Jurisdictional conflict between labor and administrative courts over compulsory initiation of collective bargaining negotiations involving a public authority

Decizia nr. 624/2017

Asupra conflictului negativ de față,

Deliberând, constată următoarele:

1. Obiectul cererii deduse judecății;

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, sub nr. x/3/2016, astfel cum a fost precizată în data de 21 iunie 2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., obligarea pârâtului la demararea negocierilor privind acordul colectiv de muncă, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 138, 139 din Legea nr. 62/2011, H.G. nr. 833/2007 și art. 72-74 din Legea nr. 188/1999.

2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competență;

2.1. Hotărârea pronunțată de Tribunalul București;

Prin sentința civilă nr. 8227 din 22 septembrie 2016, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis excepția necompetenței sale materiale, invocate de instanță din oficiu, și, în consecință, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ.

Pentru a hotărî astfel, instanța a apreciat, în esență, că cererea, astfel cum a fost precizată, se încadrează în dispozițiile art. 8 din Legea nr. 554/2004.

2.2. Hotărârea Curții de Apel București;

Prin sentința civilă nr. 3491 din 11 noiembrie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

A constatat ivit conflictul negativ de competență și a dispus înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului.

Curtea a reținut că obiectul prezentei cereri de chemare în judecată, astfel cum a fost restrâns prin cererea din 21 iunie 2016, este obligarea pârâtului la demararea negocierilor privind acordul colectiv de muncă, fiind, astfel, incidente dispozițiile art. 266 C. muncii.

Chiar dacă pârâta este o autoritate publică cu atribuții administrative, legiuitorul a stabilit o derogare de la regimul contenciosului administrativ, în sensul că a înțeles să dea în competența instanțelor de litigii de muncă cererile legate de soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea contractelor colective de muncă.

3. Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție;

Înalta Curte, sesizată cu pronunțarea regulatorului de competență, judecând în conformitate cu dispozițiile art. 135 C. proc. civ. și analizând obiectul cauzei deduse judecății, precum și dispozițiile legale incidente în cauză, va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În speță, reclamanta A. a învestit instanța de judecată cu o cerere prin care solicita obligarea pârâtului B. (în prezent C.) la demararea negocierilor privind contactul colectiv de muncă.

Cererea a fost întemeiată, în drept, pe dispozițiile art. 138, 139 din Legea nr. 62/2011, H.G. nr. 833/2007 și art. 72-74 din Legea nr. 188/1999.

Declinându-și competența, Tribunalul București s-a raportat la calitatea pârâtului de autoritate publică centrală, constatând că obiectul acțiunii se circumscrie dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Contenciosul administrativ este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca fiind activitatea de soluționare, de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care reglementează obiectul acțiunii judiciare.

Ipoteza normei mai sus menționată și care ar fi atras competența materială a Curții de Apel București nu este, însă, îndeplinită, întrucât deși pârâtul are calitatea de autoritate publică centrală, prezentul litigiu vizează solicitări specifice domeniului raporturilor de muncă, astfel încât competența materială de soluționare a litigiului se stabilește în raport de dispozițiile C. muncii, respectiv Legea nr. 53/2003, republicată, cu modificările și completările ulterioare și Legii nr. 62/2011, republicată.

Potrivit art. 269 alin. (1) și (2) C. muncii și art. 208 din Legea nr. 62/2011 republicată, cererile referitoare la cauzele privind conflictele de muncă, se adresează tribunalului competent - specializat în judecarea conflictelor de muncă în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul.

Potrivit art. 266 C. muncii, „jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum și a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod.”

În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (1) și (4)C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, conflicte de muncă și asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul C., în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, conflicte de muncă și asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 februarie 2017.