Impossibility of in-kind restitution of expropriated property: non reformatio in pejus inapplicable to annulment for absolute nullity and failure to clarify facts

Apel. Rejudecare după casarea în întregime a hotărârii instanței de apel. Invocarea încălcării principiului non reformatio in pejus

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Căi de atac. Apelul

Index alfabetic : casare

rejudecare

nulitate

C.proc.civ. din 1865, art. 261, art. 296, art. 315

Nulitatea hotărârii determinată de nerespectarea unor elemente esenţiale ale acesteia are drept efect desfiinţarea ei, cu consecinţa reluării judecăţii de către instanţa de rejudecare, fără ca instanţa de control judiciar să se pronunţe asupra drepturilor sau fondului cauzei.

Astfel, în condiţiile în care prin decizia de casare au fost admise recursurile declarate atât de reclamant cât şi de pârât, a fost casată în întregime decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, în temeiul art. 315 alin. (3) şi (5) C.proc.civ., constatându-se, pe de o parte că hotărârea atacată nu întruneşte condițiile de validitate din perspectiva lipsei elementelor structurale impuse de dispoziţiile art. 261 pct. 5 C.proc.civ., iar pe de altă parte, că situația de fapt nu a fost pe deplin lămurită, excepţiei absolute a nulităţii hotărârii nu i se poate opune principiul non reformatio in pejus

Secția I civilă, decizia nr.979 din 9 iunie 2017

Prin acţiunea înregistrată la 17.09.2009, pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi Primarul General al Municipiului Bucureşti solicitând a se constata că în temeiul Legii nr.10/2001 are calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafaţă de 793,77 m.p., situat în Bucureşti şi construcţia demolată, motiv pentru care s-a susţinut că se impune acordarea echivalentului bănesc al acestora ca măsură reparatorie în condiţiile legii speciale.

În subsidiar, reclamantul a solicitat stabilirea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul din litigiu şi a se înainta autorităţii competente, propunerea de acordare a despăgubirilor băneşti cuvenite, potrivit legii speciale.

În susţinerea acţiunii, reclamantul a arătat că, urmare a notificării depusă de defuncta sa soţie B., în condiţiile art. 21 şi urm. din Legea nr. 10/2001, a continuat, în calitate de unic moştenitor demersurile acesteia în vederea restituirii în natură a imobilului.

Prin dispoziţia nr.1707/2003 emisă de Primarul General cererea de acordare a măsurilor reparatorii a fost respinsă, motiv pentru care această dispoziţie a fost contestată în instanţă, iar prin sentinţa civilă nr.176 din 4.03.2005, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, a fost anulată dispoziţia şi obligat Primarul General al Municipiului Bucureşti să emită o nouă dispoziţie în sensul acordării măsurilor reparatorii prin restituirea în natură a imobilului sus-menţionat.

Ca urmare, a fost emisă dispoziţia nr.9285/2007 de Primarul General al Municipiului Bucureşti, prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului-teren şi construcţie, situat în Bucureşti. Ulterior, prin adresa din 25.01.2008 emisă de Consiliul General al Municipiului Bucureşti s-a comunicat reclamantului că nu pot fi duse la îndeplinire dispoziţiile sentinţei civile nr. 176/2005 şi nici măsurile stabilite de Primarul General prin dispoziţia nr. 9285/2007, întrucât terenul este afectat de „Pasaj denivelat superior B.”, iar construcţia a fost demolată de antreprenorul general.

În acest context reclamantul a acţionat în judecată Primăria Municipiului Bucureşti şi Primarul General al municipiului Bucureşti solicitând despăgubiri pentru exproprierea imobilului pentru utilitate publică, demers judiciar respins prin sentinţa civilă nr.316 din 9.03.2009 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă.

În susţinerea acţiunii reclamantul a mai arătat că, deşi este beneficiarul sentinţei civile nr.176/2005, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, obligaţia impusă nu poate fi executată, situaţie în care unica modalitate de acordare a măsurilor reparatorii este aceea a echivalentului bănesc.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art.21 şi urm. din Legea nr.10/2001, art.6 şi art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Pe parcursul litigiului, întrucât reclamantul A. a decedat au fost introduse în cauză, în calitate de moştenitoare C., D., E. şi F.

Prin sentinţa civilă nr. 569 din 21.04.2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, acţiunea a fost respinsă.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamantele C., D., E. şi F., iar prin decizia civilă nr.730/A din 03.12.2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a fost admis apelul declarat de acestea dispunându-se anularea în tot a sentinţei civile nr. 569 din 21.04.2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, cu reţinerea cauzei pentru evocarea fondului.

Instanţa de apel a reţinut ca prioritar motivul de nulitate a sentinţei atacate, invocat prin motivele de apel, referitor la împrejurarea că instanţa de fond nu a pus în discuţia părţilor calificarea juridică a acţiunii sub aspectul respectării dispoziţiilor art.129 alin. (4) C.proc.civ., coroborat cu art.84 C.proc.civ., constatându-se că încălcarea principiului rolului activ al judecătorului a produs apelantelor-reclamante o vătămare procesuală constând în încălcarea dreptului de acces la justiţie prevăzut de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, motiv pentru care instanţa de apel a anulat în tot procedura urmată şi a reţinut pricina spre rejudecare în fond, statuând că în cauză a fost formulată o acțiune în pretenții (în despăgubiri) pentru imposibilitatea obiectivă de predare în natură a unui imobil individualizat în cuprinsul unei hotărâri judecătorești irevocabile.

Prin decizia civilă nr.815/A din 21.01.2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, urmare a evocării fondului pricinii a fost admisă acţiunea formulată de reclamantele C., D. E. şi F., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul General al municipiului Bucureşti şi Primarul General al Municipiului Bucureşti fiind obligaţi pârâţii să plătească reclamantelor suma de 2.062.205 lei reprezentând contravaloarea imobilului a cărui restituire în natură s-a dispus prin sentinţa civilă nr. 176/2005 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, rămasă definitivă şi irevocabilă, respectiv „teren în suprafaţă de 793,77 m.p., şi construcţiile existente” situat în Bucureşti, ca urmare a imposibilităţii obiective de executare silită a respectivei hotărâri şi s-a dispus omologarea raportului de expertiză întocmit de expert G.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că prin dispoziţia nr.1707/2003 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti a fost respinsă notificarea formulată de B. privind imobilul situat în București, că în urma contestaţiei formulate, dispoziţia a fost anulată prin sentinţa civilă nr.176/2005, pronunţată de Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, rămasă definitivă prin decizia nr. 20/2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă şi irevocabilă prin nerecurare, fiind obligată Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General să emită o nouă dispoziţie de restituire în natură a imobilului compus din teren în suprafaţă de 793, 77 m.p. şi construcţie, cu excepţia a două apartamente înstrăinate în condiţiile Legii nr. 112/2005.

La data de 06.07.2006, Consiliul General al Municipiului Bucureşti a emis Hotărârea nr. 160, prin care a fost declarată de utilitate publică locală zona cuprinsă între Bd. N. - Şos. O. - Intersecţia R. - G. - Şos. G., în condiţiile art.10 din Legea nr.33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică. Din tabelul cu proprietăţile afectate de expropriere întocmit de Comisia de cercetare prealabilă constituită în baza dispoziţiei Primarului General nr. 730/2006 rezultă că imobilul figurează la poz. 63 printre imobilele supuse exproprierii.

De asemenea din procesul-verbal nr. 16/730/2006 întocmit de Comisia pentru efectuarea cercetării prealabile în vederea declarării utilităţii publice de interes local „Pasaj rutier denivelat, superior – B.” rezultă că imobilul cu privire la care s-a dispus restituirea în natură prin sentinţa civilă nr. 176/2005 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, figurează la poziţia 19 printre imobilele supuse exproprierii.

În executarea hotărârii judecătoreşti de restituire în natură a imobilului compus din teren în suprafaţă de 793,77 m.p. şi construcţiile existente, respectiv a sentinţei civile nr. 176/2005 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, Primăria Municipiului Bucureşti a emis dispoziţia nr. 9285 din 13.12.2007 prin care a fost revocată dispoziţia nr.1707/2003 şi s-a dispus restituirea în natură a imobilului compus din teren în suprafaţă de 793,77 m.p. şi construcţie (cu excepţia apartamentelor înstrăinate în condiţiile Legii nr.112/2005).

Astfel prin dispoziţia nr. 9286 din 13.12.2007 Primăria Municipiului Bucureşti a respins notificarea privind restituirea în natură a apartamentelor solicitate de B. (decedată), prin moştenitor A., ce au fost vândute în baza Legii nr. 112/1995, pentru acestea propunându-se măsuri reparatorii în echivalent.

Potrivit adresei din 22.01.2008 emisă de S.C. X. SRL, înregistrată la Primăria Municipiului Bucureşti la data de 22.01.2008, pentru apartamentele vândute de Statul Român în baza Legii nr. 112/1995 au fost încheiate acte translative de proprietate fiind acordate despăgubiri în baza Legii nr. 33/1994.

În schimb, pentru imobilul restituit în natură în proprietatea autorului reclamantelor prin sentinţa civilă nr.176/2005 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, autorităţile cu atribuţii în aplicarea Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică au stabilit faptul că nu pot fi acordate despăgubiri, întrucât terenul în litigiu se afla la data declarării utilităţii publice, respectiv la 06.07.2006, în proprietatea Municipiului Bucureşti, iar construcţia a fost demolată de către antreprenorul general al obiectivului de interes local „Pasaj denivelat superior B.”, în baza Hotărârii nr.160/2006 a Consiliului General al Municipiului Bucureşti.

Acţiunea formulată de autoarea reclamantelor în contradictoriu cu Primăria Municipiului Bucureşti şi Consiliul General al Municipiului București, prin care aceasta a solicitat obligarea pârâţilor la plata unei juste despăgubiri pentru imobilul expropriat a fost respinsă ca inadmisibilă prin sentinţa civilă nr. 316/2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă pe considerentul că prin Hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 160/2006 s-a dispus numai asupra utilităţii publice a lucrării de interes local „Pasaj denivelat superior B.”, nu şi asupra exproprierii propriu zise a imobilului.

Prin urmare, s-a reţinut că întrucât nu s-a dispus exproprierea imobilului, cererea de stabilire a despăgubirilor acţiunea este inadmisibilă.

În apel reclamantele au depus la dosar Raportul de specialitate privind înaintarea către Guvernul României a solicitării de emitere a unei hotărâri de guvern referitoare la procedura de expropriere pentru imobilele neexpropriate în vederea continuării şi finalizării lucrării de interes public local „Pasaj rutier denivelat superior B.”

Astfel, s-a reţinut că din expunerea de motive întocmită de Primăria Municipiului Bucureşti, din Hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr.50/2009 şi din O.U.G. nr.12/2009 privind declanşarea procedurilor de expropriere pentru cauză de utilitate publică a imobilelor proprietate privată situate pe amplasamentul lucrării de interes local „Pasaj denivelat superior B.”, publicată în Monitorul Oficial nr. 143 din 09.03.2009 rezultă că imobilul în litigiu nu face parte din imobilele rămase de expropriat în vederea continuării şi finalizării lucrării de interes public local „Pasaj rutier denivelat superior B.”

Prin decizia de desfiinţare intermediară nr.730/A din 03.12.2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV a civilă, instanţa de apel a calificat acţiunea reclamanţilor ca fiind o acţiune în pretenţii pentru imposibilitatea obiectivă de predare a unui bun imobil ce a fost determinat prin dispozitivul sentinţei civile nr. 176/2005, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că reclamantele se află în faza de executare a unei hotărâri judecătoreşti rămase definitive şi irevocabile prin care s-a dispus în procedura reglementată de Legea nr.10/2001, obligarea entităţii investite cu soluţionarea notificării, respectiv Primăria Municipiului Bucureşti, la restituirea în natură a imobilului în litigiu, compus din teren în suprafaţă de 793,77 m.p. şi construcţia existentă pe terenul respectiv. S-a apreciat că în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile art.26 alin.(3) din Legea nr.10/2001, deoarece dispoziţia nr. 9285/2007 a Primăriei Municipiului Bucureşti nu a fost emisă în temeiul art.25 din Legea 10/2001, ci reprezintă un act administrativ prin care s-a pus în executare o hotărâre judecătorească irevocabilă, astfel că, după rămânerea irevocabilă a sentinţei civile nr. 176/2005 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, urmată de punerea în executare a acesteia prin emiterea dispoziţiei nr.9285/2007, procedura reglementată de Legea nr. 10/2001 s-a finalizat.

Instanţa de apel a constatat că obstacolele pentru punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti prin care a fost soluţionată în mod irevocabil notificarea reclamantei nu pot fi analizate în acţiunea de faţă, reţinând însă că prin respingerea acţiunii se încalcă dreptul reclamanţilor la executarea hotărârii judecătoreşti, componentă a dreptului de acces la justiţie garantat de art.6 par.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În ceea ce priveşte dreptul reclamantelor la executarea sentinţei civile nr. 176/2006 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, s-a reţinut că ingerinţa în dreptul de proprietate al reclamantelor, recunoscut prin sentinţa sus enunţată este similară unei privări de proprietate în condiţiile în care prerogativele dreptului lor de proprietate au fost suprimate, întrucât imobilul în litigiu a fost declarat de utilitate publică de interes local pentru realizarea lucrării „Pasaj denivelat superior B.” prin Hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 160/2006, imobilul fiind ulterior intabulat în proprietatea Municipiului Bucureşti, în calitate de expropriator.

Prin urmare, instanţa a asimilat situaţia din speţă unei exproprieri de facto, raţionament bazat pe jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Din expunerea situaţiei de fapt, în baza coroborării probelor administrate în cauză, s-a reţinut că reclamantele sunt titularele unui bun actual în accepţiunea art.1 din Protocolul adiţional nr.1, recunoscut prin sentinţa civilă nr. 176/2005 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, prin care s-a dispus restituirea în natură, în procedura reglementată de Legea nr.10/2001, în proprietatea autoarei reclamantelor, a imobilului compus din teren în suprafaţă de 793,77 mp şi construcţiile existente pe teren.

Ingerinţa a constat în dispoziţia autorităţii luată la data de 6.07.2006 în ce priveşte declararea utilităţii publice de interes local a imobilului reclamanţilor şi întabularea dreptului de proprietate asupra acestuia în favoarea Municipiului Bucureşti. În baza Hotărârii Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 160/2006, terenul a fost expropriat, însă nu de pe numele autoarei reclamantelor, ci ca teren proprietatea Municipiului Bucureşti, iar construcţiile existente pe acest teren au fost demolate. Prin urmare, s-a constatat că prin luarea acestei măsuri, reclamantele au fost lipsite de prerogativele dreptului lor de proprietate, fiind private de dreptul de proprietate recunoscut prin sentinţa civilă nr. 176/2006 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă.

S-a mai reţinut că reclamantele au pretins despăgubiri în baza Legii nr. 33/1994, însă instanţa de judecată a constatat că nu este aplicabil acest act normativ, întrucât exproprierea nu a fost pornită.

S-a mai apreciat că în condiţiile în care pe cale jurisdicţională s-a stabilit că măsura litigioasă nu este prevăzută de Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, iar procedura Legii nr.10/2001 a fost epuizată la momentul rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 176/2006 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, urmată de punerea în executare formală prin dispoziţia nr. 9285/2007 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, instanţa de apel a constatat că măsura dispusă prin Hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 160/2006, în ce priveşte imobilul proprietatea reclamantelor, nu are o bază legală în dreptul intern.

Pentru acoperirea integrală a prejudiciului suferit de reclamante, instanţa de apel a obligat pârâţii la plata valorii de piaţă a imobilului stabilită prin raportul de expertiză tehnică întocmit de expert G., respectiv la plata sumei de 2.062.205 lei, ca urmare a imposibilităţii obiective de executare silită a sentinţei civile nr. 176/2006 a Tribunalului Bucureşti.

Împotriva deciziei nr. 815/A din 21.10.2011 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă au declarat recurs pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi Primarul General al Municipiului Bucureşti, iar prin decizia nr.6302 din 17.10.2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant a directorului executiv al Direcţiei Juridice din cadrul Primăriei Municipiului Bucureşti, invocată de intimatele C., D. şi F. a admis recursul declarat de pârâţi fiind casată decizia recurată şi trimisă cauza spre rejudecarea fondului la Curtea de Apel Bucureşti.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de recurs a reţinut că raportat la calificarea juridică dată acţiunii prin decizia civilă nr. 730/A/210 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, în privinţa căreia nu s-a exercitat recurs, instanţa de prim control judiciar nu a lămurit sub toate aspectele cadrul procesul din perspectiva examinării legitimităţii procesuale pasive a celor obligaţi în raportul juridic de drept material dedus judecăţii, context în raport de care instanţa ar fi avut obligaţia verificării admisibilităţii acţiunii raportat la existenţa unui „bun” în patrimoniul reclamantelor derivat atât din sentinţa civilă nr. 176/2005 a Tribunalului Bucureşti şi a dispoziţiei nr. 9285/2007 a Primarului General al Municipiului Bucureşti, cât şi a măsurilor dispuse prin Hotărârea nr. 160/2006 a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, emisă în aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 33/1994, în privinţa imobilelor supuse exproprierii.

S-a apreciat că, deşi reclamantul are sarcina de a demonstra legitimitatea procesuală activă şi pasivă, în acelaşi timp şi instanţa de judecată are obligaţia de a verifica, din oficiu, cadrul procesual subiectiv determinat de prezenţa părţilor în proces. Or, instanţa de apel, încălcând obligaţia înscrisă în art. 129 C.proc.civ. nu a procedat la verificarea şi stabilirea calităţii procesuale pasive a pârâţilor, respectiv a debitorilor obligaţiei raportului juridic de drept material dedus judecăţii, şi nici dacă, în concret, între reclamanţi şi pârâţii chemaţi în judecată există sau nu un raport juridic determinat din care să rezulte pretinsa obligaţie de despăgubire.

Cum situaţia de fapt şi cadrul procesual nu au fost lămurite sub toate aspectele şi întrucât atât excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, cât şi excepţia admisibilităţii acţiunii constituie excepţii de fond, de ordine publică, ce pot fi invocate oricând în cursul judecăţii, având o strânsă legătură cu exercitarea dreptului la acţiune, instanţa de recurs a constatat că nu sunt conturate toate elementele necesare pentru a proceda la exercitarea controlului legalităţii deciziei atacate, respectiv la verificarea aplicării şi interpretării corecte a legii în scopul de a statua asupra fondului pricinii, context în care s-a constatat incidenţa prevederilor art. 314 C.proc.civ.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin.(1) şi (3) C.proc.civ., raportat la art. 304 pct.9 C.proc.civ., cu aplicarea art.314 C.proc.civ. a fost admis recursul declarat de pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi Primarul General al Municipiului Bucureşti casată decizia recurată şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, pentru a proceda în sensul verificărilor indicate.

S-a statuat că instanţa de apel în rejudecare va avea în vedere şi aspectele de drept statuate prin decizia nr.27/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi dispoziţiile consacrate în Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Astfel, în rejudecare cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, iar prin decizia civilă nr.460/A din 19.11.2014, astfel cum aceasta a fost rectificată prin încheierea de îndreptare a erorii materiale din 19.02.2016, instanţa de apel în evocarea fondului a admis în parte acțiunea fiind obligat pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General la plata sumei de 1.811.590 lei reprezentând contravaloarea imobilului a cărui restituire s-a dispus prin sentinţa civilă nr.176 din 04.03.2005 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, ca urmare a imposibilităţii obiective de executare a respectivei hotărâri judecătoreşti.

A fost respinsă acţiunea în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti pentru lipsa capacităţii de folosinţă. A fost obligat pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1000 lei.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Situaţia de fapt reţinută în evocarea fondului, prin decizia casată, nu a fost contestată în recurs, iar probatoriile administrate susţin împrejurările faptice reţinute anterior. Astfel, autorul reclamantelor a fost beneficiarul dispoziţiei nr.9285/2007, emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti în executarea sentinţei civile nr.176/2005 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, irevocabilă, prin care s-a dispus, în temeiul Legii nr.10/2001 restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 793,77 mp şi construcţiile existente, cu excepţia apartamentelor înstrăinate conform Legii nr.112/1995.

Această dispoziţie nu a fost pusă în executare de emitent deoarece imobilul a fost inclus pe lista imobilelor ce urmau a fi supuse exproprierii pentru realizarea obiectivului „Pasaj rutier denivelat, superior – B.”, zona în care imobilul s-a aflat fiind declarată de utilitate publică la data de 06.07.2006 prin Hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr.160/2006, conform art.10 din Legea nr. 33/1994.

Demersul judiciar al autorului reclamantelor prin care a solicitat aplicarea prevederilor Legii nr.33/1994, în sensul acordării despăgubirilor pentru imobilul său a fost respins ca inadmisibil prin sentinţa civilă nr.316/2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă, reţinându-se că la acel moment încă nu se demarase procedura legală de expropriere, ci avusese loc doar declararea zonei de utilitate publică.

În raport de aceste împrejurări s-a constatat că prevederile Legii nr.10/2001, art.26 alin.3 nu sunt aplicabile cauzei, întrucât procedura administrativă reglementată de acest act normativ s-a epuizat anterior sesizării instanţei în favoarea autorului reclamantelor prin emiterea unei dispoziţii de restituire în natură de către Primarul General. S-a apreciat că nici dispozițiile Legii nr.247/2005 Titlul VII nu sunt aplicabile speţei, deoarece acestea se referă la situaţia când, în cursul procedurii administrative reglementate de Legea nr.10/2001 se constată că imobilul nu poate fi restituit în natură şi se propune acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent. Aşa este cazul pentru partea din imobil ce fusese înstrăinată în temeiul Legii nr.112/1995, pentru care a fost emisă dispoziţia nr.9286/2007 de către Primarul General, care însă nu face obiectul cauzei de faţă, şi în privinţa căreia erau aplicabile prevederile Legii nr.247/2005 privind procedura de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent. Or, în cauză nu s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, ci restituirea în natură a imobilului.

Prin prisma acestei constatări s-a reținut că nu sunt relevante în cauză nici chestiunile dezlegate prin decizia nr.27/2011, dată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ( prin care s-a statuat că „(1) în acţiunile întemeiate pe dispoziţiile art.26 alin.(3) din Legea nr.10/2001, republicată, prin care se solicită obligarea statului român de a acorda despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate în mod abuziv, statul român nu are calitate procesuală pasivă. (2) Acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art.1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 13 din această convenţie, sunt inadmisibile”) întrucât autorul reclamantelor nu se încadra în prevederile art.26 alin.3 din Legea nr.10/2001 pentru partea de imobil ce a fost restituită în natură şi nici nu solicită plata de despăgubiri de la Statul Român pentru un imobil în privinţa căruia s-au prevăzut măsuri reparatorii prin echivalent în Titlul VII al Legii nr.247/2005.

Dimpotrivă, autorul reclamantelor a obţinut titlul de proprietate asupra imobilului, respectiv dispoziția de restituire în natură în anul 2007, iar concomitent municipalitatea a demolat imobilul în cadrul unei proceduri de expropriere desfăşurată, deşi pentru imobilul în discuţie nu s-a acordat despăgubirea prealabilă şi prevăzută de lege motivat de faptul că la data declarării zonei de utilitate publică în anul 2006, imobilul figura ca fiind proprietatea municipalităţii.

Or, în aceste condiţii, reclamantele se găsesc în situaţia în care obligaţia pârâtului Municipiul Bucureşti, de predare a bunului imobil rezultată din sentinţa civilă nr.176/2005 a Tribunalului Bucureşti Secţia a IV-a civilă, irevocabilă, şi respectiv din dispoziţia nr. 9285/2007, nu poate fi dusă la îndeplinire în ce priveşte restituirea în natură întrucât imobilul clădire nu mai există, iar terenul a fost afectat lucrărilor de utilitate publică mai sus amintite.

Prin urmare, instanţa de apel în rejudecare a reţinut că entitatea care era obligată a preda bunul, respectiv municipalitatea, este ţinută şi la despăgubirea creditorului cu valoarea bunului imposibil de predat, constatându-se că acest pârât justifică legitimare procesuală pasivă în cauza pendinte.

În privinţa Consiliului General al Municipiului Bucureşti s-a invocat prin recursul declarat împotriva deciziei nr.815/A/2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, excepţia lipsei capacităţii de folosinţă, iar Înalta Curte a lăsat nesoluţionată această chestiune, stabilind obligaţia instanţei de rejudecare de a evalua calitatea şi capacitatea procesuală a pârâţilor.

Prin întâmpinarea depusă la dosar în rejudecare, s-a invocat din nou excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a Consiliului General al Municipiului Bucureşti.

Astfel, instanţa de apel, faţă de dispozițiile art.21 din Legea nr.215/2001 privind administraţia publică locală a constatat că acest pârât nu are personalitate juridică şi, în consecinţă, nu stă în judecată ca pârât, neavând capacitate de folosinţă în sens procesual, în condiţiile prevăzute de art.41 alin.(1) C.proc.civ.

Constatând că acţiunea autorităţilor de a lipsi reclamantele de posesia şi proprietatea bunului lor (recunoscut prin hotărâre judecătorească irevocabilă şi apoi prin chiar actul autorităţii deţinătoare), fără o despăgubire, constituie o ingerinţă în dreptul lor fundamental recunoscut de art.44 din Constituţie şi de art.1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, instanţa de apel a reţinut că reclamantele sunt îndreptăţite la o indemnizare echivalentă cu valoarea bunului de care au fost lipsite.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta cât şi pârâţii iar, prin decizia civilă nr. 1033 din 12.05.2016, pronunţată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I civilă au fost admise ambele recursuri, casată decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași curți de apel, pentru următoarele considerente:

S-a constatat că prin dispoziţia nr. 1707/2003, emisă de Primăria Municipiului Bucureşti a fost respinsă notificarea formulată de B., în temeiul Legii nr. 10/2001, privind restituirea în natură a imobilului situat în București.

Dispoziţia a fost anulată prin sentinţa civilă nr. 176/2005, pronunţată de Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, rămasă definitivă prin decizia nr. 20/2006 a Curții de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, irevocabilă prin nerecurare, fiind obligată Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General, să emită o nouă dispoziţie de restituire în natură a imobilului situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 793, 77 m.p. şi construcţie, cu excepţia a două apartamente ce fuseseră înstrăinate în condiţiile Legii nr. 112/2005.

Prin Hotărârea nr.160/2006, Consiliul General al Municipiului Bucureşti a declarat de utilitate publică locală zona cuprinsă între Bd. N. - Şos. O. - Intersecţia R. - G. - Şos. G.

În executarea hotărârii judecătoreşti de restituire în natură a imobilului, sentinţa civilă nr. 176/2005 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, Primăria Municipiului Bucureşti a emis dispoziţia nr. 9285/2007 prin care a revocat dispoziţia nr. 1707 din 05.11.2003, dispunându-se restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti compus din teren în suprafaţă de 793,77 mp și construcţie, cu excepţia apartamentelor înstrăinate în condiţiile Legii nr. 112/2005, pentru aceste apartamente propunându-se autorului reclamantelor măsuri reparatorii în echivalent.

S-a constatat că prin decizia civilă nr. 730/A/2010, pronunțată în primul ciclu procesual, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a calificat acțiunea de față ca fiind o acțiune în pretenții pentru imposibilitatea obiectivă de predare a unui bun imobil precis determinat prin dispozitivul unei hotărâri judecătorești rămase irevocabile, întemeiată pe prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Prin decizia nr. 6302 din 17.10.2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă, admițând recursul declarat de pârâţi împotriva deciziei nr. 815/A din 21.10.2011 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel, reținând că nu a fost lămurit cadrul procesul sub aspectul legitimităţii procesuale pasive a celor obligaţi în raportul juridic de drept material dedus judecăţii, al admisibilităţii acţiunii raportat la existenţa unui „bun” în patrimoniul reclamanţilor derivat atât din sentinţa civilă nr. 176/2005 a Tribunalului Bucureşti şi dispoziţia nr. 9285/2007 a Primarului General al Municipiului Bucureşti, cât şi a măsurilor dispuse prin Hotărârea nr. 160/2006 a Consiliul General al Municipiului București emisă în aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 33/1994 în privinţa imobilelor supuse exproprierii.

Rejudecând cauza, instanța de apel a reținut că nu sunt aplicabile prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, deoarece procedura administrativă reglementată de acest act normativ s-a epuizat anterior sesizării instanţei, şi nici dispozițiile Legii nr. 247/2005 Titlul VII, deoarece în cauză nu s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, ci restituirea în natură a imobilului, astfel încât nu sunt relevante pentru cauză nici chestiunile dezlegate de Înalta Curte prin decizia nr. 27/2011 pronunțată în recurs în interesul legii.

În schimb, instanța de apel a reținut că, deși autorul reclamantelor a obţinut titlul de proprietate asupra imobilului (dispoziția de restituire în natură) în anul 2007, municipalitatea a demolat imobilul în cadrul unei proceduri de expropriere, fără ca pentru imobilul în discuţie să acorde despăgubirea prealabilă şi justă prevăzută de lege deoarece la data declarării zonei de utilitate publică, în anul 2006, imobilul figura ca fiind proprietatea municipalităţii. Prin urmare, a reținut instanța de apel, entitatea care era obligată a preda bunul, municipalitatea este ţinută şi la despăgubirea creditorului cu valoarea bunului imposibil de predat în natură.

Verificând decizia recurată, instanţa de recurs a considerat că motivarea hotărârii instanței de apel nu respectă prevederile art. 261 pct. 5 C.proc.civ., ceea ce atrage nelegalitatea deciziei, în raport de prevederile art. 304 pct. 7 C.proc.civ. S-a constatat că din motivarea deciziei recurate, ar rezulta că instanța de apel a plasat litigiul în domeniul executării indirecte (prin echivalent) a obligațiilor, de vreme ce a reținut că „entitatea care era obligată a preda bunul, municipalitatea, este ţinută şi la despăgubirea creditorului cu valoarea bunului imposibil de predat în natură”.

Când menționează „obligația de a preda bunul”, drept obligație imposibil de executat din partea debitoarei, instanţa de apel pare a avea în vedere sentința civilă nr. 176/2005 a Tribunalului București, Secția a IV-a civilă, rămasă definitivă și irevocabilă ca izvor al acestei obligații, deși respectiva hotărâre judecătorească stabilește în sarcina debitorului Municipiul București prin Primarul General obligația de a „emite o nouă dispoziție prin care să dispună restituirea în natură a imobilului”. Admițând că instanța de apel a considerat că această hotărâre stabileşte în sarcina debitorului o dublă obligație de a face, respectiv pe aceea de a emite o nouă dispoziție în temeiul Legii nr. 10/2001, act normativ în temeiul căruia s-a desfășurat acel litigiu, și pe aceea de a preda imobilul identificat în dispozitivul hotărârii, și că numai prima dintre aceste obligații a fost executată voluntar, prin emiterea dispoziției nr. 9285/2007, rezultă că imposibilitatea de executare menționată în cuprinsul deciziei se raportează exclusiv la obligația de a preda bunul.

S-a reţinut că obligația de a preda bunul este, incontestabil, o obligație de a face și, dacă instanța de apel a avut în vedere drept izvor al acestei obligații sentința civilă nr. 176/2005 a Tribunalului București, Secția a IV-a civilă, rezultă că obligația de predare stabilită în sarcina debitorului a vizat atât terenul în suprafață de 793,77 m.p., situat în București cât și construcțiile existente, așa cum rezultă din dispozitivul hotărârii menționate. Imposibilitatea de executare reținută de instanța de apel drept cauză pentru admiterea cererii de executare indirectă a obligației, a rezultat din demolarea construcției, respectiv din afectarea terenului unor lucrări de utilitate publică.

Înalta Curte prin decizia de casare a apreciat, pe de o parte, că deși este necontestat că pieirea bunului este o cauză ce duce la imposibilitatea executării în natură a obligației de predare a acestuia, urmând a se trece la executarea prin echivalent, în cauză, în ceea ce privește modalitatea de executare indirectă a obligației, nu poate fi ignorată împrejurarea că litigiul din care s-a născut obligația debitorului a fost guvernat de dispozițiile Legii nr. 10/2001.

S-a constatat că atât timp cât bunul a cărui obligație de predare s-a născut în sarcina debitorului era supus regimului juridic reglementat de Legea nr. 10/2001 care stabilește măsuri specifice de restituire prin echivalent, instanța de apel nu a argumentat în nici un fel care este temeiul juridic care permite executarea indirectă, prin echivalent a obligației de predare imposibil de executat în natură în condițiile dreptului comun. Afirmația potrivit căreia procedura administrativă s-ar fi epuizat anterior sesizării instanței nu este un argument suficient de vreme ce dispozițiile acestui act normativ sunt aplicabile, în principiu, nu numai în procedura administrativă, ci și în procedura judiciară ce urmează celei administrative. Mai mult, așa cum rezultă din încheierea de şedinţă din 15.01.2014, când a dispus efectuarea unui nou raport de expertiză, chiar instanța de apel a fixat drept obiectiv „stabilirea valorii de piață conform dispozițiilor art. 9-10 din Legea nr. 10/2001 pentru teren și pentru construcțiile identificate și ulterior demolate.”

În plus, în ceea ce privește terenul, instanța a reţinut existenţa unei „proceduri de expropriere desfășurată” și „lipsa unei despăgubiri prealabile și juste”, astfel că imposibilitatea de executare în natură a obligației de predare a bunului este determinată de lucrările de utilitate publică care afectează terenul. Din decizia de casare rezultă că Înalta Curte a considerat că sub aspectul procedurii de expropriere invocată, instanţa de apel nu a lămurit situația de fapt. Astfel, pe de-o parte, instanța de apel reține o astfel de procedură, dar pe de altă parte constată că imobilul figura ca fiind proprietatea municipalității la data declarării utilității publice, ceea ce ar justifica lipsa despăgubirilor acordate autorului reclamanților. Altfel spus, faptul că imobilul nu s-ar fi aflat în proprietatea autorului reclamanților la data declarării utilității publice ar justifica numai neacordarea despăgubirilor, şi nu ar împiedica exproprierea.

Instanța de apel omite faptul că prin sentința civilă nr. 316/2009, rămasă definitivă și irevocabilă, Tribunalul București, Secția a V-a civilă a reținut că, la data pronunțării acelei hotărâri nu avusese loc exproprierea, ci numai declararea utilității publice a lucrării de interes local „Pasajul denivelat superior B.”, prin Hotărârea nr. 160/2006 a Consiliului General al Municipiului Bucureşti.

Deși menționează o procedură de expropriere instanţa de apel nu a verificat dacă aceasta a vizat într-adevăr și terenul în litigiu în condițiile în care, așa cum rezultă din actele dosarului, prin sentința civilă nr. 1176/2008, Tribunalul București, Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a anulat Hotărârea nr. 160/2006 a Consiliului General al Municipiului Bucureşti. În plus, împrejurarea că la data declarării utilității publice, imobilul s-ar fi aflat în proprietatea unității administrativ-teritoriale, impunea verificări de fapt cu privire la felul utilității publice pentru care s-a dispus exproprierea, întrucât dacă aceasta era una de interes național, bunul urma a fi supus exproprierii în condițiile art. 2 din Legea nr. 33/1994, iar dacă era una de interes local, bunul ar fi trebuit să facă obiectul unei decizii a organului competent de trecere din proprietatea privată în cea publică a unității administrativ teritoriale.

Înalta Curte prin decizia de casare a mai constatat că excepția inadmisibilității acțiunii, ca și cea a prescripției dreptului la acțiune, cuprinse în recursul declarat de pârât au fost invocate și în fazele procesuale anterioare, însă nu au fost analizate de instanța de apel. Or, pronunţarea asupra acestor excepții „omissio medio”, direct în faza de judecată a recursului, în condiţiile în care instanţa de apel nu a efectuat o analiză a susţinerilor pe care pârâtul îşi întemeiază respectivele excepții, ar însemna încălcarea drepturilor procesuale ale părţii.

În ceea ce privește critica formulată de reclamanți privind eroarea asupra sumei acordate cu titlu de despăgubire, în sensul că această sumă acoperă numai valoarea terenului, nu și pe cea a construcțiilor, Înalta Curte a constatat că pretinsa eroare a fost îndreptată prin încheierea pronunțată la data de 19.02.2016 de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă, astfel încât reclamanții au declarat că nu mai susțin acest motiv de recurs. Pe cale de consecință, dat fiind dreptul de dispoziție al părților, Înalta Curte nu a mai analizat critica menționată.

Prin urmare, constatând că situația de fapt nu a fost pe deplin lămurită și că decizia instanței de apel este insuficient motivată sub aspectele menționate, ceea ce face imposibilă exercitarea controlului judiciar s-a dispus casarea hotărârii în temeiul art. 312 alin. (3) şi (5) C.proc.civ. cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Evocând fondul după casare, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, prin decizia nr. 188 A din 28.02.2017 a respins, ca neîntemeiate, excepțiile inadmisibilității și prescripției extinctive şi a admis în parte, acțiunea formulată de reclamantele D., E., C. şi F. în contradictoriu cu pârâţii Primarul General al Municipiului Bucureşti şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti fiind obligat pârâtul Municipiul București, prin Primar General, să plătească reclamantelor suma de 1.820.190 lei.

A fost respinsă acțiunea în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti, ca îndreptată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință, şi a fost obligat pârâtul Municipiul București, prin Primar General, să plătească reclamanților suma de 11.000 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, au fost reţinute următoarele considerente:

Prin cea de-a doua decizie de casare s-au dat îndrumări instanței de apel să procedeze la stabilirea exactă a situației de fapt, în sensul de a se stabili dacă imobilul ce formează obiectul prezentei cauze a făcut obiectul unei proceduri de expropriere și de a stabili tipul utilității publice declarate (de interes local, județean sau național), situația de fapt nefiind pe deplin stabilită în etapele procesuale anterioare, în sensul art. 314 C.pr.civ.

În raport de obligativitatea îndrumărilor date de instanța supremă prin decizia evocată ca și în raport de prevederile art. 129 alin.(5) C.proc.civ., instanţa de apel a efectuat demersurile necesare completării probatoriului asupra situației de fapt, pentru a preveni noi casări – litigiul a început deja în anul 2009, ceea ce ridică probleme din perspectiva termenului rezonabil garantat de art. 6 par.1 CEDO și de art. 21 alin.(3) din Constituție – și pentru a facilita dezlegarea problemelor de drept relevante în cauză. Astfel, după cum s-a reținut și în ciclurile procesuale anterioare și este necontestat între părți, prin dispoziţia nr.1707/2003 a Primăriei Municipiului Bucureşti, s-a respins notificarea formulată de B., în temeiul Legii nr. 10/2001, privind restituirea în natură a imobilului situat în București.

Dispoziţia de respingere a notificării formulate potrivit Legii nr. 10/2001 a fost atacată pe calea contestației reglementate de art. 26 din legea evocată fiind anulată prin sentinţa civilă nr. 176/2005, pronunţată de Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, rămasă definitivă prin decizia nr. 20/2006 a Curții de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă şi irevocabilă prin nerecurare, instanţa dispunând obligarea Primăriei Municipiului Bucureşti prin Primarul General să emită o nouă dispoziţie de restituire în natură a imobilului situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 793,77 mp şi construcţie, cu excepţia a două apartamente ce fuseseră înstrăinate în condiţiile Legii nr. 112/2005.

În motivare, tribunalul a reținut calitatea de persoană îndreptățită a reclamantului A. la restituirea în natură a imobilului menționat. S-a observat că la data judecării irevocabile a cauzei menționate, imobilul exista în natură în patrimoniul pârâtului Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General situaţie în care instanţa de apel a considerat că persoana obligată, în prezenta cauză, este Municipiul București prin Primar General, iar tribunalul și curtea au dispus irevocabil și necondiționat restituirea în natură a imobilului.

Curtea de apel a subliniat că la data rămânerii irevocabile a sentinței civile nr. 176/2005, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă s-a născut în patrimoniului reclamantului A. un drept de proprietate veritabil, deplin asupra imobilului situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 793, 77 mp şi construcţie, cu excepţia celor două apartamente ce fuseseră înstrăinate în condiţiile Legii nr. 112/2005, chiar dacă dispozitivul obliga unitatea deținătoare la emiterea dispoziției de restituire în natură. Dispoziția de restituire în natură emisă ulterior nu are decât un caracter declarativ, transpunând în plan administrativ ceea ce instanța judecase, deja, irevocabil la data de 27.01.2006. Totodată, este incontestabil că la data de 27.01.2006 (data rămânerii irevocabile), reclamantul din acea cauză și autorul reclamanților din prezenta cauză avea un ,,bunˮ, adică un drept necondiționat, de proprietate asupra imobilului în natura lui, drept protejat pe deplin de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Acest drept este diferit, ca natură juridică și întindere, din simpla expectativă de a obține măsuri reparatorii potrivit legilor speciale de restituire, care nu are valența unui ,,bunˮ, după cum rezultă din hotărârile CEDO pronunțate în cauzele Kopecky c. Slovaciei și Maria Atanasiu c. României.

În executarea hotărârii judecătoreşti de restituire în natură a imobilului, sentinţa civilă nr. 176/2005 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, Primăria Municipiului Bucureşti a emis dispoziţia nr. 9285/2007 prin care a revocat dispoziţia nr. 1707/2003 şi a dispus restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 793,77 mp și construcţie, cu excepţia apartamentelor înstrăinate în condiţiile Legii nr. 112/2005, pentru aceste apartamente propunându-se autorului reclamantelor măsuri reparatorii în echivalent.

Această dispoziție nu a putut fi dusă la îndeplinire întrucât în intervalul de timp situat între rămânerea irevocabilă a hotărârii prin care s-a dispus restituirea în natură (27.01.2006) și data dispoziției de restituire în natură (13.12.2007), emisă fără nicio justificare cu o întârziere considerabilă față de data stabilirii irevocabile a obligației corespunzătoare, imobilul a fost demolat în cursul efectuării lucrărilor la pasajul suprateran ,,B.ˮ, și anume fără ca Municipiul București să fi desfășurat o procedură formală de expropriere cu privire la imobilul restituit în natură, întrucât l-a considerat în mod eronat (ca urmare a evidentei necoordonări între diferitele compartimente ale Primăriei Municipiului București) ca fiind încă în proprietatea sa; pentru acest considerent, nu doar că imobilul nu a fost expropriat de pe numele lui A., dar nici nu au fost plătite despăgubiri. Mai mult, din probele noi administrate în cauză rezultă că nu a existat o procedură formală de trecere a imobilului din domeniul privat în cel public (operațiune corespunzătoare exproprierii, pentru imobilele aflate deja în patrimoniul unității administrativ-teritoriale) și nici măcar o autorizație individualizată de desființare a imobilului, contrar legislației relevante în domeniu, imobilul fiind demolat ,,în faptˮ.

S-a reţinut că pârâtul invocă nelegalitatea deciziei pronunțate în ciclul procesual anterior, argumentând în sensul că reclamanții nu ar fi ,,epuizat căile de atacˮ în litigiul având ca obiect contestarea dispoziției din anul 2003, de respingere a notificării, întrucât nu au formulat cerere de revizuire împotriva hotărârii prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului. Instanţa de apel a constatat însă că reclamanții nu aveau o atare obligație respectiv de a formula o cale extraordinară de atac împotriva unei hotărâri prin care obținuseră câștig de cauză, dar argumentul pârâtului este sugestiv pentru remediul existent pentru situația de fapt existentă în speță, anume transformarea obligației de restituire în natură, imposibil de executat ca atare, într-o obligație de restituire a echivalentului imobilului (adică a valorii reale a acestuia), ceea ce constituie exact obiectul demersului judiciar de față, inițiat în anul 2009, după cum Curtea de Apel a statuat încă prin decizia intermediară de admitere a apelului din anul 2010.

Prin Hotărârea nr.160/2006, Consiliul General al Municipiului Bucureşti a declarat de utilitate publică locală zona cuprinsă între Bd. N. - Şos. O. - Intersecţia R. - G. - Şos. G. În vederea aducerii la îndeplinire a acestei hotărâri în ce privește imobilul situat în Bucureşti a fost efectuat un memoriu tehnic și au fost identificate apartamentele vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, singurele considerate a fi în proprietatea privată a unor particulari.

În cauză, pentru aceste apartamente a avut loc o expropriere amiabilă prin încheierea directă a unor contracte de vânzare-cumpărare, după cum urmează: contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 19.02.2007 prin care H. a vândut Municipiului București, prin reprezentant legal Primarul General, imobilul situat compus din 2 camere și dependințele acolo individualizate, actul fiind încheiat în temeiul art. 4 alin.(1) din Legea nr. 33/1994 și al art. 481, 1294 Cod civil 1864; contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 27.04.2007 (dată la care, imobilul încă exista în materialitatea sa, nefiind demolat) prin care I. și J. au vândut Municipiului București, prin reprezentant legal Primarul General, imobilul compus din 2 camere și dependințele acolo individualizate, actul fiind încheiat în temeiul art. 4 alin.(1) din Legea nr. 33/1994 și al art. 481, 1294 Cod civil; imobilul fusese evaluat anterior, pentru scopul procedurilor de expropriere, la 760 euro/mp teren fiind stabilită și valoarea apartamentelor pentru care procedura exproprierii a fost parcursă.

Cu privire la restul imobilului, nevândut în temeiul Legii nr. 112/1995 și care la data acestor contracte fusese deja restituit în natură autorului reclamantelor prin hotărâre irevocabilă nu s-a desfășurat nicio procedură de expropriere, amiabilă ori judiciară. Or, în cauză este evident că dacă Municipiul București prin Primarul General și-ar fi executat de îndată și cu bună-credință obligația de a formaliza restituirea în natură prin emiterea dispoziției corespunzătoare și ar fi efectuat mențiunile necesare în evidențele proprii, imobilul nu ar mai fi apărut ca fiind în proprietatea Municipiului București, iar autorul reclamanților ar fi beneficiat și el efectiv de protecția dispozițiilor constituționale și legale cu privire la exproprierea pentru cauză de utilitate publică, primind o despăgubire la valoarea de circulație a imobilului expropriat.

În cauză, demolarea imobilului s-a desfășurat fără ca direcțiile Primăriei Municipiului București implicate în acest proces și consultantul pentru expropriere să fi avut cunoștință despre hotărârea irevocabilă de restituire în natură, procedurile de demolare (pentru pasajul suprateran B.) și procedurile de punere în executare a sentinței nr. 176 din 04.03.2005 desfășurându-se în paralel și necorelat.

S-a reţinut că demolarea imobilului este menționată în mai multe documente, respectiv: adresa din 29.01.2008 a Administrației Fondului Imobiliar din care rezultă că dispoziția de restituire în natură nr. 9285/2007 nu poate fi adusă la îndeplinire, imobilul fiind demolat de antreprenorul general al lucrării de interes local ,,Pasaj denivelat superior B.ˮ, în temeiul Hotărârii Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 160/2006; adresa din 25.08.2008 a SC X. SRL (consultantul exproprierii ), în vreme ce din adresa emisă de aceeași societate la data de 22.01.2008 s-a menționat că au fost acordate despăgubiri (doar) pentru apartamentele vândute de stat numiților H., I. și J., restul mențiunilor din această adresă, care ,,deplângeˮ restituirea în natură a unui imobil pentru care fusese declarată utilitatea publică în vederea exproprierii, nu are în vedere că sentinţa civilă nr. 176/2005 devenise irevocabilă anterior declarării utilității publice. Din adresa din 20.11.2008 emisă de către aceeași societate că autorul reclamantelor, A., rezultă că nu a fost expropriat, nefiind considerat proprietar la data declarării utilității publice, iar dispoziția Primarului General din 13.12.2007 a fost emisă după finalizarea procedurilor de expropriere. Această adresă prezintă relevanță, întrucât confirmă că autorul reclamantelor nu a beneficiat de despăgubiri pentru exproprierea la care a fost supus de facto.

S-a mai constatat că din adresa emisă de Primăria Municipiului București – Direcția Patrimoniu rezultă că imobilul era considerat domeniu public fiind înscris în evidențele corespunzătoare ale Municipiului București (Hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 186/2008), neexistând date concrete cu privire la data demolării sale.

De asemenea, din adresa Primăriei Municipiului Bucureşti – Direcția Juridică nedatată, depusă la 3.02.2017, rezultă că imobilul ar fi aparținut de domeniul public (respectiv a fost considerat ca atare de pârât), iar demolarea s-a efectuat în temeiul autorizației de construire/desființare din 1.08.2006, emisă pentru Pasajul B.

Ca urmare, s-a reţinut că în cauză se declarase utilitatea publică de interes local, imobilul fiind demolat în cursul anului 2007, la o dată neprecizată, fără a exista o autorizație de desființare individualizată emisă de primăria de sector competentă, fără a fi conștientizată existența unei hotărâri judecătorești irevocabile (din 20.01.2006) prin care s-a dispus restituirea în natură anterior declarării utilității publice (care a avut loc la 6.07.2006) și, ca atare, fără a fi plătite despăgubiri autorului reclamanților, aceștia fiind îndreptățiți la restituirea prin echivalent a imobilului demolat la o dată la care dețineau, deja, asupra imobilului un drept de proprietate sau cel puțin un drept echivalent proprietății însăși.

În drept, conform îndrumărilor date de Înalta Curte, instanţa de apel a examinat în ce măsură în cauză ar fi incidente prevederile Legii nr. 165/2013, cu consecința acordării măsurilor reparatorii prin echivalent – compensare prin puncte – conform acestei legi ori, dimpotrivă, sunt incidente prevederile dreptului comun cu privire la plata echivalentului bunului imposibil de restituit în natură, astfel cum a statuat, deja, de două ori Curtea de Apel.

În prealabil, s-a constatat că prin cele două decizii de casare, această problemă de drept nu a fost dezlegată, fiind doar impusă analizarea ei (prin ultima decizie de casare), dar fără ca instanța supremă să fi oferit ea însăși o atare dezlegare, care desigur ar fi fost obligatorie, conform art. 315 alin.(1) C.proc.civ.

Soluția aplicării Legii nr.165/2013, care, aparent, s-ar întemeia și pe prevederile art. 4 din această lege, care declară imediata sa aplicabilitate și procedurilor de restituire în curs la data intrării în vigoare a legii, are drept premisă logică ideea că, până la data dispoziției de restituire nr. 9285/2007, procedura de restituire în natură nu s-a finalizat, iar numitul A. nu era, în pofida existenței hotărârii irevocabile prin care s-a dispus obligarea unității deținătoare la restituirea în natură, decât creditorul unei măsuri reparatorii oarecare. Ca atare, în această logică, concepând procedura de restituire ca fiind încă în curs până la data punerii în executare a hotărârii irevocabile, prin emiterea dispoziției de restituire în natură, s-ar putea concepe, într-o interpretare la care instanţa de apel nu a putut subscrie, că demolarea imobilului la inițiativa debitorului obligației de restituire stabilite anterior irevocabil ar asimila pe autorul reclamantelor și deci pe acestea din urmă oricărui fost proprietar al unui imobil imposibil de restituit în natură (expropriat și/sau demolat în timpul regimului comunist, vândut în aplicarea Legii nr. 112/1995), cu consecința aplicării regimului juridic corespunzător, conturat în prezent de Legea nr. 165/2013. În măsura în care s-ar adopta această teză, soluția logic consecventă ar fi obligarea pârâtului la măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de această lege specială (soluție minimală, care înlătură cel puțin inconvenientul lipsei oricărei măsuri reparatorii, la 12 ani de la stabilirea irevocabilă a îndreptățirii la restituirea în natură).

Faţă de cele expuse s-a reţinut că la data rămânerii irevocabile (20.01.2006) a hotărârii judecătorești prin care dispoziția emisă de unitatea deținătoare a fost anulată și s-a dispus necondiționat restituirea în natură a imobilului, procedura judiciară, subsecventă celei administrative, prevăzută de Legea nr. 10/2001 a fost finalizată. Ca atare, din acel moment, autorul reclamanților era titularul unui drept necondiționat asupra imobilului a cărui restituire în natură se dispusese.

Contestația formulată potrivit Legii nr. 10/2001 a fost judecată pe fond, în condițiile Deciziei nr. XX/2007 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, fiind stabilită cu autoritate de lucru judecat dreptul la restituirea în natură. Așadar, nu doar o îndreptățire principială la măsurile reparatorii prevăzute de lege, ci dreptul concret și determinat, ca existență și întindere, la o anume măsură reparatorie, anume restituirea în natură a imobilului. Ca atare, chiar considerându-le pe reclamantele din prezenta cauză ca fiind ,,doarˮ creditorii unei obligații de restituire în natură, situația lor este net diferită de situația altor solicitanți de măsuri reparatorii, al căror drept nu a fost însă stabilit (determinat) pe cale administrativă ori judecătorească și cărora li se aplică (imediat) prevederile legislației noi în materia măsurilor reparatorii. Reclamantele au parcurs (prin autorii lor) procedurile administrative și judiciare prevăzute de Legea nr. 10/2001 și sunt titularii, dacă nu ai proprietății înseși, cel puțin a unui drept patrimonial echivalent acesteia. Așadar, într-adevăr obligația ,,de a faceˮ stabilită prin sentinţa civilă nr. 176/2005, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, cuprinde în sine în mod necesar și neîndoielnic și obligația de a restitui efectiv imobilul, deci de a-l preda reclamanților.

S-a reţinut că din situația de fapt expusă rezultă însă că după ce această obligație de predare a fost stabilită irevocabil, debitorul obligației de restituire a inițiat și desfășurat proceduri juridice și faptice care au culminat cu demolarea imobilului, făcând imposibilă restituirea în natură, din propria sa culpă. Culpa nu a rezultat în sine din desfășurarea unei proceduri de expropriere ci din neemiterea de îndată a dispoziției de restituire în natură, care ar fi avut drept efect că reclamantele ar fi fost tratate drept ceea ce erau, respectiv proprietarii imobilului, primind astfel justa și prealabila despăgubire cerută de art. 44 alin.(3) din Constituție. Ca atare, tergiversarea executării hotărârii a determinat o faptă ilicită subsecventă, demolarea obiectului obligației de restituire fără a respecta dispozițiile legale din materia exproprierii.

S-a reţinut că prin demolarea în fapt a imobilului, obligația de restituire în natură a devenit imposibil de executat din responsabilitatea exclusivă a debitorului; este corectă statuarea instanței de apel în ambele cicluri procesuale anterioare, potrivit căreia reclamanții sunt îndreptățiți la restituirea echivalentului valoric al imobilului imposibil de restituit în natură, o atare soluție de drept material fiind impusă atât de art. 44 din Constituție și de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv de art. 480 C.civ., cât și de mecanismele procedurale reglementate de art. 574 C.proc.civ. 1865, care instituie soluția înlocuirii obligației de predare în natură devenite imposibil de executat cu restituirea echivalentului bunului respectiv.

În ce privește împrejurarea că reclamanții nu au recurs la mecanismele procedurale evocate în alineatul anterior, instanţa de apel a observat că finalitatea evidentă a demersului judiciar de față o constituie tocmai restituirea prin echivalent a imobilului imposibil de restituit în natură, iar Curtea de Apel București a calificat acțiunea reclamanților ca fiind o acțiune decurgând din art. 6 CEDO și având ca obiect restituirea prin echivalent a imobilului a cărui restituire în natură se dispusese printr-o hotărâre irevocabilă aflată încă în ființă. Această calificare juridică a rămas de altfel irevocabilă, întrucât decizia de admitere a apelului nr. 730/A/2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă nu a fost supusă controlului judiciar odată cu deciziile succesive date în evocarea fondului (deși exista această posibilitate) și, ca atare, nici nu a fost desființată de Înalta Curte, fiind așadar obligatorie și pentru judecata de față.

Respectând ultima decizie de casare, curtea de apel a reţinut incidența acestui temei de drept, precum și a temeiurilor de drept evocate anterior - art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană, respectiv art. 480 C.civ. 1864 - ca temeiuri convergente care impun cu puterea evidenței acordarea echivalentului imobilului ce trebuia restituit în natură și asupra căruia reclamanții aveau un ,,bunˮ, în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Faţă de aceste considerente s-a constatat inaplicabilitatea Legii nr. 165/2013 și incidența în cauză a dreptului comun privitor la protecția proprietății și executarea hotărârilor judecătorești.

S-a apreciat că această acțiune nu poate fi considerată inadmisibilă prin raportare la Decizia de recurs în interesul legii nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care are cu totul altă premisă de aplicare, anume a unei persoane căreia îi sunt aplicabile prevederile legislației speciale privitoare la restituirea imobilelor, întrucât procedurile corespunzătoare nu au fost epuizate, și ca atare nu poate opta pentru aplicarea dreptului comun. În cauză, procedura specială de restituire administrativă și judiciară a fost parcursă și epuizată, cu rezultatul stabilirii irevocabile a dreptului la restituirea în natură. Așadar, excepția inadmisibilității este neîntemeiată.

S-a mai constatat că este neîntemeiată și excepția prescripției extinctive, invocată de pârât prin raportare la data pronunțării sentinței nr. 176/2005 și la termenul de prescripție de 3 ani. S-a apreciat că termenul de prescripție al acțiunii în plata echivalentului valoric nu avea cum să curgă anterior datei demolării imobilului, care a avut loc după data de 27.04.2007, dată la care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 27.04.2007 prin care I. și J. au vândut Municipiului București, prin reprezentant legal – Primarul General apartamentul cumpărat potrivit Legii nr. 112/1995. Or, apare cu evidență că imobilul nu putea fi demolat anterior acestei vânzări. Așadar, prin raportare la data introducerii acțiunii (17.09.2009), prescripția nu s-a împlinit nici dacă s-ar considera aplicabil termenul de 3 ani prev. de art. 405 alin.(1) teza I C.proc.civ. (aceeași soluție, pentru identitate de rațiune, fiind incidentă și cu privire la termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 165/1958).

În ce privește chestiunea calității procesuale pasive, curtea de apel a observat că în ciclul

procesual anterior, instanța a statuat asupra acestei chestiuni, arătând că ,,reclamantele se găsesc în situaţia în care obligaţia pârâtului Municipiul Bucureşti de predare către ele a bunului imobil în discuţie, rezultată din sentinţa civilă nr.176/2005, irevocabilă şi respectiv din dispoziţia nr. 9285/2007, nu poate fi adusă la îndeplinire în natură, din motivul că imobilul clădire nu mai există, iar terenul a fost afectat lucrărilor de utilitate publică mai sus amintite.

Rezultă cu claritate, în opinia instanţei de apel, că entitatea care era obligată a preda bunul, municipalitatea, este ţinută şi la despăgubirea creditorului cu valoarea bunului imposibil de predat, astfel încât curtea a reţinut că acest pârât justifică legitimarea procesuală pasivă în cauza pendinteˮ.

Ca expresie a acestui considerent, la plata despăgubirilor a fost obligat Municipiul București prin Primar General.

S-a constatat de asemenea că prin recursul declarat, Municipiul București prin Primar General, nu a criticat soluția pe excepție, aceasta rămânând astfel irevocabilă. Ca atare, aceleași considerente justifică adoptarea aceleiași soluții și cu ocazia rejudecării.

În ce privește problema valorii imobilului, ale cărui părți restituite în natură către reclamanți au fost identificate prin raportul de expertiză imobiliară întocmit de expertul Y., în cauză au fost efectuate două rapoarte de expertiză. Astfel, în primul apel (etapa evocării fondului) a fost efectuat raportul de expertiză întocmit de expert G., depus la 5.09.2011 din care a rezultat o valoare a terenului de 1.741.153 lei, respectiv o valoare a construcțiilor 310.758 lei (casă) plus 10.294 lei (construcție provizorie – magazie), fiind calculată o valoare totală de 2.062.205 lei.

După prima casare cu trimitere, cu ocazia rejudecării apelului, a fost efectuată o nouă expertiză de către expert Z., din care a rezultat că valoarea terenului este de 1.523.245 lei; valoarea construcției este de 284.474 lei, iar valoarea magaziei, de 12.471 lei.

Instanţa de apel a reţinut că valoarea rezultată din acest raport de expertiză fiind situată la o dată mai apropiată de primul raport va fi avută în vedere apreciind că nu pot fi primite criticile formulate de reclamanți în recurs și reiterate în etapa rejudecării apelului, întrucât după depunerea completărilor la raportul de expertiză formulat de expert Z., părțile nu au mai formulat obiecțiuni (nici reclamanții, nici pârâtul). Ca atare, aceste critici nu pot fi reiterate direct în calea de atac. Este adevărat că Înalta Curte a reținut că recurenții-reclamanți nu au mai susținut critica cu privire la valoarea imobilului, însă părțile au învederat în realitate că un anumit aspect a fost îndreptat pe calea încheierii de îndreptare a erorii materiale din 19.02.2016 (valoarea totală fiind de 1.811.500 lei).

Așa fiind, evocând fondul după casare, curtea de apel a respins ca neîntemeiate excepțiile inadmisibilității și prescripției extinctive, fiind admisă în parte acțiunea, şi obligat pârâtul Municipiul București prin Primar General să plătească reclamanților suma de 1.820.190 lei cu titlu de despăgubiri, fiind menținută soluția respingerii cererii față de Consiliul General al Municipiului Bucureşti, ca îndreptată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință.

Curtea de apel a dispus obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primarul General să plătească reclamantelor suma de 11.000 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul avocatului, justificat de complexitatea sporită a pricinii, numărul mare de termene și de instanțe parcurse.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, recurentul-pârât Primarul General al Municipiului Bucureşti.

Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei prin prisma dispoziţiilor art.304 pct. 9 C.proc.civ., sub următoarele aspecte:

Se învederează că deşi motivarea hotărârii atacate este una de excepţie, cu o abordare elitistă, conţinând o dezvoltare punctuală a tuturor problemelor nesoluţionate până la această fază procesuală, totuşi sunt greşite fundamentul şi raţionamentele juridice prin intermediul cărora curtea de apel, soluţionând litigiul, după a doua casare, ajunge la soluţia pronunţată.

Recurentul pârât în dezvoltarea motivelor de recurs arată că împotriva deciziei civile nr. 460/A din 19.11.2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, Municipiul Bucureşti prin Primarul General a declarat recurs ce a fost admis prin decizia nr. 1033 din 12.05.2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă.

Din această perspectivă se învederează că instanţa de apel în rejudecare a pronunţat hotărârea cu încălcarea dispozițiilor art. 296 C.proc.civ., care stipulează că „apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai grea decât aceea din hotărârea atacată", în condiţiile în care prin decizia civilă nr. 460/A/2014, Municipiul Bucureşti a fost obligat la plata sumei de 1.535.716 lei, iar ulterior potrivit deciziei nr.188/A din 28.02.2017, obiect al prezentului recurs a fost obligat la plata sumei de 1.820.190 lei, ceea ce reprezintă o încălcare a principiului non reformatio in pejus.

În aceeaşi idee se arată că Înalta Curte prin decizia de casare, referitor la suma pretinsă de reclamanţi a reţinut că „în ceea ce priveşte critica formulată de reclamanţi privind eroarea asupra sumei acordate cu titlu de despăgubire,în sensul că această sumă acoperă numai valoarea terenului, nu şi pe cea a construcţiilor, că pretinsa eroare a fost îndreptată prin încheierea pronunţată la data de 19.02.2016, astfel încât reclamanţii au arătat că nu mai susţin acest motiv de recurs, situaţie în care Înalta Curte nu a mai analizat critica menţionată."

Din această perspectivă se susţine de către recurentul pârât că aspectul legat de cuantumul sumei pretinse a intrat în puterea lucrului judecat.

O altă critică adusă hotărârii instanţei de apel vizează soluţia de respingere a celor două excepţii, a prescripţiei dreptului material şi a inadmisibilităţii acţiunii.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune recurentul pârât a arătat că, în situaţia considerării acţiunii ca fiind o acţiune în pretenţii prin plata unor eventuale despăgubiri reprezentând contravaloarea imobilului la care face referire sentinţa civilă nr. 176/2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, aceasta este prescrisă având in vedere termenul general de prescripţie de trei ani.

Astfel, se învederează că faţă de data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 17.09.2009, şi faţă de rămânerea definitivă a sentinţei civile nr. 176/2005, prin decizia civilă nr. 20/2006, acţiunea reclamanţilor s-a prescris la data de 27.01.2009, motiv pentru care se arată că nu poate fi reţinută ipoteza susţinută de către reclamante în sensul că prescripţia ar începe sa curgă fie de la data de 13.12.2007, data emiterii dispoziţiei nr. 9285 dată în executarea sentinţei civile nr. 176/2005, fie de la data de 01.08.2008, întrucât prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită.

Prin urmare se susţine că dreptul la acţiune, în speţă, începe să curgă de la data de 27.01.2006, data la care a rămas definitivă sentinţa civilă nr. 165/2005, prin decizia civilă nr. 20/2006, când s-a născut dreptul de a cere executarea silită. În acest sens se arată că dreptul de a cere executarea silită a titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă mai sus enunţată este independent de emiterea ulterioară a dispoziţiei de către primar, întrucât acest din urmă act administrativ formal nu face decât să recunoască dreptul obţinut prin intermediul unei hotărâri judecătoreşti.

Referitor la excepţia inadmisibilității acţiunii, recurentul pârât a susţinut că aceasta a fost invocată în situaţia în care ne-am raporta la o acţiune în revendicare prin convertire de la restituirea în natură într-un drept la despăgubiri. Or, în cauză, aşa cum reţine şi instanţa de casare, nu poate fi ignorată împrejurarea că litigiul din care s-a născut obligaţia debitorului a fost guvernat de dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

În aceeaşi idee se arată că faţă de obiectul dedus judecăţii, instanţa de casare la termenul de judecată din 15.01.2014 a dispus efectuarea unei expertize având ca obiectiv stabilirea valorii de piaţă conform dispoziţiilor art. 9-10 din Legea nr. 10/2001 pentru teren şi construcţiile edificate şi ulterior demolate, ceea ce în opinia recurentului pârât face ca acţiunea reclamantelor să fie inadmisibilă faţă de faptul că prin sentinţa civilă nr. 176/2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, nu s-a dispus restituirea în natură a imobilului, ci s-a stabilit în sarcina municipiului Bucureşti obligaţia de a emite o nouă dispoziţie prin care să dispună restituirea în natură a imobilului.

Recurentul pârât a mai arătat că în rigurozitatea motivării hotărârii se pot observa totuşi anumite inadvertenţe în expunerea considerentelor hotărârii în condiţiile în care instanţa de apel a reţinut caracterul declarativ al dispoziţiei nr. 9285/2007 emisă de Primarul General în executarea sentinţei civile nr. 176/2005, pentru ca ulterior să se aprecieze valoarea juridică a acesteia în sensul că ”nu a putut fi dusă la îndeplinire întrucât în intervalul de timp situat între rămânerea irevocabilă a hotărârii prin care s-a dispus restituirea în natură (27.01.2006) şi data dispoziţiei de restituire în natură (13.12.2007) imobilul a fost demolat în cursul efectuării lucrărilor la pasajul suprateran B”.

În același raţionament recurentul pârât învederează faptul că instanţa de apel în dezvoltarea considerentelor scoate în evidenţă neajunsurile create ca urmare a emiterii dispoziţiei cu întârziere ceea ce duce la concluzia că îi conferă acesteia nu doar un caracter declarativ, ci o condiţie obligatorie prin intermediul căreia reclamanţii îşi puteau valorifica dreptul obţinut printr-o hotărâre judecătorească.

Cum în speţă dispoziţia nr. 9285 a fost emisă la 13.12.2007, iar procedura de declarare de utilitate publică a imobilului s-a realizat la 6.07.2007 prin Hotărârea nr. 160, recurentul pârât susţine că la momentul pretinsei exproprieri reclamantele nu aveau încă un drept de proprietate consfinţit prin dispoziţia Primarului General întrucât nu figurau în evidenţele administraţiei ca fiind proprietari.

Din această perspectivă se învederează că nu se poate reţine culpa Municipiului Bucureşti pentru lipsa diligenţelor reclamantelor în valorificarea unui drept obţinut printr-o hotărâre judecătorească luând în considerare caracterul formal al dispoziţiei de restituire.

În ceea ce priveşte incidenţa prevederilor Legii nr. 165/2013 se învederează că litigiul din care s-a născut obligaţia debitorului a fost guvernat de dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

Ca atare, recurentul pârât susţine că în baza dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 nu poate fi obligat la plata efectivă a unei sume reprezentând contravaloarea imobilului în litigiu întrucât pretenţiile reclamantelor cad sub incidenţa legilor speciale. Or, în situaţia stabilirii unei sume reprezentând contravaloarea imobilului ce ar cădea în sarcina municipiului Bucureşti sunt încălcate dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2007, şi implicit ale Legii nr. 165/2013.

Din perspectiva celor expuse, recurentul pârât arată că este de necontestat faptul că reclamanţii în temeiul sentinţei civile nr.176/2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, deţin un veritabil drept de proprietate, însă valorificarea acestuia nu se poate realiza decât având în vedere dispoziţiile Legii nr. 165/2013, motiv pentru care se solicită admiterea recursului şi respingerea acţiunii reclamantelor ca prescrisă, inadmisibilă, iar în subsidiar ca neîntemeiată.

Prin întâmpinarea depusă, intimatele reclamante au solicitat respingerea recursului ca nefondat învederând că dreptul lor la înaintarea acţiunii s-a născut la data de 1.08.2008 la momentul în care au aflat oficial că titlul executoriu, dispoziţia nr. 9285/2007, emisă de Primarul General nu mai poate fi pusă în executare, motiv pentru care se solicită înlăturarea excepţiei prescripţiei extinctive invocată de recurentul pârât.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată prin motivele de recurs, intimatele pârâte arată că prin caracterul şi temeiul juridic acţiunea a ieşit din sfera legislaţiei speciale şi se supune legislaţiei de drept comun în condiţiile în care în cauză s-a pronunţat o hotărâre judecătorească privind restituirea în natură a imobilului, însă autoritatea administrativă a dispus măsuri ce au constituit impedimente absolute de restituire în natură a imobilului. Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C.proc.civ., invocate de recurentul-pârât, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin decizia civilă nr.730/A din 03.12.2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, instanţa de apel reţinând cauza pentru evocarea fondului a calificat acţiunea reclamanţilor ca fiind o acţiune decurgând din art. 6 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului având ca obiect restituirea prin echivalent a imobilului a cărui restituire în natură se dispusese printr-o hotărâre irevocabilă aflată în fiinţă, respectiv sentinţa civilă nr.176/2005, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, în condiţiile unei imposibilităţi obiective de predare a bunului.

Această calificare juridică a acţiunii a rămas irevocabilă, întrucât decizia nr. 730/A din 3.12.2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, nu a fost supusă controlului judiciar odată cu deciziile succesive date în evocarea fondului nefiind desființată nici prin deciziile de casare pronunţate în cauză de Înalta Curte.

Din această perspectivă, în ceea ce priveşte calificarea acţiunii reclamanţilor, Înalta Curte constată că acest aspect a intrat în puterea lucrului judecat în condiţiile prevăzute de art. 1201 Cod civil şi art. 166 C.proc.civ., motiv pentru care nu mai poate face obiect al examinării în această fază procesuală.

Prin urmare, Înalta Curte constată că acţiunea din litigiul pendinte având ca obiect restituirea prin echivalent a imobilului a cărui restituire în natură se dispusese printr-o hotărâre irevocabilă aflată în fiinţă, respectiv sentinţa civilă nr.176 din 04.03.2005, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, în condiţiile unei imposibilităţi obiective de predare a bunului, decurge din art. 6 CEDO şi art. 480 C.civ.

Faţă de această situaţie, Înalta Curte reţine că sunt nefondate criticile recurentului pârât legate de incidenţa dispoziţiilor legilor speciale, respectiv a Legii nr. 10/2001, Legii nr. 247/2007 şi a Legii nr. 165/2013, şi nici cele legate de excepţia inadmisibilităţii acţiunii. În ceea ce priveşte critica adusă hotărârii instanţei de apel ce vizează soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei extinctive, Înalta Curte urmează a o respinge pentru considerentele ce succed:

Recurentul pârât, referitor la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a susţinut că, faţă de data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 17.09.2009, şi data rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 176 din 04.03.2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 20 din 27.01.2006 a Curții de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, acţiunea reclamantelor s-a prescris la de 27.01.2009.

Cu privire la această susţinere a recurentului pârât, Înalta Curte constată că este nefondată în condiţiile în care sentinţa civilă nr. 176/2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului, hotărâre în raport de care reclamanții au un ,,bunˮ, în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 20/2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a fost pusă în executare la data de 13.12.2007 prin emiterea dispoziţiei nr. 9285 de către Primăria municipiului Bucureşti.

Or, prin această dispoziţie emisă la 13.12.2007 s-a dispus restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 793,77 mp și construcţie, către antecesorul reclamantelor, cu excepţia apartamentelor înstrăinate în condiţiile Legii nr. 112/2005, pentru aceste apartamente propunându-se măsuri reparatorii în echivalent.

Potrivit art. 3 din dispoziţia sus enunţată predarea-primirea bunului prevăzut la art. 2 se va face pe bază de protocol de predare-preluare încheiat de deţinător.

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reţine că dreptul la acţiune în ceea ce priveşte executarea obligaţiei de restituire şi de predare a imobilului situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 793,77 mp și construcţie (cu excepţia apartamentelor înstrăinate în condiţiile Legii nr. 112/2005), în condiţiile reglementate de Codul civil de la 1864 (aplicabile în litigiul pendinte) şi respectiv ale Decretului nr. 167/1958 s-a născut la data emiterii dispoziţiei sus enunţate, respectiv la 13.12.2007, în condiţiile în care art. 1886 Cod civil (de la 1864) statuează că nici o prescripţie nu poate începe să curgă înainte de a se naşte acţiunea supusă acestui mod de stingere, în timp ce art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 prevede expres că prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune.

Cum obligația de restituire şi de predare a bunului imobil este o obligație de a face, şi cum imposibilitatea de executare a acestei obligații a rezultat din demolarea construcției, respectiv din afectarea terenului unor lucrări de utilitate publică (stare de fapt necontestată de pârât) antecesorul reclamantelor a înaintat la 17.09.2009 acţiunea din prezentul dosar înăuntrul termenului de prescripţie extinctivă de 3 ani, termen care aşa cum s-a arătat deja a început să curgă de la data de 13.12.2007, data punerii în executare a sentinţei civile nr. 176/2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă (prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului) prin emiterea dispoziţiei nr. 9285 de către Primăria municipiului Bucureşti. În ceea ce priveşte critica recurentului-pârât legată de încălcarea dispoziţiilor art. 296 C.proc.civ. potrivit cărora „apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai grea decât aceea din hotărârea atacată", Înalta Curte reţine următoarele:

În susţinerea acestei critici recurentul-pârât a arătat că, prin decizia civilă nr. 460/A din 19.11.2014, pronunțată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, Municipiul Bucureşti a fost obligat la plata sumei de 1.535.716 lei, iar ulterior ca efect al casării şi rejudecării cauzei, prin decizia nr.188/A din 28.02.2017, pronunţată de Curtea de Apel București, Secţia a IV-a civilă, obiect al recursului pendinte a fost obligat la plata sumei de 1.820.190 lei, situaţie care în opinia recurentului pârât este mai grea, întrucât în propria cale de atac i-a fost înrăutăţită situaţia.

Faţă de critica recurentului pârât legată de încălcarea principiului non reformatio in pejus, Înalta Curte apreciază că prioritar analizării acestei critici se impun a fi evidenţiate atât caracteristicile cât şi condiţiile de aplicabilitate ale acestui principiu: Este real că potrivit art. 296 teza a II-a C.proc.civ., apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai grea decât cea din hotărârea atacată. Textul consacră principiul non reformatio in pejus, care presupune că părţii care a exercitat o cale de atac să nu i se agraveze prin soluţia dată de instanţa de control judiciar, situaţia stabilită prin hotărârea atacată. Cu alte cuvinte, hotărârea atacată poate fi schimbată numai în favoarea părţii care a exercitat apelul.

Din această perspectivă, Înalta Curte reţine că principiul non reformatio in pejus este de aplicabilitate generală, în sensul că el funcţionează ori de câte ori ne aflăm în prezenţa unei căi de atac la dispoziţia părţilor, indiferent dacă aceasta este devolutivă sau nedevolutivă, ordinară sau extraordinară.

Înalta Curte apreciază că un aspect ce se impune a fi evidenţiat în raport de situaţia din litigiul pendinte este cel legat de corelaţia dintre principiul non reformatio in pejus şi nulităţile absolute cu referire la nulitatea hotărârii judecătoreşti ca act de procedură.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că în doctrină s-a conturat opinia potrivit căreia principiul sus enunţat ar fi înlăturat în cazul existenţei unor excepţii absolute ce pot fi invocate în orice fază a procesului (chiar direct în căile de atac), datorită normelor imperative a căror încălcare o sancţionează, cum ar fi excepţiile legate de necompetenţa absolută a instanţei, de încălcarea normelor imperative de organizare judecătorească, de nerespectarea unor elemente esenţiale ale hotărârii care permit să se analizeze modalitatea în care au fost respectate principiile procesului civil în desfăşurarea judecăţii.

În acest sens în doctrină s-a susţinut că vătămarea în astfel de situaţii (condiţie esenţială pentru pronunţarea nulităţii atunci când este vorba de caracterul absolut al acesteia) se deduce din aceea că au fost deturnate de la finalitatea lor norme imperative edictate pentru o bună desfăşurare a justiţiei, pentru o soluţionare obiectivă a cauzelor, pentru garantarea şi verificarea respectării principiilor în desfăşurarea procesului civil.

Prin urmare, cum efectul nulităţii în astfel de situaţii constă în desfiinţarea actului procedural, în lipsirea lui de efectele juridice, în doctrină şi literatura de specialitate, legat de excepţia nulităţii hotărârii determinată de nerespectarea unor elemente esenţiale ale acesteia, ce are drept efect desfiinţarea ei cu consecinţa reluării judecăţii de către instanţa de rejudecare, fără ca instanţa de control judiciar să se pronunţe asupra drepturilor sau fondului cauzei, s-a conturat opinia potrivit căreia acestei excepţii nu i se poate opune principiul non reformatio in pejus. Raportând cele expuse la litigiu pendinte, Înalta Curte reţine că este nefondată critica recurentului pârât legată de încălcarea principiului non reformatio in pejus din perspectiva următoarelor considerente:

În litigiul pendinte au fost pronunţate două decizii de casare şi anume decizia nr. 6302/2012, şi respectiv decizia nr. 1033/2016, pronunţate de ÎCCJ, Secţia I civilă. Astfel, prin decizia nr. 6302/2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă, admițând recursul declarat de pârâţi împotriva deciziei nr. 815/A/2011 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel, reținând că nu a fost lămurit cadrul procesul sub aspectul legitimităţii procesuale pasive a celor obligaţi în raportul juridic de drept material dedus judecăţii, al admisibilităţii acţiunii raportat la existenţa unui „bun” în patrimoniul reclamanţilor derivat atât din sentinţa civilă nr.176/2005 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă şi dispoziţia nr. 9285/2007 a Primarului General al Municipiului Bucureşti, cât şi a măsurilor dispuse prin Hotărârea nr. 160/2006 a Consiliul General al Municipiului București emisă în aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 33/1994 în privinţa imobilelor supuse exproprierii.

Prin cea de a doua decizie de casare, respectiv prin decizia nr. 1033/2016, pronunţată de ÎCCJ, Secţia I civilă au fost admise recursurile declarate atât de reclamante cât şi de pârâtul Primarul General al Municipiului Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 460/2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, casată decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, în temeiul art. 315 alin. (3) şi (5) C.proc.civ., reţinându-se că motivarea hotărârii instanţei de apel nu respectă prevederile art. 261 pct. 5 C.proc.civ., şi că situaţia de fapt nu a fost pe deplin lămurită, motiv pentru care controlul judiciar a putut fi exercitat.

Este real că prin decizia nr. 460/2014, astfel cum aceasta a fost rectificată prin încheierea de îndreptare a erorii materiale din 19.02.2016, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă, în evocarea fondului admiţând în parte acțiunea a dispus obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primarul General la plata sumei de 1.811.590 lei reprezentând contravaloarea imobilului a cărui restituire s-a dispus prin sentinţa civilă nr.176/2005 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, ca urmare a imposibilităţii obiective de executare a respectivei hotărâri judecătoreşti, însă această hotărâre a fost casată în întregime de ÎCCJ prin decizia sus enunţată întrucât pe de o parte nu corespundea exigenţelor prevăzute de dispoziţiile art. 261 pct. 5 C.proc.civ., iar pe de altă parte pentru că instanţa nu a lămurit pe deplin situaţia de fapt, motiv pentru care s-a reţinut incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C.proc.civ. Or, în condiţiile în care ÎCCJ, prin decizia de casare a constatat că decizia nr. 460/2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, nu întruneşte condițiile de validitate din perspectiva lipsei elementelor structurale impuse de dispoziţiile art. 261 pct. 5 C.proc.civ. (dispunând casarea ei în întregime), Înalta Curte reţine că sunt nefondate criticile recurentului pârât în sensul că a intrat în puterea lucrului judecat cuantumul sumei pretinse şi că nu mai putea fi obligat prin decizia nr. 188/A din 28.02.2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, obiect al prezentului recurs, la o sumă mai mare.

Din perspectiva acestor aspecte în condiţiile nulităţii deciziei nr. 460 din 19.11.2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, din perspectiva lipsei elementelor structurale impuse de dispoziţiile art. 261 pct. 5 C.proc.civ., Înalta Curte constată că în litigiul pendinte, excepţiei absolute a nulităţii hotărârii nu i se poate opune nici principiul non reformatio in pejus, motiv pentru care sunt nefondate criticile recurentului pârât legate de încălcarea acestui principiu.

Faţă de cele expuse, cum nici una din criticile recurentului pârât nu se circumscrie dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C.proc.civ., Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C.proc.civ., a respins ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât Primarul General al Municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 188/A din 28.02.2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.