Insufficiency of reasoning for refusal of new expert evidence and recusal motion in environmental pollution claim

Decizia nr. 2107/2016

Deliberând asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secția comercială, la 10.12.2010, sub nr. x/105/2010, reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâtele SC D. SA și SC D. SA - Sucursala Brazi, au solicitat instanței să dispună, în principal, încetarea poluării și depoluarea, pe cheltuiala pârâților, a terenurilor arabile în suprafață de 95.553 m.p. din intravilanul comunei Brazi, jud. Prahova, înscris în C.F. nr. x Brazi, respectiv în suprafață de 9.095 m.p. din intravilanul aceleiași localități, înscris în C.F. nr. y Brazi, în subsidiar, depoluarea terenurilor de către reclamanți, pe cheltuiala pârâtelor; încetarea poluării aerului și a poluării fonice curente și luarea măsurilor necesare pentru împiedicarea poluării viitoare, cauzate de punerea în funcțiune a centralei electrice; obligarea pârâtelor la plata despăgubirilor evaluate provizoriu la 5.000.000 euro, echivalent în lei la data plății, pentru prejudiciul cauzat de activitatea poluatoare.

Pe parcursul procesului, s-au respins excepțiile insuficientei timbrări a acțiunii, a necompetenței teritoriale, s-a admis excepția lipsei capacității de folosință a pârâtei SC D. SA - Sucursala Brazi și s-a luat act că reclamanții înțeleg să se judece în contradictoriu cu SC D. SA Rafinăria Brazi. S-a unit excepția lipsei de interes în formularea acțiunii cu fondul cauzei.

Prin sentința civilă nr. 336 din 8 octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a admis, în parte, acțiunea și s-a dispus obligarea pârâtei să înceteze poluarea solului (prin depozitare deșeuri sau deversări/scurgeri de produse petroliere), să procedeze, pe cheltuiala sa, la depoluarea terenului în suprafață de 4.825 m.p., suprafață identificată prin raportul de expertiză tehnică E.; s-au compensat cheltuielile de judecat.

În pronunțarea acestei hotărâri, prima instanță a reținut că terenurile menționate în acțiune, care aparțin reclamanților în calitate de coproprietari, vecine cu punctele de lucru ale pârâtei, sunt poluate de către pârâte, aspect ce rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză și se referă la poluarea solului. Raportul de expertiză a identificat o suprafață totală de 4.825 m.p. afectată de poluare, factorul poluant fiind emis de pârâte.

S-a constatat că vinovăția pârâtelor îmbracă forma intenției indirecte, ele acceptând cu ușurință posibilitatea producerii acestei poluări în situația deversării reziduurilor în zone de unde au ajuns în pânza freatică, chiar dacă nu au urmărit să polueze solul de pe terenurile reclamanților.

Reclamanții nu au dovedit că, deasupra acestor terenuri, s-a produs poluarea aerului sau fonică din partea pârâtei, acțiunea, chiar dacă nu în mod expres, referindu-se la această situație, iar nu la poluarea din alte zone.

Articolele de presă sau percepțiile personale cu privire la calitatea aerului din orașul Ploiești nu sunt relevante.

Un punct de vedere pertinent oferă însă, asupra acestei chestiuni, raportul de expertiză tehnică efectuat, care nu a putut stabili depășirea unor limite maximale, deoarece astfel de limite nu sunt reglementate pentru terenurile din categoria celor aflate în zona unităților industriale, din care fac parte și terenurile reclamanților, conform P.U.G. al comunei Brazi. Această situație este logică, în caz contrar, nicio întreprindere potențial poluatoare nu ar mai necesita o autorizație de mediu. Din măsurătorile efectuate de experți rezultă că prevederile autorizației de mediu sunt respectate de către pârâte, cu privire la calitatea aerului și intensitatea zgomotului.

Totodată, s-a reținut că reclamanții nu au dovedit niciun prejudiciu (separat de poluarea însăși) pe care să-l fi suferit ca urmare a afectării solului terenurilor, nu au dovedit vreo afectare a sănătății lor decurgând din poluarea pretinsă sau a nivelului, respectiv modului lor de trai. Astfel, reclamanții au cumpărat terenurile în ianuarie 2010, conform contractelor depuse la dosar, acțiunea a fost formulată în decembrie a aceluiași an, în tot acest interval de timp părțile nelocuind în zonă, întrucât, potrivit celor susținute de ele, li s-a refuzat accesul. Nu au făcut nici dovada certă a unor vizite. În această situație, a lipsei unui contact între reclamanți și mediul pretins poluat, este imposibil de reținut afectarea efectivă a sănătății lor, a nivelului și modului de trai prin poluarea terenurilor.

De asemenea, reclamanții nu au dovedit intenția concretă de a desfășura activități comerciale pe acele terenuri, a vreunui demers pentru a începe o afacere în acea zonă. În lipsa oricărei dovezi pentru o preocupare a reclamanților în acest sens, preocupare care să fie chiar anterioară cumpărării acelor terenuri improprii construcției de locuințe și, în partea poluată, chiar și agriculturii, față de lipsa, din motivarea acțiunii, a unor aspecte concrete ale pagubei pretins suferite, s-a reținut că prejudiciul invocat nu există.

În ceea ce privește excepția lipsei de interes, instanța a constatat că pârâtele invocă aspecte faptice (nefuncționarea centralei de cogenerare), care țin de fondul litigiului, iar nu chestiuni care să vizeze vreuna dintre condițiile interesului, care este justificat prin prisma celor invocate (a pretinsei poluări). În consecință, Tribunalul a calificat susținerile respective ca fiind o apărare de fond, urmând a fi examinate din această perspectivă.

Revenind la fondul cauzei, s-a mai reținut că, potrivit art. 3 lit. e), art. 5 lit. e), art. 94 alin. (1) lit. i), art. 95 din O.U.G. nr. 195/2005, răspunderea pentru poluarea solului reclamanților revine pârâtelor, iar vinovăția lor, chiar dacă a fost constatată, nu are relevanță, deoarece răspunderea în această materie este obiectivă, izvorând din faptul de a polua și consecințele poluării.

Primul și cel mai important aspect al principiului legal „Poluatorul plătește” [art. 94 alin. (1) lit. i) teza finală din O.U.G. nr. 195/2005] constă în aceea că poluatorul trebuie să restabilească condițiile anterioare producerii prejudiciului (a poluării).

În consecință, reținând existența poluării solului pentru terenul în suprafață de 4.825 m.p., suprafață identificată prin raportul de expertiză tehnică E., prima instanță a obligat pe pârâte să înceteze această poluare, fie prin depozitare deșeuri sau deversări/scurgeri de produse petroliere și să procedeze, pe cheltuiala sa, la depoluarea terenului în suprafața sus-menționată.

Referitor la cererea de despăgubiri, aceasta s-a respins ca neîntemeiată, determinat de nedovedirea unei pagube efective în legătură cu afectarea calității vieții prin încălcarea dreptului la un mediu sănătos și de invocarea unui beneficiu nerealizat incert (potențialitatea abstractă de a desfășura o afacere pe acele terenuri). Nu există un alt prejudiciu generat de poluarea solului decât cel vizând afectarea calității acestuia, chestiune rezolvată prin soluția pronunțată asupra cererii anterioare.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții și pârâta SC D. SA, ambele apeluri fiind respinse ca nefondate prin decizia nr. 86 din 16 octombrie 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

În pronunțarea acestei decizii, instanța de apel a reținut, cu privire la apelul declarat de reclamanți, că terenurile în litigiu sunt înconjurate de terenuri aflate în proprietatea apelantei pârâte SC D. SA, pe care aceasta desfășoară activități petroliere.

În ceea ce privește categoria de folosință a terenurilor respective, potrivit certificatului de urbanism nr. 101/2010, acestea sunt în categoria teren arabil, iar destinația stabilită prin Planul Urbanistic al comunei Brazi este de zonă utilități industriale, fiind interzisă utilizarea terenului pentru locuințe și instituții publice, construcții pe parcele care nu îndeplinesc condițiile de suprafață minimă și front la stradă.

Cele două terenuri sunt situate pe platforma industrială Brazi și au acces din drumurile de incintă proprietatea pârâtei, fără posibilități de racordare la rețelele edilitare publice de apă potabilă, energie electrică, telefonie și gaze naturale din zonă.

Referitor la fapta ilicită, având în vedere raportul de expertiză întocmit de expert E., răspunsul la obiecțiuni și completarea raportului efectuată în faza apelului, Curtea a constatat că solul suprafeței de teren de 4.825 m.p., proprietatea reclamanților, a fost poluat prin fapta ilicită a apelantei pârâte, constând în deversarea reziduurilor petroliere și depozitarea de deșeuri. Ca atare, în temeiul art. 94 lit. i) din O.U.G. nr. 195/2005, aceasta din urmă are obligația de a suporta costul pentru repararea prejudiciului și de a înlătura urmările produse, restabilind situația anterioară producerii prejudiciului.

În ceea ce privește poluarea fonică și atmosferică, reclamanții nu au administrat proba contrară concluziilor din expertiză și completarea la raport, neprobând existența unei fapte ilicite a pârâtei sub acest aspect.

Asupra cererii de despăgubiri, instanța a considerat că aceasta este neîntemeiată, întrucât reclamanții nu au dovedit producerea prejudiciului constând în imposibilitatea desfășurării unor activități comerciale pe terenurile în litigiu, afectarea gravă a nivelului și calității vieții, afectarea sănătății pe durata în care se află pe terenuri.

Apelul declarat de pârâta SC D. SA este nefondat, întrucât, potrivit completării raportului de expertiză, poluator, pentru suprafața de 4.825 m.p. teren, este aceasta, prin deversarea reziduurilor și depozitarea de deșeuri, având obligația să suporte costul reparării prejudiciului, conform art. 94 lit. i) din O.U.G. nr. 195/2005.

Prin decizia nr. 4 din 13 ianuarie 2015, Înalta Curtea de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a admis recursurile declarate de reclamanții B., A. și C. și de pârâta SC D. SA împotriva deciziei civile sus-menționate, a casat decizia atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

În pronunțarea acestei decizii, instanța de recurs a reținut că dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. reglementează, ca motiv de recurs, situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Dispozițiile mai sus citate supun, spre analiză, prevederile art. 261 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea instanței de fond trebuind să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților.

Acest text a consacrat principiul potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate, iar nerespectarea acestui principiu constituie motiv de casare potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., rolul textului fiind acela de a se asigura o bună administrare a justiției și exercitarea controlului judiciar de către instanțele superioare.

De altfel, chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cauza Albina împotriva României, cauza Gheorghe împotriva României) subliniază rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și arată că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de către instanță, aceasta având obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă sau, cel puțin, de a le aprecia.

S-a mai reținut că a nu motiva o hotărâre și a nu prezenta argumentele pentru care au fost înlăturate susținerile părților echivalează cu necercetarea fondului cauzei.

Constituie motiv de casare nu numai inexistența motivării, dar și insuficiența ei.

În speță, Înalta Curte, verificând considerentele deciziei recurate, a constatat că aceasta cuprinde, sumar, argumentele în sprijinul soluției pronunțate, încadrându-se, astfel, în prima dintre cele trei ipoteze avute în vedere de legiuitor la edictarea art. 304 pct. 7 C. proc. civ., pentru ca hotărârea să fie susceptibilă de reformare pe calea recursului.

O primă critică apreciată a fi fondată o constituie cea formulată de recurenții reclamanți, referitoare la nemotivarea de către instanță a măsurii de respingere a cererii de efectuare a unei noi expertize pentru dovedirea poluării atmosferice și fonice. Așa cum rezultă din încheierea de ședință din 13.06.2013, solicitarea reclamanților cu privire la efectuarea expertizei a fost respinsă de către instanță, fără a fi prezentate argumentele avute în vedere la luarea acestei măsuri.

Este fondată și critica reclamanților referitoare la lipsa motivării înlăturării concluziilor raportului nr. 518 din 30.06.2010, altfel spus, din considerentele deciziei recurate nu rezultă dacă acest înscris a făcut obiectul analizei instanței sau argumentele pentru care a fost înlăturat.

De asemenea, din aceeași perspectivă, a dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., s-a constatat a fi fondată critica recurenților reclamanți referitoare la insuficiența motivării pe aspectul obiecțiunilor formulate la completarea expertizei efectuate în apel, având în vedere că instanța s-a rezumat a constata că, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată și obiectivele stabilite de prima instanță, expertul a răspuns obiecțiunilor formulate. Lapidară este și reținerea instanței referitoare la acreditarea RENAR a laboratorului, aspect criticat prin obiecțiunile formulate, asupra căruia s-a mărginit a constata că laboratorul a fost ales prin tragere la sorți, fără a argumenta și răspunde punctual criticilor formulate.

În ceea ce privește criticile recurentei pârâte, la acest nivel de verificare, s-a constatat că, într-adevăr, decizia recurată este deficitară sub aspectul motivării și cu privire la condițiile angajării răspunderii instituite prin O.U.G. nr. 195/2005, având în vedere că, deși răspunderea pentru prejudiciul adus mediului are caracter obiectiv, independent de culpa poluatorului, totuși trebuie să fie făcută dovada că poluarea provine de la acea entitate, iar nu de la alta. Or, din această perspectivă, s-a constatat că instanța de apel s-a mărginit la a prelua concluziile primei instanțe sub aspectul îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale care stă la baza principiului „poluatorul plătește”, fără a răspunde criticilor referitoare la lipsa dovezilor prin care s-ar fi putut stabili calitatea de poluator a pârâtei.

Procedând în acest fel, curtea de apel a încălcat dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care prevăd obligativitatea expunerii motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, făcând, practic, imposibil de realizat misiunea instanței de recurs de a cenzura hotărârea atacată.

Insuficiența motivării deciziei recurate, ce impune casarea acesteia, în baza art. 304 pct. 7 coroborat cu art. 312 alin. (3) C. proc. civ., este de natură a nu mai face posibilă examinarea hotărârii din perspectiva celorlalte critici formulate.

Așa fiind, constatând că soluția adoptată de instanța de apel este insuficient motivată în raport de criticile formulate de părți prin memoriile de apel, în baza art. 304 pct. 7 coroborat cu art. 312 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursurile declarate de reclamanți și de pârâta SC D. SA, a casat decizia atacată și a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanței, care, cu ocazia rejudecării urmează a se preocupa de remedierea deficiențelor arătate, cu respectarea dispozițiilor legale menționate.

Cauza a fost înregistrată după casare, pe rolul Curții de Apel Ploiești, sub nr. x/105/2010/a2*.

Curtea a reținut că litigiul a fost trimis, spre rejudecare, pentru insuficienta motivare a deciziei date în apel și nu pentru că instanța de fond nu a admis proba cu expertiză, solicitată de apelanții reclamanți.

În rejudecare, instanța a procedat la reluarea cauzei de la ultimul act procedural, respectiv cererea de probatorii din apel din 13.06.2013.

Prin încheierea din 13.05.2015, curtea a admis proba cu înscrisuri și a respins proba cu o nouă expertiză de specialitate, întrucât proba cu expertiză tehnică de specialitate a fost solicitată și administrată în fața primei instanțe, fiind încuviințate obiectivele solicitate de reclamanți. Aceste părți au formulat doar obiecțiuni la raportul de expertiză efectuat în primul ciclu procesual, în fața primei instanțe, fără să solicite o nouă expertiză, cu respectarea dispozițiilor art. 212 alin. (2) C. proc. civ., respectiv la primul termen după depunerea lucrării, în dosarul tribunalului. Mai mult, art. 295 și art. 212 C. proc. civ. reprezintă norme dispozitive, instanța neavând obligația, ci doar posibilitatea de a dispune efectuarea unei noi expertize, în condițiile respectării prevederilor legale enunțate. De asemenea, reclamanții nu au invocat nicio eventuală nulitate a raportului de expertiză, în condițiile art. 208 cu referire la art. 108 C. proc. civ. Curtea a apreciat că nu este necesară efectuarea unei noi expertize tehnice de specialitate, așa încât a respins proba respectivă, ca neîntemeiată. S-a mai reținut că soluția de respingere motivată a probei, în condiții de deplină contradictorialitate în fața instanței, nu constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin încheierea din 10.06.2015, instanța de apel a respins, ca neîntemeiate, obiecțiunile formulate de apelanții reclamanți cu privire la completarea raportului de expertiză efectuată în apel, în primul ciclu procesual, întrucât aceste obiecțiuni reprezintă, în realitate, niște solicitări adresate expertului de a răspunde la o serie de obiective, nesolicitate în fața instanței de fond și care nu au fost cuprinse nici în cadrul primelor obiecțiuni formulate de reclamanți la raportul de expertiză efectuat în fața primei instanțe. În acest sens, s-a avut în vedere critica referitoare la prelevarea de probe de către un laborator acreditat RENAR, aceste obiecțiuni fiind formulate la completarea raportului de expertiză efectuată în apel, ca atare, tardive față de dispozițiile legale în vigoare.

În condițiile în care reclamanții intenționau ca expertul să întocmească raportul de expertiză conform solicitărilor depuse la dosar apel primul ciclu procesual, anterior termenului de judecată din 9.10.2013, aveau obligația stabilirii încă de la început, în fața primei instanțe, obiective clare ale expertizei pe care au solicitat-o, incumbându-le sarcina probei.

Reclamanții nu au invocat, în baza art. 212 alin. (2) cu referire la art. 108 alin. (3) C. proc. civ., nulitatea expertizei întocmite în fața primei instanțe, orice solicitare „mascată” de tip completare probe, încuviințare noi probe, cu nerespectarea dispozițiilor procedurale civile, fiind tardivă.

Curtea a respins, ca neconcludentă, cererea de completare a probelor, formulată de apelanta pârâtă, în temeiul art. 295 alin. (2) C. proc. civ., întrucât textul de lege reprezintă o normă dispozitivă, instanța de apel având doar facultatea, iar nu obligația de a dispune completarea probelor administrate la prima instanță, dacă apreciază că nu sunt necesare pentru soluționarea litigiului. Față de probele administrate în cauză și de susținerile dezvoltate oral în ședința de la 10.06.2015, cererea apelantei pârâte de completare a probelor a fost considerată neconcludentă.

Raportat la măsurile dispuse anterior și la argumentarea lor, instanța de apel a apreciat că a fost îndeplinită cerința din decizia de casare, vizând insuficienta motivare a soluției de respingere a probei cu expertiză tehnică și a obiecțiunilor la raportul de expertiză completare din apel.

Prin decizia civilă nr. 638 din 14 octombrie 2015, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins apelul declarat de reclamanți împotriva hotărârii primei instanțe, a admis apelul declarat de pârâta SC D. SA împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată. A dispus obligarea apelanților reclamanți la plata, către apelanta pârâtă, a sumei de 5.000 lei, onorariu avocat redus.

În pronunțarea acestei decizii, procedând la o analiză comună a celor două apeluri, Curtea a reținut următoarele:

În fapt, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 99/22.01.2012, reclamanții au cumpărat terenul în suprafață de 95.553 m.p., situat în intravilanul comunei Brazi, și terenul în suprafață de 9.095 m.p. situat în intravilanul comunei Brazi. Cumpărătorii au declarat că au cunoștință de situația de drept a acestor terenuri, conform actelor de proprietate, precum și de situația de fapt.

Reclamanții au solicitat Laboratorului F. o analiză a emisiilor în aer și o analiză a solului, fiind întocmite rapoartele de încercare din 20.06.2010 și din 16.04.2010.

Ei au formulat o scrisoare de conciliere prin intermediul avocatului. S-au încheiat două procese-verbale de conciliere în 01.11.2010 și 10.11.2010.

Potrivit certificatului de urbanism nr. 101/12.08.2010, se constată că terenurile proprietatea reclamanților au actuala folosință de teren arabil, iar destinația stabilită prin P.U.G.-ul localității-documentații aprobate este pentru zona unități industriale. Regimul tehnic este menționat în acest certificat de urbanism, și anume că cele două terenuri sunt situate pe platforma industrială Brazi, în UTR nr. 9, au acces din drumuri în incinta proprietatea SC D. SA. Nu sunt posibilități de racordare la rețele edilitare publice de apă potabilă, energie electrică, telefonie și gaze naturale din zonă, acestea fiind amplasate de-a lungul drumului județean 104 P (Negoiești/DN1CV).

Conform certificatului de urbanism menționat, funcțiunea dominantă este pentru unități industriale compuse din întreprinderi industriale mari, mici și mijlocii de producție și servicii nenocive, depozite, iar funcțiuni complementare sunt admise: zone verzi protecție, servicii complexe, căi de circulație, parcări publice. În zonă se pot realiza activități industriale nepoluante, depozite și anexe industriale, servicii pentru activități industriale, spații verzi, plantații de protecție, circulații, parcări, cu o serie de condiții menționate în acest act. Este interzisă utilizarea terenului pentru locuințe și instituții publice, construcții pe parcele care nu îndeplinesc condițiile de suprafață minimă și front la stradă. Interdicție permanentă: orice fel de construcție în zonele de servitute și de protecție a lucrărilor și rețelelor tehnico-edilitare: prospectul străzilor, LEA, rețele gaze, apă-canal; orice fel de construcții și anexe care nu respectă normele sanitare și protecția mediului în vigoare și care nu respectă distanțele normate față de zona de locuit, prin studiu de impact.

Raportul de expertiză efectuat, în cauză, de expert E. a concluzionat că, după studierea tuturor buletinelor de analiză privind concentrațiile de poluanți în aer, sol și a nivelului de zgomot din perioada ianuarie 2011-mai 2012, s-a constatat faptul că nicio emisie poluatoare nu a înregistrat depășiri ale valorilor maxime admise de legislația de mediu în vigoare. S-a precizat că, până la data efectuării expertizei, operatorul nu a desfășurat, în instalația CCCC Brazi, activitatea de ardere a combustibililor, motiv pentru care nu se poate stabili dacă emisiile de poluanți evacuați de către aceasta respectă valorile limită impuse prin autorizația integrată de mediu. S-a mai reținut că poluarea fonică nu are aplicabilitate în zona industrială și că, în aceste zone, legislația în materie reglementează doar emisia de poluanți atmosferici, nu și imisia.

S-a mai stabilit că atât terenul mare, cât și terenul mic, prezintă numeroase zone cu reziduuri petroliere, rezultând o suprafață de 4.825 m.p. pentru care ar fi necesare măsuri de depoluare, costul acestora fiind estimat la suma de 1.657.767,16 euro cu T.V.A.

În primul ciclu procesual, în apel, s-a dispus încuviințarea obiecțiunilor care au fost respinse de către instanța de fond. Prin răspunsul la obiecțiunile formulate, expertul a precizat că prima monitorizare a noxelor evacuate din centrale în cogenerare a fost efectuată în august 2013, consultând buletinele de analiză a noxelor puse la dispoziție de D. pentru centrala în cogenerare, în perioada august 2012-iulie 2013. S-a constatat că nicio emisie nu a depășit limita maximă admisibilă stabilită prin autorizația integrată de mediu și, având în vedere că, până la data efectuării expertizei la fondul cauzei, operatorul nu a desfășurat activități de ardere a combustibililor, nu se putea pune în discuție evacuarea unei emisii în atmosferă.

Expertul și-a menținut părerea cu privire la poluarea aerului și poluarea fonică, raportat la zona industrială unde se află terenul.

Conform expertizei, raportat la împrejurarea că cele două terenuri, proprietatea reclamanților, sunt în vecinătate directă și exclusivă cu terenurile proprietatea pârâtei, iar reclamanții nu au desfășurat/nu desfășoară activități economice pe cele două terenuri, cauza contaminării cu produse petroliere a celor două imobile este exclusiv a pârâtei. Contaminarea solului în stratul acvifer este rezultatul unei poluări în timp, cauzată, în principal, de defecțiunile apărute în timpul exploatării la unele rețele de conducte sau canalizare de pe teritoriul rafinăriei, la conductele de transport țiței și produse prelucrate, la depozite sau beneficiari. La acestea mai pot contribui cutremurele și accidentele din cel de-al doilea război mondial.

În ceea ce privește sursele de poluare ale pânzei freatice, acestea se pot constitui ca fiind depunerea deșeurilor cu conținut de substanțe petroliere de către pârâtă pe terenurile reclamanților; posibile accidente tehnologice cu deversări de produse petroliere anterior privatizării A. SA (pentru perioada 2004-2013 nu au existat accidente tehnologice cu deversări de produse petroliere); activități de spălare a conductelor, batalurilor cu șlam petrolier din perioada comunistă; petrolul scurs din rezervoarele și conductele rafinăriei din timpul celui de-al doilea război mondial, când aviația anglo-americană a bombardat intens perimetrul Rafinăriei Brazi.

Condițiile răspunderii delictuale reglementate de art. 998-999 C. civ. sunt: existența unei fapte ilicite, existența unui prejudiciu, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția.

Potrivit art. 94 lit. i) din O.U.G. nr. 195/2005, persoanele fizice sau juridice au obligația de a suporta costul pentru repararea prejudiciului și de a înlătura urmările produse de acesta, restabilind condițiile anterioare producerii prejudiciului.

Din coroborarea acestor texte de lege rezultă că răspunderea pentru poluarea mediului este o răspunderea civilă delictuală, obiectivă, independentă de culpă.

Referitor la fapta ilicită, reclamanții au susținut că pârâta cauzează trei tipuri de poluare: poluarea atmosferică, întrucât asupra terenurilor lor există o depășire a nivelului de hidrogen sulfurat de peste 520 de ori peste limita maximă admisă la care se vor adăuga emisii de oxid de carbon și oxid de sulf după punerea în funcțiune a centralei; poluarea solului, având în vedere că acesta este contaminat de produse petroliere și poluarea fonică, cauzată atât de activitatea din cadrul rafinăriei, cât și de construcția centralei electrice.

În ceea ce privește poluarea atmosferică, curtea a reținut nedovedirea existenței unei fapte ilicite, având în vedere raportul de expertiză efectuat în fața instanței de fond, care a concluzionat, referitor la emisiile de aer rezultate în urma arderii combustibililor în focarele cuptoarelor tehnologice, că, în perioada analizată, au fost respectate valorile limită impuse prin autorizația integrată de mediu; cele două terenuri ale reclamanților fiind situate într-un perimetru uzinal, nu se poate evalua gradul de poluare a aerului, deoarece legislația în domeniul calității aerului nu prevede limite maxime admisibile pentru imisiile de poluanți atmosferici din zonele industriale. Prin răspunsul la obiecțiuni formulat în fața instanței de apel, expertul a precizat că, la data respectivă, atât centrala în cogenerare, cât și rafinăria, au implementate instalații BAST, care să mențină concentrațiile de poluanți atmosferici sub limitele maxime admisibile, stabilite prin autorizațiile integrate de mediu pe care le dețin.

Referitor la poluarea fonică, nu s-a dovedit existența unei fapte ilicite, raportul de expertiză efectuat în fața instanței de fond stabilind, în funcție de regimul de folosință a terenului, care este de „zone de unități industriale”, și de legislația în domeniul protecției mediului privind poluarea fonică, că nu poate fi luat în discuție fenomenul de poluare fonică (prezent sau viitor). Prin răspunsul la obiecțiuni formulat în fața instanței de apel, expertul a reiterat cele menționate în fața instanței de fond, apreciind că pârâta respectă nivelul de zgomot la limita celor două unități industriale.

Curtea nu a luat în considerare rapoartele de încercări (nr. 518 din 30 iunie 2010, nr. 468 din 16 aprilie 2010, nr. 484 din 16 aprilie 2014, raport privind contaminarea cu hidrocarburi) depuse de către reclamanți odată cu cererea de chemare în judecată, întrucât, potrivit expertului desemnat de către instanță, acestea nu respectă, integral, normele legale și standardele în materie privind recoltarea, determinarea și interpretarea rezultatelor. Pe de altă parte, au fost efectuate în favoarea părții care le-a solicitat, fiind obținute în interesul reclamanților.

Instanța de apel nu a dat eficiență nici înscrisurilor depuse de către reclamanți la ultimul termen de judecată, respectiv procesul-verbal de eșantionare din 24.09.2015, raportul de încercări nr. 92 din 25 septembrie 2015 și raportul final, deoarece, prin aceste înscrisuri, părțile încearcă să ocolească măsura de respingere a probei cu expertiză, solicitată în apel; de asemenea, înscrisurile emană de la reclamanți, fiind efectuate, strict, în interesul acestor părți.

În ceea ce privește poluarea solului, curtea a reținut că, într-adevăr, potrivit expertizei efectuate, s-a constatat că cele două terenuri prezintă numeroase zone cu reziduuri petroliere, deșeuri din cauciuc, piloni de beton, s-au identificat două zone cu reziduuri petroliere și două zone cu deșeuri formate din pietriș contaminat cu produse petrolifere, anvelope uzate, piloni de beton, rezultând o suprafață totală contaminată de aproximativ 240 m.p.; zone cu produse petroliere, rezultând o suprafață totală de 4.825 m.p. pentru care trebuie întreprinse măsuri de depoluare. Aceste împrejurări rezultă și din fotografiile existente în raportul de expertiză, cât și din cele depuse de către reclamanți.

Pe de altă parte, în răspunsul la obiecțiuni depus la instanța de apel, expertul a enumerat mai multe cauze posibile ale poluării terenurilor în litigiu.

Curtea a constatat că reclamanții au devenit proprietarii acestor două terenuri în anul 2010. La o distanța relativ scurtă au apelat la serviciile unui laborator, efectuându-se două rapoarte de încercări, după care au contactat reprezentanții pârâtei pentru a se plânge de existența poluării, iar, în decembrie 2010, au introdus cererea de chemare în judecată.

Reclamanții nu au fost proprietarii terenurilor înainte de înființarea rafinăriei sau centralei, ci le-au dobândit în anul 2010. Or, din mențiunile contractului rezultă că au cunoscut atât situația juridică a terenurilor, cât și situația de fapt, contaminarea terenurilor fiind evidentă și putând fi, deci, observată cu ușurință în urma vizitării imobilului anterior cumpărării.

Rezultă că reclamanții, ca niște cumpărători prudenți și diligenți, fie au vizitat aceste terenuri și au observat că sunt poluate, în consecință, au cumpărat un teren deja contaminat din diverse rațiuni, pe riscul lor (preț mic, cu intenția de a obține despăgubiri de la vecinul terenului etc.), fie nu au știut, caz în care le rămâne deschisă acțiunea în evicțiune contra vânzătorului, reglementată de C. civ.

În ambele situații, nu pot pretinde repararea prejudiciului de către pârâte și depoluarea terenului decât dacă se dovedește că poluarea solului a fost efectuată după data cumpărării terenurilor. Părțile menționate nu își pot invoca propria culpă pentru a obține repararea prejudiciului și depoluarea terenului de la o terță persoană („nemo auditur propriam turpitudinem allegans”).

Reclamanții, deși aveau sarcina probei, nu au demonstrat că poluarea a avut loc ulterior cumpărării terenurilor, după anul 2010, pentru a emite pretenții față de pârâte. Printre cauzele enumerate de expert ca surse ale poluării nu se indică existența unei poluări a solului după momentul cumpărării terenurilor.

În ceea ce privește prejudiciul, nu s-a dovedit caracterul cert, actual, direct și personal al acestuia. Astfel, referitor la poluarea aerului, poluarea fonică și poluarea solului, nu poate fi vorba de un prejudiciu actual, având în vedere folosința terenului, apartenența la zona industrială, situarea într-un perimetru industrial, în vecinătatea unei rafinării, care există de aproximativ un secol (obiectiv de importanță națională). Nu se poate reține că este afectat dreptul la viață al reclamanților, întrucât ei nu locuiesc pe aceste terenuri (domiciliul reclamanților fiind în localitatea Câmpina, la aproximativ 40 km distanță de terenuri) și nici nu pot locui sau construi vreo locuință, raportat la destinația terenurilor și certificatul de urbanism. Pe de altă parte, nu se poate stabili nici vreun prejudiciu eventual, în sensul imposibilității dezvoltării unei activități economice sau de a construi pe aceste terenuri, în primul rând, pentru că sunt simple susțineri ale reclamanților, iar, în al doilea rând, nu din cauza poluării nu pot dezvolta vreo activitate economică sau să construiască imobile, ci determinat de categoria industrială a terenurilor și obligativitatea respectării destinației bunurilor conform certificatului de urbanism. Mai mult, reclamanții au cumpărat pe riscul lor aceste terenuri, cunoscând că se află în vecinătatea rafinăriei și în parcul industrial.

Referitor la solicitarea de depoluare a terenurilor în baza art. 94 lit. i) din O.U.G. nr. 195/2005, cererea s-a respins, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile textului de lege față de considerentele expuse în precedent, în legătură cu nedovedirea producerii prejudiciului ulterior anului 2010.

Nu s-a reținut nici obligația de reparare a prejudiciului ca urmare a încălcării art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece nu există o viață de familie și privată anterioară și prezentă pe aceste terenuri, determinat de categoria bunurilor - terenuri industriale și de situarea în zona industrială, de împrejurarea că părțile menționate au domiciliul în localitatea Câmpina, la aproximativ 40 km distanță de imobilele în litigiu.

Concluziile Curții Europene a Dreptului Omului în cauza Tătar c. României, conform cărora a fost încălcat dreptul reclamanților la un mediu sănătos din cauza impactului asupra mediului al unei tehnologii bazate pe cianură folosită în extracția aurului, nu se aplică în prezentul litigiu, deoarece, în respectiva cauză, la momentul accidentului, reclamanții locuiau într-un cartier de locuințe situat în vecinătatea exploatării miniere aurifere, la 100 de m de uzina de extracție și de iazul de decantare.

Nu au fost reținute nici concluziile Curții Europene în cauza Lopez Ostra contra Spaniei, potrivit cărora a fost încălcat dreptul reclamanților la un mediu sănătos prin amplasarea unei stații de epurare în apropierea locuinței reclamanților, întrucât, în procesul de față, nu s-a deschis o rafinărie după ce reclamanții au cumpărat terenul, dimpotrivă ei au fost cei care au cumpărat un teren în zona industrială, pe riscul lor.

În ceea ce privește critica apelanților formulată prin obiecțiunile la completarea raportului de expertiză din apel, vizând prelevarea probelor de către personal RENAR și trimiterea probelor la un laborator autorizat RENAR, prin încheierea din 16.06.2015 s-a motivat respingerea obiecțiunilor la acest raport. Litigiul între două persoane private este guvernat de principiul disponibilității, iar sarcina probei aparține reclamantului, conform art. 1169 C. civ. Reclamanții nu au formulat această cerere la propunerea de probe în fața instanței de fond și nici în fața instanței de apel, în condițiile art. 295 alin. (2) C. proc. civ. (prin cererea de apel sau prin întâmpinare), ci abia după formularea răspunsului la obiecțiuni. Pe de altă parte, nu au solicitat nici nulitatea raportului de expertiză efectuat la instanța de fond, în condițiile art. 108 alin. (3), și nici ca motiv de apel. Prin urmare, critica a fost considerată nefondată și respinsă ca atare.

Pentru aceste considerente, curtea a respins apelul declarat de reclamanți, a admis apelul declarat de pârâte și a schimbat, în tot, sentința apelată, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată în integralitate, ca neîntemeiată.

În baza art. 274 C. proc. civ., întrucât s-a admis apelul pârâtelor și reclamanții au căzut în pretenții, s-a dispus obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat în cuantum de 5.000 lei, micșorat în condițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții A., B. și C., criticând-o în temeiul art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., pentru următoarele motive:

1. Instanța de apel a încălcat dispozițiile instanței de casare, respectiv dispozițiile imperative ale art. 315 C. proc. civ.

Îndrumările Înaltei Curți de Casație și Justiție au fost în sensul remedierii deficiențelor arătate în considerentele deciziei de recurs, cu respectarea dispozițiilor legale în materie, în condițiile în care a constatat că hotărârea nu este motivată.

Având în vedere dispozițiile deciziei de casare, instanța trebuia să se preocupe de remedierea neregularităților hotărârii primei instanțe prin reluarea judecații și administrarea celor necesare soluționării cauzei în apel, în considerarea efectului devolutiv al acestei căi de atac.

Curtea de Apel s-a preocupat doar de refacerea motivării, pe care instanța de casare a soluționat-o, fără a administra probe în cadrul apelului (cu excepția unor înscrisuri pe care le-a înlăturat, cu motivarea că provin de la reclamanți) realizând un act de judecată fictiv, iar nu unul real.

Astfel, trebuie constatat faptul că instanța de apel nu a fost învestită de către instanța de casare cu refacerea motivării, acest lucru nefiind posibil, întrucât instanța de apel are posibilitatea doar de a face o judecată proprie, pe baza probelor și cererilor părților solicitate și administrate nemijlocit în fața acesteia.

Administrarea probelor se putea face doar în condiții de legalitate, prin efectuarea expertizei în colaborare cu un laborator de specialitate acreditat RENAR. Totodată, determinarea cantitativă a poluării trebuia realizată tot de către un laborator autorizat RENAR, iar participarea unui asemenea laborator la prelevarea probelor era de esența legalității administrării probei cu expertiza tehnică de specialitate.

Întrucât s-a reținut că nu a existat acreditare RENAR pentru efectuarea expertizei, iar instanța de casare a sancționat hotărârea instanței de apel pentru că nu a luat în considerare acest aspect, era necesară efectuarea unei noi expertize, pentru ca instanța să se poată pronunța pe baza unei probe administrate direct, iar nu pe baza unor probe care au condus la casarea hotărârii.

Instanța de apel a respins toate probele solicitate pentru dovedirea poluării (cu excepția unor înscrisuri), refuzând, practic, să realizeze judecata proprie a cauzei.

Procedând în acest fel, curtea a substituit motivarea hotărârii casate, cu încălcarea dispozițiilor deciziei de casare și art. 315 C. proc. civ.

Conform textului de lege sus-menționat, în cazul hotărârii casate se realizează o nouă judecată, în care sunt admisibile orice probe prevăzute de lege, îndrumările instanței de casare fiind obligatorii.

Raportat la caracterul intim al raționamentului instanței care a pronunțat hotărârea casată, nu este admisibilă reconstituirea acestui raționament de către alți judecători, întrucât aceștia nu pot să cunoască judecata pe care a avut-o anterior instanța. Cu alte cuvinte, „chibzuința în secret” și „părerile judecătorilor”, conform procedurii prevăzute de art. 256 C. proc. civ., care constituie procesul de formare a hotărârii, nu pot fi substituite de către alți judecători, cu ocazia rejudecării cauzei. Aceștia trebuie să aibă o „chibzuință” și o părere proprie, care se formează în noua judecată, pe care sunt obligați să o facă în condițiile prevăzute de art. 315 din același cod.

Instanța de rejudecare a refuzat să procedeze la o judecată proprie și s-a preocupat să substituie lipsa motivării hotărârii casate, pe baza unei judecați la care nu a participat.

2. Instanța de apel a încălcat dreptul la apărare al reclamanților, prin ignorarea dispozițiilor procedurale privind administrarea probelor - art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Una dintre garanțiile respectării drepturilor omului este cea prevăzută în art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv dreptul oricărei persoane la un proces echitabil.

Accesul efectiv la o instanță presupune și dreptul de a avea acces la toate probele aflate la dosarul cauzei. Pornind de la această ipoteză, Curtea a stabilit că, în anumite circumstanțe, inadmisibilitatea unei probe decisive sau imposibilitatea contestării unei probe importante administrate lasă fără conținut dreptul de acces la o instanță. De regulă, aceste aspecte sunt analizate prin prisma art. 6 parag. 1, însă pot intra în discuție și prin prisma principiului fundamental al accesului la justiție.

Din jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că dreptul de acces la o instanță are două trăsături fundamentale, trebuie să fie un drept efectiv, fără a fi un drept absolut (cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României).

În prezenta cauză, dreptul de a avea acces efectiv la o instanță, prin prisma posibilității contestării unei probe importante, impunea ca instanța de apel să fi dispus efectuarea unei noi expertize sau, cel puțin, ca expertul să răspundă obiecțiunilor formulate de reclamanți la completarea raportului de expertiză și să admită probele cu înscrisuri și interogatoriu, solicitate pentru dovedirea accidentelor produse la instalațiile pârâtei D. SA, care au generat deversarea produselor petroliere pe terenul proprietatea recurenților.

Instanța de apel, la fel ca și în precedenta judecată a apelului, a reținut concluziile raportului de expertiză, astfel cum a fost completat, în timp ce apelanții reclamanți nu au avut posibilitatea să administreze probe contrare, care să conducă la înlăturarea concluziilor expertizei.

Având în vedere specificul expertizei, ecologie și protecția mediului, precum și logistica necesară administrării unei probe contrare, este evident că singura modalitate de a combate o astfel de probă era prin intermediul instanței de judecată.

În acest sens, la termenul din 13.05.2015, au solicitat să le fie încuviințată proba cu expertiză tehnică de specialitate, pentru obiectivele menționate în nota de probatorii din 13.06.2013, respectiv să se determine poluarea fonică, poluarea aerului, precum și poluarea solului produsă prin acțiunile pârâtei D. SA. De asemenea, au arătat că este necesar ca expertiza să se realizeze în colaborare cu un laborator de specialitate acreditat RENAR, care să participe la prelevarea probelor (având în vedere că expertiza administrată cu ocazia judecării litigiului în primă instanța nu a fost realizată în aceste condiții de legalitate).

La termenul din 10.06.2015, au solicitat încuviințarea obiecțiunilor cu privire la completarea raportului de expertiză, mai ales în condițiile în care instanța de apel a respins cererea de încuviințare a unei noi expertize, fiind necesar ca expertul să răspundă acestora, fiind antamate aspecte privitoare la prelevarea unor probe care nu erau acoperite de acreditările RENAR și care au fost efectuate de către pârâta D. SA, iar nu de către un laborator independent.

Prin urmare, era necesar ca instanța de apel să solicite expertului să clarifice aspectele privitoare la modalitatea de administrare a probelor din perspectiva legalității mijloacelor de măsurare și analiză.

În acest sens, la termenul din 09.10.2013, au formulat obiecțiuni la completarea expertizei efectuate la instanța de fond, denumită „Răspuns la obiecțiuni la raportul de expertiză tehnică judiciară”, întocmită de expert tehnic judiciar E., prin care au solicitat efectuarea unei noi expertize în cauză.

Rațiunea solicitării a fost dată de faptul că expertiza administrată în cauză a avut la bază înscrisuri care nu conțin informații/date certificate conform normelor legale.

Astfel, înscrisurile depuse sunt, de fapt, rezultate ale unor măsurători efectuate de intimata pârâtă D. SA și consemnate în rapoarte de monitorizare a emisiilor din gazele de ardere, nivel de zgomot și poluanți din sol emise de Șeful Serviciului Protecția mediului din cadrul D. sau rapoarte de analize emise de societăți care dețin acreditare RENAR, dar care menționează, în cuprinsul concluziilor prezentate, că „opiniile și interpretările conținute de prezentul raport nu sunt acoperite de acreditare RENAR”.

Sub acest aspect, recurenții au indicat anexele nr. 1-5 din „Răspunsul la obiecțiuni”, anexele nr. 1 și 4 vizând valori măsurate de SC G. SRL Ploiești, neacreditate RENAR, anexa nr. 2 referindu-se la controlul efectuat în baza documentelor puse la dispoziție de pârâtă, anexa nr. 3 cuprinde date cu privire la puterea fonoabsorbantă și fonoizolantă, în limba italiană, astfel încât nu rezultă pentru ce argumente documentul a fost avut în vedere de către expert, anexa nr. 5 vizând date certificate de persoane care își desfășoară activitatea în cadrul societății pârâte, ceea ce generează serioase îndoieli în legătură cu imparțialitatea celor consemnate în cuprinsul rapoartelor de monitorizare.

În ce privește poluarea atmosferică și poluarea fonică, expertul nu a efectuat măsurători independente, ci a avut în vedere, strict, documentele puse la dispoziție de intimata pârâtă D. SA, fapt ce încalcă, în mod evident, principiul egalității armelor.

Așadar, în măsura în care probele au fost prelevate de apelanta pârâtă D. SA, iar opiniile și interpretările conținute de raportul de expertiză, ce reprezintă proba decisivă în cauză, nu sunt acoperite de acreditare RENAR, instanța, prin respingerea solicitărilor recurenților, i-a pus în imposibilitate de a administra proba contrară.

În această situație, dreptul de a contesta o probă importantă, administrată în cauză, și de a face proba contrară este teoretic și iluzoriu.

Recurenții susțin că nu ar fi putut pune la dispoziția instanței un raport întocmit de un laborator care să fie acreditat RENAR, de vreme ce probele supuse analizei laboratorului ar trebui prelevate în incinta Rafinăriei, iar acest fapt nu este permis fără concursul instanței.

Curtea de Apel a respins toate aceste probe, folosindu-se de justificări procedurale neîntemeiate și invocând, în mod repetat, caracterul dispozitiv al normelor procedurale, dar doar în sensul în care instanța nu ar trebui să țină seama de aceste dispoziții, ignorând caracterul util, concludent și pertinent al probelor solicitate.

Astfel, în mod inadmisibil, instanța a apreciat, la fiecare solicitare de administrare a probelor, că nu trebuie să dea curs acestora, întrucât nu sunt reglementate de norme imperative, ca și cum judecătorul ar trebui să se ghideze, în judecată, doar de normele imperative, iar nu și de cele dispozitive, ca și cum aceste norme ar fi nescrise.

Acest raționament trădează intenția instanței de a judeca într-o singură direcție, respectiv o judecată imparțială, prin care recurenții au fost lipsiți de orice posibilitate de apărare.

Instanța a ignorat, inclusiv, rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului, care obliga judecătorii să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, având, în acest sens, obligația de a dispune ca părțile să completeze probele, dacă acestea nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea, în întregime, a procesului, precum și de a ordona administrarea unor probe, chiar dacă părțile se împotrivesc. Astfel, în exercitarea rolului activ, judecătorul trebuie să urmărească aflarea adevărului prin stabilirea deplină a situației de fapt și prin administrarea tuturor probelor necesare soluționării cauzei.

Or, în prezenta cauză, judecătorii au refuzat să administreze probe și să lămurească, pe deplin, situația de fapt, în pofida numeroaselor cereri formulate, a neregularităților probelor administrate în fața primei instanțe (referitoare la administrarea probei cu expertiză și neluarea în considerare a înscrisurilor depuse) și cu toate că instanța de casare a sancționat hotărârea instanței de apel pentru deficiențe care priveau lipsa motivării cu privire la respingerea probelor solicitate (respingerea probei cu expertiză, respingerea obiecțiunilor la completarea raportului de expertiză, neluarea în considerare a înscrisurilor).

În acest sens, recurenții menționează considerentele încheierilor de ședință de la termenele de judecată din 13.05.2015 (cu privire la respingerea probei cu o nouă expertiză), 10.06.2015 (cu privire la respingerea cererii de completare a probelor administrate la prima instanță) și 09.09.2015 (cu privire la respingerea probei cu interogatoriul pârâtei SC D. SA).

Acest raționament al instanței contravine caracterului devolutiv al apelului. În practica instanțelor de judecată s-a reținut că „Nu se poate refuza o probă cu martori de către instanța de apel numai pe motivul că a fost administrată la prima instanță, fără a se examina concludența probei pentru dezlegarea pricinii, deoarece s-ar încălca principiul că apelul este devolutiv” sau „Probele administrate înaintea primei instanțe rămân câștigate cauzei, iar procedurile probatorii care sunt defectuoase sau incomplete trebuie repetate, instanța de apel putând încuviința orice alte măsuri sau probe noi necesare soluționării cauzei”.

Recurenții au formulat obiecțiuni cu privire la raportul de expertiză administrat în primă instanță și au criticat concluziile raportului de expertiză prin cererea de apel, apreciindu-l defectuos în anumite privințe, motiv pentru care au solicitat administrarea unei noi expertize.

Ca atare, în raport de efectul devolutiv al apelului, cererea de efectuare a unei noi expertize era justificată și utilă pentru soluționarea cauzei.

Nomele procedurale invocate de instanță nu sunt aplicabile în cauză, întrucât recurenții au formulat obiecțiuni și au criticat raportul de expertiză prin cererea de apel, solicitând o nouă expertiză, ce trebuia încuviințată în condițiile art. 295 alin. (2) C. proc. civ.

În ceea ce privește obiecțiunile formulate la completarea expertizei denumită „Răspuns la obiecțiuni la raportul de expertiză tehnică judiciară”, întocmită de expert tehnic judiciar E., instanța de apel, în mod greșit, le-a respins pe considerentul că reprezintă „niște solicitări adresate expertului de a răspunde la o serie de obiective nesolicitate de reclamanți în fața primei instanțe (...) și care nu au fost cuprinse nici în cadrul primelor obiecțiuni formulate la raportul de expertiză”, având în vedere că aceste obiecțiuni priveau completarea expertizei („Răspunsul la obiecțiuni”), iar nu raportul de expertiză inițial, și vizau modalitatea și legalitatea administrării probei de către expert cu ocazia formulării completării expertizei („Răspunsului la obiecțiuni”).

Este lipsită de logică afirmația instanței de apel și, în același timp, contrară dispozițiilor instanței de casare, care a sesizat neregularitățile cu privire la certificarea RENAR a mijloacelor de administrare a probelor.

De asemenea, este lipsită de interes și confuză afirmația Curții conform căreia obiecțiunile ar fi fost formulate tardiv, prin raportare, însă, la obiecțiunile formulate în primă instanță față de raportul de expertiză inițial, iar nu prin raportare la completarea expertizei.

Or, obiecțiunile au fost depuse la termenul de judecată din 09.10.2013, care fost următor termenului comunicării completării expertizei („Răspunsului la obiecțiuni”), respectiv celui din 11.09.2013. Ca atare, nu se poate aprecia că aceste obiecțiuni au fost formulate în mod tardiv.

Pentru aceleași motive, nu sunt incidente dispozițiile art. 212 alin. (2) și art. 108 alin. (3) C. proc. civ., reținute de instanță în aprecierea tardivității formulării, în apel, a cererii de completare a probelor în raport cu lipsa solicitării de nulitate a expertizei ce ar fi trebuit invocată la prima instanță, întrucât aceste dispoziții se referă la cu totul altceva, respectiv la condițiile în care trebuie cerută expertiza contrarie în fața primei instanțe. Ca urmare a casării hotărârii instanței de apel, judecata s-a reluat, chiar instanța de apel reținând, prin încheierea de ședință din 13.05.2015, că „potrivit deciziei de casare, este necesar a se relua judecarea cauzei de la nota de probatorii din 13.06.2013”.

În aceste condiții, trebuie avut în vedere că instanța de apel (în primul ciclu procesual) a încuviințat, la primul termen de judecată, cel din 13.06.2013, completarea raportului de expertiză efectuat la instanța de fond de către expertul E., conform obiecțiunilor formulate de către recurenți la instanța de fond, iar obiecțiunile cu privire la completarea expertizei („Răspunsul la obiecțiuni”) au fost formulate la termenul de judecată următor celui depunerii completării expertizei.

În ceea ce privește probele cu înscrisuri și interogatoriul pârâtei D. SA, acestea erau utile soluționării cauzei, întrucât erau de natură să contribuie la dovedirea poluării și a autorului acesteia. Respingerea probelor respective încalcă, inclusiv, principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului judiciar și este de natură să definească cadrul în care s-a desfășurat judecata în fața instanței de apel.

Referitor la înscrisurile administrate de către recurenți în fața Curții de Apel, instanța a reținut că nu sunt „eficiente”, întrucât privesc jurisprudența unui alt stat, deși poluarea este o problemă globală, că „potrivit expertului, nu respectă, integral, normele legale și standardele în materie privind recoltarea, determinarea și interpretarea rezultatelor”, că „au fost efectuate în favoarea părții care le-a solicitat” cu referire la raportul de încercări nr. 518 din 30 iunie 2010, raportul nr. 468 din 16 aprilie 2010 și raportul privind contaminarea cu hidrocarburi. S-a apreciat că sunt „strict în interesul reclamantei” sau că reclamanții „încearcă să ocolească faptul că li s-a respins proba cu expertiză, solicitată în apel”, cu referire la înscrisurile depuse la ultimul termen de judecată, respectiv procesul-verbal de eșantionare nr. 1 din 24 septembrie 2015, raportul de încercări nr. 92/25 09.2015, nota facturare prelevare probă și analiza produs nr. NI 69 din 28 septembrie 2015 și raport final întocmit de Prof. Dr. Ing. H., Director Departament Ingineria Prelucrării Petrolului și Protecția Mediului din cadrul Universității de Petrol-Gaze din Ploiești.

Pe de-o parte, instanța trebuia să motiveze, ea însăși, de ce nu ia în considerare raportul de încercări nr. 518 din 30 iunie 2010, raportul nr. 468 din 16 aprilie 2010 și raportul privind contaminarea cu hidrocarburi, aceasta având competența de a emite judecata și de a interpreta și aplica legea, iar nu expertul.

Referitor la raportul de încercări nr. 518 din 30 iunie 2010, instanța de casare a constat că este fondată critica reclamanților referitoare la lipsa motivării înlăturării concluziilor acestui raport, altfel spus, din considerentele deciziei recurate nu rezultă dacă acest înscris a făcut obiectul analizei instanței sau argumentele pentru care a fost înlăturat.

Or, instanța de apel nu a remediat aceasta neregularitate, lipsind o motivare proprie cu privire la respingerea înscrisului indicat mai sus.

Pe de altă parte, este neclară judecata instanței de apel, care respinge obiecțiunile la completarea expertizei („Răspunsul la obiecțiuni”), ce criticau tocmai modalitatea în care s-a realizat raportul de expertiză, prin lipsa acreditării RENAR la administrarea (prelevarea) și analiza rezultatelor, dar, în același timp, respinge înscrisurile pe motiv că ar prezenta astfel de deficiențe.

Mai mult, contrar celor afirmate de instanță, se constată că rapoartele de încercare sunt emise de „Laboratoarele F. - analize de apă, aer, sol”, în cuprinsul cărora se menționează că este acreditat RENAR („Laborator acreditat RENAR, conform SR EN ISO/CEI 17025/2005, Certificat de acreditare nr. LI 828/2009).

De asemenea, respingerea înscrisurilor depuse la ultimul termen de judecată, pe motiv că se încearcă ocolirea expertizei, este lipsită de fundament juridic și încalcă dreptul la apărare, recurenții fiind puși în imposibilitatea de a face orice fel de dovadă cu privire la cerere (instanța a respins toate probele solicitate, învederând, însă, că au sarcina probei).

Nu în ultimul rând, nu se poate reține că aceste înscrisuri au fost întocmite în interesul recurenților, respectiv că ar fi fost înscrisuri pro causa, deoarece au fost emise de laboratoare independente, acreditate și de specialiști recunoscuți în domeniu, astfel că trebuia să li se recunoască valoarea probatorie cel puțin în egală măsură cu valoarea probatorie recunoscută înscrisurilor depuse de pârâta D. S.A., lipsite de acreditare.

Instanța de apel nu a aplicat același etalon al judecații, reținând valoarea probatorie a tuturor înscrisurilor depuse de pârâta D. SA și respingând înscrisurile depuse de reclamanți, ceea ce a cauzat o judecată inechitabila și cu încălcarea dreptului la apărare.

În concluzie, prin hotărârea pronunțată, au fost încălcate dreptul recurenților de a avea acces efectiv la o instanță, dreptul la apărare și la un proces echitabil.

3. Prin încheierea din 23.09.2015, instanța a respins, în mod nelegal, cererea de recuzare formulată la termenul din 09.09.2015, în temeiul art. 27 pct. 7 C. proc. civ., conform căruia „judecătorul poate fi recuzat (...) dacă și-a spus părerea cu privire la pricina ce se judecă”.

Încheierea din 23.09.2015 este nemotivată - art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Astfel, instanța menționează, în doar două rânduri, că „nu pot fi avute în vedere (susținerile recurenților din cererea de recuzare), întrucât acestea nu conduc la concluzia că instanța și-a formulat o părere cu privire la soluția ce o va pronunța în prezenta cauză”, fără să arate, în concret, motivele pentru care a apreciat că cererea este neîntemeiată. Așadar, instanța prezintă o concluzie, fără a menționa și motivele pe baza cărora a ajuns la aceasta. În lipsa arătării motivelor pe baza cărora instanța și-a format convingerea că judecătorii nu și-au spus părerea cu privire la cauza ce se judecă, recurenții se află în imposibilitatea de a putea critica hotărârea curții de apel, respectiv de a exercita, efectiv, dreptul de apărare, iar instanța de recurs se află în imposibilitate de a exercita controlul judiciar al legalității acestei hotărâri.

Sub un alt aspect, curtea de apel a respins, în mod greșit, cererea de recuzare, cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Cererea de recuzare trebuia admisă în raport de împrejurarea că, fiind respinse cererea de efectuare a unei expertize tehnice în specialitatea mediu (poluare), obiecțiunile formulate la completarea raportului de expertiză, precum și administrarea probei cu interogatoriu apelantei pârâte D., instanța de judecată a lăsat să se întrevadă, în mod evident, soluția ce urma a fi pronunțată în cauză.

Astfel cum s-a stabilit, în mod constant, în doctrina și jurisprudență, dispozițiile art. 27 pct. 7 C. proc. civ. au în vedere ipoteza în care nu s-a pronunțat o hotărâre în cauză, însă judecătorul a lăsat să se întrevadă soluția pe care o va da prin hotărârea finală sau printr-o încheiere interlocutorie.

Față de specificul acțiunii ce formează obiectul judecații, lipsa oricărei posibilități de a proba acțiunea echivalează cu lipsa accesului efectiv la justiție. În acest sens, cu excepția probei cu înscrisuri, instanța a respins toate probele solicitate, esențiale pentru dovedirea poluării și a cerințelor răspunderii civile delictuale.

Mai mult, Înalta Curte a casat hotărârea pentru motivul că instanța de apel nu a lămurit pricina, prin raportare la probatoriul administrat, respectiv că nu și-a motivat hotărârea cu privire la respingerea efectuării unei noi expertize și a obiecțiunilor formulate la completarea raportului de expertiză în specialitate tehnică.

Or, în mod cert, având în vedere considerentele deciziei de casare, rezultă că aceste probe trebuia să fie administrate în cadrul rejudecării, având scopul de a clarifica aspectele omise de instanța a cărei hotărâre a fost casată.

Deși obiectivele formulate erau pertinente, concludente și utile soluționării cauzei, iar obiecțiunile aveau rolul de a dovedi și clarifica situația de fapt, instanța de judecată a dispus respingerea acestora, cu încălcarea dreptului la apărare.

În aceste condiții, prin lipsirea recurenților de posibilitatea de a-și proba acțiunea, magistrații și-au spus părerea cu privire la cauză, impunându-se admiterea cererii de recuzare și anularea tuturor actelor de procedură întocmite de către instanța de apel.

4. Instanța de apel nu a arătat rațiunile (motivele) pentru care a fost respinsă cererea privind constatarea poluării atmosferice și fonice - art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Motivarea hotărârii trebuie să fie clară, fluentă și inteligibilă, să se refere la probele administrate în cauză și să fie în concordanță cu acestea, să răspundă, în fapt și în drept, la toate pretențiile și apărările formulate de părți și să conducă, în mod logic și convingător, la soluția cuprinsă în dispozitiv.

Astfel, deși recurenții au arătat, în cuprinsul motivelor de apel și concluziilor orale și scrise formulate în cadrul apelului, argumentele pe care se întemeiază cererea cu privire la constatarea poluării atmosferice și fonice, instanța a decis să preia concluziile prezentate de expert, fără ca motivele acestei decizii să fie aduse la cunoștința părților.

Conform practicii judiciare, „cât timp instanța de apel s-a rezumat să preia doar concluziile raportului de expertiză, să afirme doar caracterul clar al considerentelor hotărârii primei instanțe cu privire la întinderea dreptului de proprietate al autorilor reclamantului, trimițând, inexact, la concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, motivarea hotărârii recurate nu este de natură să furnizeze reclamantului dovada că cererile și mijloacele de apărare formulate prin apel au fost serios examinate, iar instanța de recurs este în imposibilitate de a exercita controlul judiciar”.

În speță, instanța de apel s-a rezumat, în cuprinsul unui singur paragraf din hotărârea recurată, să redea un sumar al concluziilor răspunsului formulat de expert.

Or, trimiterea instanței la concluziile raportului de expertiză nu este de natură să corespundă exigențelor motivării unei hotărâri, drept pentru care, pentru considerentele arătate, se impune admiterea recursului.

5. Hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Sub acest aspect, decizia curții de apel încalcă prevederile O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului.

Prevederile art. 3 lit. e) din actul normativ sus-menționat consacră principiul „poluatorul plătește”.

De asemenea, art. 5 din același act normativ prevede că „Statul recunoaște oricărei persoane dreptul la un mediu sănătos și echilibrat ecologic”, garantând, în acest scop, „dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit” [lit. e)].

Totodată, art. 94 reglementează obligațiile persoanelor fizice și juridice, arătând că:

„(1) Protecția mediului constituie o obligație a tuturor persoanelor fizice și juridice, în care scop:

i) suportă costul pentru repararea prejudiciului și înlătură urmările produse de acesta, restabilind condițiile anterioare producerii prejudiciului, potrivit principiului „poluatorul plătește”;

m) depozitează deșeurile de orice fel numai pe amplasamente autorizate în acest sens.

(2) Persoanele fizice sau juridice care prospectează, explorează ori exploatează resursele solului și subsolului au următoarele obligații:

a) să efectueze remedierea zonelor în care solul, subsolul și ecosistemele terestre au fost afectate”.

Art.95 din același act normativ prevede că:

„(1) Răspunderea pentru prejudiciul adus mediului are caracter obiectiv, independent de culpă. În cazul pluralității autorilor, răspunderea este solidară.

(3) Prevenirea și repararea prejudiciului adus mediului se realizează conform prevederilor prezentei ordonanțe de urgență și a reglementărilor specifice.”.

Curtea de apel a constatat că, pe terenurile proprietatea recurenților, există substanțe poluante. Această situație de fapt nu a fost contestată de către instanță, astfel că analiza legalității hotărârii trebuia să pornească din acest punct.

Cu toate acestea, în mod inexplicabil, instanța de apel ajunge la concluzia că pârâta D. SA nu este responsabilă de producerea poluării (deși este indubitabil faptul că aceasta este autorul poluării și că terenurile sunt poluate) decât dacă se dovedește că poluarea solului a fost efectuată după data cumpărării terenurilor.

Instanța de apel consideră că recurenții au cunoscut situația terenurilor la momentul dobândirii dreptului de proprietate (fără a fi administrată vreo probă în acest sens) și că au cumpărat aceste terenuri pe riscul lor, afirmând, fără niciun fel de fundament, că „au cumpărat un teren deja contaminat din diverse rațiuni, pe riscul acestora (preț mic, cu intenția de a obține despăgubiri de la vecinul terenului, etc.), fie nu au știut, caz în care le rămâne deschisă acțiunea în evicțiune.”.

Instanța de apel nu face o dreaptă judecată și se lansează în speculații cu privire la intenții ale reclamanților, cărora le dă o conotație ilicită. În schimb, ignoră ilicitul de necontestat al poluării și responsabilitatea autorului acestuia, pârâta D. SA, nefăcând nici măcar o afirmație cu privire la conduita ilicită a pârâtei.

În mod greșit reține și împrejurarea că recurenții și-ar invoca propria culpă, care ar consta în cumpărarea terenului pe care pârâta D. SA l-a poluat, și îi sancționează, prin respingerea acțiunii, în timp ce poluatorul este exonerat de răspundere pe motiv că reclamanții comit un „ilicit” prin solicitarea de plată a despăgubirilor.

Instanța de apel ignoră principiile și sancțiunile prevăzute de O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului, arătate mai sus, conform cărora poluatorul plătește, respectiv pârâta D. SA, statul recunoaște oricărei persoane dreptul la un mediu sănătos și echilibrat ecologic, inclusiv recurenților, norma legală nefăcând referire doar la anumite persoane, ci la „orice persoană”, fără distincție după cum au cunoscut sau nu riscul poluării; o astfel de distincție, neprevăzută de lege, ar anula principiul „poluatorul plătește”. Statul garantează dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit, ceea ce înseamnă că dreptul subiectiv exercitat prin prezenta acțiune este un drept licit, garantat de lege.

Curtea de Apel nu ține seama de împrejurarea că O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului reprezintă norma specială în materia răspunderii poluatorului, având în vedere prevederile finale ale art. 95 alin. (3) din actul normativ.

Astfel, instanța nu face aplicarea art. 95, care prevede că răspunderea pentru prejudiciul adus mediului are caracter obiectiv, independent de culpă.

Din această perspectivă, instanța de apel ignoră, din nou, două aspecte fundamentale ale răspunderii poluatorului:

- legea consideră că prejudiciul se produce, în primul rând, mediului și, subsecvent, persoanei titulare a unui drept afectat de poluare;

- răspunderea se fundamentează doar pe fapta ilicită, prejudiciu și raportul de cauzalitate.

Or, instanța de apel nu are în vedere faptul că prejudiciul adus mediului nu poate fi înlăturat prin raționamentul deficitar pe care-l susține în hotărârea pronunțată și că este nerelevantă orice pretinsă faptă sau intenție a recurenților, de vreme ce norma specială care reglementează răspunderea poluatorului nu are în vedere și elementul subiectiv al vinovăției.

Altfel spus, curtea, în mod greșit se raportează doar la prejudiciul pretins de recurenți, fiind obligatoriu să aibă în vedere și prejudiciul produs mediului.

Pentru aceste considerente, prima instanță, reținând existența poluării pentru terenul în suprafață de 4.825 m.p., suprafața identificată prin raportul de expertiză tehnică întocmit de expertul E., a obligat-o pe pârâta D. SA să înceteze poluarea și să procedeze, pe cheltuiala sa, la depoluarea terenului respectiv.

Considerentele instanței de apel potrivit cărora „reclamanții, deși aveau sarcina probei, nu au demonstrat că această poluare ar fi avut loc după ce au cumpărat terenul, deci, după anul 2010, pentru a emite pretenții față de pârâți. Dimpotrivă, printre cauzele enumerate de expert, ca surse ale poluării, nu se indică existența unei poluări a solului după momentul cumpărării terenului” sunt eronate pentru următoarele motive:

Raportul de expertiză a fost întocmit la 19.09.2012, ulterior dobândirii proprietății terenurilor de către recurenți. La raportul de expertiză sunt anexate fotografii ale terenului din luna iunie 2012, care relevă existența poluării.

În acest sens invocă mențiunile din raportul de expertiză, din „Răspunsul la obiecțiuni la raport” din 11.09.2013.

Față de aceste mențiuni, instanța de apel reține, în mod greșit, că, în raportul de expertiză, nu se indică existența unei poluări a solului după momentul cumpărării terenului, în condițiile în care expertul a constatat o accentuare a gradului de poluare cu produse petroliere a acestei parcele de teren, în anul 2012, și persistența poluării în anul 2013.

De asemenea, nu are relevanță categoria de folosință a terenului, răspunderea pentru poluare revenind indiferent de acest aspect.

Afirmațiile preluate de instanță de la expert, conform cărora legislația privind protecția mediului în zona industrială nu prevede limite ale poluării sunt lipsite de fundament juridic. Nici expertul și nici instanța nu arată care sunt, în mod concret, acele norme legale.

Pe de altă parte, expertul reține, în mod greșit, că legislația în domeniul calității aerului nu prevede limite maxime admisibile pentru imisiile de poluanți atmosferici din zonele industriale, întrucât are în vedere zona industrială a pârâtei D. și nu examinează, sub nicio formă, situația aferentă terenurilor reclamanților, care nu reprezintă o zonă industrială, zona industrială putând reprezenta o referință strict pentru agentul economic care emite imisiile, iar nu pentru vecinătăți. Dacă în interiorul platformei industriale D. se poate accepta un anumit nivel de imisii, în niciun caz nu se poate accepta ca aceste imisii să cauzeze poluare în afara perimetrului industrial al pârâtei.

Astfel, expertul face o analiză lipsită de utilitate pentru lămurirea cauzei, întrucât nu examinează poluarea din perimetrul interior al terenurilor, ci se referă la perimetrul Platformei industriale D. Or, recurenții nu au învestit instanța cu o cerere de constatare a poluării în interiorul platformei industriale D., ci cu privire la constatarea poluării în perimetrul interior al terenurilor lor.

Ca atare, se impunea ca expertul să determine gradul de poluare prin analize efectuate pe terenurile proprietatea reclamanților, ceea ce nu s-a realizat.

În ceea ce privește prejudiciul, instanța de apel își fundamentează hotărârea pe constatări nereale, precum distanța locuinței reclamanților față de terenuri sau imposibilitatea dezvoltării unor activități, care nu este cauzată de poluare, ci de categoria industrială a terenului și de necesitatea respectării destinației conform certificatului de urbanism.

Ulterior pronunțării sentinței nr. 336 din 08 octombrie 2013 de către Tribunalul Prahova a fost pronunțată sentința nr. 11759 din 09 iulie 2013 de Judecătoria Ploiești, rămasă irevocabilă, prin care reclamanții, în contradictoriu cu pârâta D. SA, au obținut dreptul de servitute de trecere către terenurile lor.

La analizarea prejudiciului cauzat, instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere faptul că terenurile recurenților sunt locuri accesibile publicului.

Prin urmare, recurenții, în calitate de profesioniști în sensul legii civile, având numeroase afaceri, au intenționat și au dispus de mijloacele necesare realizării unor investiții pe terenurile respective, care nu s-au putut concretiza din cauza diferendului existent cu pârâta D. SA, cu privire la dreptul de servitute și la poluarea terenurilor. Reclamanții au depus planul de afaceri, ignorat de către instanță.

Curtea de apel nu are în vedere că, potrivit dispozițiilor art. 35 din Constituție, statul recunoaște dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător „sănătos”.

Printr-o dispoziție constituțională, statul acordă o mai mare protecție cetățenilor săi decât Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În interpretarea prevederilor art. 8 din Convenție, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că „este de la sine înțeles că atingerile grave aduse mediului înconjurător pot afecta bunăstarea unei persoane și pot s-o priveze de dreptul de a se bucura de o locuință care să îi asigure exercițiul la viața privată și familială, chiar fără ca, prin aceasta, să-i fie pusă în pericol grav sănătatea” (cauza Lopez Ostra c. Spaniei).

Potrivit dispoziției constituționale, Statul recunoaște oricărui cetățean al său dreptul la un mediu sănătos și echilibrat ecologic.

Prin urmare, afirmațiile instanței de apel referitoare la distanța față de locuință sau la posibilitatea de construire nu au niciun fel de relevanță, de vreme ce, în niciun moment, expertul sau instanța nu au susținut că terenurile aflate în proprietatea recurenților ar reprezenta un mediu sănătos și echilibrat ecologic, ci un mediu industrial, poluat.

În ceea ce privește poluarea terenurilor, înscrisurile depuse la termenul de judecată din 07.10.2015 confirmă concluziile raportului de expertiză cu privire la autorul poluării, în privința pârâtei D. (se face referire la mențiunile din procesul-verbal de eșantionare nr. 1 din 24 septembrie 2015 și raportul de încercări nr. 92 din 25 septembrie 2015).

Din aceste înscrisuri rezultă că produsul petrolier existent pe terenurile recurenților este un produs specific unei rafinării. Or, singura rafinărie aflată în vecinătatea terenurilor este rafinăria aparținând pârâtei D..

La termenul de judecată din 09.09.2015, recurenții au depus imaginea platformei Brazi în care se observă că, în imediata apropriere a terenurilor, se află rezervoare gigantice de produse petroliere ale D. Ca atare, este clar faptul că produsele poluante existente pe terenurile recurenților provin de la pârâtă.

Sub un alt aspect, din „Răspunsul la obiecțiuni” - obiectivul III rezultă, fără putință de tăgadă, că, cauza contaminării cu produse petroliere a celor două terenuri este exclusiv a pârâtei.

Referitor la concluzia expertului, respectiv „Contaminarea solului în stratul acvifer este rezultatul unei poluări în timp (istorice), ce se datorează, în principal, defecțiunilor apărute în timpul exploatării la unele rețele de conducte sau canalizare (...)”, aceasta nu este de natură să contrazică cele arătate la fondul cauzei, și anume accentuarea gradului de poluare cu produse petroliere a parcelei de teren în anul 2012 față de anul 2010, poluare care, în lipsa unei surse active, ar fi trebuit să se atenueze natural, iar nu să crească.

Cu alte cuvinte, deși expertul afirmă că există posibilitatea că poluarea terenurilor aflate în proprietatea recurenților să fie și una istorica, totuși constată o accentuare a gradului de poluare cu produse petroliere a parcelei de teren, starea terenurilor fiind în continuă degradare.

În privința poluării istorice la care face referire expertul, pârâta D. este succesor cu titlu universal al antecesorului său. Astfel, de la momentul preluării Rafinăriei Brazi, respectiv 2004, Grupul D. a dobândit, odată cu drepturile, și obligațiile D. SA. Pentru acest considerent, este irelevant momentul producerii evenimentelor care au generat poluarea, de vreme ce fapta ilicită există și este imputabilă pârâtei D.

Enumerarea exemplificativă, iar nu exhaustivă, a posibilelor surse de poluare ale pânzei freatice nu este de natură să conducă la o altă concluzie decât aceea că apa freatică este puternic contaminată cu produse petroliere și, totodată, că direcția de propagare generală a frontului poluant, consemnată în studiile științifice efectuate în zona rafinăriei Brazi în anul 2007, este similară cu cea a curgerii predominate a apei freatice (NV - SE - zona în care s-a depistat cea mai mare cantitate de reziduuri petroliere - respectiv dinspre platforma Brazi spre intravilanul localității Romanești), fapt ce determină creșterea continuă a suprafeței poluate.

Așadar, concluzia expertului este că sursa continuă a poluării este platforma Brazi, autorul faptei ilicite/poluatorul fiind pârâta D.

Poluarea cu deșeuri (pietriș contaminat cu produse petroliere, etc.) a avut, ca singură sursă, depozitarea necontrolată a deșeurilor extrase de pe terenurile învecinate și depozitate pe suprafața acestei parcele (terenurile învecinate fiind cele ale Rafinăriei, conform propriilor constatări ale expertului).

Cu privire la poluarea parcelei (terenul mare) cu deșeuri (piloni din beton, anvelope uzate, pietriș contaminat cu produse petroliere), expertul confirmă că singura sursă de poluare în acest sens este depozitarea necontrolată a deșeurilor extrase de pe terenurile învecinate și depozitate pe suprafața acestei parcele - „reclamanții nu au drept de liberă trecere/cale de acces spre cele două loturi, neputând, astfel, depune deșeuri de orice fel pe cele două terenuri pe care le dețin”.

Ipoteza pe care pârâta încearcă să o prezinte instanței, respectiv că deșeurile ar proveni de la recurenți sau de la alte persoane în desfășurarea activităților specifice obiectului lor de activitate este una, în mod evident, imposibilă, având în vedere că accesul la terenuri, în continuare, nu este permis de D.

Astfel cum a susținut și pârâta D. într-un litigiu existent între părți, având ca obiect dreptul de servitute al recurenților, platforma industrială Brazi este un obiectiv de securitate înaltă, care se supune unor reguli stricte de acces, stabilite de D. Prin urmare, accesul pe întreaga platforma a rafinăriei, inclusiv spre terenurile recurenților, este posibilă doar cu acordul și sub controlul pârâtei, fiind imposibil ca un alt agent economic să fi avut acces pe platforma Rafinăriei Brazi, pentru a deversa produse petroliere.

În concluzie, este fără echivoc că pârâta D. SA este poluatorul.

În ceea ce privește poluarea atmosferică, potrivit studiilor referitoare la analiza emisiilor în aer, consemnate în raportul nr. 518 din 30 iunie 2010, există o depășire a nivelului de hidrogen sulfurat de peste 520 de ori peste limita maximă admisă, rezultată din activitatea curentă a rafinăriei.

Cu toate acestea, expertul și instanța au înțeles să ignore concluziile raportului sus-menționat, fundamentându-și concluziile „Răspunsului la obiecțiuni” și, respectiv, decizia, pe înscrisuri emise de pârâta D. sau care nu conțin informații/date certificate conform normelor legale.

Referitor la poluarea fonică, recurenții învederează că zgomotul emis de rafinărie și de centrala în cogenerare este peste limitele admise de lege pentru zonele industriale, rațiune pentru care pârâta are obligația suportării tuturor costurilor necesare protecției persoanelor care lucrează pe terenul reclamanților.

În ceea ce privește eficiența panourilor fonoabsorbante montate ulterior promovării prezentei acțiuni, acestea nu sunt suficiente pentru a atenua zgomotul produs de centrala în cogenerare la momentul funcționării la capacitate maximă. Montarea acestor panouri fonoabsorbante, ulterior introducerii acțiunii, reprezintă o recunoaștere deplină a existenței poluării fonice și a temeiniciei cererii.

Poluarea, indiferent de natură, poate produce consecințe asupra sănătății persoanei afectate, dar și asupra activității pe care intenționează să o desfășoare în zona poluată, context în care și gradul de poluare se apreciază diferit.

Cu alte cuvinte, nu este obligatoriu ca persoana afectată de fapta ilicită să locuiască sau să petreacă, în mod statornic și constant, timpul în zona afectată de poluare.

Referitor la prejudiciul produs recurenților prin poluare, atingerea dreptului constă în imposibilitatea dezvoltării unei activități economice pe terenuri ori a construirii unor imobile, afectarea gravă a nivelului și a calității vieții, afectarea sănătății lor în timpul în care se află pe terenurile afectate de poluare.

Sub acest aspect, au fost depuse înscrisuri din care rezultă intenția reclamanților de a dezvolta afaceri pe terenurile respective, constând în construirea unei fabrici de BCA, a unei fabrici de țevi sudate și a unei centrale în cogenerare.

În acest sens, recurenții fac referire la trei contracte de asociere în participațiune încheiate între aceștia și diferite societăți comerciale în anul 2010.

În condițiile existenței poluării pe aceste terenuri, construirea celor trei fabrici și desfășurarea activității de producție, care implică prezența unui număr foarte mare de salariați pe aceste terenuri, era imposibilă, întrucât reprezenta un factor foarte mare de risc pentru sănătatea salariaților și a recurenților.

Prin urmare, având în vedere caracterul continuu al activității de poluare, așa cum rezultă și din concluziile raportului de expertiză de la fondul cauzei, precum și faptul că reclamanții sunt expuși, în continuare, la trei tipuri de poluare, iar posibilitatea de a desfășura activități economice pe terenurile aflate în proprietate este, în mod evident, diminuată din cauza poluării, se impune obligarea pârâtei D. SA la plata despăgubirilor solicitate în cauză.

În ce privește legătura de cauzalitate, aceasta rezultă din materialitatea faptei ilicite a pârâtei, prejudiciul suferit fiind urmarea directă și imediată a activității de poluare.

Recurenții au solicitat admiterea recursului și, în principal, în temeiul art. 304 pct. 9 coroborat cu art. 312 C. proc. civ., modificarea, în tot, a hotărârii recurate, admiterea apelului declarat de reclamanți și schimbarea, în parte, a sentinței, în sensul admiterii, în întregime, a cererii de chemare în judecată, respectiv respingerea apelului formulat de pârâta D. SA; în subsidiar, în temeiul art. 304 pct. 9 coroborat cu art. 314 C. proc. civ., casarea hotărârii recurate și reținerea cauzei, spre rejudecare, în vederea corectei aplicări a dispozițiilor art. 3, art. 5, art. 94 și art. 95 din O.U.G. nr. 195/2005, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată; tot în subsidiar, au solicitat, în temeiul art. 304 pct. 5, 7 și 9 coroborat cu art. 312 și art. 315 C. proc. civ., casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel.

Intimata pârâtă SC D. SA a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând decizia civilă atacată, în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

În primul rând, dintre toate criticile formulate are prioritate analiza celor referitoare la încheierea prin care a fost soluționată cererea de recuzare, întrucât numai un complet legal compus, ca efect al soluționării cererii în discuție, poate dispune, în speță, măsuri procedurale și poate pronunța hotărârea în cauză, ca urmare a interpretării și aplicării dispozițiilor legale în materie. Verificarea acestor măsuri și a respectării normelor legale care au condus la decizia recurată și care, la rândul lor, formează obiect de critică în prezenta cale de atac, presupune, în consecință, analiza prioritară și înlăturarea susținerilor vizând cererea de recuzare.

Sub acest aspect, reclamanții au formulat două critici subsumate motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, respectiv pct. 9 C. proc. civ.

În ceea ce privește primul motiv de recurs, recurenții invocă lipsa motivării încheierii de respingere a cererii de recuzare, susținere întemeiată.

Motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se referă la ipoteza în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii.

Fundamentul acestui motiv de nelegalitate rezidă în nerespectarea prevederilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea judecătorească (prin hotărâre, în sensul art. 255 alin. (2) C. proc. civ., înțelegând și încheierile) trebuie să cuprindă „motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”.

În accepțiunea art. 261 pct. 5 C. proc. civ., motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară, precisă, să răspundă în fapt și în drept pretențiilor formulate de părți, să conducă, în mod logic și convingător, la soluția din dispozitiv, numai o astfel de motivare constituind, pentru părți, o garanție împotriva arbitrariului judecătorilor, iar, pentru instanțele superioare, un element necesar în exercitarea controlului declanșat prin căile de atac.

În speță, se observă că încheierea din 23.09.2015 a Curții de Apel Ploiești, prin care s-a respins cererea de recuzare a judecătorilor cauzei, formulată de către apelanții reclamanți, nu întrunește exigențele art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, ca motiv de recuzare a judecătorilor cauzei, I. și J., apelanții reclamanți au invocat faptul că, prin respingerea cererii de efectuare a unei expertize tehnice în specialitatea mediu (poluare), a obiecțiunilor formulate la completarea raportului de expertiză și a probei cu interogatoriul pârâtei D. SA, aceștia au lăsat să se întrevadă, în mod evident, soluția ce urmează a se pronunța în cauză, motiv care se circumscrie art. 27 pct. 7 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recuzare, reclamanții au mai arătat că, prin măsurile procedurale dispuse, au fost lipsiți de posibilitatea de a dovedi poluarea și de a avea acces la probe, ceea ce determină previzibilitatea soluției și, în final, lipsa accesului efectiv la justiție. Au făcut referire și la considerentele primei decizii de casare, în raport de care rezultă necesitatea administrării, în rejudecare, a probelor solicitate de apelanții reclamanți, pentru lămurirea aspectelor omise de instanța a cărei hotărâre a fost casată. Soluția de respingere a tuturor probelor solicitate, cu excepția înscrisurilor, a condus și la încălcarea dreptului la apărare.

În concluzie, apelanții susțin că magistrații și-au spus părerea cu privire la cauză, cererea de recuzare fiind întemeiată în raport de art. 27 pct. 7 C. proc. civ.

Or, în considerentele încheierii din 23.09.2015, prin care s-a respins cererea de recuzare, instanța s-a rezumat la a reține că „susținerile apelanților reclamanți, în sensul că, la termenul de judecată din 13.05.2015, instanța a respins solicitarea (…) de efectuare a unei noi expertize de specialitate tehnică, precum și împrejurarea că, la termenul de judecată din 10.06.2015, instanța a respins obiecțiunile acestora formulate la completarea raportului de expertiză, iar la termenul de judecată din 9.09.2015, a respins cererea de administrare a interogatoriului apelantei pârâte D. nu pot fi avute în vedere, întrucât acestea nu conduc la concluzia că instanța și-a formulat o părere cu privire la soluția ce se va pronunța în prezenta cauză. Prin urmare, Curtea apreciază că, în cauză, nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 27 și art. 32 C. proc. civ.”.

Instanța care a soluționat cererea de recuzare a menționat susținerile părților prezentate în această cerere și concluzia finală constând în redarea cazului de recuzare invocat de părți, fără a arăta, însă, argumentele de fapt și de drept care au condus-o la această concluzie, prin raportare la motivul concret pe care apelanții reclamanți și-au întemeiat cererea de recuzare, lăsând, practic, necercetat acest motiv.

Simpla afirmație în sensul că nu sunt îndeplinite cerințele art. 27 C. proc. civ., fără o analiză propriu-zisă a motivului pe care părțile și-au întemeiat cererea de recuzare, raportat la situația concretă din speță și la dispozițiile legale invocate, nu corespunde scopului motivării hotărârii judecătorești, desprins din dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., echivalând, în fapt, cu o nemotivare.

În consecință, curtea de apel a pronunțat încheierea din 23.09.2015 cu încălcarea dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., ceea ce face operant cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 din același cod.

Cum absența motivelor avute în vedere de instanță la pronunțarea soluției de respingere a cererii de recuzare face, practic, imposibilă analiza, în cadrul recursului, a legalității acestei soluții, nemotivarea încheierii recurate echivalând, în fapt, cu o necercetare a fondului cererii de recuzare, se impune soluția casării cu trimitere, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (5) C. proc. civ.

Nulitatea încheierii pronunțate asupra cererii de recuzare atrage și nulitatea deciziei pronunțate asupra apelurilor, raportat la dispozițiile art. 106 alin. (1) C. proc. civ., în conformitate cu care anularea unui act de procedură atrage și nulitatea actelor următoare, în măsura în care acestea nu pot avea o existență de sine stătătoare.

În aceste condiții, criticile formulate de recurenți cu privire la decizia dată asupra apelurilor declarate în cauză nu se mai impune a fi analizate.

În concluzie, reținând caracterul fondat al recursului în raport de criticile care vizează nemotivarea încheierii asupra recuzării, Înalta Curte urmează să facă aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (5) cu referire la art. 304 pct. 7 C. proc. civ., pe temeiul cărora va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță.

Cu ocazia rejudecării, curtea de apel va avea în vedere, în soluționarea apelurilor, și toate criticile din prezenta cerere de recurs, neanalizate de Înalta Curte, astfel cum au fost redate în precedent.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanții B., A. și C. împotriva deciziei nr. 638 din 14 octombrie 2015 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează decizia atacată și trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 noiembrie 2016.