Partial termination of service contract for non-payment: incompatibility of contractual termination for fault and unilateral denunciation remedies

Decizia nr. 286/2017

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 26.10.2010 reclamanta SC A. SRL s-a solicitat în contradictoriu cu pârâta Compania Națională B. SA: pronunțarea rezilierii parțiale a contractului GPS doar în legătură cu serviciile prevăzute la art. 2.1 (monitorizare a factorilor poștali și a autovehiculelor monitorizate prin intermediul echipamentelor GPS, și la solicitarea beneficiarului intervenția, comunicarea evenimentelor recepționate la Dispeceratul Național de Urgență); obligarea pârâtei la plata despăgubirilor necesare acoperirii prejudiciului cauzat de nerespectarea prevederilor contractuale, respectiv suma de 29.117.763,17 lei reprezentând facturi neachitate din perioada ianuarie 2009-octombrie 2010, penalități de întârziere (estimate până la data de 22.10.2010 la suma de 2.598.756,67 lei), prejudiciu accesoriu rezilierii în sumă de 4.955.862 lei.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1020, 1021, 1084 și 1085 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 7210 din 13 decembrie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2010, a fost admisă în parte acțiunea așa cum a fost precizată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta C.N. B. SA, în sensul că s-a dispus rezilierea parțială a contractului de prestări servicii nr. 591/V2682 (respectiv nr. 102/2131 din 09 iunie 2006) în ceea ce privește serviciile nominalizate la art. 2.1 lit. a) din contract (servicii de monitorizare a factorilor poștali și a autovehiculelor monitorizate prin intermediul echipamentelor GPS și la solicitarea beneficiarului, intervenția, precum și comunicarea evenimentelor recepționate la dispeceratul național de urgență), a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a următoarelor sume de bani: la plata sumei de 15.105.908, 37 lei reprezentând contravaloarea facturilor emise în perioada 30.11.2009-11.10.2010; la plata sumei de 402.133, 92 lei reprezentând penalități de întârziere aferente facturile emise în perioada 30.01.2009-13.11.2009 și achitate cu întârziere; la plata sumei de 1.010.101,79 lei reprezentând penalități de întârziere aferente facturile emise în perioada 30.11.2009-11.10.2010, calculate de la scadență fiecărei facturi până la data de 26.10.2010 și în continuare, la plata penalităților de întârziere, în raport de aceste facturi, până la data achitării integrale a debitelor. De asemenea, a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 641.305, 67 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

În motivarea sentinței, tribunalul a reținut că între părțile litigiului s-a încheiat contractul de prestări servicii nr. 591/V2682 (respectiv nr. 102/2131 din 09 iunie 2006) în baza căruia reclamanta SC A. SRL s-a obligat să presteze în favoarea pârâtei Compania Națională B. SA, printre altele, servicii de monitorizare a factorilor poștali și a autovehiculelor monitorizate prin intermediul echipamentelor GPS și la solicitarea beneficiarului, intervenția, precum și comunicarea evenimentelor recepționate la dispeceratul național de urgență (art. 2.1.a).

Părțile au stabilit la art. 7.1 prețul serviciilor de monitorizare prevăzute la art. 2.1.a, plata serviciilor prestate urmând a se realiza de beneficiar în cel mult 7 zile de la primirea facturilor (art. 7.5).

De asemenea, s-a constatat stabilirea de către părți a unei clauze penale, în sensul că „la expirarea termenului de plată prevăzut la parag. (7).5 beneficiarul este de drept în întârziere fără a fi necesară notificarea prevăzută la art. 1079 alin. (1) C. civ. Pentru neexecutare sau executare corespunzătoare a obligațiilor de plată prevăzute la art. 7, beneficiarul va suporta o penalitate de 0,04% pentru fiecare zi de întârziere, calculată la valoarea debitului restant.”

În cadrul contractului părțile și-au rezervat dreptul de a rezilia contractul înainte de termen, „dacă se constată o nerespectare semnificativă a unei obligații esențiale, conform prevederilor contractului, după transmiterea unui aviz scris de 30 de zile celeilalte părți” (art. 9.4).

Totodată, s-a prevăzut că beneficiarul are dreptul de a denunța unilateral contractul, înainte de expirarea duratei acestuia, dar nu înainte de expirarea unei perioade de 6 luni de la data finalizării implementării serviciului. În cazul denunțării unilaterale a contractului, beneficiarul s-a obligat să plătească prestatorului despăgubiri reprezentând valoarea rămasă neamortizată a investițiilor efectuate de prestator la care se vor adăuga contravaloarea costurilor de asigurare, cheltuielile realizate cu disponibilizările de resurse umane (art. 9.5).

Contractul mai sus menționat a fost modificat succesiv prin mai multe acte adiționale, relevant în speță fiind actul adițional nr. V7019 din 27 noiembrie 2007, care se referă la implementarea serviciilor de monitorizare prin GPS prevăzute de contract. Instanța de fond a constatat că în cuprinsul acestui act adițional este menționată ca anexă „procedura de lucru” cu privire la echipamentele GPS (anexa nr. 2), dar copia actului adițional depusă de reclamantă nu este însoțită de această anexă, iar copia depusă de pârâtă de pe același act are atașat inclusiv o anexa nr. 2 ce poartă în antet denumirea „procedură de lucru” și mențiunea „confidențial”, dar care nu redă nici o dispoziție contractuală, fiind prezentată de fapt o pagină goală. Aceste aspecte au condus instanța la concluzia că părțile, cu ocazia încheierii actului adițional, nu au elaborat o procedură de lucru, care să fie acceptată și semnată de parți odată cu actul adițional .

La data de 01.02.2008 pârâta a emis Norme de lucru privind monitorizarea factorilor poștali prin intermediul echipamentelor GPS, ce cuprindea procedura de lucru cu privire la echipamentele GPS contractate, iar la art. 7 se menționează procedura de renunțare la echipamente. Reclamanta a susținut că nu a acceptat Normele de Lucru propuse de pârâtă, elaborând în acest sens o versiune proprie a acestor proceduri de lucru unde nu apare reglementată procedura de renunțare la echipamente.

Instanța a apreciat că, deși nu au fost însușite prin semnătură Normele de lucru propuse de pârâta, acestea au fost acceptate tacit de reclamantă, lucru relevat chiar de folosirea în derularea curentă a contractului a procedurii de renunțare la echipamente reglementată la art. 7.

Pe parcursul anului 2009 între părți au avut loc discuții încercându-se renegocierea contractului și reducerea tarifelor stabilite inițial, așa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, negocieri care au eșuat. În cadrul acestor discuții, pârâta a solicitat în mai multe rânduri suspendarea temporară a unora din serviciile prevăzute de contract sau încetarea de comun acord a contractului, începând cu 09.11.2009, cu privire la serviciile de monitorizare GPS.

Instanța a constatat că pe parcursul negocierilor derulate de părți pe parcursul anului 2009 (așa cum apar acestea reflectate în înscrisurile depuse de părți), pârâta nu a reiterat nemulțumiri cu privire la serviciile prestate de reclamantă sau cu privire la echipamentele furnizate de aceasta, motivul invocat în susținerea solicitării de reducere a tarifelor sau suspendarea serviciilor fiind legat de situația financiară dificilă a pârâtei.

Prin adresa nr. 101/3564 din 12 noiembrie 2009 pârâta a informat reclamanta de faptul că renunță la toate echipamentele GPS în conformitate cu procedura de renunțare la echipamentele GPS (art. 7 din Normele de lucru) de la data de 13.11.2009.

Ulterior, prin adresa nr. 101/3900 din 27 noiembrie 2009 pârâta arată că acțiunea C.N. B. SA de suspendare a activității de monitorizare a factorilor poștali cu echipamente GPS are temei legal și rămâne valabilă, menționând, totodată că la art. 7 din Normele de lucru este stipulată explicit posibilitatea renunțării la echipamentele GPS.

Hotărârea pârâtei de suspendarea a activității de monitorizare a factorilor poștali din data de 13.11.2009 este reiterată prin adresa nr. 103/5954 din 07 decembrie 2009 comunicată reclamantei.

Tribunalul a constatat că în toate cele trei adrese mai sus amintite nu este menționat motivul pentru care pârâta a luat această măsură.

Cu toate acestea, instanța a constatat că la data de 26.11.2009 pârâta a comunicat reclamatei o notificare invocând rezilierea contractului, în baza art. 9.4, motivată de „numeroasele disfuncționalități semnalate de către sucursalele beneficiarului”. Având în vedere atitudinea ulterioară a pârâtei care a restituit fiecare factură emisă de reclamantă după noiembrie 2009 cu motivația ca activitatea de monitorizare a fost suspendată, precum și propunerea sa menționată în minuta întâlnirii din 20.04.2010 în sensul încetării pe cale amiabilă a contractului în ceea ce privește serviciu de monitorizare, instanța a reținut că în opinia pârâtei notificarea de reziliere mai sus menționată nu a produs efecte, contractul nu a încetat în baza acestui temei ci doar s-a produs suspendarea drepturilor și obligațiilor părților cu privire la serviciu de monitorizare. De altfel, rezilierea contractului din inițiativa pârâtei nu a mai fost reiterată/amintită în nici un act provenind de la această parte.

Urmare a măsurii de suspendare a activității de monitorizare, s-a emis ordinul C.N.P.R. nr. 101/3829 din 24 noiembrie 2009 prin care dispus către unitățile din subordinea pârâtei să renunțe la toate echipamentele GPS în conformitate cu procedura reglementată la art. 7 din Normele de lucru și expedierea acestora către reclamantă.

Întrucât reclamanta a refuzat primirea echipamentelor GPS, acestea au fost restituite pârâtei care le-a depozitat până când au fost predate efectiv reclamantei conform adresei nr. 101/7155 din 22 decembrie 2010.

În ceea ce privește decizia pârâtei de suspendare a activității de monitorizare, reclamanta a comunicat pârâtei faptul că nu este de acord cu suspendarea, această măsura fiind în opina sa „lipsită de temei legal sau contractual”. Reclamanta a continuat să emită facturi și ulterior datei de 13.11.2009, acestea fiind comunicate lunar pârâtei, care le-a restituit invocând măsura suspendării.

În cauza de față instanța a apreciat că se impune lămurirea cu prioritate a efectelor asupra drepturilor și obligațiilor contractuale a măsurii de suspendare a activității de monitorizare decisă de pârâtă.

Prin adresa inițială (nr. 101/3564 din 12 noiembrie 2009) pârâta a susținut doar renunțarea la echipamente, iar prin adresa ulterioară (nr. 101/3900 din 27 noiembrie 2009) a detaliat măsura dispusă apreciind ca aceasta reprezintă o suspendarea a activității de monitorizare. Deși în adresele menționate și în corespondența părților nu se indică în mod expres de către pârâtă temeiul contractual al suspendării, în actele provenind de la această parte măsura este asociată procedurii de renunțare reglementată de art. 7 din Normele de lucru invocate de pârâtă. De altfel, din cele menționate de pârâtă în adresa nr. 101/3677 din 17 noiembrie 2009, ca răspuns față de susținerile reclamantei în sensul că suspendarea nu are temei contractual, instanța a dedus că temeiul suspendării, în opinia pârâtei, se regăsește în Normele de lucru.

Verificând acest act juridic, instanța a constatat că în cuprinsul acestuia nu se vorbește despre suspendarea contractului, iar, pe de altă parte, natura juridică și efectele dispozițiilor ce reglementează procedura de renunțare la echipamente (art. 7 din Norme) trebuie stabilite prin raportare la ansamblul normelor cuprinse în act („toate clauzele convenției se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înțelesul ce rezultă din actul întreg” art. 982 C. civ. 1865) și la finalitatea actului.

În acest sens, instanța a avut în vedere faptul că elaborarea unor proceduri de lucru a fost hotărâtă de părți cu ocazia încheierii actului adițional nr. V7019 din 27 noiembrie 2007, ca o anexă a acestuia, pentru realizarea scopului declarat al acelui act adițional, respectiv „reglementarea de o manieră coerentă și cuprinzătoare a modului de implementare a serviciilor de monitorizare GPS prevăzute în contract”. În acest context, s-a apreciat ca fiind evident faptul că procedura reglementată la art. 7 din Norma de lucru face parte din categoria mijloacelor propuse de pârâta și acceptate de reclamantă de colaborare și adaptare a serviciilor oferite în raport de nevoie beneficiarului (ce presupunea fluctuații de personal, schimbare de locații), alături de alte proceduri elaborate în același scop (ex. suplimentare a echipamentelor, art. 6). S-a apreciat că interpretarea pârâtei în sensul că, în contextul speței, procedura de renunțarea reglementată de art. 7 din Normele de lucru reprezintă temei pentru suspendarea activității de monitorizare este o interpretare proprie ce nu-și găsește justificarea în textul ce reglementează această procedură și nici măcar nu se poate deduce în interpretarea acestuia, fiind împotriva intenției comune a părților la momentul instituirii procedurii, ce urmărea rezolvarea rapidă a unor probleme punctuale apărute în cursul derulării contractului.

Totodată, s-a constatat că nici în textul inițial al contractului încheiat în 09.06.2006 și nici în actele adiționale succesive nu este reglementată o procedură de suspendare totală sau parțială a executării contractului.

Pe de altă parte, cazurile și efectele încetării contractului (anterior expirării duratei contractuale) au fost clar și expres reglementate încă de la început, la art. 9.4 și 9.5 din contract, or, în speță, nu este invocată de pârâtă nici una din cele două ipoteze, respectiv reziliere sau denunțare unilaterală.

Față de cele mai sus stabilite, instanța de fond a reținut că măsura suspendării contractului decisă de pârâtă este lipsită de temei contractual, ceea ce o lipsește de efecte în raporturile dintre părți guvernate de normele contractuale. Cu alte cuvinte și ulterior datei de 13.11.2009 părțile contractului erau ținute de obligațiile contractuale și aveau dreptul de a benefica de serviciile contractate, iar faptul că pârâta a înțeles să renunțe la toate echipamentele puse la dispoziție de reclamanta nu o exonerează de executarea propriilor obligații atâta timp, cât contractul nu a încetat într-unul dintre modurile prestabilite de părți în contract.

În cauza de față reclamanta solicită să se dispună rezilierea parțială a contractului de prestări servicii înregistrat sub nr. 591/V2682 din 09 iunie 2006 cu privire la prestarea serviciilor de monitorizare a factorilor poștali și autovehiculelor prin intermediul GPS, prevăzute la art. 2.1 lit. a, invocându-se dispozițiile art. 9.4 din contract.

Analizând dispozițiile clauzei 9.4 din contract, instanța a reținut că aceasta are natura unui pact comisoriu de gradul I, ceea ce impune sesizarea instanței pentru stabilirea existenței condițiilor rezilierii și aplicarea sancțiunii. Părțile au stabilit în contract faptul că rezilierea este condiționată de constatarea nerespectării de o manieră semnificativă a unei obligații contractuale esențiale. În cauza de față reclamanta impută pârâtei neexecutarea obligației de plata a prețului serviciilor prestate, obligația esențială a beneficiarului.

Inițial reclamanta a invocat faptul că pârâta nu a achitat prețul serviciilor prestate în perioada ianuarie 2009 - octombrie 2010, dar ulterior prin precizările depuse reclamanta a arătat ca facturile emise în perioada 01.01.2009-13.11.2009 au fost achitate de pârâtă, ramând neachitate facturile emise în perioada 30.11.2009-11.10.2010 ce se ridică la valoarea de 15.105.908,37 lei.

Pârâta a recunoscut faptul că nu a mai achitat facturile emise de reclamantei începând cu data de 13.11.2009, deoarece de la acea dată a luat măsura suspendării executării contractului în ceea ce privește serviciile de monitorizare datorită numeroaselor disfuncționalități apărute pe parcursul utilizării acestora de către sucursale C.N. B. SA.

Având în vedere că măsura suspendării dispusă de pârâtă nu produce efecte juridice din motivele expuse anterior, instanța a verificat apărările acesteia privind modul defectuos în care reclamanta și-a executat obligațiile contractuale datorită disfuncționalitățile apărute la echipamentele predate de aceasta.

În acest sens, s-a depus la dosar o lista a echipamentelor GPS pentru care pârâta a sesizat defecțiuni, lista inițiala depusă de reclamantă fiind completată ulterior de pârâtă, rezultând un număr total de 80 de echipamente ce au fost supuse expertizării tehnice .

Din raportul de expertiză tehnică și din cuprinsul răspunsului la obiecțiuni a rezultat că pentru 47 de echipamente se confirmă defecțiunea reclamantă, pentru 7 echipamente nu se confirmă defecțiunea, iar pentru 26 de echipamente nu se poate confirma/infirma defecțiunea deoarece nu există date suficiente pentru obținerea unor concluzii. De asemenea, în cuprinsul răspunsului la obiecțiuni, experții au constatat pentru echipamentele reclamante cu vicii de funcționare a fost luată măsura înlocuirii de către reclamantă în termen de 48 de ore, echipamentele pentru care s-a dispus această măsură fiind evidențiate în anexa la răspunsul la obiecțiuni.

Având în vedere numărul total de echipamente GPS livrate de reclamantă pentru executarea contractului, aproximativ 8.100 (aspect menționat în adresa nr. 1436 din 26 mai 2009 emisă de pârâtă), faptul că doar 47 dintre aceste echipamente au prezentat disfuncționalități, s-a apreciat că nu conduce la concluzia că reclamanta și-a îndeplinit defectuos obligațiile contractuale, cu atât mai mult cu cât s-a stabilit că pentru echipamentele reclamante cu defecte s-a luat măsura înlocuirii în termenul contractual.

În economia întregului contract faptul că aproximativ 1% din echipamentele livrate (80 indicate cu probleme) au prezentat în opinia pârâtei probleme de funcționare, din care pentru și mai puține s-a confirmat ca fiind într-adevăr cu defecțiuni (circa 0,5%), a determinat instanța să arate că numărul echipamentelor defecte este mult prea mic în raport de numărul total de echipamente livrate, astfel încât nu poate fi reținută în sarcina reclamantei neîndeplinirea obligației sale esențiale, respectiv monitorizarea factorilor poștali cu ajutorul echipamentelor GPS furnizate.

S-a constatat că susținerea pârâtei în sensul că problemele de funcționare ale echipamentelor GPS au fost sesizate reclamantei încă din cursul anului 2009, este contrazisă de corespondența și discuțiile purtate între părți în etapa de renegociere a contractului, așa cum rezultă acestea din înscrisurile depuse la dosar, unde nu sunt menționate astfel de chestiuni ridicate de pârâtă. Adresa nr. 1436 din 26 mai 2009 emisă de pârâtă, singura invocată de pârâtă drept dovada a nemulțumirilor sale privind echipamentele GPS, exprimate anterior lunii noiembrie 2009, nu justifică atitudinea pârâtei în primul rând pentru că expertiza tehnică nu a confirmat decât pentru un număr mic de echipamente probleme de funcționare, iar în al doilea rând multe din aspectele invocate (dimensiunile echipamentului, manevrarea dificilă, probleme cu acumulatorii, ledurile, încărcătoarele) trebuia și puteau fi sesizate încă din perioada de testare a echipamentelor, efectuată în cursul anului 2007 și finalizată prin acceptarea echipamentelor respective de pârâtă.

În contractul analizat, plata serviciilor prestate reprezintă principala obligație a pârâtei, iar neexecutarea acestei obligații pe parcursul a 11 luni (noiembrie 2009 - octombrie 2010) reprezintă nerespectarea „de o manieră semnificativă a unei obligații contractuale esențiale”. Justificarea oferită de pârâtă pentru atitudinea sa, respectiv suspendarea contractului ca urmare a renunțării la toate echipamentele, așa cum s-a reținuta anterior, nu produce efectele invocate de pârâtă și nu determină suspendarea obligațiilor contractuale ale pârâtei.

Pe de altă parte, faptul că ulterior datei de 13.11.2009, ca urmare a hotărârii unilaterale a pârâtei de suspendare a contractului, aceasta nu a mai beneficiat de serviciile de monitorizare oferite de reclamantă, nu i se poate imputa reclamantei care a dovedit că și ulterior acestei date că a oferit pârâtei suportul tehnic și logistic necesar realizării serviciului de monitorizare (pontajele personalului A. care realiza operațiuni de monitorizare, aferente perioadei 11.2009-10.2010).

Hotărârea pârâtei de a renunța în bloc la toate echipamentele GPS, măsură fără temei contractual, ce a avut drept consecință imposibilitatea concretă de a beneficia de serviciul de monitorizare, nu o exonerează pe pârâtă de executarea propriilor obligații contractuale. În contextul speței, interpretarea contrarie, propusă de pârâtă, ar conduce la soluția inacceptabilă în care pârâta își invocă propria culpă (determinată de luarea unei măsuri neprevăzute în contract) pentru a fi exonerată de răspundere contractuală.

Având în vedere aspectele mai sus menționate, prima instanțaă a apreciat că reclamanta a făcut dovada neexecutării culpabile de către pârâtă a obligație sale contractuale esențiale, motiv pentru care a dispus rezilierea parțială a contractului de prestări servicii nr. 591/V2682 din 09 iunie 2006 (respectiv nr. 102/2131 din 09 iunie 2006) în ceea ce privește serviciile menționate la art. 2.1.a din contract (servicii de monitorizare a factorilor poștali și a autovehiculelor monitorizate prin intermediul echipamentelor GPS și la solicitarea beneficiarului, intervenția, precum și comunicarea evenimentelor recepționate la dispeceratul național de urgență).

Ca o consecință a sancțiunii aplicate, s-a reținut că pârâta trebuie să reparare prejudiciul cauzat reclamantei respectiv paguba efectiv produsă și beneficiul nerealizat.

S-a precizat că prejudiciul invocat de reclamantă trebuie să aibă un caracter cert și să fie dovedit.

Aceste condiții sunt întrunite de pretențiile reclamantei reprezentând contravaloarea facturilor emise în perioada 30.11.2009-11.10.2010, pentru serviciile de monitorizare prestate în acea perioadă, ce se ridică la suma de 15.105.908, 37 lei.

În ceea ce privește pretențiile solicitate pe capătul nr. 3 de cerere, reprezentând contravaloarea investițiilor efectuate de reclamantă pentru executarea contractului (achizițiile de echipamente GPS) și neamortizate ca urmare a rezilierii anticipate a contractului, instanța a reținut că dispozițiile art. 9.5 alin. (3) din contract nu pot fi acceptate ca temei al acestor pretenții, deoarece norma contractuală a prevăzut drept ipoteză de aplicare situația denunțării unilaterale a contractului de beneficiar (respectiv pârâtă), or în cauză beneficiarul nu a denunțat contractul, ci prestatorul a cerut rezilierea acestuia.

Pe de altă parte, orice prejudiciu invocat de reclamantă, ca o consecință a rezilierii, trebuie dovedit, inclusiv sub aspectul întinderii, dar reclamantul nu a făcut această probă. În acest sens, în cadrul concluziilor scrise, reclamanta a arătat că o parte din costurile de amortizare a mijloacelor fixe achiziționate pentru contractul în discuție au fost incluse în facturile emise până în luna septembrie 2010, iar restul costurilor, în valoare de 3.663.836 lei, urmau a fi acoperite prin facturile emise până la finalul contractului. La aceste pretenții se adaugă și suma de 1.592.343 lei reprezentând penalități plătite furnizorului de servicii de telecomunicații.

Instanța a constatat că singura dovadă depusă de reclamantă privind valoarea echipamentelor, rămasă neamortizată la 31.08.2010, este o adresă emisă de SC C. SRL care face referire la suma 10.127.245, 27 lei, adresă ce nu poate fi valorificată din punct de vedere probator, deoarece nu se poate stabili dacă echipamentele GPS de care se face vorbire în adresă au fost folosite (toate sau doar o parte) pentru executarea contractului nr. 591/V2682 din 09 iunie 2006, iar pe de altă parte s-a constatat o diferență notabilă între suma menționată în adresă și suma solicitată de reclamantă cu acest titlu, fără ca reclamanta să ofere vreo justificare pentru această diferență. De asemenea, s-a constatat că pentru suma de 1.592.343 lei solicitată cu titlul de penalități plătite furnizorului de servicii de telecomunicații nu s-a depus nici o probă.

Cu privire la penalitățile de întârziere solicitate în raport de facturile se servicii neachitate în termen, instanța a constatat că sunt îndeplinite condițiile activării clauzei penale prevăzute la art. 7.6 din contract, în condițiile în care pârâta nu și-a îndeplinit la termen obligația de plată a facturilor.

În ceea ce privește penalitățile de întârziere pentru facturile emise în perioada 30.01.2009-13.11.2009, în cadrul raportului de expertiză contabilă întocmit în cauză, s-a stabilit că valoarea acestora se ridică la suma de 402.133, 92 lei, aceste pretenții fiind recunoscute de pârâtă, care a solicitat acordarea unui termen de grație și eșalonarea plății în vederea achitării acestora. În legătură cu această solicitare a pârâtei, instanța reține că în materia obligațiilor comerciale, este interzisă acordarea termenelor de grație (art. 44 C. com., în versiunea în vigoare la data declanșării litigiului, 26.10.2010), motiv pentru care solicitarea în acest sens a pârâtei va fi respinsă.

Având în vedere concluzia instanței mai sus expusă în sensul că pretențiile reclamantei reprezentând contravaloarea facturilor emise în perioada 30.11.2009-11.10.2010 sunt întemeiate, s-a apreciat că se impune obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere și în raport de aceste facturi neachitate la termen. Potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză valoarea acestor penalități se ridică la suma de 1.010.101,79 lei calculate de la data scadenței fiecărei facturi până la data de 26.10.2010 (data sesizării instanței), urmând ca aceste penalități să curgă în continuare până la momentul achitării integrale a debitelor cuprinse în respectivele facturi.

În temeiul art. 274 alin. (1), art. 276 C. proc. civ. de la 1865 și reținând culpa procesuală a pârâtei, instanța a obligat-o pe aceasta la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă pentru susținerea acestui litigiu, respectiv: taxă judiciară de timbru în sumă de 588.314,76 lei în raport de pretențiile efectiv admise, cu precizarea că pe capătul de cerere privind contravaloarea facturilor neachitate se constată că facturile emise în perioada 30.01.2009-13.11.2009 (solicitate prin cererea inițială) erau deja plătite la data sesizării instanței, deci nu se va acorda taxa judiciară de timbru achitată de reclamantă pentru aceste facturi, pârâta nefiind în culpă procesuală în raport de acest, onorariu experți în sumă totală de 18.500 lei, onorariu avocat în valoare 34.490, 91 lei.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel, atât reclamanta SC A. SRL, cât și pârâtă Compania Națională B. SA, iar prin decizia civilă nr. 586 din 4 aprilie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, au fost respinse ca nefondate apelurile formulate de apelanta-reclamantă SC B. SRL și apelanta-pârâtă Compania Națională A. SA. Prin aceeași decizie s-a dispus compensarea cheltuielile de judecată.

În motivarea hotărârii, în ceea ce privește apelul declarat de apelanta-pârâtă Compania Națională B. SA, instanța de control judiciar a apreciat ca fiind neîntemeiată critica apelantei-pârâte privind greșita reținere a primei instanțe referitoare la faptul că dreptul pârâtei de renunțare la echipamentele ce au făcut obiectul contractului de prestări servicii cu reclamanta nu își găsește fundamentul în acest contract, în condițiile în care instanța de fond a făcut o interpretare coroborată a tuturor actelor juridice încheiate de părți, a corespondenței dintre acestea referitoare la modul de încetare a contractului, pentru a ajunge la această concluzie.

Astfel, curtea de apel a reținut că raționamentul juridic al instanței bazat în esență pe dispozițiile cuprinse în contractul de prestări servicii, actul adițional nr. V7019 din 27 noiembrie 2007, Normele de lucru propuse de pârâtă, adresa nr. 101/3564 din 12 noiembrie 2009, emisă de pârâtă, adresa nr. 101/3900 din 27 noiembrie 2009 emisă de pârâtă și adresa nr. 103/5954 din 07 decembrie 2009 este unul logic care denotă o interpretare sistematică, după intenția comună a părților, a contractului și a celorlalte acte juridice modificatoare, corespunzătoare principiilor de drept civil de interpretare a contractelor reglementate de dispozițiile art. 977-984 din vechiul C. civ. aplicabil în cauză, în raport de data încheierii contractului dedus judecății.

În acest sens, în concordanță cu cele reținute de instanța de fond, instanța de apel a reținut pe de o parte, că dispozițiile art. 7 din Normele de lucru nu sunt suficiente prin ele însele pentru a justifica o încetare, suspendare intempestivă a contractului de prestări servicii, deoarece clauza inserată în Norme nu se referă nicidecum la vreo culpă a reclamantei în executarea contractului (susținerile pârâtei din cea de-a doua critică invocată cu privire la soluția Tribunalului fiind astfel appreciate, de asemenea, ca nefondate).

Pârâta, prin corespondența trimisă reclamantei după data de 12.11.2009 inclusiv, a oscilat între a susține fie că a operat o „reziliere” pentru neexecutare culpabilă a unor servicii de către reclamantă (fără a aduce la cunoștința acesteia sau fără a exista dovezi concrete că a existat o atare neexecutare), fie că a operat o „denunțare unilaterală a contractului” (instituția „renunțării la contract” la care face referire pârâta în susținerile sale neexistând în dreptul civil potrivit vechiului C. civ.), fie o „ suspendare a contractului”.

Așadar, prima instanță a apreciat corect că speculațiile pârâtei efectuate în cuprinsul apărărilor invocate pe parcursul procesului, prin încercarea de valorificare a unor clauze contractuale convenite de părți și prin inducerea unor concluzii bazate însă pe confuzii între mai multe instituții juridice de drept civil, nu pot conduce la aprecierea temeiniciei acestor apărări, de vreme ce din probele administrate în cauză, nu a rezultat o executare necorespunzătoare a obligațiilor de către reclamantă. Din această perspectivă, pe de o parte, art. 7 din Normele de lucru nu are nicidecum natura unei clauze care ar permite denunțarea unilaterală a contractului, deoarece o „renunțare la echipamentele GPS pentru factorii poștali dintr-un oficiu poștal (…)” nu poate fi nicidecum considerată ca aplicabilă tuturor oficiilor poștale din țară și nici ca fiind independentă de orice motive obiective sau imputabile ori neimputabile reclamantei, ca și prestator al serviciilor. Această clauză dimpotrivă, apare ca fiind inserată în scopul acordării posibilității ambelor părți ca, în baza convenției lor, să poată opera o renunțare convențională la unele echipamente, în nici un caz intempestiv și fără o justificare din partea pârâtei. De altfel, deși pârâta se prevalează de acest text inserat în Norme, nu s-au administrat probe de către aceasta în sensul că diriginții poștali de la toate Oficiile poștale din țară (sau măcar de la o parte dintre oficiile poștale beneficiare ale acestor servicii de monitorizare prin GPS ar fi formulat cereri (după modelul din Anexa 8 „Cerere de renunțare la echipamente”) astfel cum e reglementat de însăși pârâta prin art. 7 pct. 1 și 2 din Norme.

De asemenea, acest drept de renunțare nu apare ca fiind discreționar pentru reclamantă, astfel că în mod legal și temeinic, prima instanță a făcut o analiză coroborată a tuturor dispozițiilor contractuale convenite de părți, iar nu trunchiată, după cum solicită a se face, apelanta-pârâtă, cu atât mai mult cu cât dreptul pârâtei de a renunța la anumite echipamente de la câte un oficiu poștal, inserat în art. 7 din Norme, este precedat de dreptul aceleiași pârâte de a suplimenta numărul echipamentele GPS de la anumite oficii poștale (art. 6 din Norme).

Împrejurarea că dreptul de „a renunța la contract” al pârâtei nu era nicidecum discreționar și independent de factori obiectivi, ce nu au fost identificați în cursul procesului și cu atât mai puțin dovediți cu probele administrate rezultă și din inserarea clauzei contractuale cuprinse în art. 9.4 din contract potrivit căreia „Oricare dintre Părți va avea dreptul de a rezilia Contractul înainte de termen, dacă se constată o nerespectare semnificativă a unei obligații esențiale conform prevederilor contractului, după transmiterea unui aviz scris de treizeci (30) zile celeilalte Părți.”

Or, dacă s-ar accepta teza pârâtei privind dreptul discreționar de a „renunța la contract”, ar rămâne fără efecte clauza cuprinsă chiar în art. 9.4 din Contract, în forma inițială, fără ca din actele adiționale ulterioare sau corespondența părților, să rezulte intenția acestora de a înlătura clauza cuprinsă în art. 9.4 în favoarea unei clauze institute (în opinia pârâtei) prin art. 7 din Norme, exclusiv în favoarea pârâtei de a renunța oricând, intempestiv și independent de vreo neexecutare a vreunei obligații esențiale din contract, ceea ce nu poate fi primit, deoarece nu rezultă o atare voință a părților din actele juridice încheiate de acestea.

În acest context, instanța de apel a înlăturat ca nefondată și critica apelantei-pârâte privind reținerea trunchiată a concluziilor raportului de expertiză tehnică nr. 604/104 din 28 martie 2013 și a răspunsului expertului la obiecțiunile formulate de reclamantă, deoarece aspectele de fapt stabilite de expert nu conferă valoare juridică unor elemente ale răspunderii contractuale, respectiv din acestea nu rezultă „culpa pentru executarea necorespunzătoare a unor obligații”, nici caracterul esențial sau neesențial al neîndeplinirii, ori al obligației cu privire la care se pretinde neexecutarea, toate acestea revenind în căderea exclusivă a instanței de judecată.

Cu privire la susținerile apelantei-pârâte în sensul executării necorespunzătoare a unor servicii de către reclamantă, că anterior producerii „suspendării contractului” sau „renunțării la contract” or a „rezilierii” (cu distincțiile și confuziile subliniate mai sus, interpretate în contra pârâtei) din voința exclusivă a pârâtei, Curtea a reținut că nu s-a probat nici notificarea cu 30 de zile înainte (prevăzută de art. 9.4 din contract) și nici stabilirea obiectivă ori de comun acord a caracterului de „ nerespectare semnificativă (…)” ori de „obligație esențială (…)” (condiții absolut necesare pentru a opera rezilierea din inițiativa pârâtei, în sensul art. 9.4 din contract.

S-a apreciat ca fiind nefondată referirea pe care apelanta-pârâtă o face la semnalarea unor deficiențe în îndeplinirea serviciilor de către reclamantă, anterior lunii noiembrie 2009, cum ar fi adresa nr. 110/439 din 26 mai 2009 ori celelalte înscrisuri depuse la dosarul Tribunalului, deoarece pe de o parte adresa nr. 110/439 din 26 mai 2009 este către o altă societate comercială (SC D.) pentru care în nici un caz reclamanta nu este ținută să răspundă, mai ales că privește servicii neasumate de reclamanta din cauza de față 8 în principiu, de pază și protecție (…), iar pe de altă parte, celelalte înscrisuri reprezintă acte interne de control ale pârâtei, ale unor direcții din cadrul pârâtei, corespondență între direcțiile constituite în cadrul activității pârâtei, neopozabile reclamantei.

Cu alte cuvinte, presupunând că ar fi existat disfuncționalități ale aparatelor GPS furnizate de reclamantă (deși acest lucru nu s-a dovedit ca fiind culpabil reclamantei), instanța de control judiciar a rătat că acestea nu erau suficiente prin ele însele pentru a atrage rezilierea, în sensul art. 9.4 din contract, deoarece pârâta ar fi trebuit să probeze cel puțin „neexecutarea semnificativă”, „ culpa reclamantei pentru nefuncționare (…)” și „obligația esențială (…)” ce nu a fost executată corespunzător.

Toate aceste elemente nu au rezultat din probele administrate în cauză, astfel că în mod corect a apreciat judecătorul fondului că încetarea intempestivă a contractului de prestări servicii, înainte de termen, nu are temei legal sau contractual, fiind abuzivă.

Din adresele inițiale prin care pârâta a comunicat reclamantei „renunțarea” și „suspendarea” contractului, nu rezultă nici explicit și nici implicit, că motivele acestei încetări a contractului sunt imputabile reclamantei, cu atât mai puțin, elementele concrete care ar fi putut justifica aplicarea pactului comisoriu inserat și convenit de părți în cuprinsul art. 9.4 din contract.

Având în vedere toate aceste considerente, în temeiul art. 296 C. proc. civ. raportat la art. 969 din vechiul C. civ., cu referire la art. 977-art. 984 din vechiul C. civ., instanța a respins apelul pârâtei, ca nefondat.

În ceea ce privește apelul reclamantei SC B. SRL, referitor exclusiv la soluția de respingere a solicitării reclamantei de obligare a pârâtei la plata valorii neamortizate a investiției și accesoriilor acesteia, s-a constatat caracterul nefondat al acestuia, deoarece așa cum însăși apelanta-reclamantă susține, prima instanță în mod corect a dispus rezilierea contractului de prestări servicii, prin aplicarea pactului comisoriu inserat în art. 9.4 din contract, la cererea reclamantei.

Or, rezilierea, a arătat instanța de apel în motivare, reprezintă acea sancțiune de drept civil constând în desființarea contractului cu executare succesivă, pentru neexecutarea culpabilă a unor obligații de către cocontractantul din contractul sinalagmatic.

Prima instanță a dispus rezilierea contractului pentru neplata facturilor emise de către reclamantă pentru serviciile prestate în beneficiul pârâtei după data de 13.11.2009, când, așa cum s-a reținut cu privire la apelul declarat de pârâtă, aceasta din urmă a refuzat în mod culpabil să-și execute obligația de plată a serviciilor, încetarea unilaterală a contractului din inițiativa sa fiind considerată pentru argumentele ca fiind nelegală și abuzivă.

Pe cale de consecință, prima instanță a dispus și obligarea pârâtei la plata contravalorii facturilor emise de reclamantă după încetarea abuzivă a contractului (contravaloarea serviciilor care au continuat să fie prestate de reclamantă prin aceea că echipamentele se aflau în continuare la pârâtă), până în momentul preluării efective a echipamentelor de către reclamantă, în condițiile art. 9.6 din contract.

În ce privește despăgubirea constând în valoarea neamortizată a investiției efectuate de către prestator [art. 9.5 alin. (3) din contract] aceasta nu face parte din cuprinsul clauzei penale aplicabile în cazul „rezilierii” contractului (reziliere produsă în condițiile art. 9.4, completate cu dreptul comun derivat din dispozițiile art. 1020 și art. 1021 din vechiul C. civ., reținute ca atare de către prima instanță și socotite atât de către apelanta-reclamantă cât și de instanța de apel (conform celor arătate în cele ce preced), ca fiind legale și temeinice, ci apare ca fiind aplicabilă exclusiv în situația „denunțării unilaterale a contractului (…)”.

Așadar, în condițiile în care încetarea contractului a fost dispusă de către prima instanță ca efect al rezilierii (sancțiune pentru neexecutarea culpabilă), prin aplicarea art. 9.4 din contract, iar nu ca efect al denunțării unilaterale de către pârâtă, a contractului de prestări servicii, deoarece aceasta a fost considerată ca abuzivă, astfel că nu a fost socotită ca producând efecte juridice, pe cale de consecință, dispozițiile art. 9.5 alin. (3) din contract nu se puteau aplica în cumul față de dispozițiile art. 9.4 din contract și art. 1020-1021 din vechiul C. civ. Dacă s-ar proceda astfel ar însemna crearea unui raționament-hibrid care să confere eficiență în același proces atât „rezilierii” ca sancțiune civilă aplicabilă pentru neexecutare culpabilă a contractului (ca efect esențial al reciprocității și interdependenței drepturilor și obligațiilor din contractul sinalagmatic), cât și „denunțării unilaterale a contractului (…)” care ține doar de voința uneia dintre părțile contractului, iar nu de reciprocitate și interdependență a obligațiilor, ceea ce nu poate fi acceptat fiind chiar o contradicție în termeni pe care Curtea nu o poate formaliza prin admiterea unei atare aserțiuni.

O atare teză propusă de către apelanta-reclamantă nu a putut fi primită, astfel că soluția dată de prima instanță capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata valorii neamortizate a investiției și accesoriilor acesteia, de respingere, a fost menținută ca fiind legală și temeinică.

De aceea, având în vedere și dispozițiile art. 296 C. proc. civ., raportat la art. 969, art. 970, art. 977-982, la art. 1020-1021 din vechiul C. civ., Curtea a respins și apelul reclamantei, ca nefondat.

În ce privește solicitarea ambelor părți de obligare a părții adverse la plata cheltuielilor de judecată, au fost compensate integral cheltuielile de judecată efectuate de ambele părți, fără stabilirea unei diferențe de plată în sarcina vreuneia dintre ele, deoarece în raport cu respingerea susținerilor și apărărilor reciproce ale acestora, formulate în fiecare dintre apeluri, ori în apărare, culpa procesuală se compensează, astfel că nici una dintre părți nu apare ca fiind căzută nici parțial în pretenții în raport cu cealaltă în etapa soluționării celor două, apeluri, astfel că instanța de apel a făcut aplicarea art. 298 raportat la art. 276 C. proc. civ.

În termen legal, împotriva deciziei instanței de apel, atât reclamanta SC A. SRL, cât și pârâta Compania Națională B. SA au declarat recurs.

Invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta SC A. SRL a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei apelate, în sensul admiterii apelului formulat de A. SRL și schimbării în parte a sentinței civile nr. 7210 din 13 decembrie 2013 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2010, în sensul admiterii acțiunii formulate de A. SRL și cu privire la capătul de cerere privind obligarea intimatei-pârâte Compania Națională B. SA la plata prejudiciului cauzat A. SRL, accesoriu rezilierii, în cuantumul stabilit prin expertiza contabilă administrată în apel.

În argumentarea recursului, reluând mai întâi soluțiile pronunțate și aspecte prealabile privind derularea raporturilor contractuale dintre părți, recurenta-reclamantă critică decizia instanței de apel pentru nelegalitate în ceea ce privește menținerea dispozițiilor sentinței de fond cu privire la respingerea cererii de reparare integrală a prejudiciului cauzat A. SRL, accesoriu rezilierii.

Susține, în esență, că instanța de apel, făcând o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1021 C. civ. de la 1864 coroborate cu art. 1082 și 1084 din același cod, nu a procedat la repararea integrală a prejudiciului suferit de A. SRL ca urmare a rezilierii culpabile a Contractului GPS.

Reiterând anumite susțineri din apel, reclamanta apreciază că deși, în mod judicios, Tribunalul București (și Curtea de Apel București implicit) a dispus rezilierea parțială a contractului de prestări servicii nr. 591/V2682 din 09 iunie 2006 în ceea ce privește componenta de monitorizare, reținând că în cauză a fost făcută dovada neexecutării culpabile de către intimata pârâtă B. SA a obligației sale contractuale esențiale (neplata serviciilor prestate pe parcursul a 11 luni), hotărârea astfel pronunțată este nelegală.

În susținerea acestei critici arată că raportat la datele concrete ale prezentei cauze, respectiv faptul că în cuprinsul Contractului GPS părțile au inserat un pact comisoriu, art. 9.4 din contract prevăzând că: „Oricare dintre Părți va avea dreptul de a rezilia Contractul înainte de termen, dacă se constată o nerespectare semnificativă a unei obligații esențiale conform prevederilor Contractului, după transmiterea unui aviz scris de treizeci (30) zile celeilalte Părți”.

Analizând condițiile convenționale particulare de operare a pactului, conform înțelegerii părților, judecătorul fondului în mod corect a reținut că acesta nu operează rezilierea de plin drept a contractului, intervenția instanței fiind necesară pentru a verifica și aprecia cauzele rezilierii, precum și îndeplinirea condițiilor pentru pronunțarea acesteia sub aspectul existenței unei neexecutări culpabile a unei obligații esențiale de către pârâta B. SA după ce aceasta a fost pusă în întârziere.

Obligația a cărei neexecutare a determinat A. SRL să inițieze demersul litigios a fost reprezentatăde obligația de plată a contravalorii serviciilor prestate în baza Contractului GPS.

Atâta timp cât obligația de plată a contravalorii serviciilor prestate era principala obligație asumată de B. SA prin contract, neîndeplinirea ei pe perioada noiembrie 2009 - octombrie 2010 reprezenta, în sensul art. 1020-1021 C. civ., reprezintă o neexecutare a unei obligații esențiale pentru care intimata pârâtă B. SA se afla de drept în întârziere, dată fiind natura raporturilor contractuale - derulate între profesioniști.

În aceste condiții, se arată, A. SRL era pe deplin îndreptățită să solicite rezilierea judiciară parțială a Contractului GPS în condițiile art. 1020-1021 din vechiul C. civ.

Deși a constatat că, efect al pronunțării din culpa sa exclusivă, intimata pârâtă este ținută să repare întreg prejudiciul cauzat A. SRL, respectiv paguba efectiv produsă și beneficiul nerealizat, în mod greșit instanța a admis numai în parte cererea de obligare a B. SA la plata despăgubirilor necesare acoperirii prejudiciilor cauzate de nerespectarea prevederilor contractuale.

Alături de contravaloarea facturilor emise în perioada noiembrie 2009 - octombrie 2010 și a penalităților de întârziere calculate pentru facturile achitate cu întârziere/neachitate de către pârâta B. SA, de la data scadenței până la data efectivei și integralei plăți, recurenta a solicitat instanței obligarea intimatei B. SA la acoperirea prejudiciului încercat de reclamantă ca urmare a rezilierii Contractului reprezentând valoarea neamortizată a mijloacelor fixe achiziționate în cadrul Contractului GPS și penalități plătite furnizorului de servicii de telecomunicație.

Referitor la prejudiciul accesoriu rezilierii, curtea de apel consideră în mod eronat că inserarea în Contractul GPS a clauzei penale prevăzute de art. 9.5 (referitoare la o aplicație particulară a neexecutării latto sensu - denunțarea unilaterală) ar exclude posibilitatea acordării unui prejudiciu (chiar dacă acesta nu a fost subsumat acestei clauzei ci principiului răspunderii civile contractuale de acoperire integrală a prejudiciului suferit de neexecutarea culpabilă e uneia dintre părți).

Analizând datele concrete ale prezentei cauze, Înalta Curte, susține recurenta, va observa faptul că în mod greșit instanța de apel a subsumat clauzei penale reglementate de art. 9.5 din Contractul GPS prejudiciul accesoriu rezilierii a cărui acoperire a fost solicitată de către A. SRL prin acțiunea introductivă.

Este esențial că reclamanta nu și-a întemeiat solicitarea pe dispozițiile art. 9.5 din Contractul GPS, ci pe dispozițiile legale ce consacră dreptul comun al reparării integrale a prejudiciului în caz de reziliere (art. 1021, 1082 și 1084 C. civ. de la 1864).

În ceea ce privește raportarea pe care a făcut-o la dispozițiile art. 9.5 din Contract, subliniază că aceasta a fost una strict circumstanțială, textul evocat nereprezentând temeiul pretențiilor A. SRL, astfel cum în mod greșit a reținut prima instanță.

Premisa legală în analiza temeiniciei cererii A. SRL de obligare a B. SA la plata prejudiciului accesoriu rezilierii o reprezintă reglementarea art. 1082 C. civ. de la 1864 și art. 1084 din același cod, care consacră principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditorul obligației neexecutate, ca principiu al răspunderii civile contractuale.

Simplul fapt al stipulării unei clauze penale pentru o anumită obligație din contract, mai arată recurenta, nu exclude aplicarea principiilor reparării prejudiciului pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale care nu se subsumează clauzei penale, consecința fiind exclusiv aceea a necesității dovedirii prejudiciului, alături de celelalte condiții ale răspunderii contractuale (faptă ilicită și legătură de cauzalitate), care în cauză au fost deja dovedite și reținute ca atare de instanța fondului și de cea de apel.

Prejudiciul suferit de recurenta-reclamantă ca urmare a rezilierii intempestive a contractului decurge în mod direct din faptul că, pentru executarea obligațiilor asumate prin Contractul GPS, reclamanta a fost nevoită să efectueze o serie de cheltuieli necesare pentru achiziționarea echipamentelor GPS și a serviciilor de telecomunicație pentru acestea. De asemenea, A. SRL a avut angajați care își desfășurau activitatea exclusiv pentru realizarea activității de monitorizare a factorilor poștali.

Deoarece Contractul GPS era un contract cu executare succesivă, pentru fiecare dintre aceste cheltuieli, au existat costuri care au fost incluse în facturile emise până în luna septembrie 2010, însă o parte importantă din aceste costuri urmau să fie acoperite prin facturile emise până la încheierea duratei contractuale.

Impactul negativ provocat de sistarea prestării serviciilor către B. SA începând cu luna octombrie 2010 s-a tradus, din punct de vedere patrimonial, în costurile rămase neamortizate pe care recurenta-reclamantă a fost nevoită să le suporte în perioada imediat următoare constând în: costuri de logistică, dar și penalitățile plătite furnizorului de servicii de telecomunicație.

Aceste prejudicii se ridicau la suma de 4.955.862 lei, pretenții ce nu au fost nici un moment contestate valoric de către intimata-pârâtă și au fost dovedite în fața instanței de fond cu extrase din evidențele financiar-contabile ale A. SRL.

Ignorând principiile de drept comun privind repararea integrală a prejudiciului, instanța de apel ajunge la situația absurdă în care se consacră pe cale pretoriană dreptul unei părți care nu și-a executat în mod culpabil obligațiile de a nu plăti daune-interese părții adverse.

În consecință, consideră că o corectă aplicare a dispozițiilor art. 1021 raportat la prevederile art. 1082 și 1084 C. civ. de la 1864, impuneau admiterea cererii de obligare a intimatei-pârâte Compania Națională B. SA la plata despăgubirilor necesare acoperirii integrale a prejudiciilor cauzate de nerespectarea prevederilor contractuale.

Invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâta Compania Națională B. SA a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârii recurate, și pe fondul cauzei, admiterea apelului declarat de pârâtă împotriva sentinței civile nr. 7210 din 13 decembrie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, cu consecința modificării în parte a sentinței apelate și respingerea în întregime a acțiunii intimatei - reclamante SC A. SRL.

În motivarea recursului, pârâta critică decizia atacată pentru nelegalitate, susținând, în esență, că aceasta a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 294 C. proc. civ.

În opinia recurentei-pârâte, instanța de apel a pronunțat hotărârea față de o societate comercială distinctă atât sub aspectul denumirii, cât și sub aspectul elementelor de identificare, față de societatea parte în raportul de drept material și raportul de drept procesual, care fac obiectul dosarului pendinte. Cu alte cuvinte, instanța de apel a pronunțat decizia recurată față de o altă societate comercială decât cea care a formulat cererea de chemare în judecată și care a stabilit cadrul procesual inițial.

Din analiza cererii de apel formulată și semnată de reclamantă prin avocat, arată recurenta, reiese că apelul a fost promovat de SC A. SRL, cu date de identificare diferite de cele menționate în cererea de chemare în judecată.

Astfel, potrivit art. 129 alin. (4) C. proc. civ., susține recurenta-pârâtă, Curtea de Apel București ar fi trebuit să solicite apelantei-intimate explicații și înscrisuri suplimentare în vederea clarificării acestui incident și pentru asigurarea unei judecăți corecte.

Așa cum rezultă din certificatul din 06 iunie 2016, de furnizare informații extinse de la Oficiul Registrului Comerțului, datele de identificare reținute de Curtea de Apel București, în decizia recurată, respectiv aparțin unei alte societății comerciale, respectiv SC E. SRL.

Precizează că, pe parcursul derulării contractului ce formează obiectul prezentului dosar, intimata-reclamantă și-a schimbat denumirea de mai multe ori, însă aceasta nu a avut niciodată denumirea și datele de identificare reținute de instanța de apel, în decizia recurată.

Sub un alt aspect, recurenta apreciază că prin decizia atacată, în mod nelegal și netemeinic și cu neluarea în considerare a probelor administrate de pârâtă, Curtea de Apel București a respins ca nefondat apelul formulat de C.N. B. SA.

Redând pasaje din decizia atacată, recurenta-pârâtă apreciază ca fiind lipsite de fundament juridic reținerile instanței de apel, fiind rezultatul unei judecăți efectuate cu neluarea în considerare a probatoriului administrat în cauza pendinte (înscrisurile depuse în apărare și expertiza tehnică specialitatea comunicații efectuată în fond).

De asemenea, consideră că în mod netemeinic, instanța de apel a apreciat că C.N. B. SA nu a făcut dovada încălcării culpabile a obligațiilor contractuale asumate de intimata-recurenta și a faptului că încălcarea a fost esențială, determinantă.

Or, neexecutarea culpabilă a obligațiilor esențiale asumate de intimata-reclamantă în temeiul contractului de prestări servicii, constând în existența deficiențelor echipamentelor GPS, precum și a disfuncționalităților întregului sistem de monitorizare, au fost pe deplin dovedite (documentele pe care pârâta le-a administrat în cadrul probei cu înscrisuri în fața instanței de fond, raportul de expertiză tehnică nr. 604/38S/05.10.2012, răspunsul nr. 604/104/28.03.2013 transmis de expert la obiecțiunile formulate de intimata-reclamantă).

Reclamanta SC A. SRL a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâta Compania Națională B. SA prin care a invocat excepția inadmisibilității/lipsei de interes în formularea recursului, având în vedere executarea voluntară parțială succesivă a obligațiilor stabilite în sarcina sa și excepția nulității recursului, având în vedere că nu se verifică cerințele art. 304 și ale art. 306 C. proc. civ. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

Pârâta Compania Națională B. SA a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamanta SC A. SRL prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului.

Analizând decizia atacată, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul reclamantei SC A. SRL nu este fondat, motiv pentru care acesta va fi respins, pentru următoarele considerente:

Este de necontestat că între părțile litigante s-a încheiat la data de 09.06.2006 contractul de prestări servicii nr. 591/V2682 (respectiv nr. 102/2131 din 09 iunie 2006) în baza căruia reclamanta SC A. SRL s-a obligat să presteze în favoarea pârâtei Compania Națională B. SA, printre altele, servicii de monitorizare a factorilor poștali și a autovehiculelor monitorizate prin intermediul echipamentelor GPS și la solicitarea beneficiarului, intervenția, precum și comunicarea evenimentelor recepționate la dispeceratul național de urgență (art. 2.1.a).

Cazurile și efectele încetării contractului (anterior expirării duratei contractuale) au fost clar și expres reglementate încă de la început, la art. 9.4 și 9.5 din contract.

Potrivit art. 9.4 din contractul încheiat „oricare dintre părți va avea dreptul de a rezilia Contractul înainte de termen, dacă se constată o nerespectare semnificativă a unei obligații esențiale, conform prevederilor contractului, după transmiterea unui aviz scris de 30 de zile celeilalte Părți”.

Totodată, la art. 9.5 alin. (1) s-a prevăzut că beneficiarul are dreptul de a denunța unilateral contractul, înainte de expirarea duratei acestuia, dar nu înainte de expirarea unei perioade de 6 luni de la data finalizării implementării serviciului.

În cazul denunțării unilaterale a contractului, beneficiarul s-a obligat să plătească prestatorului despăgubiri reprezentând valoarea rămasă neamortizată a investițiilor efectuate de prestator la care se vor adăuga contravaloarea costurilor de asigurare, cheltuielile realizate cu disponibilizările de resurse umane [art. 9.5 alin. (3)].

Este știut că răspunderea contractuală este strâns legată de ideea care stă la baza principiului de drept pacta sunt sevanda, consfințit de prevederile art. 969 C. civ., iar din moment ce contractul are forța unei legi în raporturile dintre părți, fiecare dintre acestea trebuie să răspundă pentru nerespectarea acestei legi, respectiv de încălcarea normei private pe care o generează respectivul contract.

Prin urmare, răspunderea contractuală impune obligația debitorului de a repara prejudiciul creat creditorului său prin neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligațiilor izvorâte dintr-un contract valabil încheiat.

Mai mult decât atât, nu se poate creea confuzie între răspunderea civilă delictuală și răspunderea civilă contractuală, întrucât răspunderea civilă delictuală alcătuiește dreptul comun al răspunderii civile, iar răspuderea contractuală este o răspundere cu caracter derogator și, mai mult decât atât, cele două tipuri de răspundere civilă nu pot fi cumulate.

În speță, reclamanta a solicitat să se dispună rezilierea parțială a contractului de prestări servicii înregistrat sub nr. 591/V2682 din 09 iunie 2006 cu privire la prestarea serviciilor de monitorizare a factorilor poștali și autovehiculelor prin intermediul GPS, invocând dispozițiile art. 9.4 din contract, respectiv neexecutarea culpabilă de către pârâtă a unor obligații contractuale.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, nu se poate pretinde că instanța de apel ar fi aplicat greșit dispozițiile art. 1021, 1082, 1084 C. civ., în condițiile în care încetarea contractului a fost dispusă ca efect al rezilierii (sancțiune pentru neexecutarea culpabilă), prin aplicarea art. 9.4 din contract, iar nu ca efect al denunțării unilaterale de către pârâtă, dispozițiile art. 9.5 alin. (3) din contract neputând fi aplicate în cumul față de dispozițiile art. 9.4 din contract și art. 1020-1021 din vechiul C. civ.

Cum în mod legal a arătat și instanța de control judiciar, nu se poate da eficiență în același proces atât „rezilierii” ca sancțiune civilă aplicabilă pentru neexecutare culpabilă a contractului (ca efect esențial al reciprocității și interdependenței drepturilor și obligațiilor din contractul sinalagmatic), cât și „denunțării unilaterale a contractului (…)” care ține doar de voința uneia dintre părțile contractului, iar nu de reciprocitate și interdependență a obligațiilor.

Prin urmare, în mod legal nu au putut fi primite susținerile reclamantei privind obligarea pârâtei la plata valorii neamortizate a investiției și accesoriilor acesteia, întrucât despăgubirea constând în valoarea neamortizată a investiției efectuate de către prestator (art. 9.5 alin. (3) din contract) nu face parte din cuprinsul clauzei penale aplicabile în cazul „rezilierii” contractului (reziliere produsă în condițiile art. 9.4, completate cu dreptul comun derivat din dispozițiile art. 1020 și art. 1021 din vechiul C. civ.

Nu în ultimul rând, se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigențele impuse de art. 304 C. proc. civ., respectiv de cale extraordinară de atac, care instituie un control de legalitate a hotărârii judecătorești recurate.

Așa fiind, criticile recurentei-reclamante nu constituie un argument suficient pentru a susține lipsa de temei legal a deciziei criticate sau aplicarea greșită a normelor invocate.

Altfel spus, argumentele recurentei-reclamante nu relevă nicio încălcare a dispozițiilor legale de natură să impună casarea sau modificarea soluției adoptate.

Față de considerentele expuse, constatând că instanța de apel a interpretat și aplicat corect dispozițiile legale incidente în cauză, hotărârea recurată fiind la adăpost de orice critică, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva deciziei civile nr. 586 din 4 aprilie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, menținând decizia instanței de apel, ca fiind legală.

Preliminar, cu referire la excepția inadmisibilității/lipsei de interes invocată de reclamanta SC A. SRL prin întâmpinare, se constată că aceasta nu este întemeiată, motiv pentru care va fi respinsă.

Astfel, interesul reprezintă folosul practic al acțiunii și, în esență, constituie o condiție de promovare și, ulterior, de admitere a acesteia. Ceea ce susține reclamanta nu echivalează cu o absență a interesului, ci doar cu o încercare de analiză a argumentelor de fond (susținute de aceasta prin întâmpinare).

Astfel, instanța va proceda la respingerea ca neîntemeiată a excepției inadmisibilității/lipsei de interes, astfel cum a fost intitulată, constatând că nu se poate pune problema inadmisibilității/lipsei interesului în promovarea căii de atac.

Analizând cu prioritate excepția nulității recursului formulat de pârâta Compania Națională B. SA, excepție invocată de reclamanta SC A. SRL prin întâmpinare, față de prevederile art. 306 C. proc. civ. raportat la art. 137 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a o respinge, constatând că anumite critici pot fi circumscrise dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dispoziții indicate de altfel, în mod corect, în cuprinsul cererii de recurs.

Examinând decizia atacată, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul pârâtei Compania Națională B. SA nu este fondat, motiv pentru care acesta va fi respins, pentru următoarele considerente:

Este de necontestat că potrivit dispozițiilor art. 294 C. proc. civ.: „în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi”.

În speță, simpla eroare materială a menționării în dispozitivul deciziei recurate a denumirii reclamantei (SC B. SRL) și a elemntelor acesteia de identificare, pe care se fundamentează, de altfel, întreaga construcție a recursului pârâtei, nu poate conduce automat la admiterea prezentului recurs, întrucât această eroare nu reprezintă o încălcare a art. 294 C. proc. civ., cum în mod greșit pretinde recurenta-pârâtă, ci o eventuală eroare materială în înțelesul art. 281 C. proc. civ., și care ar putea fi înlăturată pe calea instituției prevăzute de acest text legal.

Contrar susținerilor recuretei-pârâte, respectând dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., instanța de apel a hotărât numai asupra obiectului cererii deduse judecății și în apel nu a schimbat calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu a permis părților să facă cereri noi.

De asemenea, se constată că instanța de control judiciar, în temeiul efectului devolutiv al apelului, a verificat legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe, raportat la scopul urmărit prin promovarea acțiunii, stabilind situația de fapt sub toate aspectele sesizate și în raport de particularitățile speței, iar faptul că soluția pronunțată de instanța de apel nu a corespuns voinței recurentei nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să conducă la modificarea decizie atacate.

Este de amintit că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Schimbarea situației de fapt stabilită în cauză nu se poate produce în recurs, ceea ce tinde să obțină recurenta-pârâtă atunci când aduce în discuție reaprecierea probelor reținută de instanța de apel (relevanța expertizei efectuate, răspunsuri la interogatoriu etc.), motiv pentru care, se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigențele impuse de art. 304 C. proc. civ., reaprecierea probelor nemaifiind posibilă în această etapă procesuală odată cu abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. prin O.U.G. nr. 138/2000 și ale art. 304 pct. 10 C. proc. civ. prin dispozițiile Legii nr. 219/2005.

Fără a reitera considerentele expuse, se constată că niciuna dintre cele două ipoteze ale art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (hotărârea recurată este lipsită de temei legal sau hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii) nu a fost demonstrată.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu se confirmă motivul de nelegalitate instituit de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. invocat de recurentă, decizia atacată fiind la adăpost de orice critică, în raport de argumentele evocate și cu aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Compania Națională B. SA împotriva deciziei civile nr. 586 din 4 aprilie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat, menținând hotărârea atacată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepțiile inadmisibilității și nulității recursului declarat de pârâta Compania Națională B. SA, invocate de recurenta-reclamantă SC A. SRL.

Respinge recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva deciziei civile nr. 586 din 4 aprilie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de pârâta Compania Națională B. SA împotriva deciziei civile nr. 586 din 4 aprilie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 februarie 2017.