Material jurisdiction for boundary demarcation with accessory property recovery: non-monetizable principal claim dictates lower court competence despite high disputed value

Acțiune în grănițuire. Cerere neevaluabilă în bani. Accesorialitatea petitului privind revendicarea imobiliară. Competență materială

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Competența materială

Index alfabetic : conflict negativ

excepția necompetenței materiale

revendicare

grănițuire

C.proc.civ. din 1865, art. 1, art. 2, art. 17

Petitul principal al cererii de chemare în judecată prin care reclamantul a solicitat stabilirea liniei de hotar între terenurile aflate în proprietatea sa şi cele aflate în proprietatea pârâtului precum şi obligarea acestuia să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de teren pe care o ocupă abuziv, îl reprezintă acţiunea în grăniţuire, iar cel care vizează revendicarea este un capăt de cerere accesoriu. Astfel, acţiunea în grăniţuire nu este subsidiară acţiunii în revendicare imobiliară, ci, dimpotrivă, stabilirea liniei de hotar între proprietăţile părţilor poate avea drept consecinţă admiterea sau respingerea acţiunii în revendicare.

Din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art.2 pct.1 lit. b) din Codul de procedură civilă din 1865, rezultă că acţiunea în grăniţuire, care este o cerere neevaluabilă în bani, petitorie, este în competenţa materială a judecătoriei, conform art.1 alin.(1) pct.1 din același cod, care prevede că judecătoriile judecă în primă instanţă, toate procesele şi cererile, în afară de cele date prin lege în competenţa altor instanţe.

Cum, în cauză, capătul principal al acțiunii îl constituie grăniţuirea şi cum, potrivit dispoziţiilor art.17 din cod, cererile accesorii sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală, judecătoriei îi revine competenţa materială de soluţionare a litigiului, indiferent de valoarea terenului revendicat.

Secția I civilă, decizia nr.1408 din 29 septembrie 2017

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sibiu la data de 28.05.2012, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., stabilirea limitei de graniță între imobilele proprietatea părţilor înscrise în CF x41 A+4, nr. top.x44, x45, x47/5, x47/6, x47/7, x48/3, x49, x50, x51, x52, x61/1, în suprafaţă totală de 1.840 mp, CF x10 nr. top. x47/3/8, în suprafaţă de 710 mp şi imobilul înscris în CF x64 A+1 nr. top. x56/11, pe baza unui raport de expertiză care să facă parte integrantă din hotărârea care urmează a se pronunţa; obligarea pârâtului să-i lase în deplină proprietate şi posesie terenul aflat în proprietatea sa, situat în municipiul Sibiu, pe care l-a ocupat în mod abuziv, şi acordarea cheltuielilor de judecată.

La termenul de judecată din data de 17.09.2015, reclamanta a majorat suprafaţa revendicată de la 150 mp la 3.775 mp, iar valoarea obiectului cererii de la suma de 3.345 lei, la suma de 79.750 lei.

Prin cererea formulată la data de 23.11.2015, pârâtul a apreciat, în raport de valoarea terenului, astfel cum a fost precizată de reclamantă, că Tribunalul Sibiu este competent să judece cauza.

Prin sentinţa civilă nr.1232 din 2.03.2017, Judecătoria Sibiu a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată de pârâtul B., şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Sibiu, Secţia I civilă.

Pentru a dispune astfel, această instanţă a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art.2 alin.(1) lit. b) C.proc.civ., tribunalele judecă procesele și cererile în materie civilă al căror obiect este peste 500.000 lei.

Față de valoarea obiectului cererii deduse judecăţii, Judecătoria Sibiu a reţinut că obiectul principal al litigiului îl reprezintă revendicarea unei suprafețe de 3.775 mp, situată în municipiul Sibiu, valoarea acesteia, rezultată din raportul de expertiză efectuat în cauză, fiind de 1.132.500 lei.

Instanța a avut în vedere şi faptul că pe rolul Tribunalului Sibiu se află, în curs de soluţionare, în fond, dosarul nr. x/306/2014*, care vizează aceeași suprafață de teren şi aceleaşi părţi.

Faţă de această împrejurare, precum şi prin raportare la valoarea terenului în litigiu, Judecătoria Sibiu a apreciat că instanța competentă teritorial și material să judece capătul de cerere privind revendicarea imobilului în suprafață de 3.775 mp situat în municipiul Sibiu, în valoare de 1.132.500 lei, este Tribunalul Sibiu, Secția I civilă.

La rândul său, prin sentinţa civilă nr.516 din 12.04.2017, Tribunalul Sibiu, Secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sibiu. Constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat judecata pricinii şi a înaintat dosarul Curţii de Apel Alba Iulia, Secţia I

civilă pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.

Pentru a dispune astfel, Tribunalul Sibiu a reţinut că Judecătoria Sibiu a fost învestită, în anul 2012, cu o acţiune în stabilirea liniei de graniţă şi revendicarea unei suprafeţe de teren.

Prin notele scrise din data de 28.06.2012, la solicitarea instanţei, reclamanta a precizat că valoarea terenului revendicat este de 3.345 lei.

Declinând competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Sibiu, prima instanţă învestită s-a raportat la o valoare a terenului stabilită printr-un raport de expertiză depus la dosar la data de 4.12.2014, aspect care încalcă dispoziţiile art.181 Cod de procedură civilă, aplicabil în cauză, conform cărora instanţa învestită potrivit dispoziţiilor referitoare la competenţa după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece chiar dacă ulterior învestirii intervin modificări în ceea ce priveşte cuantumul valorii aceluiaşi obiect.

Din perspectiva acestor dispoziţii legale, a apreciat că Judecătoria Sibiu rămâne competentă să judece şi în cazul în care se stabileşte o valoare mai mare a terenului, potrivit dispoziţiilor art.181 C.proc.civ.

Tribunalul a stabilit că obiectul principal al acţiunii este grăniţuirea şi nu revendicarea, iar competenţa de soluţionare a cererilor de grăniţuire revine judecătoriei, conform art.1 alin.(1) C.proc.civ.

De asemenea, a reţinut că, şi în situaţia în care s-ar aprecia că cererea nu ar fi de competenţa materială a judecătoriei, dezînvestirea acestei instanţe prin admiterea unei excepţii de necompetenţă materială, după trecerea a cinci ani de la data înregistrării cererii de chemare în judecată este de natură a afecta dreptul la un proces echitabil, prin prelungirea nejustificată a duratei de soluţionare a cauzei.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art.159 C.proc.civ., instanţa a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sibiu. Constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat judecata pricinii şi a înaintat dosarul Curţii de Apel Alba Iulia, Secţia I civilă pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, Secţia I civilă la data de 26.04.2017.

Prin sentinţa civilă nr.35 din 27.04.2017, Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia I civilă a stabilit, în favoarea Judecătoriei Sibiu, competenţa de soluţionare a acţiunii civile formulate de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâtul B.

Pentru a dispune astfel, curtea a reţinut că, din conţinutul cererii de chemare în judecată, a cererii precizatoare formulate pentru termenul de judecată din 4.10.2012 şi din notele de şedinţă înregistrate la data de 2.03.2017, obiectul principal al acţiunii introductive de instanţă îl constituie grăniţuirea şi, în subsidiar, revendicarea imobiliară.

La momentul declanşării litigiului, precum şi prin notele de şedinţă depuse pentru termenul de judecată din 28.06.2012, reclamanta a precizat valoarea imobilului la suma de 5 euro/mp, în total 750 euro, respectiv 3.345 lei.

În urma depunerii raportului de expertiză la termenul de judecată din 4.12.2014, Judecătoria Sibiu a apreciat că valoarea terenului în litigiu este de 1.132.500 lei şi că, faţă de această împrejurare se impune, în baza art.2 alin.(1) lit. b) C.proc.civ., soluţionarea cauzei de către Tribunalul Sibiu.

Curtea a avut în vedere incidenţa în cauză a dispoziţiilor art.181 C.proc.civ., conform cărora instanţa învestită potrivit dispoziţiilor referitoare la competenţa după valoarea obiectului cererii, rămâne competentă să judece chiar dacă, ulterior învestirii, intervin modificări în ceea ce priveşte cuantumul valorii aceluiaşi obiect.

Prin raportare la prevederile legale mai sus evocate, precum şi la obiectul principal al litigiului, a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sibiu.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul B., înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă la data de 29.05.2017.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-pârât a criticat sentinţa recurată din perspectiva pronunţării regulatorului de competenţă cu greşita aplicare a prevederilor art.181 C.proc.civ.

În esenţă, a arătat că, în speţă, este discutabilă valoarea imobilului la data înregistrării acţiunii civile, sens în care instanţa avea obligaţia să verifice valoarea de impozitare a acestuia sau, după caz, grilele notarilor publici.

Având în vedere că, potrivit prevederilor art.18 din Legea nr.146/1997 privind taxele judiciare de timbru, determinarea acestora se face de către instanţa de judecată, indiferent de estimarea sau evaluarea făcută de reclamant sau de poziţia pârâtului, instanţa este obligată să stabilească taxa de timbru prin raportare la valoarea obiectului cauzei la data înregistrării acţiunii în revendicare.

În cazul în care după stabilirea valorii reale a imobilului revendicat la data învestirii instanţei cu soluţionarea acţiunii în revendicare, ar fi intervenit modificări pe parcursul soluţionării cauzei, care ar fi atras competenta unei instanţe de alt grad, a apreciat că, în cauză, ar fi fost incidente prevederile art.181 C.proc.civ.

A susţinut că sentinţa recurată, prin care s-a reţinut competenţa Judecătoriei Sibiu în soluţionarea cauzei din perspectiva faptului că acţiunea în revendicare este subsidiară acţiunii în grăniţuire, este nelegală.

Astfel, acţiunea în grăniţuire reprezintă o operaţiune de determinare, prin semne exterioare, a liniei de hotar între imobilele învecinate, care se află în strânsă legătură cu acţiunea în revendicare imobiliară, prin care se pune în discuţie însăşi existenţa şi întinderea dreptului de proprietate al părţilor asupra terenurilor în litigiu.

Acţiunea în grăniţuire şi acţiunea în revendicare au un scop aparent identic, respectiv determinarea limitelor şi întinderii proprietăţilor limitrofe şi delimitarea prin semne vizibile, care corespund situaţiei juridice justificate prin titluri.

Or, este evident că stabilirea graniţelor terenurilor depinde de modul de soluţionare a acţiunii în revendicare în care se compară titlurile de proprietate de care se prevalează ambele părţi.

Pe cale de consecinţă, a apreciat că acţiunea în revendicare nu poate fi calificată drept o acţiune subsidiară celei în grăniţuire.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art.304 pct.9 C.proc.civ.

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate, a înscrisurilor de la dosar şi a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat şi urmează să îl respingă, pentru următoarele considerente:

Prin sentinţa recurată s-a soluţionat conflictul negativ de competenţă ivit între Judecătoria Sibiu şi Tribunalul Sibiu, în favoarea primei instanţe învestite, considerată competentă material să judece cauza, în temeiul dispoziţiilor art.181 C.proc.civ.

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, soluţia pronunţată în regulatorul de competenţă este corectă, prin raportare la circumstanţele particulare ale speţei.

Astfel, prin sentinţa civilă nr.1232 din 2.03.2017, Judecătoria Sibiu a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată de pârâtul B. şi, în baza dispoziţiilor art.2 alin.(1) lit. b) C.proc.civ., a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Sibiu, apreciind că obiectul principal al litigiului îl constituie acţiunea în revendicare a unei suprafeţe de teren de 3.775 mp, situată în municipiul Sibiu, a cărei valoare, stabilită prin raportul de expertiză, este de 1.132.500 lei.

La rândul său, Tribunalul Sibiu a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu, şi, în temeiul prevederilor art.1 alin.(1) C.proc.civ., reţinând că obiectul principal al acţiunii civile este grăniţuirea şi nu revendicarea, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sibiu.

Stabilirea instanţei competente să soluţioneze fondul cererii de chemare în judecată trebuie să se raporteze la obiectul acesteia, respectiv la capătul de cerere principal care determină natura acţiunii.

Înalta Curte constată că Judecătoria Sibiu a fost învestită, la data de 28.05.2012, cu o acţiune prin care reclamanta a solicitat stabilirea liniei de hotar între terenurile aflate în proprietatea sa şi a pârâtului, şi obligarea acestuia să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de teren pe care o ocupă abuziv.

Din motivarea acţiunii şi din scopul urmărit prin promovarea acesteia, respectiv stabilirea liniei de hotar a imobilelor deţinute de părţi şi reîntregirea proprietăţii aparţinând reclamantei, prin determinarea suprafeţei efectiv ocupate de pârât, rezultă, fără îndoială, că petitul principal al cererii de chemare în judecată îl reprezintă acţiunea în grăniţuire, iar cel care vizează revendicarea

este un capăt de cerere accesoriu.

În litigiul dedus judecăţii, trasarea liniei de hotar între proprietăţile învecinate ale părţilor conduce, implicit, la identificarea imobilelor în litigiu şi la determinarea suprafeţei pretins ocupate de pârât.

Astfel, acţiunea în grăniţuire nu este subsidiară acţiunii în revendicare imobiliară, ci, dimpotrivă, stabilirea liniei de hotar între proprietăţile părţilor poate avea drept consecinţă admiterea sau respingerea acţiunii în revendicare.

Deşi ambele acţiuni au caracter real, petitoriu, menite să apere dreptul de proprietate, în literatura juridică s-a stabilit că, în cazul în care, cu ocazia grăniţuirii, reclamantul pretinde o parte determinată din terenul limitrof, atunci grăniţuirea este dublată de o revendicare a porţiunii respective de tren, astfel încât va trebui să se facă dovada dreptului de proprietate cu privire la aceasta.

Rezultă, aşadar, că acţiunea în revendicare este accesorie acţiunii în grăniţuire.

Dispoziţiile art.1 alin.(1) C.proc.civ. stipulează în sensul că judecătoriile judecă, în primă instanţă, toate procesele şi cererile, în afara celor date de lege în competenţa altor instanţe.

Conform prevederilor art.2 pct.1 lit. b) din acelaşi act normativ,tribunalul judecă procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei, cu excepţia cererilor de împărţeală judiciară, a cererilor în materie succesorală, a cererilor neevaluabile în bani şi a cererilor privind materia fondului funciar, inclusiv cele de drept comun, petitorii sau, după caz, posesorii, formulate de terţi vătămaţi în drepturile lor prin aplicarea legilor în materia fondului funciar.

Din interpretarea per a contrario a normelor legale mai sus evocate, rezultă că acţiunea în grăniţuire, care este o cerere neevaluabilă în bani, petitorie, este în competenţa materială a judecătoriei, conform art.1 alin.(1) pct.1 C.proc.civ., care prevede că judecătoriile judecă în primă instanţă, toate procesele şi cererile, în afară de cele date prin lege în competenţa altor instanţe.

Cum în cauză capătul principal al cererii de chemare în judecată îl constituie acţiunea în grăniţuire, şi având în vedere că, potrivit dispoziţiilor art.17 C.proc.civ. cererile accesorii sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală, judecătoriei îi revine competenţa materială de soluţionare a litigiului, indiferent de valoarea terenului revendicat.

Conform dispoziţiilor art.181 C.proc.civ., instanţa învestită potrivit dispoziţiilor referitoare la competenţa după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece, chiar dacă, ulterior învestirii, intervin modificări în ceea ce priveşte cuantumul valorii aceluiaşi obiect.

Potrivit normelor legale mai sus evocate, la stabilirea competenţei după materie, Judecătoria Sibiu trebuia să aibă în vedere valoarea obiectului acţiunii civile la data introducerii acţiunii, astfel cum a fost precizată de reclamantă, chiar dacă ulterior învestirii au intervenit modificări în ceea ce priveşte cuantumul acesteia, în urma efectuării raportului de expertiză tehnică imobiliară, depus la dosarul cauzei pentru termenul de judecată din data de 4.12.2012, şi anume 1.132.500 lei, prin raportare la suprafaţa de 3.775 mp, ocupată de pârât.

La termenul de judecată din data de 17.09.2015, reclamanta a majorat câtimea obiectului cererii de la valoarea stabilită prin încheierea din 4.10.2012, la suma de 79.750 lei, reprezentând echivalentul valoric al suprafeţei de 3.775 mp, iar instanţa a continuat judecata, procedând la administrarea probatorului în cauză.

Potrivit dispoziţiilor art.159 alin.(1) pct.2 C.proc.civ., necompetenţa este de ordine publică în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad, iar conform art.1591 alin.2 din acelaşi act normativ, necompetenţa materială de ordine publică poate fi invocată de părţi ori de către judecător la prima zi de înfăţişare, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului.

În cauză, prima zi de înfăţişare, când părţile au fost legal citate a fost la termenul din data de 28.06.2012, iar dezbaterile asupra fondului au avut loc la termenul din data de 12.01.2017, când instanţa a rămas în pronunţare asupra cauzei deduse judecăţii.

Ulterior, după amânarea pronunţării la data de 19.01.2017, respectiv la 2.02.2017, Judecătoria Sibiu a dispus repunerea cauzei pe rol considerând că sunt necesare lămuriri cu privire la cererea reconvenţională formulată de pârât, pentru a pune în discuţie excepţia necompetenţei materiale a instanţei, invocată de acesta şi pentru a clarifica obiectul dosarului nr. x/306/2014* al Tribunalului Sibiu, care avea ca obiect revendicarea aceleiaşi suprafeţe de teren şi viza aceleaşi părţi.

Or, prin raportare la faptul că soluţionarea excepţiei necompetenţei materiale a Judecătoriei Sibiu s-a făcut cu nerespectarea termenului imperativ prevăzut de dispoziţiile art.1591 alin. (2) C.proc.civ., Înalta Curte constată că Judecătoria Sibiu a rămas competentă să judece litigiul.

De altfel, la termenul de judecată din data de 8.11.2012, Judecătoria Sibiu şi-a verificat competenţa, în raport de excepţia de necompetenţă materială invocată de pârât, când s-a declarat competentă să soluţioneze cauza, în baza prevederilor art.1 alin.(1) C.proc.civ., apreciind că litigiul nu este în competenţa tribunalului, întrucât acesta judecă, potrivit art.2 pct.1 lit. b) procesele şi cererile cu o valoare de peste 500.000 lei.

Faţă de considerentele expuse şi de dispoziţiile legale evocate, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, curtea de apel stabilind în mod corect competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sibiu.

Criticile recurentului-pârât referitoare la greşita modalitate de stabilire a taxei judiciare de timbru, aferentă capătului de cerere privind revendicarea imobiliară, de către Judecătoria Sibiu şi la faptul că această instanţă nu a procedat la verificarea valorii de impozitare a terenului sau la grilele notarilor publici, nu pot fi primite.

Potrivit art.18 alin. (2) şi (3) din Legea nr.146/1997 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările şi completările ulterioare, dacă partea este nemulţumită de modalitatea de determinare a taxei judiciare de timbru de către instanţă, inclusiv de stabilirea caracterului timbrabil al cererii, are posibilitatea de a formula cerere de reexaminare.

Din cuprinsul normelor legale mai sus evocate rezultă că cererea de reexaminare reglementată de art.18 alin.(2) din Legea nr.146/1997 privind taxele judiciare de timbru, este singura cale de atac prin intermediul căreia poate fi cenzurată existența și întinderea obligației de plată a taxei judiciare de timbru, partea neavând un drept de opțiune între formularea unei cereri de reexaminare și exercitarea unei alte căi de atac de reformare.

În acest sens s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr.7 de la data de 8 decembrie 2014, dată în recursul în interesul legii, în care a statuat că în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art.18 din Legea nr.146/1997, cu modificările şi completările ulterioare, partea în sarcina căreia s-a stabilit obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru poate formula critici care sa vizeze caracterul timbrabil al cererii de chemare în judecată exclusiv în cadrul cererii de reexaminare, neputând supune astfel de critici controlului judiciar prin intermediul apelului sau recursului.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art.312 alin.(1) C.proc.civ., a respins recursul formulat de pârât, ca nefondat.