Non-applicability of civil delictual liability to state compensation for abnormally taken property due to special restitution laws

Imobil preluat abuziv de stat. Măsuri reparatorii prin echivalent. Acțiune în răspundere civilă delictuală. Prejudiciu reprezentând diferența dintre valoarea de circulație a imobilului stabilită prin hotărâre judecătorească și suma menționată în titlul de despăgubire

Cuprins pe materii : Drept civil. Obligații. Răspundere civilă delictuală

Index alfabetic : imobil

prejudiciu

despăgubiri

titlu de despăgubire

C.civ., art. 1349

Legea nr. 10/2001 stabileşte răspunderea statului pentru imobilele care au fost preluate abuziv, fiind puse la îndemâna persoanelor îndreptăţite mijloace juridice pentru finalizarea obligaţiilor stabilite în sarcina autorităţilor administrative. De asemenea, Legea nr. 247/2005 prevede în art. 19 posibilitatea contestării deciziei emise de Comisia Centrală pentru stabilirea Despăgubirilor în condiţiile Legii nr. 554/2004, în egală măsură fiind supus controlului judecătoresc şi refuzul Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor de soluţionare a cererii în procedura prevăzută de Titlul VII din Legea 247/2007, iar Legea nr. 165/2013 asigură posibilitatea supunerii controlului judecătoresc a deciziilor emise în baza acestei legi, conform art. 35.

Pe calea acțiunii în răspundere civilă delictuală nu pot fi solicitate despăgubiri reprezentând diferenţa dintre valoarea de circulaţie, stabilită ca măsură reparatorie prin hotărâre judecătorească, a imobilului notificat, imposibil de restituit în natură și suma ce urma a fi stabilită de Secretariatul Comisiei Naţionale, conform art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2015, nefiind incidente dispozițiile art. 1349 C.civ., întrucât acordarea acestor despăgubiri se circumscrie unei proceduri speciale reglementate prin normele legilor speciale de reparaţie, ce au prioritate faţă de dispoziţiile dreptului comun potrivit principiului de drept specialia generalibus derogant.

Secția I civilă, decizia nr.1140 din 23 iunie 2017

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 29.09.2014, reclamantele A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Prefectura Municipiului Bucureşti prin Prefect, au solicitat obligarea pârâţilor în solidar la plata sumei de 12.213.896,98 lei (echivalent a 2.714.199,33 euro), reprezentând prejudiciul suferit ca urmare a neexecutării obligaţiilor într-un termen rezonabil şi a executării defectuoase de către pârâţi a obligaţiei de soluţionare a cererii privind acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, aferente imobilului situat în Bucureşti, precum şi a executării necorespunzătoare a obligaţiilor legale stipulate în sarcina acestora şi a nerespectării deciziei civile nr. 467/A din 16.09.2010, pronunţată în dosarul nr. x/3/2009 de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

De asemenea, reclamantele au mai solicitat obligarea pârâţilor şi la plata sumei de 2.500.419,65 lei (echivalent a 555.648,81 euro), reprezentând dobânda legală penalizatoare, calculată la valoarea de 3.519.409,33 euro (echivalent a 15.837.341,98 lei), ce reprezintă valoarea de piaţă a imobilului, aferentă perioadei 18 septembrie 2011 - 20 mai 2013, pentru repararea prejudiciului rezultat ca urmare a neexecutării de către aceştia a obligaţiilor stabilite prin decizia civilă nr. 467/A din 16.09.2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, precum şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1349 şi urm. C.civ., art. 1530 şi urm. C.civ., O.G. nr. 13/2011, O.G. nr. 80/2013, art. 50 din Legea nr. 10/2001 şi art. 192 şi urm. C.proc.civ.

Prin sentinţa civilă nr. 772 din 8.06.2015, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV- a civilă a respins acţiunea reţinând că ceea ce solicită reclamantele cu titlu de despăgubire este reprezentat de diferenţa dintre valoarea de circulaţie a imobilului, stabilită ca reper al dreptului lor prin decizia civilă nr. 476/A din 16.09.2010 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi suma care urmează să fie stabilită de Secretariatul Comisiei Centrale de Despăgubiri prin raportare la dispoziţiile art. 21 alin. 6 din Legea nr. 165/2013.

Întrucât prejudiciul afirmat de reclamante constă în diferenţa dintre suma reţinută drept reper de către instanţă şi cea acordată la finalul procedurii de soluţionare a notificării, procedură care la acel moment nu era finalizată s-a apreciat că acest prejudiciu nu poate fi stabilit de instanţă sau constatat ca atare. S-a mai reţinut că este incert rezultatul negativ prognozat de reclamante cu privire la procedura de stabilire a despăgubirii, în condiţiile în care efectele deciziei civile nr. 476/A/2010 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie se produc în continuare, fiind foarte probabil ca această hotărâre să fie în final respectată de autorităţi.

Chiar dacă s-ar admite existenţa prejudiciului, instanţa de fond a reţinut că reclamantele ar avea la îndemână căi procedurale de contestare a eventualelor decizii ale autorităţilor implicate, pentru analizarea cuantumului despăgubirilor, motiv pentru care s-a apreciat că nu se poate reţine din acest punct de vedere încălcarea articolului 6 CEDO.

S-a mai constatat că, deşi cererea este argumentată cu trimitere la durata nerezonabilă în care a fost analizată notificarea reclamantelor, fiind indicată această durată drept elementul material al răspunderii - fapta ilicită - răspunderea patrimonială a pârâtelor nu ar urma să fie atrasă în raport de această faptă, ci în raport de rezultatul, încă incert, al procedurii. Acest lucru rezultă din analiza făcută de reclamante în cuprinsul cererii cu privire la condiţia prejudiciului suferit. Cu alte cuvinte, deşi afirmă că fapta pârâtelor este de a tergiversa soluţionarea notificării, reclamantele susţin că prejudiciul este de fapt unul material, echivalentul diferenţei dintre ce se solicită şi ce ar putea obţine, aspecte fără legătură cu fapta imputată, motiv pentru care instanţa de fond nu a reţinut legătura de cauzalitate între fapta afirmată şi prejudiciu.

Prin urmare, s-a constatat că în lipsa unui prejudiciu cu caracter actual şi cert şi a legăturii de cauzalitate între acesta şi fapta ilicită afirmată, în lipsa unei ingerinţe concrete în raport de afirmatul prejudiciu, nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale.

La data de 19.10.2015, reclamantele A. şi B. au formulat cerere de completare a dispozitivului sentinţei civile nr.772 din 8.06.2015, în temeiul art. 444 C.proc.civ., susţinându-se că instanţa a omis să se pronunţe în ce priveşte petitul de obligare a pârâţilor la plata dobânzii legale penalizatoare.

Prin sentinţa civilă nr. 1329 din 9.11.2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a fost admisă cererea de completare a dispozitivului sentinţei civile nr. 772/2015 şi respins capătul de cerere referitor la acordarea dobânzii penalizatoare, ca nefondat.

Reclamantele A. şi B. au declarat apel împotriva sentinţei civile nr.772/2015, precum şi a sentinţei civile nr. 1329/2015 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă.

Prin decizia nr. 519/A din 30.06.2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, apelul reclamantelor a fost respins, ca nefondat.

Împotriva deciziei nr. 519/A din 30.06.2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, precum şi împotriva încheierii premergătoare, din şedinţa din 23.06.2016, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă au formulat recurs reclamantele, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C.proc.civ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 3.11.2016.

Prin rezoluţia de la data de 14.11.2016, Înalta Curte a dispus comunicarea motivelor de recurs intimaţilor-pârâţi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti prin Prefect.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a solicitat respingerea recursului, arătându-se că în mod corect instanţa de apel a constatat că la data pronunţării hotărârii instanţei de fond prejudiciul pretins nu era cert în condiţiile în care procedura derulată în temeiul Legii nr. 165/2013 nu era finalizată, iar, dacă s-ar admite existenţa acestui prejudiciu, reclamantele au la îndemână căi procesuale de contestare a deciziilor autorităţilor implicate.

De asemenea, s-a susţinut că în mod corect instanţa de fond a reţinut că în afara examinării condiţiilor răspunderii civile delictuale, se impune analiza pretinsului prejudiciu din perspectiva dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti a solicitat respingerea recursului, învederându-se că, instanţa de recurs nu are competenţa de a verifica hotărârea dată în apel sub aspectul netemeiniciei în raport de dispoziţiile art. 488 C.proc.civ.

S-a arătat că asupra dispoziţiilor emise de Primarul General al Municipiului Bucureşti în baza Legii nr. 10/2001, controlul de legalitate al prefectului este obligatoriu potrivit dispoziţiilor Legii nr. 544/2004 a contenciosului administrativ şi cum termenul de exercitare a controlului de legalitate este potrivit dispoziţiilor legale, de maximum un an, Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti s-a încadrat în acest termen legal. S-a mai învederat că Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti nu a fost parte în litigiile anterioare avute de recurentele-reclamante.

Prin răspunsul la întâmpinări, recurentele-reclamante au solicitat respingerea apărărilor formulate de Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti şi respectiv, de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor susţinându-se că motivele de nelegalitate se circumscriu dispoziţiilor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C.proc.civ., iar apărările formulate în întâmpinări de către intimatele-pârâte au fost formulate şi în faza procesuală a apelului nefiind invocate argumente noi. Se arată că în mod greşit Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti a retrimis dosarul către Primăria Municipiului Bucureşti, acest lucru reprezentând un fapt ilicit, nefiind o atribuţie stabilită prin lege în sarcina sa.

S-a mai învederat că în mod greşit a susţinut intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor că ar fi aplicabile dispoziţiile legale din cadrul procedurii de executare silită, deoarece recurentele-reclamante nu au solicitat în acest dosar punerea în executare a deciziei civile nr. 467/A/2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă.

Prin rezoluţia din 3.02.2017, Înalta Curte a dispus întocmirea raportului privind admisibilitatea în principiu a recursului.

Raportul a fost comunicat părţilor la data de 13.04.2017 nefiind formulate puncte de vedere cu privire la acesta.

Prin încheierea de şedinţă din 19.05.2017, Înalta Curte a admis în principiu recursul formulat de reclamante împotriva deciziei civile nr. 519/A/2016 şi a încheierii din 23.06.2016, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, fixându-se termen de judecată la 9.06.2017.

În recursul declarat de recurentele reclamante atât împotriva deciziei civile nr. 519/A din 30.06.2016, precum şi împotriva încheierii din 23.06.2016, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin.(1) pct. 6 şi pct. 8 C.proc.civ.

Astfel, motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., în ce priveşte decizia recurată vizează faptul că hotărârea instanţei de apel cuprinde motive străine de natura pricinii. În acest sens s-a arătat că prin motivele de apel a fost criticată hotărârea instanţei de fond pentru nelegalitate şi netemeinicie în raport de obiectul pricinii ce vizează răspunderea civilă delictuală a pârâţilor-intimaţi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, Municipiul Bucureşti prin Primar General şi Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti prin Prefect.

Recurentele-reclamante au susţinut că fapta ilicită constă în acţiunile şi inacţiunile pârâţilor, că prejudiciul solicitat deşi este actual şi cert, nu a fost analizat de instanţa de apel, că de fapt prejudiciul este mult mai mare, având în vedere că a fost emis de către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor titlul de despăgubire nr. x/2014, pentru suma de 686.955 euro, valoare care nu respectă grila notarială.

În aceeaşi idee, recurentele-reclamante au mai arătat că temeiul răspunderii civile delictuale vizează executarea cu întârziere a obligaţiei de a face, soluţionarea cu întârziere a notificării, obligaţie impusă prin decizia nr. 467/A din 16.09.2010 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, că această întârziere le-a cauzat un prejudiciu considerabil constând în diferenţa dintre valoarea de piaţă a imobilului în 2010 şi plafonul despăgubirilor instituit prin Legea nr. 165/2013.

Prin urmare, se învederează că obiectul pricinii nu îl reprezintă o acţiune pentru valorificarea drepturilor reglementate de legile speciale de reparaţie privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ci sancţionarea faptelor ilicite săvârşite de instituţiile publice competente să soluţioneze cererea formulată de recurentele-reclamante, iar temeiul juridic al acţiunii vizează dispoziţiile de drept comun din Codul civil referitoare la răspunderea civilă delictuală.

Din perspectiva celor expuse s-a susţinut că instanţa de apel în mod greşit a reţinut în considerentele deciziei incidenţa unor acte normative care se referă la alte aspecte, legi speciale de reparaţie în situaţia preluării abuzive a imobilelor de către statul comunist, motiv pentru care se arată că în mod greşit instanţa de apel a reţinut incidenţa principiului specialia generalibus derogant.

Recurentele-reclamante au mai arătat că prejudiciul rezultă din faptul că în raport de legile de reparaţie, intimatele-pârâte aveau obligaţia de a pune în aplicare în termen şi în mod corect dispoziţiile legale privind soluţionarea notificării şi că în acest sens acţiunile şi inacţiunile intimatelor-pârâte constituie fapte ilicite, însă instanţa de apel s-a raportat în mod greşit la o altă situaţie de fapt.

O altă critică vizează faptul că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 481 C.proc.civ., potrivit cărora „apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată, în afară de cazul în care el consimte expres la aceasta, sau în cazurile anume prevăzute de lege", întrucât soluţionând apelul aceasta a înlăturat de la aplicare dispoziţiile art. 1349 C.civ.

În această idee, s-a învederat că instanţa de apel a încălcat principiul contradictorialităţii, întrucât reclamantele nu au consimţit la îngreunarea situaţiei în calea de atac a apelului, cu atât mai mult cu cât instanţa de fond nu a avut aceeaşi abordare cu cea a instanţei de apel, iar intimaţii-pârâţi nu au invocat apărări în sensul celor reţinute de instanţa de apel.

În privinţa criticilor de nelegalitate cu privire la condiţia prejudiciului, se arată că motivarea instanţei de apel încalcă principiul non reformatio in pejus în sensul că în loc să constate că instanţa de fond a reţinut în mod nelegal că prejudiciul suferit de recurentele-reclamante nu este cert şi actual, instanţa de apel a apreciat că singura modalitate de valorificare a pretenţiilor o reprezintă contestaţia împotriva deciziei emise de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, apreciere eronată faţă de faptul că prejudiciul rezultă din faptele intimatelor-pârâte.

Or, din perspectiva celor expuse se învederează că instanţa de apel nu a cenzurat hotărârea pronunţată de tribunal, ci a rejudecat cauza prin prisma unor acte normative care nu au legătură cu cererea de chemare în judecată, sens în care în mod greşit, s-a reţinut că recurentele-reclamante au uzat deja de procedurile prevăzute de legile speciale.

Recurentele-reclamante au mai arătat că proba cu expertiza pentru evaluarea prejudiciului a avut ca obiectiv stabilirea valorii bunului în conformitate cu valoarea acestuia din grila notarială, şi nu stabilirea valorii de piaţă. Cu privire la acest aspect s-a susţinut că instanţa de apel nu a valorificat efectul devolutiv al apelului, refuzând încuviinţarea probei cu o motivare străină de natura pricinii.

În concluzie, arată recurentele-reclamante reţinând o altă stare de fapt, instanţa de apel nu numai că nu a judecat cauza, dar a încălcat şi dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ., care stabilesc obligaţia instanţei de judecată de a preciza motivele de fapt şi de drept care au format convingerea în pronunţarea soluţiei, precum şi pe cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

În ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., criticile de nelegalitate aduse hotărârii instanţei de apel vizează aplicarea greşită a legilor speciale la situaţia de fapt dedusă judecăţii, precum şi încălcarea dispoziţiilor art. 1536 C.civ.

S-a învederat că dispoziţiile art. 1536 C.civ. instituie un criteriu stabil pentru calculul prejudiciului sub forma dobânzii legale penalizatoare şi o prezumţie a existenţei prejudiciului din neexecutarea sau executarea cu întârziere a obligaţiei de a face.

S-a arătat că cel de-al doilea capăt al cererii de chemare în judecată a vizat obligarea pârâtelor la plata în solidar a sumei de 2.500.419,65 lei (echivalent a 555.648,81 euro), reprezentând dobânda legală penalizatoare.

Or, susţin recurentele reclamante în contextul în care prin decizia nr. 467/A/2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, irevocabilă s-a stabilit în sarcina Primăriei Municipiului Bucureşti obligaţia de a acorda recurentelor reclamante despăgubiri echivalente cu valoarea de piaţă a imobilului imposibil de restituit în natură, rezultă că neexecutarea acestei obligaţii constituie un prejudiciu care trebuie reparat conform dispoziţiilor art. 1536 C.civ.

Faţă de împrejurarea că valoarea despăgubirilor fusese stabilită la suma de 3.519.409,33 euro s-a susţinut că în raport de această sumă trebuie calculate daunele-interese, iar neexecutarea obligaţiei de a face dă dreptul creditorului la plata de daune interese egale cu dobânda legală penalizatoare.

S-a învederat că sunt greşite considerentele deciziei instanţei de apel referitoare la aplicabilitatea reglementărilor din cadrul procedurii de executare silită, în condiţiile în care prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat recuperarea prejudiciului suferit cu referire la dobânda legală penalizatoare calculată conform prevederilor art. 1536 C.civ. pentru executarea cu întârziere a obligaţiei de a face.

O altă critică, din perspectiva incidenţei dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. vizează încălcarea dispoziţiilor art. 1349 C.civ., întrucât nu au fost analizate condiţiile impuse de legiuitor pentru atragerea răspunderii civile delictuale.

Prin recursul declarat în cauză împotriva încheierii premergătoare de la 23.062016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, recurentele reclamante au formulat critici în ceea ce priveşte respingerea probei cu expertiza de evaluare a prejudiciului de către instanţa de apel susţinându-se că sub acest aspect instanţa nu a valorificat efectul devolutiv al apelului refuzând încuviinţarea probei cu o motivare străină de natura pricinii.

Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs formulate şi a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C.proc.civ., Înalta Curte reţine următoarele:

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., din perspectiva susţinerilor recurentelor reclamante, că hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, că a fost reţinută o altă stare de fapt, că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ. în ceea ce priveşte obligaţia de a preciza motivele de fapt şi de drept care au format convingerea în pronunţarea soluţiei, Înalta Curte reţine că este nefondat pentru considerentele ce succed:

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ., în considerentele hotărârii instanţa trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi. Scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă.

Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta atât argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile, apărările părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt şi de drept în baza cărora judecătorul pronunţă soluţia şi constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiţie a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituție şi respectiv art. 6 alin. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de instanţa ce are obligaţia legală de a proceda la o analiză a susţinerilor, argumentelor şi mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinenţa.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, precum şi la susţinerile recurentelor reclamante în sensul că hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, că instanţa de apel s-a raportat la o altă stare de fapt decât cea expusă în acţiune, Înalta Curte constată următoarele:

În ceea ce priveşte obiectul litigiului în raport de starea de fapt descrisă de reclamante în acţiune, instanţa de apel a constatat că acesta vizează obligarea pârâtelor la plata sumei de 12.213.896,98 lei (echivalent a 2.714.199,33 euro), reprezentând prejudiciul suferit de reclamante ca urmare a nerespectării termenului rezonabil de soluţionare a cererii reclamantelor şi a executării necorespunzătoare a obligaţiilor legale stipulate în sarcina acestora, cât şi a dispoziţiilor Curţii de Apel Bucureşti din decizia civilă nr. 467A/2010, irevocabilă, prin care a fost admisă acţiunea reclamantelor, în sensul obligării pârâtului Primăria Municipiului Bucureşti la acordarea despăgubirilor sub forma măsurilor reparatorii, în condiţiile stabilite de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, pentru imobilul situat în Bucureşti, a cărui valoare va fi stabilită prin actualizarea cuantumului titlurilor de despăgubiri, menţionate în decizia civilă nr. 1654/A din 16.12.2005 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă, astfel încât acestea să reflecte valoarea de piaţă a imobilului.

În raport de această stare de fapt necontestată, instanţa de apel a reţinut că suma pretinsă de reclamante în litigiul pendinte reprezintă diferenţa dintre valoarea de circulaţie a imobilului stabilită prin raportul de expertiză efectuat în dosarul în care s-a pronunţat decizia civilă nr. 476/A/2010 (3.519.409,33 euro) şi suma care urma a fi stabilită de Secretariatul Comisiei Naţionale, conform art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2015.

Din această perspectivă şi în raport cu starea de fapt descrisă de recurentele reclamante în cererea de chemare în judecată, instanţa de apel a reţinut că reclamantele au solicitat pe calea răspunderii delictuale conform art. 1349 noul Cod civil, acordarea despăgubirilor stabilite conform deciziei civile nr. 1654/A din l6.12.2005 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă, că acordarea despăgubirilor pretinse se impunea a fi făcută în procedurile prevăzute de legile speciale, Legea nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005, respectiv Legea nr.165/2013, cu atât mai mult cu cât reclamantele au avut îndemână mijloace procesuale specifice de valorificare a dreptului pretins potrivit acestor legi, precum şi procedura executării silite conform dispoziţiilor Codului de procedură civilă, pentru punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti prin care au fost stabilite obligaţii în sarcina pârâtului Primarul Municipiului Bucureşti.

Or, faţă de aceste aspecte, Înalta Curte constată că instanţa de apel şi-a argumentat soluţia adoptată prin raportare la starea de fapt invocată în acţiune de către reclamante constatându-se că în litigiul pendinte nu sunt incidente prevederile de drept comun din noul Cod civil referitoare la instituţia răspunderii civile delictuale, ci dispoziţiile cu caracter special din legile de reparaţie menţionate, în virtutea principiului de drept potrivit cu care legea specială derogă de la cea generală (specialia generalibus derogant).

În susţinerea acestor argumente de fapt şi de drept, instanţa de apel a mai arătat că Legea nr. 10/2001 stabileşte răspunderea statului pentru imobilele care au fost preluate abuziv fiind puse la îndemâna persoanelor îndreptăţite mijloace juridice pentru finalizarea obligaţiilor stabilite în sarcina autorităţilor administrative (existând posibilitatea sesizării instanţei de judecată cu o acţiune întemeiată pe obligaţia de a face prin care să se solicite obligarea pârâtului la soluţionarea notificării, dar şi posibilitatea soluţionării pe fond a notificării în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate, conform art. 26 alin. (3) din Legea nr.10/2001, astfel cum a fost interpretat prin decizia nr. XX/2007 pronunţată în recurs în interesul legii de Secţiile Unite ale ÎCCJ).

În acest context s-a reţinut că reclamantele au avut posibilitatea sancţionării refuzului de soluţionare a notificării prin acţionarea în instanţă, sens în care s-a constatat că în anul 2004 reclamantele au declanşat primul litigiu împotriva pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, finalizat prin decizia nr.1654/A din 16.12.2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului.

În acelaşi sens al argumentării soluţiei adoptate, instanţa de apel a arătat că de altfel şi Legea nr. 247/2005 prevede în art. 19 posibilitatea contestării deciziei emise de Comisia Centrală pentru stabilirea Despăgubirilor în condiţiile Legii nr. 554/2004, în egală măsură fiind supus controlului judecătoresc şi refuzul Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor de soluţionare a cererii în procedura prevăzută de Titlul VII din Legea 247/2007, precum şi faptul că Legea nr. 165/2013 asigură posibilitatea supunerii controlului judecătoresc a deciziilor emise în baza acestei legi, conform art. 35.

Prin urmare, în argumentarea soluţiei adoptate, instanţa de apel în raport de starea de fapt invocată şi de hotărârile judecătoreşti de care s-au prevalat reclamantele a reţinut că legile speciale asigură acestora accesul la justiţie în valorificarea pretenţiilor solicitate, şi că prin procedura instituită de legile speciale nu sunt încălcate dispoziţiile art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În acelaşi timp, instanţa de apel, în argumentarea soluţiei în fapt şi în drept a mai arătat că, dispoziţiile Codului de procedură civilă de la 1865 prevăd posibilitatea sesizării instanţei de executare pentru constrângerea debitorului la îndeplinirea obligaţiei de a face stabilite prin hotărârea judecătorească prin aplicarea unei amenzi civile în condiţiile art. 580 indice 3, procedură pe care reclamantele au urmat-o în anul 2011.

Din perspectiva celor expuse, în condiţiile în care instanţa de apel s-a raportat la starea de fapt invocată de reclamante argumentând în drept de ce sunt incidente dispoziţiile prevăzute de legile speciale de reparaţie şi nu dispoziţiile din dreptul comun (în respectarea principiului specialia generalibus derogant), Înalta Curte constată că decizia recurată nu cuprinde motive străine de natura pricinii, că în considerente sunt arătate atât motivele de fapt cât şi de drept care au format convingerea instanţei în adoptarea soluţiei, motiv pentru care Înalta Curte reţine că sunt nefondate susţinerile recurentelor reclamante legate de încălcarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) C.proc.civ., situaţie în care motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ. invocat este nefondat.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., ce vizează în susţinerea recurentelor reclamante aplicarea greşită a legilor speciale la situaţia de fapt dedusă judecăţii, precum şi încălcarea dispoziţiilor art. 1536 şi 1349 C.civ., Înalta Curte reţine că şi acest motiv este nefondat pentru următoarele considerente:

Obiectul litigiului pendinte aşa cum rezultă din cererea de chemare în judecată vizează obligarea pârâţilor la plata diferenţei dintre valoarea de circulaţie a imobilului stabilită prin raportul de expertiză efectuat în dosarul în care s-a pronunţat decizia civilă nr. 476/A/2010 (3.519.409,33 euro) şi suma care urma a fi stabilită de Secretariatul Comisiei Naţionale, conform art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2015.

Or, faţă de obiectul dedus judecăţii, de starea de fapt conturată în cauză prin prisma hotărârilor judecătoreşti invocate de recurentele reclamante, Înalta Curte constată că deşi reclamantele au solicitat pe calea răspunderii delictuale, conform art. 1349 noul Cod civil, acordarea despăgubirilor stabilite conform deciziei civile nr. 1654/A din l6.12.2005 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă, acordarea acestor despăgubiri se circumscrie unei proceduri speciale reglementate prin normele legilor speciale de reparaţie, Legea nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005 şi, respectiv Legea nr.165/2013, ce au prioritate faţă de dispoziţiile dreptului comun potrivit principiului de drept specialia generalibus derogant.

Prin urmare, înlăturarea de la aplicare a legii generale operează ori de câte ori există o dispoziţie specială într-o materie dată fiind de la sine înţeleasă, întrucât este consecinţa directă a principiului specialia generalibus derogant.

Din perspectiva celor expuse şi a principiului de drept sus enunţat, Înalta Curte constată că instanţa de apel în mod legal şi corect a înlăturat aplicabilitatea dispoziţiilor ce reglementează răspunderea civilă delictuală - art. 1349 C.civ. – precum şi a dispoziţiilor art. 1536 C.civ., cu referire la dobânda legală penalizatoare calculată pentru executarea cu întârziere a unor obligaţii de a face, motiv pentru care criticile recurentelor reclamante legate de încălcarea dispoziţiilor sus enunţate sunt nefondate.

În aceeaşi idee, Înalta Curte mai reţine că în situaţia în care obligaţia de a face de care se prevalează recurentele reclamante a fost stabilită prin hotărâre judecătorească, sancţiunea executării cu întârziere este cea reglementată de legea procesuală civilă în cadrul procedurii de executare silită, nemaifiind aplicabile dispoziţiile de drept material invocate.

Înalta Curte reţine că în condiţiile în care în litigiul pendinte nu-şi găsesc aplicabilitate dispoziţiile art. 1349 şi 1536 C.civ., instanţa de apel a făcut o corectă şi legală interpretare şi aplicare a normelor de drept material nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin.(1) pct. 8 C.proc.civ.

Nefondate sunt şi susţinerile recurentelor reclamante legate de încălcarea principiului non reformatio in pejus prevăzut de art. 481 C.proc.civ., în sensul susţinut de acestea că prin neaplicarea dispoziţiilor art. 1349 C.civ. li s-a creat o situaţie mai rea decât cea stabilită de instanţa de fond.

Astfel, Înalta Curte reţine că în condiţiile incidenţei şi aplicabilităţii în prezentul litigiu a principiului specialia generalibus derogant, dispoziţiile de drept comun - art. 1349 C.civ. - sunt înlăturate în virtutea acestui principiu motiv pentru care nu pot fi primite susţinerile recurentelor reclamante legate de încălcarea principiului non reformatio în pejus, în sensul arătat şi nici susţinerile legate de încălcarea principiului contradictorialităţii din perspectiva învederată de acestea.

De asemenea, Înalta Curte apreciază că nu echivalează cu o înrăutăţire a situaţiei reclamantelor în propria cale de atac, faptul că instanţa de apel a arătat în considerentele hotărârii şi împrejurarea că reclamantelor le-a fost emis titlul de despăgubire nr. x din 21.10.2014 pentru suma de 3.034.692,41 lei echivalent a 686.955 euro, precum şi faptul că acest titlul a făcut obiectul sentinţei nr. 4598 din 15.07.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a II-a contencios administrativ, prin care a fost obligată Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor la emiterea unui titlu de despăgubire în completare în favoarea reclamantelor conform art. 19 alin. (3) din Legea nr. 247/2005 pentru suma de 3.543.859,23 lei, echivalent a 802.322,669 euro, reprezentând diferenţa dintre valoarea de piaţă a imobilului preluat abuziv şi valoarea acordată prin titlul de despăgubire nr. x/2014, în condiţiile în care instanţa de apel a arătat că această împrejurare nu schimbă soluţia pronunţată în cauză.

În ceea ce priveşte recursul declarat de recurentele reclamante împotriva încheierii de şedinţă de la 23.06.2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct.6 şi 8 C.proc.civ., Înalta Curte reţine că recurentele reclamante au formulat critici ce vizează respingerea greşită a probei cu expertiza de evaluare a prejudiciului de către instanţa de apel susţinându-se că sub acest aspect instanţa nu a valorificat efectul devolutiv al apelului refuzând încuviinţarea probei cu o motivare străină de natura pricinii.

Criticile recurentelor reclamante sunt nefondate din perspectiva următoarelor considerente:

Prin încheierea din 23.06.2016, instanţa de apel a respins proba cu expertiza evaluatorie şi proba cu expertiza contabilă solicitate de reclamante, motivat de faptul că la dosar a fost depusă modalitatea de calcul a dobânzii solicitate şi a valorii bunului raportat la grila notarilor, iar această modalitate de calcul nu a fost contestată.

S-a mai reţinut în încheierea recurată că în ceea ce priveşte solicitarea de evaluare a imobilului la acel moment, instanţa de apel a constatat că aceasta excede obiectului litigiului întrucât reclamantele solicită diferenţa dintre valoarea de circulaţie a imobilului la data de 16.09.2010, stabilită ca reper prin decizia nr. 476/2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi suma stabilită de Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, ori valoarea la data de 16.09.2010 a fost deja indicată de reclamante.

Înalta Curte reţine că potrivit art. 478 alin. (2) teza a II-a C.proc.civ., instanţa de apel poate încuviinţa şi administra probele a căror necesitate rezultă din dezbateri. De asemenea în conformitate cu dispoziţiile art. 479 alin. (2) C.proc.civ., instanţa de apel va putea încuviinţa refacerea sau completarea probelor administrate de prima instanţă, precum şi administrarea probelor noi propuse de părţi, dacă le consideră ca fiind necesare pentru soluţionarea cauzei.

Din perspectiva acestor dispoziţii legale, Înalta Curte constată că efectul devolutiv al apelului are consecinţe şi asupra probelor care pot fi administrate în apel în condiţiile în care instanţa de apel poate încuviinţa refacerea, completarea probelor administrate la prima instanţă, precum şi administrarea altor probe, dacă le consideră necesare în ceea ce priveşte soluţionarea cauzei.

Astfel, Înalta Curte, din perspectiva dispoziţiilor legale sus enunţate şi a efectului devolutiv al apelului reţine că aprecierea asupra necesităţii administrării unei probe pentru soluţionarea cauzei este atributul exclusiv al instanţei de apel.

Or, raportând cele expuse, la litigiul pendinte, în condiţiile în care respingerea probei cu expertiza evaluatorie şi a probei cu expertiza contabilă solicitate de recurentele reclamante a fost motivată de către instanţa de apel prin raportare la înscrisurile şi dovezile existente la dosar reţinându-se că la dosar a fost depusă modalitatea de calcul a dobânzii solicitate şi a valorii bunului, modalitate de calcul necontestată, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentelor reclamante legate de nevalorificarea efectului devolutiv al apelului, precum şi cele legate de motivarea respingerii probei solicitate, în cauză nefiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct.6 şi 8 C.proc.civ.

Faţă de cele expuse, cum nici una din criticile formulate de recurentele reclamante nu se circumscrie motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C.proc.civ., Înalta Curte în temeiul art. 496 alin. (1) C.proc.civ. a respins ca nefondat recursul formulat de reclamante.