SC A. SRL s-a dispus strămutarea acestei cauze la Curtea de Apel Brașov, cu păstrarea actelor de procedură, rejudecarea pricinii a fost continuată în fața acestei din urmă instanțe de apel.

În rejudecare s-a administrat proba cu înscrisuri, respectiv certificatul de urbanism nr. 84 din 19 iulie 2007 emis de Consiliul Județean Hunedoara și actele care au stat la baza emiterii acestuia.

Curtea de Apel Brașov, secția civilă, a pronunțat decizia civilă nr. 1177 din 5 octombrie 2015 prin care a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 1834 din 19 mai 2011 a Tribunalului Hunedoara, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, apreciind că, hotărârea primei instanțe respectă dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Pe fondul cauzei, s-a reținut că raționamentul expus de apelantă în dovedirea existenței condițiilor angajării răspunderii civile delictuale ale intimaților nu are corespondent nici în starea de fapt conturată de probele administrate în cauză, nici în normele legale incidente.

Astfel, s-a reținut că Certificatul de urbanism nr. 73 din 1 iunie 2006 a fost emis de intimatul Consiliul Județean Hunedoara pe baza documentelor deținute la acea dată, iar ulterior a fost emisă autorizația de construire nr. 6 din 6 februarie 2007 de către Consiliul Județean Hunedoara, precum și autorizația de construire extindere alimentare cu apă și branșament nr. 22 din 26 aprilie 2007 de Primăria Rapoltu Mare.

După demararea lucrărilor de executare în baza autorizațiilor obținute s-a constatat existența în zonă a unor vestigii, situație ce a fost adusă la cunoștința intimatei Direcția Județeană pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național Hunedoara, care a emis somația nr. 806 din 11 iulie 2007 prin care s-a dispus oprirea lucrărilor până la obținerea certificatului de descărcare arheologică emis de Ministerul Culturii și Cultelor prin Comisia Națională de Arheologie.

În aceste împrejurări, între aceste părți, respectiv SC A. SRL și Direcția Județeană pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național Hunedoara s-a purtat o corespondență, soluția propusă de intimata Direcția Județeană pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național Hunedoara fiind scoaterea terenului din circuitul arheologic. Acest demers presupunea efectuarea, pe costul apelantei, a unor studii ce s-ar fi finalizat cu încetarea restricțiilor impuse și posibilitatea continuării investiției inițiate de apelantă.

Toate aceste demersuri ar fi costat, astfel cum a precizat intimata Direcția Județeană pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național Hunedoara aproximativ 90.000 lei, sumă modică în raport cu valoarea investiției și cu presupusul beneficiu realizat, indicat de apelantă la suma de 1.085.330 lei.

Instanța de apel a concluzionat însă că, în speță nu este îndeplinită nici una din condițiile angajării răspunderii civile delictuale a celor doi intimați, deoarece la data emiterii certificatului de urbanism și a autorizației de construire, în baza cărora reclamanta a început realizarea investiției, intimatul Consiliul Județean Hunedoara a avut în vedere datele existente la acel moment cu privire la terenul pe care urma să se efectueze investiția.

Identificarea pe teren, cu ocazia efectuării săpăturii preventive, a unor structuri și artefacte aparținând diferitelor epoci din preistoria și istoria veche a României nu poate fi însă imputat nici emitentului autorizației de construire, Consiliul Județean Hunedoara, nici autorității responsabile cu asigurarea protecției monumentelor istorice sau naturale - Direcția Județeană pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național Hunedoara, și nici reclamantei.

Potrivit art. 4 alin. (4) din O.G. nr. 43/2000, privind protecția patrimoniului arheologic și declararea unor situri arheologice ca zone de interes național, reclamanta avea obligația să anunțe autoritățile despre descoperirea vestigiilor și să sisteze orice lucrare până la lămurirea situației cu privire la aspectele descoperite. De asemenea, mai exista posibilitatea de a se efectua demersurile necesare pentru scoaterea terenului din circuitul arheologic, costul acestor demersuri fiind unul modic în raport cu valoarea investiției și cu beneficiul vizat a fi obținut.

În acest context, s-a apreciat că soluția pronunțată de prima instanță este corectă, neputând fi angajată răspunderea civilă delictuală a intimaților, care și-au exercitat atribuțiile legale în mod corespunzător, atât la data emiterii certificatului de urbanism și a autorizației de construire de către Consiliul Județean Hunedoara, cât și la momentul emiterii somației privind sistarea lucrărilor efectuate de apelantă, somație emisă de Direcția Județeană pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național Hunedoara.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanta SC A. SRL,iar prin decizia nr. 685 din 23 martie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, s-a admis recursul, s-a casat decizia recurată și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În argumentarea acestei soluții, s-a reținut că fapta ilicită imputată de reclamantă pârâților a constat în nerespectarea de către fiecare dintre aceștia a normelor legale ce instituiau în sarcina lor, potrivit competențelor proprii, obligații specifice de protecție a patrimoniului cultural. Cu referire la pârâta Direcția Județeană, norma legală indicată ca fiind încălcată a fost art. 60 alin. (2) din Legea nr. 422/2001, referitor la obligația de a informa proprietarii terenurilor despre sarcinile arheologice ce le grevează, iar în privința pârâtului Consiliul Județean Hunedoara, prevederea legală indicată a fost art. 31 alin. (3) lit. a) pct. 4 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, cu referire la obligația acestuia de a face mențiune despre includerea terenului în zona de protecție a sitului arheologic.

S-a reținut că reclamanta a susținut că fapta ilicită a pârâtului Consiliul Județean Hunedoara a constat în certificarea dreptului de construire pe terenul situat în extravilanul comunei Rapoltu Mare, cu încălcarea regimului juridic al monumentelor istorice și a normelor legale indicate, iar la originea acestei fapte ilicite se află nesocotirea obligațiilor legale arătate ce reveneau deopotrivă pârâtei Direcția Județeană și Consiliului Județean Hunedoara până la momentul emiterii certificatului de urbanism și autorizației de construire.

Totodată, s-a reținut că, argumentându-și decizia, curtea de apel motivează raportându-se la o stare de fapt străină cauzei, ce nu se regăsește nici în situația de fapt avută în vedere la pronunțarea hotărârii tribunalului, caz în care, în mod necesar, hotărârea de apel ar fi trebuit să prezinte motivele ce justifică modificarea stării de fapt și, implicit - cel puțin sub acest aspect - a considerentelor sentinței supuse controlului judiciar, dar nici în descrierea faptelor prezentate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată ori prin numeroasele note scrise depuse de aceasta la dosar, și nici în apărările pârâților realizate pe parcursul judecății.

Astfel, instanța de apel a identificat în mod eronat circumstanțele sistării proiectului al cărui titular este reclamanta, ca fiind date de descoperirea, după demararea lucrărilor de executare în baza autorizațiilor obținute, a unor vestigii, împrejurare de fapt pe care a apreciat-o ca nefiind imputabilă niciuneia din părțile litigante implicate, dar în raport de care a considerat că, în acord cu dispozițiile art. 4 alin. (4) din O.G. nr. 43/2000, năștea obligația în sarcina reclamantei de a anunța autoritățile despre descoperirea acelor vestigii și de a sista lucrările până la lămurirea situației.

Instanța de recurs a reținut însă că, ceea ce s-a reclamat prin cererea de chemare în judecată nu a fost un caz legat de o descoperire arheologică întâmplătoare, astfel cum, de altfel, a subliniat în mod constant reclamanta pe parcursul desfășurării litigiului, iar pozițiile părților litigante, prin apărările și probele administrate, nu au vizat o astfel de ipoteză.

S-a constatat că reținând această situație de fapt și analizând conduitele părților implicate, în raport de normele legale care reglementează cazul descoperirii arheologice întâmplătoare conform art. 4 alin. (4) din O.G. nr. 43/2000, curtea de apel a exercitat un control judiciar asupra unei hotărâri care se raportase la o cu totul altă stare de fapt, ignorând sau denaturând cauza reală a sistării proiectului investițional, care a fost comunicată reclamantei prin somația nr. 806 din 11 iulie 2007 emisă de pârâta Direcția Județeană, respectiv executarea unor lucrări de excavare la obiectivul „Ciupercărie” din zona sitului arheologic de la Uroi, sit aflat pe Lista Monumentelor istorice 2004, având Codul HD-I-a-A-032040, fără avizul Ministerului Culturii și Cultelor.

Împrejurarea că reclamanta a fost ulterior supusă procedurii obținerii unui certificat de descărcare de sarcină arheologică, reglementată de dispozițiile art. 5 din O.G. nr. 43/2000, care a presupus efectuarea unei activități de cercetare arheologică preventivă și care s-a soldat cu descoperirea de vestigii aparținând diferitelor epoci din preistoria și istoria veche a României, nici nu este de natură să califice această situație ca fiind aceea a unei descoperiri arheologice întâmplătoare, în sensul dispozițiilor O.G. nr. 43/2000, dar nici nu justifica efectuarea de către instanța de apel a cercetării judecătorești asupra unei situații de fapt neavută în vedere la pronunțarea hotărârii de primă instanță, neinvocată prin cererea reclamantei sau prin apărările efectuate în cauză de către părți. De altfel, momentul descoperirii de artefacte în subsolul terenului afectat de reclamantă realizării proiectului său investițional este ulterior faptelor ilicite imputate pârâtelor și care ar fi trebuit să facă obiectul cercetării judecătorești a instanțelor.

S-a mai reținut că descoperirea de vestigii arheologice de importanță istorică, ulterior supunerii reclamantei procedurii de obținere a certificatului de descărcare de sarcină arheologică, constituie un element factual fără nicio consecință ori importanță în datele de fapt ale cazului de răspundere civilă delictuală. Fapta ilicită imputată pârâților a vizat nerespectarea obligațiilor legale ce reveneau acestora până la momentul emiterii certificatului de urbanism și a autorizației de construire, obligații instituite pentru protejarea patrimoniului cultural național prin Legea nr. 422/2001 și prin legislația adiacentă, reflectată în emiterea celor două acte administrative care au atestat dreptul reclamantei de a construi pe un teren situat în zona de protecție a unui sit arheologic - monument istoric, în lipsa avizului Ministerului Culturii.

S-au constatat că sunt fondate criticile recurentei prin care s-a susținut că, fără a analiza starea de fapt și de drept dedusă judecății, instanța de apel cu o motivare străină cauzei și fără a examina raporturile juridice dintre părți prin prisma susținerilor reclamantei, a apărărilor și probelor din dosar, a omis verificarea normelor legale invocate ca fiind încălcate de pârâți, a aplicat dispoziții legale neinvocate de părți și neincidente speței [art. 4 alin. (4) din O.G. nr. 43/2000 sau art. 6 alin. (1) din Legea nr. 51/1991], pronunțând o hotărâre nelegală.

Instanța de recurs a mai reținut că lipsește deciziei atacate orice analiză referitoare la statutul juridic special al terenului afectat investiției demarate de recurenta-reclamantă și la obligațiile legale decurgând din acest statut care incumbau celor doi intimați-pârâți, potrivit normelor legale invocate de parte atât prin cererea de chemare în judecată, cât și prin notele și concluziile scrise depuse de aceasta la dosar, care nu conțin temeiuri juridice noi ale acțiunii acesteia, fundamentată, de altfel, pe dispozițiile art. 998-999 C. civ., și în care sunt menționate toate obligațiile a căror încălcare a fost imputată fiecăruia dintre cei doi pârâți.

Totodată, s-a reținut că instanța de apel nu a făcut nicio referire la obligațiile legale stabilite pe baza normelor legale invocate de către recurentă, intimaților și a căror nesocotire a condus la certificarea greșită a dreptului său de construire, prin nesocotirea regimului juridic real al terenului și prin încălcarea normelor legale în materia protecției patrimoniului cultural.

Astfel, susținerilor reclamantei privitoare la nesocotirea de către pârâți a obligațiilor legale li s-a răspuns de către instanța de apel prin considerentul potrivit căruia certificatul de urbanism și autorizația de construire în temeiul cărora reclamanta a început realizarea investiției au fost emise pe baza datelor deținute de Consiliul județean Hunedoara la acel moment cu privire la terenul în cauză.

Or, cercetarea judecătorească a cauzei în raport de problematica litigiului, ar fi trebuit să determine dacă documentația care a stat la baza eliberării certificatului de urbanism și a autorizației de construire ar fi trebuit să conțină și alte date privind situația juridică a terenului în cauză, atestat prin înscrisurile emanate de la pârâta Direcția Județeană ori structura centrală - Ministerul Culturii ca fiind situat în zona de protecție a sitului arheologic Măgura Uroiului, clasificat ca monument istoric prin includerea acestuia în baza art. 2 din O.G nr. 27/1992 în Lista Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice (LMASI) din 1991-1992, lista LMASI pentru județul Hunedoara fiind comunicată Prefecturii Județului Hunedoara cu adresa nr. 6380 din 20 noiembrie 1991.

S-a mai reținut că decizia atacată nu răspunde nici argumentelor suplimentare invocate de reclamantă în fața instanței de apel, întemeiate pe existența certificatului de urbanism nr. 84 din 10 iulie 2007 emis de aceeași autoritate - Consiliul Județean Hunedoara, cu referire la același teren și pe baza aceleiași documentații urbanistice, care însă menționează de data aceasta regimul juridic și arheologic al terenului, evidențiind includerea sa în zona de protecție a sitului Uroi, aspect al cauzei rămas nedezlegat de către instanțe și care a făcut obiectul controversei între părți, în apărările formulate chiar de emitentul actului menționat.

Prin urmare, s-a constatat că este fondat motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât, deși formal hotărârea expune un raționament acesta este cu totul străin problematicii speței, astfel cum a fost conturată prin cererea de chemare în judecată și prin apărările dezvoltate în proces de cei doi pârâți.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 1585/Ap din 9 noiembrie 2016, Curtea de Apel Brașov, secția civilă, a admis apelul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva sentinței civile nr. 1834 din 19 mai 2011 a Tribunalului Hunedoara, pe care a schimbat-o în sensul că a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Județean Hunedoara și Direcția Județeană pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național Hunedoara, a obligat în solidar pârâții la plata daunelor produse reclamantei în cuantum de 237.251,55 lei și la plata cheltuielilor de judecată efectuate în apel și recurs, în cuantum de 43.060,15 lei.

Arată instanța de apel că în rejudecarea cauzei s-au solicitat apelantei în ședința publică din 08.06.2016, lămuriri cu privire la prejudiciul produs, respectiv partea din prejudiciu produs până la emiterea somației de încetare a lucrărilor și cel produs după această dată și că potrivit îndrumărilor date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia de casare a fost completat probatoriul administrat.

În motivarea soluției pronunțate, s-a reținut că reclamanta a solicitat repararea prejudiciului produs de către pârâți prin nerespectarea obligațiilor legale referitoare la includerea terenului din extravilanul comunei Rapoltu Mare în zona de protecție a sitului arheologic Uroi și la informarea proprietarilor asupra sarcinii arheologice care îl grevează, cuprinse în dispozițiile art. 31 alin. (3) lit. a) pct. 4 din Normele de aplicare a Legii nr. 51/1990 și ale art. 60 alin. (2) din Legea nr. 422/2001.

În ceea ce privește fapta ilicită imputată Consiliului Județean constând în certificarea dreptului de construire pe terenul situat în extravilanul comunei Rapoltu Mare, conform art. 31 alin. (3) lit. a) pct. 4 din Normele de aplicare a Legii nr. 50/1991 s-a reținut că, intimatul-pârât Consiliul Județean a emis certificatul de urbanism nr. 73 din 01 iunie 2006, pe baza documentației deținute la acea dată, din care rezultă că pentru terenul situat în extravilanul comunei Rapoltu Mare, înscris în CF nr. 72 M, regimul juridic, economic și tehnic permite efectuarea de lucrări specifice în domeniul agricol, respectiv a proiectului tehnic „Ciupercărie pentru cultură în sisteme intensiv a ciupercilor Pleurotus”.

Ulterior, pârâtul Consiliul Județean a emis Autorizația de construire nr. 6 din 06 februarie 2007 prin care a autorizat executarea lucrărilor de construire a ciupercăriei pe terenul respectiv.

După demararea lucrărilor, pârâta Direcția Județeană pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național Hunedoara a emis somația nr. 806 din 11 iunie 2007 prin care s-a dispus oprirea lucrărilor până la obținerea certificatului de descărcare arheologică motivat de faptul că obiectivul se află în zona Sitului arheologic de la Uroi, sit arheologic aflat pe Lista Monumentelor Istorice 2004, având codul LMI 2004 HD-I-a-A-03204.

Reclamanta a inițiat demersurile necesare în vederea obținerii acestui certificat de descărcare arheologică, însă potrivit Raportului de săpătură arheologică preventivă nr. 4122 din 12 septembrie 2007, în urma efectuării săpăturii preventive au apărut structuri și artefacte din preistoria și istoria veche a României, fapt pentru care s-a propus continuarea cercetărilor arheologice.

La data de 19 iulie 2007, pârâtul Consiliul Județean Hunedoara a emis Certificatul de Urbanism nr. 84 în care se certifică faptul că imobilul pe care urma să se efectueze investiția este situat în zona sitului arheologic de la Uroi, aflat pe Lista monumentelor istorice 2004, potrivit Anexei la Ordinul nr. 2314/2004 al M.C.C.

Prin urmare, arată instanța de apel, pârâtul Consiliul Județean a emis nelegal certificatul de urbanism nr. 73 din 1 iunie 2006, fără a indica în cuprinsul acestui act faptul că imobilul este situat în zona sitului arheologic Uroi.

Apărările pârâtei în sensul că potrivit adresei nr. 2033/2009 a Muzeul Civilizației Dacice și Romane Deva în momentul deplasării pe teren a echipei de arheologi erau vizibile artefacte arheologice, astfel că, în fapt, este vorba despre o descoperire arheologică întâmplătoare, că în extrasul de CF nu era indicată obligația privind folosința monumentului istoric și că Direcția Județeană pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național Hunedoara și-a îndeplinit obligația de cadastrare a monumentelor istorice, fapt pentru care apelanta nu și-a putut îndeplini obligația de cuprindere în Planul de Amenajare a Teritoriului Județean a monumentelor istorice, a fost înlăturată de instanța de apel.

Totodată pârâta a mai susținut că nici PUG-ul Rapoltu Mare din 2000, nici Avizul Primarului comunei Rapoltu Mare nr. 520/2006 nu fac referire la existența unei servituți, reclamantul avea obligația anunțării Direcției Județene pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național Hunedoara în cazul descoperirii de artefacte și în Ordinul MCC se indică orașul Simeria, nu comuna Rapoltu Mare.

Aceste apărări s-au apreciat a fi nefondate, reținându-se că ceea ce a dus la oprirea lucrărilor nu este o descoperire arheologică întâmplătoare ci, situarea imobilului în perimetrul Sitului Arheologic Uroi, iar faptul că ulterior s-au descoperit artefacte nu putea conduce la sistarea anterioară a lucrărilor.

Procedura clasării unui imobil aflat pe Lista monumentelor istorice nu este obligatorie, iar pârâtul se putea apăra doar în situația în care în certificatul de urbanism nr. 73 din 01 iunie 2006 prevedea regimul juridic al terenului. De altfel, parcurgerea acestei proceduri nu garantează scoaterea imobilului de sub servitute, față de împrejurarea că închiderea a fost determinată de existența descoperirilor anterioare.

S-a mai reținut că faptul că alte instituții precum Direcția Județeană pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național Hunedoara, Consiliul Local al comunei Rapoltu Mare nu și-au îndeplinit obligațiile impuse de lege nu are relevanță, în condițiile în care pârâtul Consiliul Județean Hunedoara avea obligația cuprinderii în Planul de Amenajare a Teritoriului Județean a tuturor monumentelor istorice.

Art. 31 alin. (3) lit. a) pct. 4 din Normele de aplicare a Legii nr. 50/1991 se referă la înscrierea în certificatul de urbanism a „informațiilor cunoscute”, informația că imobilul respectiv este situat în zona de protecție a sitului arheologic de la Uroi trebuia cunoscută chiar de pârât și valorificată prin cuprinderea ei în Planul de Amenajare a Teritoriului Județean.

Astfel, instanța de apel a constatat că pârâtul a săvârșit fapta ilicită imputată, cu vinovăție, în materie delictuală aceasta putând îmbrăca forma celei mai ușoare culpe și că prin aceasta a produs un prejudiciu reclamantei.

În privința pârâtei Direcția Județeană pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național Hunedoara, fapta ilicită imputată acesteia s-a reținut a fi încălcarea art. 60 alin. (2) din Legea nr. 422/2001 referitoare la obligația de a informa proprietarii terenurilor despre sarcinile arheologice care le grevează și, respectiv de înștiințare a proprietarilor terenurilor asupra regimului juridic special al acestora.

De asemenea, art. 9 din Legea nr. 422/2001 impune obligația ca pentru fiecare monument istoric să se instituie o zonă de protecție delimitată pe baza reperelor topo geografice prin care se asigură conservarea integrală și punerea în valoare a monumentului.

Cum în cauză, actul normativ care clasifică situl arheologic ca fiind monument istoric, indică la adresă doar „Măgura Uroiului”, s-a apreciat că trebuia identificat faptic acest sit, și după identificare fiind posibilă aplicarea dispozițiilor art. 59 din Legea nr. 422/2001, care indică o zonă de protecție de 500 m de la limita exterioară, de jur-împrejurul monumentului istoric, fiind evident că în lipsa indicării limitei exterioare, nu se putea stabili zona de protecție a sitului arheologic.

Deși pârâta s-a apărat susținând că și-a îndeplinit obligațiile legale, prin adresa nr. 22 din 13 ianuarie 1998 s-a acordat Aviz favorabil pentru Planul de Amenajare a Teritoriului Județean Hunedoara și s-a recomandat ca pentru stabilirea fiecărei zone de protecție să fie consultat Muzeul din Deva, or, Muzeul din Deva a semnalat încă din 12.04.2000 faptul că „pentru delimitarea exactă a zonei de protecție la monumentele din zona este necesară cercetarea de teren și documentarea, fapt pentru care consideră oportun încheierea unui contract - protocol”.

Față de aceste considerente, instanța de apel a constatat că și pârâta Direcția Județeană pentru Cultură se face vinovată de săvârșirea faptei ilicite imputate, faptă ce a cauzat reclamantei un prejudiciu.

În ceea ce privește însă, prejudiciul produs, s-a constatat că reclamanta a indicat faptul că a pierdut finanțarea SAPARD, a efectuat cheltuieli cu investiția, a efectuat un împrumut care trebuie restituit împreună cu dobânzi și comisioane și că nu a realizat beneficiul urmărit, or, față de faptele ilicite reținute, nu se puteau produce alte daune decât cele în legătură cu efectuarea investițiilor și cu suportarea costurilor creditului.

S-a mai reținut că în lipsa faptelor ilicite, în condițiile în care pârâtele și-ar fi îndeplinit obligațiile legale, oricum investiția nu s-ar fi realizat așa cum a fost planificată, ceea ce ar fi dus la evitarea unor cheltuieli, însă, în aceste condiții nu s-ar fi putut obține o finanțare SAPARD pentru respectiva investiție și nu ar fi putut fi realizat niciun beneficiu din aceasta.

În ceea ce privește creditul contractat, s-a constatat că sumele respective de bani au intrat în patrimoniul reclamantei astfel că în mod firesc aceasta trebuie să restituie respectivul împrumut.

S-a mai constatat și faptul că din raportul de expertiză contabilă efectuat în fața primei instanțe rezultă că reclamanta a efectuat cheltuieli pentru investiția ce urma să fie efectuată, în cuantum de 231.855,26 lei și că a avut de suportat dobânzi și comisioane de 5.39629 lei sumă obținută din valoarea de 112.406,68 lei indicată ca fiind prejudiciul rezultat ca urmare a autorizării creditului și, suma de 107.010,39 lei creanțe credit restant astfel că daunele materiale produse sunt în cuantum total de 237.251,55 lei.

În ceea ce privește daunele morale solicitate, s-a constatat că reclamanta nu a indicat prejudiciul moral produs pentru care se solicită reparație, astfel că acestea nu s-au acordat.

Împotriva deciziei civile nr. 1585/Ap din 9 noiembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, au declarat recurs reclamanta SC A. SRL și pârâții Consiliul Județean Hunedoara și Direcția Județeană pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național Hunedoara.

1. Prin recursul declarat, reclamanta SC A. SRL a invocat dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate și a sentinței primei instanțe, cu consecința admiterii acțiunii și în ceea ce privește daunele materiale și morale în integralitatea lor.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că deși aparent hotărârea recurată tinde la verificarea și analizarea cererii de despăgubiri formulată de către aceasta, motivarea este străină poziției procesuale a acesteia, nu analizează în concret prejudiciul produs și cuantificarea acestuia prin raportare la întreaga probațiune administrată în cauză și în mod special a celor doua rapoarte de expertiză cu completările aferente.

În acest context, apreciază recurenta-reclamantă că instanța de apel, fără a analiza starea de fapt și de drept invocată, a făcut o motivare străină de natura cauzei și nu a analizat raporturile juridice dintre părți prin prisma susținerilor recurentei, a apărărilor și a probelor de la dosar, cuantificarea prejudiciului nefiind justificată raportat la solicitările reclamantei și concluziilor expertizei efectuate în cauză.

Procedând astfel, instanța de apel a încălcat și dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care reglementează dreptul pârâților la un proces echitabil.

Recurenta arată că ulterior demarării investiției a fost nevoită să renunțe la aceasta, pentru cauze deja existente la momentul inițial, acest fapt fiind determinat de conduita culpabilă a intimaților, care și-au încălcat obligațiile prevăzute de lege în materia protecției patrimoniului cultural, cauzându-i o serie de prejudicii, materiale și morale. Valoarea despăgubirilor solicitate și justificarea acestora fiind reluată în dezvoltarea criticilor, cu motivarea că instanța de apel a omis analiza efectivă a acestora și dezvoltarea raționamentului care a determinat adoptarea deciziei pronunțate.

Invocând dispozițiile art. 1084 C. civ., recurenta-reclamantă a arătat că finalitatea daunelor-interese constă în repararea integrală a prejudiciului cauzat, prin acordarea pierderilor efective și a câștigului nerealizat.

În ceea ce privește beneficiul nerealizat, a arătat recurenta că acesta a fost calculat în funcție de ofertele prealabile existente la data demarării proiectului, precum și de perioada de valabilitate a contractului cu Agenția SAPARD, iar expertul agricol a determinat producția ce se putea obține pe perioada de 5 ani după finalizarea proiectului și realizarea investiției, valoarea de piață și beneficiul net ce s-ar fi putut realiza.

În aceste condiții, arată recurenta, pârâții, prin conduita lor culpabilă i-au creat o falsă reprezentare în stabilirea strategiei de dezvoltare a societății determinând implicarea acesteia în derularea unor proiecte de anvergură, care ulterior s-au dovedit imposibil de realizat deoarece oportunitatea ivită nu s-a mai putut realiza generând și prejudicii de natură materială și morală.

Totodată, a arătat recurenta că i s-a produs un prejudiciu moral, de imagine, litigiul fiind intens mediatizat, fiind în imposibilitate de a mai desfășura activitate în considerarea incidentelor de plată survenite și fără a mai prezenta bonitatea necesară în vederea accesării unor credite sau stabilirea relațiilor de afaceri.

În ceea ce privește daunele morale, a arătat recurenta că acestea au fost cauzate de faptul că imposibilitatea de restituire a creditului a avut drept rezultat înscrierea sa în Centrala Riscurilor Bancare, cu consecința lezării ireversibile a imaginii sale, iar față de complexitatea cauzei și consecințele conduitei intimaților, a apreciat cuantumul acestora la suma de 300.000 lei.

În acest sens invocă hotărârea din 1 decembrie 2005 pronunțată de C.E.D.O. în cauza Mașiniexportimport Industrial Group SA contra României și cauza Tolstoy Milaseavky contra Regatului Unit.

În argumentarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susținut recurenta că sub aspectului modului de soluționarea a cererii de despăgubiri hotărârea este lipsită de temei legal fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor legale care guvernează răspunderea civilă delictuală sub aspectul modului de reparare a prejudiciului.

Astfel, a arătat recurenta că din anul 1999 până în anul 2006 respectiv 2007, data emiterii certificatului de urbanism și a autorizației de construire, intimații prin încălcarea legii nu au procedat la reactualizarea planului de amenajare a teritoriului și regulamentelor urbanistice, atitudine ce a condus la crearea aparenței legalității cadrului necesar pentru demararea proiectului investițional a cărui realizare a fost împiedicată de conduita culpabilă a pârâților. Despăgubirilor solicitate și justificarea acestora fiind reluată în dezvoltarea criticilor cu motivarea că instanța de apel a omis analizarea efectivă a acestora și dezvoltarea raționamentului care a determinat adoptarea soluției pronunțate.

În final, a arătat recurenta-reclamantă că hotărârea este criticabilă și din perspectiva modului de aplicare a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., având în vedere că modul de soluționare a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată este doar parțial justificat impunându-se acordarea cheltuielilor integral efectuate în toate ciclurile procesuale.

2. Pârâtul Consiliul Județean Hunedoara prin recursul declarat a invocat dispozițiile art. 304 pct. 3, 7, 8 și 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, cu consecința casării, respectiv modificării deciziei recurate, în sensul respingerii acțiunii reclamantei.

În argumentarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că instanța de apel își întemeiază motivarea pe emiterea nelegală a Certificatului de Urbanism nr. 73/2006, or, competența în materia emiterii nelegale a unui act administrativ revine instanței de contencios administrativ, în conformitate cu art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Astfel, recurentul arată că, prin motivarea dată în cuprinsul deciziei, sunt încălcate normele privitoare la competența materială a instanțelor, norme care au un caracter de ordine publică, conform art. 159 C. proc. civ., sancțiunea aplicabilă fiind nulitatea hotărârii potrivit art. 105 același cod, iar nulitatea fiind de ordine publică poate fi invocată în orice stare a pricinii, în conformitate cu art. 108 C. proc. civ..

Recurentul-pârât a arătat că instanța a motivat hotărârea recurată pe considerentele unei acțiuni în contencios administrativ, acțiune cu care nu a fost, de altfel, învestită, ajungând la concluzia că actul administrativ emis de Consiliul Județean este nelegal, deși prin apărările formulate a subliniat faptul că legalitatea unui act administrativ nu poate fi cercetată decât printr-o acțiune în contencios administrativ, iar cele două acte emise nu au fost niciodată constatate ca nelegale de către o instanță de contencios administrativ.

Cu privire la fapta ilicită constând în emiterea nelegală a actelor administrative, a arătat recurentul că aceasta nu există având în vedere că nu s-a constatat printr-o hotărâre judecătorească definitivă nelegalitatea acestora, iar instanța civilă nu poate constata nelegalitatea unor acte administrative.

Nici fapta ilicită a neincluderii monumentelor istorice în Planul de Amenajare a Teritoriului, apreciază recurentul că nu-i este imputabilă deoarece acest plan avea avizul favorabil al specialiștilor din cadrul Oficiului Județean pentru Patrimoniu Cultural, acordat prin adresa nr. 22/1998, fără existența vreunei înștiințări de la Direcția Județeană pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Hunedoara despre instituirea zonei de protecție a monumentelor istorice, cum de altfel nu exista nici un cadastru al monumentelor istorice care să cuprindă o delimitare după repere topografice a monumentelor și a zonelor de protecție ale acestora.

A mai arătat recurentul că deși Lista Monumentelor Istorice a fost publicată în M. Of. în anul 2004, doar în anul 2010, s-a aprobat prin Ordinul Ministrului Culturii și Patrimoniului Național nr. 2361/2010, modificarea anexei nr. 1 la Ordinul Ministrului Culturii și Cultelor nr. 2314/2004, în această nouă Listă a Monumentelor Istorice fiind înscris situl arheologic de la Uroi, sat aparținător Uroi, oraș Simeria; sat Rapoltu Mare, comuna Rapoltu Mare - fără datare.

În anul 2010, s-a localizat acest sit și în satul Rapoltu Mare, comuna Rapoltu Mare, dar nici de această dată nu a existat o delimitare topografică vizată de O.C.P.I. Hunedoara, iar potrivit prevederilor art. 8 alin. (3) din O.G. nr. 43/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Ministerul Culturii și Cultelor și serviciile sale deconcentrate aveau obligația să solicite Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară Hunedoara documentele necesare, pe orice tip de suport, pentru realizarea Listei Monumentelor Istorice și a Repertoriului arheologic național.

Astfel, Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Hunedoara ar fi inclus în cadastrul de specialitate zonele protejate, potrivit art. 8 din O.G. nr. 43/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Recurentul susține că autorizația de construire s-a emis pe baza PUG-ului Rapoltu Mare, aprobat prin Hotărârea Consiliului Local al comunei Rapoltu Mare nr. 12/2000, imobilul în cauză nefiind situat în sit și nici în zona de protecție a acestuia iar beneficiarul autorizației de construire avea obligația înștiințării Direcției Județene pentru Cultură, precum și pe emitentul autorizației asupra oricăror descoperiri arheologice, fapt înscris în autorizație la lit. p) pct. 5, și desigur asupra artefactelor care erau vizibile chiar la suprafață, obligație înscrisă și la art. 11 din Contractul de execuție de lucrări nr. 79 din 18 aprilie 2007.

În consecință, a arătat recurentul că, deși instanța a fost sesizată cu a acțiune în răspundere civilă delictuală, își întemeiază motivarea pe analiza legalității unor acte administrative, interpretând greșit actele juridice deduse judecății, schimbând natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic ale acestora, ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

În acest mod, arată recurentul prin decizia atacată, instanța de apel a nesocotit limitele impuse de art. 129 C. proc. civ. și art. 52 din Constituția României, raportat la art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004.

A mai arătat recurentul că instanța de apel a reținut în mod eronat situația de fapt, ajungând la concluzia că nu a fost vorba de vreo descoperire arheologică întâmplătoare și că ulterior deplasării în teren a echipei de arheologi, s-au descoperit artefacte, în fapt, aceste artefacte erau deja vizibile la momentul vizitei în teren a echipei de arheologi, după cum rezultă din probatoriul depus la dosar.

Apreciază recurentul că un alt motiv de nelegalitate a deciziei constă în analiza sumară a condițiilor răspunderii civile delictuale, prin prisma reexaminării acțiunii de fond și în limitele apelului cu care a fost investită, precum și lipsa cercetării aspectelor invocate, în acest sens, în apărare și în concordanță cu probatoriul existent la dosar, a susținerilor și apărărilor formulate, în conformitate cu dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. și a dispozițiilor instanței de recurs potrivit deciziei nr. 685 din 23 martie 2016.

Astfel, a arătat recurentul că, din analiza fapte ilicite, lipsește argumentarea explicită a întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale, respectiv prejudiciul produs, raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu și vinovăție.

Sub acest aspect, a arătat recurentul că instanța nu a ținut cont de întrunirea tuturor condițiilor legate de prejudiciu și anume ca acesta să fie cert, direct și să nu fi fost reparat de către un terț. Astfel, în conformitate cu cap. 7 art. 7.1 din Contractul de credit ipotecar pentru cofinanțarea ajutorului nerambursabil, pe care reclamanta l-a încheiat la 06 iunie 2007, aceasta s-a obligat la încheierea asigurării pentru riscul nefinalizării construcției și ca urmare și-ar fi putut acoperi partea din creditul acordat în situația în care construcția a fost stopată.

În privința vinovăției, instanța de apel nu a motivat cum se aplică această condiție în cazul invocării culpei unor instituții, autorități ale administrației publice chemate în judecată, în raport de faptele pretinse de către reclamantă.

De asemenea, a arătat recurentul că prin decizia atacată nu face referire la oprirea voluntară a execuției lucrărilor, fapt care exonerează de culpă pârâții, reclamanta asumându-și riscul producerii prejudiciului, în această situație fiind incidentă cauza exoneratoare de răspundere civilă delictuală, constând în fapta victimei sau a terțului.

Or, susține recurentul că pe de o parte, nu se poate reține culpa sa atât timp cât însăși reclamanta a contribuit în mod esențial la producerea prejudiciului prin oprirea voluntară a lucrărilor și renunțarea la continuarea proiectului său, iar pe de altă parte, posibilitatea de a cuprinde în planurile de amenajare a teritoriului Județului Hunedoara a monumentelor istorice și a zonelor de protecție, este indisolubil legată de realizarea în prealabil a procedurii de clasare, de inventariere și evidențiere a acestora, cu instituirea cadastrului monumentelor istorice, obligație care cade în sarcina Direcției Județene pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național Hunedoara.

Recurentul a precizat că din această perspectivă nici raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu nu este dovedit, astfel că nu sunt îndeplinite condițiile pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.

În susținerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a arătat că argumentul reținut de instanța de apel referitor la obligația sa de a cuprinde în Planul de Amenajare a Teritoriului Județean a tuturor monumentelor istorice este greșit raportat la prevederile art. 39 și 42 din Legea nr. 350/2001, cu atât mai mult cu cât zona de protecție a sitului nu era instituită și nici delimitată topografic.

Recurentul a precizat că fapta imputată, respectiv nerespectarea obligației de a cuprinde regimului juridic al imobilului în Certificatul de urbanism nr. 73/2006, nu există, deoarece în conformitate cu art. 31 alin. (3) lit. a) din Normele de aplicare ale Legii nr. 50/1991, aprobate prin Ordinul nr. 1430/2005, în Certificatul de urbanism se înscriu informațiile cunoscute de emitent la data emiterii extrase din documentațiile de urbanism și din regulamentele de urbanism aferente, avizate și aprobate potrivit legii, sau în lipsa acestora din Regulamentul General de Urbanism aprobat prin H.G. nr. 525/1996, republicată, însă documentațiile de urbanism nu se întocmesc de Consiliul Județean, ci de consiliile orășenești și comunale, în speță fiind vorba de planul urbanistic general al comunei Rapoltu Mare. De altfel, nici extrasul de carte funciară sau PUG-ul comunei Rapoltu Mare nu menționează că terenul pentru care se solicita certificatul de urbanism era inclus în Lista Monumentelor Istorice 2004.

O altă interpretare greșită a textului legal este aceea potrivit căreia s-a reținut că procedura clasării unui imobil aflat pe Lista monumentelor istorice nu este obligatorie, iar pârâtul se putea apăra doar în situația în care Certificatul de urbanism nr. 73/01.06.2006 prevedea regimul juridic al terenului. Or, potrivit prevederilor Legii nr. 422/2001, procedura de clasare a monumentelor istorice nu este una facultativă, ci imperativă, după cum rezultă din art. 1 al legii.

Din această perspectivă, a apreciat recurentul că este incident și motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., având în vedere că în ipoteza în care s-ar considera că procedura clasării nu este obligatorie, atunci, în conformitate cu textul legal menționat, bunul imobil nici nu ar fi putut avea regim de monument istoric, deoarece acest regim juridic este conferit doar prin clasarea lui, iar această clasare nu era necesar a fi efectuată. Acest argument este contrazis chiar prin motivarea instanței în sensul că bunul este cuprins pe Lista monumentelor istorice din anul 2004, potrivit Anexei la Ordinul nr. 2314/2004 al Ministerului Culturii și Cultelor.

În dezvoltarea aceluiași motiv de nelegalitate, recurentul a susținut că decizia atacată cuprinde motive contradictorii în ceea ce privește culpa pârâților.

Altfel, s-a menționat referitor la culpa D.J.C.C.P că aceasta constă în nerespectarea art. 60 alin. (2) din Legea nr. 422/2001 cu privire la obligația de a informa proprietarii terenurilor despre sarcinile arheologice care le grevează și despre regimul juridic special ale acestora și în nerespectarea dispozițiilor art. 9 din aceeași lege referitoare la instituirea zonei de protecție delimitată pe bază de repere topografice, concluzionând că această obligație nu s-a realizat și că în lipsa indicării limitei exterioare nu putea fi stabilită zona de protecție a sitului arheologic. Această motivare exclude prin ea însăși culpa Consiliului Județean Hunedoara, care în lipsa delimitării zonei de protecție nu avea ce zonă să prevadă în Planul de amenajare teritorială și nici nu putea să certifice existența imobilului în perimetrul acestei zone.

A mai susținut recurentul că o altă contradicție în argumentarea instanței de apel este cea referitoare la concluzia obligativității includerii în P.A.J.T. a monumentelor istorice, obligație care cade în sarcina Consiliului Județean Hunedoara, cu motivarea dată la pag. 12 din decizia recurată, prin care instanța apreciază, de data aceasta în mod corect, că trebuia identificat faptic acest sit și abia după această identificare putându-se aplica dispozițiile art. 59 din Legea nr. 422/2001, care indică o zonă de protecție de 500 m de la limita exterioară de jur împrejurul monumentului istoric. Or, nu se poate constata culpa Consiliului Județean Hunedoara de a nu include în PAJT zonele monumentelor istorice, atât timp cât aceste zone nu sunt evidențiate și delimitate faptic.

Un ultim aspect criticat de recurent este cel legat de lipsa motivării cheltuielilor de judecată admise în cuantum de 43.060,55 lei, în sensul că instanța nu arată ce reprezintă aceste cheltuieli și deși admite în parte, pretențiile reclamantei, în proporție de mai puțin de 10 % din valoarea solicitată prin acțiunea civilă, cheltuielile au fost admise în totalitate, cu încălcarea dispozițiilor art. 276 C. proc. civ.

3. Prin recursul formulat recurenta-pârâtă Direcția Județeană pentru Cultură Hunedoara a invocat dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii recurate, în sensul de a dispune respingerea apelului reclamantei, cu cheltuieli de judecată.

În dezvoltarea motivelor de nelegalitate invocate, recurenta a arătat că instanța de apel a apreciat ca fiind relevantă sub aspectul culpei sale împrejurarea că nu s-a identificat faptic perimetrul sitului în funcție de care urma să se stabilească zona de protecție însă din hotărârea atacată, nu rezultă care este temeiul de drept pe care se fundamentează culpa sa, care este obligația legală pe care a încălcat-o, săvârșind astfel o faptă ilicită.

A arătat recurenta că deși instanța de apel reține că fapta ilicită ce-i este imputată o reprezintă încălcarea art. 60 alin. (2) din Legea nr. 422/2001 referitoare la obligația de a informa proprietarii terenurilor despre regimul juridic special al acestora și despre sarcinile care le grevează, considerentele care formează convingerea instanței în ce privește culpa sa nu au nici o legătură cu prevederile articolului de lege despre care se susține ca l-ar fi încălcat.

Terenul în discuție nu este monument istoric, ci se află în zona de protecție instituită de jur împrejurul sitului, or, în aceste condiții, apreciază recurenta că nu se poate reține în sarcina sa încălcarea obligației prevăzută de art. 60 din Legea nr. 422/2001.

Tot referitor la fapta ilicită, a arătat recurenta că acțiunea reclamantei s-a întemeiat în ceea ce o privește pe faptul că ar fi încălcat prevederile art. 60 din lege, cu toate acestea, în motivele de apel s-a arătat pentru prima dată în această cauză, că de fapt culpa sa constă în nesocotirea obligației legale de delimitare faptică sau scriptică a monumentului istoric în zona de protecție a căruia a fost amplasată lucrarea, motive ce în opinia sa nu pot fi și nu ar fi trebuit luate în considerare, întrucât nu au fost invocate în fața instanței de fond, nu au fost puse în discuția părților și nu și-a formulat apărarea pe aceste aspecte.

De asemenea, a arătat recurenta că nu există legătura de cauzalitate între încălcarea obligației prevăzute de art. 60 din Legea nr. 422/2001 și prejudiciul pretins de reclamantă.

A mai arătat recurenta că singura faptă ilicită care îi este imputată este neeliberarea obligației de folosință prevăzute de art. 60 din Legea nr. 422/2001, obligație care nu a fost analizată în hotărârea atacată, deși prin decizia de casare nr. 685 din 23 martie 2016 a Înaltei Curți, s-a dispus în sarcina instanței de apel analiza potrivit normelor legale invocate de parte și în raport de aspectele dezlegate prin hotărârea de primă instanță.

Cu privire la identificarea sitului Măgura Uroiului, a arătat recurenta că instanța de apel s-a aflat în eroare atunci când a stabilit existența culpei sale, plecând de la premiza că această identificare nu a fost făcută, deși identificarea și măsurarea sitului arheologic Măgura Uroiului, s-a făcut în anul 2005 de către Muzeul Civilizației Dacice și Romane Deva, instituție subordonată ierarhic pârâtului Consiliul Județean Hunedoara.

Această operațiune s-a realizat în temeiul Contractului nr. 251 din 06 octombrie 2005 încheiat pentru identificarea și măsurarea siturilor dacice din județul Hunedoara de Muzeul Civilizației Dacice și Romane Deva cu Consiliul Județean Hunedoara, așa cum rezultă din adresa nr. 4106 din 31 mai 2012 emisă de Consiliul Județean Hunedoara către Cabinetul Individual Avocat C.

Odată realizată identificarea și măsurarea sitului, autoritățile publice locale aveau obligația, conform art. 18 din Legea nr. 422/2001 să marcheze prin însemne distinctive zona, costul acestor însemne urmând a fi suportat de către acestea. De asemenea, aceleași autorități aveau sarcina să asigure elaborarea documentației pentru delimitarea zonelor de protecție pe baza căreia să se instituie o zonă de protecție a monumentului, zonă care trebuia inclusă în planurile urbanistice și în regulamentele aferente, conform art. 9 din aceeași lege.

În același sens potrivit art. 5 din Legea nr. 5/2000 și art. 22 din O.G. nr. 43/2000 privind protecția patrimoniului arheologic și declararea unor situri arheologice ca zone de interes național, delimitarea zonei de protecție trebuia făcută de autoritățile locale cu atât mai mult cu cât zona arheologică Măgura Uroiului era evidențiată în PUG-ul localității Rapoltu Mare încă din anul 2000, PUG aprobat prin hotărârea nr. 12 a Consiliului local din anul 2000, iar clasarea ca monument istoric a sitului Măgura Uroiului a fost făcuta din anul 1991-1992.

În consecință nu este îndeplinită nici condiția existenței legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul suferit, având în vedere că reclamanta și-ar fi putut continua investiția în situația în care ar fi finalizat demersurile în vederea obținerii certificatului de descărcare de sarcina arheologică.

Prin urmare, a arătat recurenta că este evident că nu încălcarea de către aceasta a obligației prevăzute de art. 60 din Legea nr. 422/2001 sau lipsa identificării și delimitării faptice a sitului a provocat prejudiciul pretins de reclamantă, intre cele doua neexistând raportul de cauzalitate necesar atragerii răspunderii civile delictuale.

De altfel, a arătat recurenta că încă din anul 2002, prin adresa nr. 565 din 14 august 2002, a solicitat pârâtului Consiliul Județean Hunedoara ca înainte de a elibera autorizații de construire, modificare, extindere sau reparare, privind lucrări care presupun excavări să solicite investitorului obținerea avizului din partea sa, chestiune reiterată și prin adresa nr. 696 din 7 octombrie 2002.

Prin întâmpinarea depusă, recurenta-reclamantă SC A. SRL a invocat în principal, în conformitate cu dispozițiile art. 3021 alin. (1) lit. c) nulitatea recursurilor formulate de pârâți și în subsidiar respingerea ca nefondate, iar pârâtul Consiliul Județean Hunedoara prin întâmpinarea depusă a solicitat respingerea recursului reclamantei ca fiind inadmisibil și respectiv nefondat, precum și respingerea recursului formulat de Direcția Județeană pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național Hunedoara, care de asemenea prin întâmpinare a solicitat respingerea recursului reclamantei.

Excepțiile invocate fiind soluționate în conformitate cu art. 137 alin. (1) C. proc. civ.

Analizând recursurile formulate, Înalta Curte constată, cu caracter preliminar că atât reclamanta SC A. SRL cât și pârâții Consiliul Județean Hunedoara și Direcția Județeană pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național Hunedoara au invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. constând în încălcarea dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., astfel încât, criticile formulate vizând nerespectarea obligației instanței de apel de a motiva în fapt și în drept decizia pronunțată, vor fi analizate printr-un considerent comun și deopotrivă valabil pentru recurenți.

Din această perspectivă rezultă că este corectă susținerea recurenților potrivit cărora, instanța de apel, prin decizia pronunțată nu respectă exigențele dispozițiilor legale invocate, în condițiile în care considerentele deciziei nu dezvoltă raționamentul logico-juridic în baza căruia s-a concluzionat că acțiunea reclamantei este în parte întemeiată, iar pârâții sunt obligați în solidar la plata daunelor produse acesteia.

Prin urmare, în privința criticilor de nelegalitate decurgând din încălcarea dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte observă că acestea sunt fondate, deoarece instanța de apel, după precizarea că i s-au solicitat reclamantei lămuriri cu privire la prejudiciul produs, că potrivit îndrumărilor date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia de casare s-a completat probatoriul administrat, descrie succesiunea actelor administrative emise de pârâți, faptele ilicite imputate de reclamantă acestora, concluzionând că pârâtul Consiliul Județean Hunedoara a emis nelegal Certificatul de Urbanism nr. 73 din 1 iunie 2006, fără a indica faptul că imobilul este situat în zona sitului arheologic Uroi, iar în privința pârâtei Direcția Județeană pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național Hunedoara s-a reținut omisiunea identificării faptice a perimetrului sitului, în funcție de care urma să se stabilească zona de producție. Totodată au fost invocate și dispozițiile legale care reglementau obligațiile ce reveneau pârâților.

În termeni generali, instanța de apel arată că susținerile reclamantei referitoare la prejudiciul suferit - ca urmare a faptelor ilicite săvârșite de pârâți -prin pierderea finanțării SAPARD, efectuarea cheltuielilor cu investiția, efectuarea unui credit bancar care a generat dobânzi, comisioane, precum și a beneficiului nerealizat și cauzarea unor prejudicii morale, justifică admiterea doar în parte a pretențiilor reclamantei pentru că chiar și în lipsa faptelor ilicite, investiția nu s-ar fi putut realiza în condițiile planificate.

În acest context, Înalta Curte observă că este fondată critica recurentei reclamante în sensul că instanța de apel nu analizează în mod concret susținerile și apărările formulate în cauză. Considerentele deciziei nu cuprind nicio referire la dispozițiile art. 998-999 C. civ. și nicio analiză corespunzătoare a condițiilor antrenării răspunderii civile delictuale a pârâților. Reclamanta a precizat în mod concret atât cuantumul cât și justificarea sumelor reprezentând prejudiciul suferit ca urmare a săvârșirii faptelor ilicite împrumutate pârâților, astfel că decizia instanței de apel trebuia să cuprindă, în conformitate cu dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, precum și pe cele pentru care s-au înlăturat apărările pârâților, sau concluziile rapoartelor de expertiză efectuate în cauză.

Prin urmare, este fondată critica recurentei-reclamante în sensul că din considerentele deciziei nu rezultă motivele pentru care instanța nu acordă eficiență probatorie expertizei efectuate în cauza și limitează prejudiciul încercat doar la daunele legate de efectuarea investiției și suportarea costurilor creditului.

În egală măsură, Înalta Curte reamintește că absența acestor elemente face imposibilă exercitarea controlului judiciar și încalcă dreptul părții la un proces efectiv, în sensul art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin decizia de casare nr. 685 din 23 martie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, s-a stabilit în conformitate cu art. 315 alin. (1) C. proc. civ., că în rejudecare instanța de apel va efectua cercetarea judecătorească în conformitate cu dezlegările date prin această decizie și prin verificarea criticilor din apelul cu care a fost învestită, iar soluționarea cauzei trebuie raportată la problematica litigiului, conturată prin cererea de chemare în judecată și apărările formulate de părți, cu respectarea dispozițiilor art. 292 și art. 295 C. proc. civ.

Prin decizia recurată, instanța de apel a omis examinarea cauzei în funcție de reperele stabilite prin decizia de casare menționată și în baza unei motivări sumare, insuficient argumentate a admis în parte acțiunea reclamantei, fără a preciza în mod concret și fără a analiza probele în baza cărora a concluzionat că celelalte pretenții ale reclamantei sunt nefondate. Este, de asemenea inexactă susținerea instanței de apel potrivit căreia reclamanta nu a indicat prejudiciul moral produs, criticile din apel demonstrând contrariul, argumentele și cuantificarea daunelor morale fiind reluate de reclamantă și prin concluziile scrise, care indică și jurisprudența C.E.D.O. în această materie. În privința obligării pârâților în solidar la plata despăgubirilor acordate reclamantei, decizia nu cuprinde și argumentul care a determinat soluția.

Cu privire la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., derivat din încălcarea dispozițiilor art. 998-999 C. civ. și art. 1084 C. civ., invocat de reclamantă constând în aplicarea greșită a normelor legale care reglementează răspunderea civilă delictuală a pârâților, care prin încălcarea obligațiilor legale ce le reveneau au creat aparența legalității cadrului necesar demarării proiectului investițional se impune precizarea că aceste critici vizează aspecte de fond a căror analiză nu este posibilă în condițiile în care decizia recurată nesocotește dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 315 alin. (1) și (3) din același cod.

În privința recursului formulat de pârâtul Consiliul Județean Hunedoara, Înalta Curte reține că nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ. constând în încălcarea dispozițiilor art. 159 C. proc. civ., prin motivarea potrivit căreia Certificatul de Urbanism nr. 73/2006 a fost emis nelegal, deoarece competența analizării legalității actelor administrative revine instanței de contencios administrativ, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și nu celei învestite cu soluționarea unei acțiuni de drept comun.

Prin invocarea acestui motiv de recurs, recurentul repune în discuție excepția inadmisibilității acțiunii în răspundere civilă delictuală, cu motivarea că examinarea modului de îndeplinire a dispozițiilor legale cu ocazia emiterii unor acte administrative revine exclusiv instanței de contencios administrativ. Atât excepția inadmisibilității acțiunii cât și excepția autorității de lucru judecat invocate de pârât în primul ciclu procesual au fost respinse prin încheierea din 17 martie 2011, în considerarea faptului că acțiunea în răspundere civilă delictuală formulată de reclamantă în conformitate cu dispozițiile art. 998-999 C. civ. implică verificarea condițiilor prevăzute în mod expres de aceste dispoziții legale.

Întrucât această încheiere, nu a fost atacată, a intrat în puterea lucrului judecat, astfel cum rezultă din decizia nr. 916 din 11 martie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, prin care s-a admis recursul declarat de reclamantă și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, astfel încât această critică nu mai poate face obiectul analizei în prezentul recurs, fiind o problemă dezlegată irevocabil în conformitate cu art. 315 alin. (1) C. proc. civ..

Prin urmare, contrar susținerilor recurentului-pârât, dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., nu au fost încălcate, instanța de apel urmând să verifice legalitatea sentinței sub aspectul îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale ca urmare a producerii unui prejudiciu prin nerespectarea dispozițiilor legale imputate de reclamantă ca reprezentând o conduită culpabilă a căror analiză trebuia efectuată în conformitate cu dezlegările instanței de recurs, astfel cum au fost stabilite prin cele două decizii de casare.

Nelegalitatea deciziei derivată din încălcarea dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., vizează interpretarea probelor, a actelor emise în cauză și a dispozițiilor legale pretins aplicate greșit prin hotărârea recurată, astfel încât nu se încadrează în ipoteza reglementată de dispoziția legală invocată, situație în care nu se va putea reține ca fiind fondat acest motiv.

Prin invocarea dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul critică aplicarea greșită a dispozițiilor legale care reglementează răspunderea civilă delictuală, analiza care, astfel cum s-a precizat în examinarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocate de toți recurenții nu este posibilă, deoarece vizează aspecte de fond insuficient cercetate prin decizia recurată.

Aceste argumente fiind valabile și în privința recursului formulat de pârât, precum și a criticilor formulate de pârâta Direcția Județeană pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național Hunedoara, care de asemenea a contestat îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 998-999 C. civ. și nerespectarea obligațiilor care îi revenea conform art. 60 alin. (2) din Legea nr. 422/2001. Sub acest aspect pârâta Direcția Județeană pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național Hunedoara arată, că deși prin decizia de casare nr. 685 din 23 martie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, s-a dispus analizarea cauzei potrivit dispozițiilor legale invocate și aspectelor dezlegate prin hotărârea primei instanțe, prin decizia recurată, instanța de apel nu a respectat aceste dispoziții, concluzionând eronat că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, fără a efectua o analiză corespunzătoare a acestora.

Pentru identitate de rațiune, aceste motive de nelegalitate nu vor fi analizate deoarece instanța de apel nerespectând dispozițiile art. 315 alin. (1) și (3) C. proc. civ., respectiv dezlegările date de instanța de recurs prin cele două decizii de casare, în rejudecare a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ceea ce atrage și incidența dispozițiilor art. 312 alin. (1), (3) și (5) C. proc. civ., în sensul că a soluționat cauza fără a cerceta efectiv fondul, situație în care soluția ce se impune este admiterea recursurilor formulate de reclamanta SC A. SRL Deva, pârâtul Consiliul Județean Hunedoara și pârâta Direcția Județeană pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național Hunedoara, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe pentru a se conforma dezlegărilor în drept stabilite prin deciziile de casare anterioare, care au determinat casarea, ocazie cu care se va dispune și în privința cheltuielilor de judecată, în conformitate cu soluția adoptată și dispozițiile art. 274 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanta SC A. SRL Deva și pârâții Consiliul Județean Hunedoara și Direcția Județeană pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național Hunedoara împotriva deciziei civile nr. 1585/Ap din 9 noiembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 mai 2017.