Devolutive effect limits and evidentiary standards for burial expenses in mandatory civil liability auto insurance

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Judecata. Probele. Căi de atac. Apelul

Index alfabetic : daune materiale

mijloace de probă

motive de apel

tantum devolutum quantum apellatum

C.proc.civ., art. 250, art. 476 – 478, art. 488 pct. 5, pct. 6, pct. 8

Ordin C.S.A. nr. 1/2008

Ordin C.S.A. nr. 14/2011

Notă - Ordinul nr. 14/2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule a fost abrogat de Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule la data de 1 ianuarie 2015

1. Dovada despăgubirilor materiale ce reprezintă cheltuielile de înmormântare, solicitate de reclamanți, rudele celor două victime ale accidentului rutier, nu se poate limita doar la proba cu înscrisuri, ci trebuie raportată la dispozițiile art. 250 C.proc.civ., care reglementează obiectul probei şi mijloacele de probă și potrivit cărora dovada unui act juridic sau a unui fapt se poate face prin înscrisuri, martori, prezumţii, prin mijloace materiale de probă, sau prin orice alte mijloace prevăzute de lege. De altfel, este de notorietate că faptul înmormântării unei persoane determină efectuarea unor cheltuieli indiferent de obiceiurile religioase practicate în memoria defunctului, iar pentru persoanele care au avut un deces în familie, urmare a unui accident rutier, este greu de conceput ca în astfel de momente să îşi preconstituie dovezi justificative sub aspectul tuturor cheltuielilor efectuate.

Astfel, soluția instanței prin care a fost respins motivul de apel vizând neacordarea daunelor materiale reprezentând cheltuielile de înmormântare a celor două victime, pentru lipsa dovezilor justificative, este nelegală, cu atât mai mult cu cât dispozițiile art. 250 C.proc.civ. au fost invocate de reclamanți prin apel, iar instanța nu le-a analizat.

2. Câtă vreme pârâtul Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii prin apelul declarat împotriva hotărârii instanţei de fond nu a formulat critici vizând aspecte legate de culpa concurentă a victimei decedate în producerea urmărilor accidentului, împrejurare care, de altfel, nu a fost invocată de pârât nici prin întimpinarea depusă la instanţa de fond, curtea de apel în soluţionarea cauzei era limitată, potrivit dispoziţiilor art. 477- 478 C.proc.civ., la ceea ce s-a apelat şi, respectiv, la ceea ce s-a supus judecăţii în primă instanţă, în respectarea principiilor tantum devolutum quantum apellatum şi tantum devolutum quantum iudicatum.

Din această perspectivă, limitele efectului devolutiv al apelului au fost încălcate, fiind fondat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., în condițiile în care aspectul cuantificării răspunderii concurente a victimei în producerea urmărilor accidentului a fost ridicat de instanţa de apel din oficiu.

Secția I civilă, decizia nr. 1129 din 23 iunie 2017

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 13 martie 2015, reclamanţii A., în calitate de soţ şi tată; B., în calitate de bunic patern şi socru; C., în calitate de bunică paternă şi soacră, a defunctelor D. (în vârsta de 24 de ani) şi E. (în vârsta de 5 de ani), au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii obligarea acestuia la plata următoarelor sume: de 15.000 euro (echivalent în lei la data efectuării plăţii) cu titlu de despăgubiri daune materiale reprezentând cheltuieli de înmormântare a celor două defuncte; de 1.000.000 euro (echivalentul în lei la data efectuării plăţii), pentru reclamantul A., în calitate de soţ al defunctei D. şi 1.500.000 euro (echivalentul în lei la data efectuării plăţii), în calitate de tată al defunctei E.; pentru reclamantul B., de 100.000 euro (echivalentul în lei la data efectuării plaţii), în calitatea sa de bunic patern al defunctei E., şi de 50.000 euro (echivalentul în lei la data efectuării plăţii), în calitatea sa de socru al defunctei D.; pentru reclamanta C. de 100.000 euro (echivalentul în lei la data efectuării plăţii), în calitatea sa de bunică paternă a defunctei E., şi de 50.000 euro (echivalentul în lei la data efectuării plaţii), în calitatea sa de soacră a defunctei D.

Prin sentinţa civilă nr. 1182 din 15.10.2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanţii A., B., C., fiind obligat pârâtul la plata către reclamantul A. a sumelor de 100.000 euro în echivalent în lei, la cursul BNR, la data plăţii cu titlu de daune morale pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a decesului soţiei D. şi de 100.000 euro în echivalent în lei, la cursul BNR, la data plăţii cu titlu de daune morale pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a decesului fiicei E.

A fost obligat pârâtul la plata către reclamantul B. a sumelor de 10.000 euro în echivalent în lei, la cursul BNR, la data plăţii, daune morale, pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a decesului nepoatei E. şi de 10.000 euro, în echivalent în lei la data plăţii, la cursul BNR, daune morale pentru prejudiciul moral suferit în urma decesului nurorii D.

De asemenea, a fost obligat pârâtul la plata către reclamanta C. a sumelor de 10.000 euro, în echivalent în lei la data plăţii, la cursul BNR, daune morale pentru prejudiciul moral suferit în urma decesului nepoatei E. şi de 10.000 euro în echivalent în lei la data plăţii, la cursul BNR, daune morale pentru prejudiciul moral suferit în urma decesului nurorii D. A fost respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind acordarea daunelor materiale.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel atât reclamanţii, cât şi pârâtul Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii.

Prin decizia civilă nr. 557/A din 20.09.2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a fost admis apelul formulat de Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, schimbată în parte sentinţa civilă apelată, în sensul obligării pârâtului la plata către reclamantul A. a sumelor de 65.000 lei daune morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a decesului soţiei D., şi de 65.000 lei daune morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a decesului fiicei E.; a fost obligat pârâtul la plata către reclamantul B. a sumei de 1.000 lei pentru prejudiciul suferit ca urmare a decesului nepoatei E. şi către reclamanta C. a sumei de 1.000 lei pentru prejudiciul suferit ca urmare a decesului nepoatei E. A fost respinsă cererea reclamanţilor B. şi C. pentru acordarea daunelor morale solicitate pentru decesul norei lor D., ca neîntemeiată. Au fost menţinute celelalte dispoziţii alte sentinţei apelate. A fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţi.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii A., B. şi C.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 8.11.2016.

Prin rezoluţia din 14.11.2016, Înalta Curte a dispus comunicarea motivelor de recurs intimatului-pârât Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, cu menţiunea de a formula întâmpinare.

Intimatul pârât Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii prin întâmpinarea depusă a invocat excepţia tardivităţii recursului, iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenţii reclamanţi A., B., C. au formulat răspuns la întâmpinare solicitând respingerea apărărilor din întâmpinare şi admiterea recursului declarat în cauză.

Prin rezoluţia din 3.02.2017 s-a dispus întocmirea raportului privind admisibilitatea în principiu a recursului declarat de recurenţii reclamanţi A., B., C. împotriva deciziei nr. 557/A/2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor, cu privire la care părţile nu au formulat puncte de vedere.

Prin încheierea de şedinţă din camera de consiliu din 19.05.2017, Înalta Curte a respins excepţia tardivităţii recursului invocată de intimatul-pârât Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii şi a admis în principiu recursul declarat de reclamanţii A., B., C. fixând termen de judecată a recursului la 23.06.2017.

Recursul declarat de reclamanţii A., B., C. a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C.proc.civ.

Prin criticile grupate în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., recurenţii reclamanţi au susţinut că în mod greşit s-a reţinut culpa concurentă a defunctei D. în producerea consecinţelor accidentului nefiind invocată de pârât nici la instanţa de fond prin întâmpinare şi nici prin motivele de apel. Din această perspectivă recurenţii reclamanţi au susţinut atât încălcarea efectului devolutiv al apelului precum şi a unicităţii căii de atac.

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ. s-a susţinut că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, întrucât instanţa de apel nu a arătat argumentele ce au stat la baza soluţiei de respingere a apelului reclamanţilor, că de fapt instanţa de apel nu a analizat nici criteriile de cuantificare a daunelor morale dezvoltate prin cererea de apel.

Din această perspectivă având în vedere caracterul devolutiv al apelului, recurenţii reclamanţi au susţinut că instanţa de apel nu a analizat apelul lor.

Prin criticile grupate în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. s-a arătat că instanţa de apel reţinând greşit culpa defunctei D. în producerea consecinţelor accidentului a analizat cauza în afara normelor răspunderii delictuale, respectiv a normelor privind asigurarea de răspundere civilă obligatorie.

În aceeaşi idee, recurenţii-reclamanţi au precizat că art. 49 şi art. 50 din legea asigurărilor statuează asupra criteriilor de cuantificare a daunelor materiale şi morale fără ca acestea să privească culpa concurentă.

De asemenea au susţinut că au fost aplicate greşit dispoziţiile art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, care se referă la situaţia unui conducător auto care a condus sub influenţa băuturilor alcoolice, or în speţă victimele decedate nu au condus autoturismul implicat în accident, ci au avut calitatea de pasageri.

S-a mai învederat că o altă interpretare greşită a legii, făcută de instanţa de apel este legată de despăgubirea de 5.000.000 euro, prevăzută de Normele la legea asigurărilor introduse prin Ordinul C.S.A. nr. 20/2008, despăgubire ce s-ar acorda în situaţia catastrofelor rutiere cu un număr mai mare de victime, că potrivit art. 24 alin. (1) din Norme, această sumă reprezintă nivelul maxim de despăgubire, pentru vătămări corporale, decese, prejudicii fără caracter patrimonial, produse într-un accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate.

Recurenţii-reclamanţi B. şi C. au precizat că în mod greşit şi nelegal au fost înlăturaţi de la acordarea daunelor morale solicitate după defuncta lor noră D. în condiţiile în care legea stabileşte dreptul la despăgubire pentru orice persoană care se consideră prejudiciată, cu atât mai mult cu cât, între ei şi nora lor au existat raporturi afective reciproce, iar pierderea acesteia le-a cauzat o gravă suferinţă psihică.

În aceeaşi idee s-a susţinut că reducerea sumelor acordate ca despăgubire s-a făcut fără nicio justificare, cu încălcarea legii, reţinându-se greşit că acordarea despăgubirilor s-ar transforma într-o îmbogăţire fără justă cauză întrucât pe lângă gravitatea prejudiciului moral, pentru stabilirea valorii despăgubirii trebuie avut în vedere şi criteriul echităţii.

În acest sens s-a susţinut că în mod greşit au fost acordate daune morale sub nivelul prevăzut de Ghidul de evaluare a daunelor morale întocmit pentru garantarea obiectivității şi tratamentului nediscriminatoriu prevăzut de art. 14 C.E.D.O., bazat pe studiul practicii naţionale şi europene în materie emis de C.S.A. şi Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii.

O altă critică adusă hotărârii instanţei de apel, de către recurenţii reclamanţi vizează faptul

că instanţa de apel în mod greşit a reţinut că nu au fost dovedite daunele materiale solicitate ce reprezintă cheltuielile de înmormântare a celor două defuncte, în condiţiile în care prin probele administrate în cauză s-a probat existenţa lor.

În analiza criticilor de recurs formulate de recurenţii reclamanţi prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C.proc.civ., Înalta Curte reţine următoarele:

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ. invocat de recurenţii reclamanţi raportat la încălcarea efectului devolutiv al apelului constând în faptul că instanţa de apel a reţinut culpa concurentă a victimei D. în producerea urmărilor accidentului deşi acest aspect nu a fost invocat de pârât prin motivele de apel, şi nici prin întâmpinarea depusă la instanţa de fond, Înalta Curte constată următoarele :

Efectul devolutiv al apelului este reglementat de dispoziţiile art. 476 C.proc.civ., care în alin. (1) prevede că apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată a fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt cât şi în drept, iar în alin. (2) prevede că în cazul în care apelul nu s-a motivat ori motivarea apelului sau întimpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanţa de apel se va pronunţa, în fond, numai pe baza celor invocate în prima instanţă.

Din dispoziţiile art. 477- 478 C.proc.civ., rezultă că efectul devolutiv al apelului este limitat la ceea ce s-a apelat, şi respectiv la ceea ce s-a supus judecăţii în primă instanţă. Prin urmare, apelul este guvernat de două reguli/principii exprimate prin adagiile tantum devolutum quantum apellatum şi tantum devolutum quantum iudicatum.

Astfel, art. 477 C.proc.civ. dă valoare normativă regulii tantum devolutum quantum apellatum. Aceasta semnifică faptul că instanţa de apel va fi ţinută să judece în limitele criticilor formulate prin motivele de apel reluând judecata asupra fondului, dar nu asupra tuturor problemelor de fapt şi de drept invocate în faţa primei instanţe, ci doar cu privire la acelea criticate de apelant.

Deşi limitele efectului devolutiv sunt determinate de ceea ce s-a apelat, alin. (2) al art. 477 C.proc.civ. prevede că devoluţiunea va opera cu privire la întreaga cauză când apelul nu este limitat la anumite soluţii din dispozitiv, ori atunci când se tinde la anularea hotărârii sau dacă obiectul litigiului este indivizibil.

Din perspectiva limitelor efectului devolutiv al apelului, dispozițiile art. 478 alin. (1) C.proc.civ. prevăd că părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă, sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare, iar potrivit principiului tantum devolutum quantum iudicatum, efectul devolutiv al apelului este limitat numai la ceea ce s-a judecat de către prima instanţă.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, Înalta Curte constată că pârâtul Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii prin apelul declarat împotriva hotărârii instanţei de fond a formulat critici numai în ceea ce priveşte cuantumul daunelor precum şi critici legate de faptul că în mod nelegal au fost acordate daune morale reclamanților B. şi C. în calitatea lor de socrii victimei decedate D.

Faţă de această situaţie, Înalta Curte reţine că motivele de apel formulate de pârât nu au vizat aspecte legate de culpa concurentă a victimei decedate D. în producerea urmărilor accidentului, că de altfel culpa concurentă a victimei nu a fost invocată de pârât nici prin întimpinarea depusă la instanţa de fond.

Aspectul cuantificării răspunderii concurente a victimei D. în producerea urmărilor accidentului a fost ridicată de instanţa de apel din oficiu la termenul de judecată din 15.04.2016, fapt ce rezultă din încheierea ședință de la acea dată.

Or, în condiţiile în care culpa victimei D. nu a constituit motiv de apel şi nici mijloc de apărare a pârâtului în faţa instanţei de fond nerezultând acest aspect nici din dezbateri, Înalta Curte constată că instanţa de apel în soluţionarea cauzei era limitată potrivit dispoziţiilor art. 477- 478 C.proc.civ., la ceea ce s-a apelat, şi respectiv la ceea ce s-a supus judecăţii în primă instanţă, în respectarea principiilor tantum devolutum quantum apellatum şi tantum devolutum quantum iudicatum.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că fiind încălcate limitele efectului devolutiv al apelului, reglementate prin dispoziţiile art. 477-478 C.proc.civ., este fondat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ.

Faţă de cele expuse, în condiţiile încălcării limitelor efectului devolutiv al apelului, Înalta Curte apreciază că sunt nefondate criticile legate de încălcarea principiului unicităţii căii de atac prevăzut de art. 460 C.proc.civ.

Relativ la motivul de recurs, înscris în art. 488 pct. 6 C.proc.civ., prin care recurenţii reclamanţi formulează critici privind încălcarea obligației de motivare a hotărârii atacate în ceea ce priveşte soluţia de respingere a apelului lor, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ., în considerentele hotărârii instanţa trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta atât argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile, apărările părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.

Motivarea hotărârii reprezintă arătarea temeiurilor de fapt şi de drept în baza cărora judecătorul pronunţă soluţia şi constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiţie a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituție şi respectiv art. 6 alin. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de instanţa ce are obligaţia legală de a proceda la o analiză a susţinerilor, argumentelor şi mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinenţa.

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte verificând motivele de apel invocate de reclamanţii A., B. şi C. constată că acestea vizau atât reevaluarea cuantumului daunelor morale la valoarea menţionată în acţiune, precum şi acordarea daunelor materiale reprezentând cheltuielile efectuate cu înmormântarea celor două victime cu privire la care au fost invocate dispoziţiile art. 250 C.proc.civ. în ceea ce priveşte

posibilitatea dovedirii lor cu alte mijloace de probă prevăzute de dispoziţiile legale enunţate.

Astfel examinând considerentele hotărârii recurate, Înalta Curte constată că în argumentarea soluţiei de respingere a apelului declarat de reclamanţii A., B. şi C., instanţa de apel a reţinut : „criticile din apelul reclamanţilor în sensul că prima instanţă a apreciat greşit cu privire la prejudiciul moral suferit în plan emoţional, psihic-afectiv prin acordarea de despăgubiri într-un cuantum insuficient raportat la prejudiciile incomensurabile suferite cu efecte pe termen lung, respectiv cu privire la prejudiciul material prin neacordare şi ignorarea probei testimoniale, nu sunt fondate.”

Or, faţă de această motivare, Înalta Curte apreciază că hotărârea instanţei de apel nu cuprinde argumentele de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei în ce priveşte soluţia de respingere a apelului reclamanţilor, cu atât mai mult cu cât din considerentele deciziei recurate nu rezultă că instanţa de apel ar fi realizat o analiză a motivelor de apel formulate în cauză de reclamanți, deși avea obligația de a cenzura legalitatea și temeinicia hotărârii pronunțate de tribunal în limitele devoluțiunii stabilite prin motivele de apel, în condiţiile în care criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizau aspecte legate de reevaluarea cuantumului daunelor morale (în raport de valorile protejate de legiuitor şi încălcate, de şocul emoţional şi suferinţele psihice şi de prejudiciul moral produs prin aceea că reclamanţii sunt afectaţi pentru tot restul vieţii de lipsa soţiei, a fiicei, respectiv de lipsa nepoatei şi a nurorii) şi aspecte legate de neacordarea daunelor materiale reprezentând cheltuielile de înmormântare a celor două defuncte pentru lipsa dovezilor justificative susţinându-se posibilitatea dovedirii daunelor materiale şi prin alte mijloace de probă prevăzute de dispoziţiile art. 250 Cod procedură civilă.

Prin urmare, în raport de cele expuse, în condiţiile în care hotărârea instanţei de apel nu cuprinde argumentele de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei în ce priveşte soluţia de respingere a apelului reclamanţilor, Înalta Curte reţine că exercitarea controlului judiciar este imposibilă, situaţie în care este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C.proc.civ.

În ceea ce priveşte criticile recurenţilor reclamanţi legate de neacordarea daunelor materiale ce reprezintă cheltuielile de înmormântare a celor două victime, pentru lipsa dovezilor justificative, raportat la dispoziţiile art. 49 pct. 2 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule emise de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, Înalta Curte constată următoarele:

Legislația comunitară reglementează asigurarea de răspundere civilă auto și controlul obligației de asigurare a acestei răspunderi în Directiva 2009/103/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 septembrie 2009.

Cap. 4 din Directiva 2009/103/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto și controlul obligației de asigurare a acestei răspunderi (versiunea codificată) stabilește regulile referitoare la despăgubirea pentru prejudiciile cauzate de un vehicul neidentificat sau de un vehicul pentru care nu a fost îndeplinită obligația de asigurare.

Art. 10 din cap. 4 al Directivei 2009/103/CE, consacrat "organismului responsabil cu despăgubirea", stabilește în alin. (1) paragraful 1 că "fiecare stat membru instituie sau autorizează un organism responsabil cu despăgubirea, cel puțin în limitele obligației de asigurare, a pagubelor materiale sau a vătămărilor corporale cauzate de un vehicul neidentificat sau de un vehicul pentru care nu a fost îndeplinită obligația de asigurare", iar în alin. (1) paragraful 2 teza finală că "statele membre nu pot autoriza organismul să condiționeze plata despăgubirii de dovedirea de către victimă, într-un fel sau altul, a incapacității sau refuzului persoanei responsabile de a plăti".

Legislaţia română a transpus în domeniul asigurării de răspundere civilă auto Directiva nr. 2009/103/CE, cu referire specială la protecţia victimelor afectate de accidente cu vehicule pentru care nu a fost îndeplinită obligaţia de asigurare, prin mai multe acte normative emise în domeniu.

Astfel, normele privind Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, adoptate în temeiul Legii nr. 32/2000, cu modificările și completările ulterioare, și puse în aplicare prin Ordinul președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 1/2008, cu modificările ulterioare, prevăd în art. 3 alin. (1) că Fondul acordă despăgubiri persoanelor păgubite prin accidente de vehicule, dacă vehiculul care a provocat accidentul a rămas neidentificat, ori nu era asigurat pentru răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, cu toate că legea prevedea obligativitatea asigurării. În art. 3 alin. (3) din acelaşi act normativ se prevede că în cazul în care pentru vehiculul care a provocat accidentul nu a fost îndeplinită obligația de a încheia asigurarea R.C.A (cazul în speţă) "Fondul acordă persoanelor prejudiciate despăgubiri atât pentru daune materiale, cât și pentru vătămări corporale sau decese".

Aceleași norme reglementează, procedura prin care Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii acordă despăgubiri persoanelor păgubite prin accidente de vehicule, pe baza unei cereri de despăgubire, procedură ce constituie regula în materia despăgubirii persoanelor păgubite prin accidente de vehicule, provocate fie de un vehicul neidentificat, fie de un vehicul pentru care nu a fost îndeplinită obligația de asigurare.

În acest caz, normele Ordinului CSA nr. 14/2011 modificat prin Ordinul CSA nr. 22/2012 privind Fondul de protecție a Victimelor Străzii prevăd că persoanele păgubite prin accidente de vehicule provocate de un vehicul pentru care nu a fost îndeplinită obligaţia de asigurare, vor fi despăgubite de Fond în baza hotărârii judecătorești.

Atât dispozițiile legislației comunitare, cât și dispozițiile dreptului intern stabilesc aşadar reguli speciale conform cărora Fondul de Protecție a Victimelor Străzii acordă despăgubiri persoanelor păgubite prin accidente de vehicule. În cadrul acestor reguli se disting cele referitoare la valorificarea drepturilor persoanelor păgubite pe calea acțiunii în justiție, potrivit cărora drepturile persoanelor păgubite prin accidente de vehicule, în care autorul a rămas neidentificat sau vehiculul nu este asigurat de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, se exercită împotriva Fondului.

Cum reclamanţii din litigiul pendinte au ales calea acţiunii în justiţie pentru acordarea despăgubirilor, şi nu procedura depunerii cererii direct la Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, Înalta Curte constată că în cauză sunt incidente dispoziţiile art.250 C.proc.civ., ce reglementează obiectul probei şi mijloacele de probă, potrivit cărora dovada unui act juridic sau a unui fapt se poate face prin înscrisuri, martori, prezumţii, prin mijloace materiale de probă, sau prin orice alte mijloace prevăzute de lege, situaţie în care dovada despăgubirilor materiale ce reprezentau cheltuielile de înmormântare a celor două victime nu se putea limita doar la proba cu înscrisuri.

De altfel este de notorietate că faptul înmormântării unei persoane determină efectuarea unor cheltuieli indiferent de obiceiurile religioase practicate în memoria defunctului. Din această perspectivă, Înalta Curte apreciază că pentru persoanele care au avut un deces în familie, urmare a unui accident rutier (cum este cazul în speţă) este greu de conceput ca în astfel de momente să îşi preconstituie dovezi justificative sub aspectul tuturor cheltuielilor efectuate.

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte apreciază că dovada cheltuielilor de înmormântare trebuia raportată la dispoziţiile art. 250 C.proc.civ., dispoziţii pe care de altfel deşi reclamanţii le-au invocat în motivele de apel, instanţa nu le-a analizat.

În ceea ce priveşte criticile legate de neacordarea daunelor morale solicitate de recurenţii reclamanţi B. şi C. pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a pierderii nurorii lor D., cu referire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C.proc.civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Art. 1391 alin. (2) Cod civil prevede că: „Instanţa de judecată va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenţilor, descendenţilor, fraţilor şi surorilor şi soţului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum şi oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu”.Din analiza acestui text rezultă că prejudiciul afectiv suferit de victimele prin ricoşeu poate fi reparat pe cale pecuniară numai dacă este cauzat de decesul victimei, că sfera victimelor prin ricoşeu care au dreptul la reparaţia pecuniară a prejudiciului afectiv cauzat de moartea victimei este foarte largă, fiind alcătuită din ascendenţi, descendenţi, fraţi, surori, soţul supravieţuitor, precum şi oricare altă persoană care, la rândul ei, poate dovedi existenţa reală a unui asemenea prejudiciu.

Or, în condiţiile în care dispoziţiile art. 1391 alin. (2) teza II-a C.civ. prevăd posibilitatea acordării despăgubirilor în afara persoanelor enumerate oricărei alte persoane care ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu, Înalta Curte constată că singura condiţie impusă de legiuitor în ce priveşte acordarea despăgubirilor este dovedirea existenţei prejudiciului moral.

Cum din textul legal enunţat, rezultă că se pot acorda despăgubiri oricărei persoane care „ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu”, Înalta Curte apreciază că în condițiile în care legiuitorul nu distinge ce persoane s-ar include în sintagma oricărei alte persoane care ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu este incident principiul de drept exprimat prin adagiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, adică unde legea (norma juridică) nu distinge, nici interpretul şi nici instanţa nu trebuie să distingă.

Această regulă sugerează că unei formulări generale a textului legal trebuie să-i corespundă o aplicare generală a acestuia, fără a face apel la distincţii pe care legea nu le prevede, în condiţiile în care legea civilă trebuie interpretată în sensul aplicării ei şi nu în sensul neaplicării (actus interpretandus est potius ut valeat, quam ut pereat).

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reţine că recurenţii reclamanţi B. şi C. în calitate de socri ai defunctei D. în ceea ce priveşte cererea de acordare a daunelor morale, pentru prejudiciul suferit ca urmare a decesului nurorii lor pot fi încadraţi în sintagma prevăzută de art. 1391 teza a II-a C.civ., cu condiţia dovedirii existenţei unui prejudiciu moral, sens în care se impunea verificarea existenţei unei legături strânse şi neîndoielnice de afecţiune pe care aceştia o aveau cu victima la momentul decesului acesteia.

Or, în condiţiile în care instanţa de apel s-a raportat doar la calitatea recurenţilor B. şi C. de socri ai defunctei D. reţinând că nu se încadrează în categoria persoanelor îndrituite la despăgubiri potrivit art. 1391 alin. (2) C.civ., Înalta Curte constată că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 488 pct. 8 C.proc.civ.

Incidenţa dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C.proc.civ. a fost invocată de recurenţii reclamanţi şi din perspectiva faptului că au fost aplicate greşit dispoziţiile art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, care se referă la situaţia unui conducător auto care a condus sub influenţa băuturilor alcoolice, câtă vreme în speţă victimele decedate nu au condus autoturismul implicat în accident, ci au avut calitatea de pasageri.

Din această perspectivă, în condiţiile în care Înalta Curte prin prezenta decizie a constatat încălcarea limitelor efectului devolutiv al apelului în condiţiile în care nici prin motivele de apel şi nici prin întâmpinarea depusă la prima instanţă pârâtul Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii nu a invocat culpa concurentă a victimei D., criticile legate de greşita aplicare a dispoziţiilor art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 nu se mai impun a fi analizate.

Recurenţii reclamanţi au criticat hotărârea instanţei de apel din perspectiva interpretării

greşite a legii legată de despăgubirea de 5.000.000 euro, prevăzută de Normele la legea asigurărilor introduse prin Ordinul C.S.A. nr. 20/2008, despăgubire ce s-ar acorda în situaţia catastrofelor rutiere cu un număr mai mare de victime, că potrivit art. 24 alin. (1) din Norme, această sumă reprezintă nivelul maxim de despăgubire, pentru vătămări corporale, decese, prejudicii fără caracter patrimonial, produse într-un accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate.

Din perspectiva acestei critici, Înalta Curte apreciază că faţă de considerentele ce au determinat casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleaşi instanţe, analiza acestor critici nu mai impune.

Faţă de cele expuse, cum motivele de recurs invocate se circumscriu dispoziţiilor art. 488 pct. 5, 6 şi 8 C.proc.civ., Înalta Curte în temeiul art. 497 C.proc.civ., a admis recursul formulat de recurenţii-reclamanţi A., B. şi C. împotriva deciziei nr. 557/A/2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a casat decizia recurată cu trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă pentru rejudecare, urmând a fi avute în vedere aspectele învederate în considerentele prezentei decizii.

Astfel, în rejudecare instanţa de apel urmează ca în examinarea apelului declarat de pârâtul Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii să se raporteze la motivele de apel invocate de acest pârât în cererea de apel, precum şi la ceea ce s-a judecat în primă instanţă în respectarea principiilor de drept tantum devolutum quantum appellatum, respectiv tantum devolutum quantum iudicatum.

De asemenea în ceea ce priveşte apelul declarat de reclamanţi, în rejudecare instanţa urmează a examina toate criticile şi aspectele învederate în motivele de apel inclusiv incidenţa dispoziţiilor art. 250 C.proc.civ. ce vizează admisibilitatea dovedirii unui fapt / act juridic nu numai prin înscrisuri, ci şi prin martori, prezumţii, sau prin orice alte mijloace prevăzute de lege, în ceea ce priveşte daunele materiale reprezentând cheltuielile de înmormântare a celor două victime ale accidentului produs la 19.01.2014.

În rejudecare, instanţa de apel urmează a avea în vedere şi statuările din prezenta decizie de casare în sensul că recurenţii reclamanţi B. şi C. în calitatea lor de socri ai defunctei D., pot fi încadraţi în sintagma prevăzută de art.1391 alin. (2) teza II-a C.civ., în ceea ce priveşte cererea acestora de acordare a daunelor morale, cu condiţia dovedirii existenţei unui prejudiciu moral ca urmare a decesului nurorii lor, sens în care urmează a fi administrate probe în vederea verificării existenţei unei legături strânse şi neîndoielnice de afecţiune pe care aceştia o aveau cu victima la momentul decesului acesteia.