Negative conflict of jurisdiction resolved in favor of civil court for contract dispute involving state private property.

Decizia nr. 3461/2016

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1. Obiectul acțiunii deduse judecății

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 3 București, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Domeniilor Statului, constatarea nulității/anularea Notificării înregistrate sub nr. 97180 din 15 octombrie 2015, prin care i s-a comunicat rezilierea contractului de concesiune prin atribuire directă, nr. 3 din 19 februarie 2015 și a actului prin care s-a reziliat în mod unilateral acest contract, ce nu i-a fost comunicat, respectiv Nota de informare și decizia privind rezilierea, și, de asemenea, anularea tuturor actelor subsecvente întocmite de pârâtă.

2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competență

2.1. Prin sentința civilă nr. 5250 din 13 aprilie 2016, Judecătoria sectorului 3 București a admis excepția necompetentei materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrative și fiscal, reținând incidența dispozițiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în considerarea faptului că autoritatea public pârâtă este instituție publică cu personalitate juridică, iar actele ale căror anulare se cere reprezintă acte administrative.

2.2. Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 2736 din 26 septembrie 2016, a admis excepția necompetenței materiale, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 3 București și, constatând existența unui conflict negativ de competență, a sesizat instanța competentă pentru pronunțarea regulatorului de competență.

Pentru a pronunța această soluție, curtea de apel a reținut că litigiul dedus judecății poartă asupra rezilierii unui contract de concesiune a unui teren proprietate privată a statului, iar faptul că respectivul contract este încheiat de o autoritate publică, atâta timp cât nu are ca obiect punerea în valoare a unui bun proprietate publică, nu poate fi calificat drept contract administrativ, pentru a atrage competența instanței de contencios administrativ.

Prin urmare, litigiul este unul civil de drept comun, evaluabil în bani ținând seama și de faptul că reclamanta a înțeles să sesizeze această instanță, și nu tribunalul, competența revine judecătoriei.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra conflictului negativ de competență

1. Argumente de fapt și de drept relevante

Înalta Curte constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 133 alin. (1), art. 134 și art. 135 alin. (1) C. proc. civ., urmează să pronunțe regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei și dispozițiile legale incidente pricinii.

Cererea dedusă judecății vizează rezilierea contractului de concesiune nr. 3 din 19 februarie 2015, având ca obiect un teren proprietate privată a statului.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c), prin act administrativ se înțelege „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute și alte categorii de contracte administrative supuse competenței instanțelor de contencios administrativ”.

Or, raportul juridic dintre reclamantă și pârâtă nu a luat naștere în baza unui contract de drept administrativ [în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) teza a II-a din Legea nr. 554/2004].

Așadar, competența materială nu aparține instanței de contencios administrativ, ci instanței de drept comun (civile), întrucât contractul de concesiune având ca obiect un bun proprietate privată nu a fost asimilat de legiuitor unui act administrativ, fiind astfel guvernat de normele de drept privat.

Faptul că respectivul contract este încheiat de o autoritate publică nu transformă litigiul de drept privat (de competența instanței de drept comun) într-un litigiu de drept public (de competența instanței de contencios administrativ), întrucât diferendul judiciar vizează, în esența sa, executarea unei convenții civile (contractul de concesiune a unui bun proprietate privată).

A accepta teza contrară echivalează cu stabilirea competenței instanței de contencios administrativ de a soluționa litigii privind contracte civile (de concesiune a unor bunuri proprietate privată), contrar art. 10 alin. (1) coroborat cu art. 2 alin. (1) lit. c) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 și art. 66 din O.U.G. nr. 54/2006, care prevăd expres competența instanței de contencios administrativ numai în privința litigiilor referitoare la contracte administrative având ca obiect punerea în valoare a unor bunuri proprietate publică.

Prin urmare, litigiul dedus judecății este supus dispozițiilor de drept comun, reprezentate de art. 94 alin. (1) lit. k) și art. 101 C. proc. civ.

3. Temeiul legal al regulatorului de competență

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența soluționării cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 3 București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei, privind pe reclamanta A., prin mandatar B., în contradictoriu cu pârâta Agenția Domeniilor Statului, în favoarea Judecătoriei sectorului 3 București

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 8 decembrie 2016.