Labor conflict jurisdiction: employer prevailed as territorial competence was assigned to the court of the company’s principal headquarters, excluding branch location.

Litigiu de muncă. Acțiune formulată de o societate comercială prin sucursală. Competență teritorială

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Competența instanțelor. Competența teritorială

Index alfabetic : conflict de muncă

sucursală

sediu procesual

C. muncii, art. 269

Legea nr. 62/2011, art. 210

NCPC, art. 158

În ceea ce privește stabilirea competenţei teritoriale de soluţionare a cauzei în materia conflictelor individuale de muncă, sunt relevante prevederile art. 269 alin. (2) din Codul muncii şi dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, potrivit cărora instanța competentă se determină în funcţie de domiciliul ori, după caz, sediul reclamantului, indiferent dacă reclamant este salariatul sau angajatorul.

În cazul în care reclamantul este o societate comercială, noțiunea de sediul cuprinsă în alin. (2) al art. 269 din Codul muncii vizează sediul principal al societăţii reclamante, independent de existenţa unor sedii secundare şi chiar dacă raportul juridic dedus judecăţii s-a derulat la o sucursală a societăţii reclamante.

Împrejurarea că în cererea de chemare în judecată este indicată sucursala, ca mandatar al reclamantei, nu este de natură să producă efecte juridice în ceea ce priveşte competenţa teritorială, atâta vreme cât aceasta este reglementată printr-o normă specială imperativă, iar indicarea sediului procedural la adresa sucursalei, în condiţiile art. 158 C.pr.civ., vizează exclusiv comunicarea actelor de procedură, fără a constitui criteriu de stabilire a competenţei teritoriale.

Secția I civilă, decizia nr. 1209 din 14 septembrie 2017

Prin cererea înregistrată la data de 14.10.2016 pe rolul Tribunalului Iaşi, Secţia I civilă, reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate CFR SA prin Sucursala Regională CF Iaşi a chemat în judecată pârâtul A. ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea acestuia la plata sumei de 1.237 lei reprezentând suma nedatorată încasată de la societate în calitate de angajator, obligarea la plata dobânzii legale de la data pronunţării sentinţei şi până la restituirea efectivă a debitului restant şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acţiune.

Prin sentinţa nr. 440 din data de 6.03.2017, Tribunalul Iaşi, Secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale invocată de pârât şi a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii în favoarea Tribunalului Bucureşti.

În motivarea soluţiei pronunţate, instanţa a arătat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 269 alin. (1) Codul muncii, judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti stabilite conform Codului de procedură civilă, iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a

cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau sediul.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanţei judecătoreşti competente în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Instanţa a mai reţinut că nu prezintă relevanţă faptul că acţiunea introductivă a fost formulată de reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate CFR SA prin Sucursala Regională CF Iaşi, al cărei sediu este în municipiul Iaşi, întrucât la stabilirea instanţei competente, trebuie avut în vedere sediul/domiciliul reclamantului şi nu sediul procedural ales sau sediul reprezentantului reclamantului.

Cum sediul reclamantei Compania Naţională de Căi Ferate CFR SA se află în Bucureşti, instanţa a concluzionat că Tribunalul Bucureşti este competent să soluţioneze cauza.

Învestit prin declinare, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a pronunţat sentinţa nr. 4417 din data de 15.06.2017 prin care a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului de competenţă.

În considerentele hotărârii pronunţate, instanţa a reţinut că textul legal ce reglementează

competenţa teritorială de soluţionare a conflictelor de muncă nu cuprinde alte menţiuni exprese referitoare la sediul principal sau secundar al societăţii reclamante, astfel că, de vreme ce societatea reclamantă a ales să introducă acţiunea la instanţa în circumscripţia căreia se află sediul unei subunităţi ale sale, instanţei respective îi aparţine competenţa de soluţionare a pricinii.

Analizând conflictul de competenţă, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) C.pr.civ., raportat la art. 133 pct. 2 C.pr.civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Litigiul supus analizei, având ca obiect cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate CFR SA prin Sucursala Regională CF Iaşi, în calitate de angajator, în contradictoriu cu pârâtul A., are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum acesta este definit în dispoziţiile art. 1 lit. n) şi p) din Legea dialogului social nr. 62/2011.

Din punct de vedere al competenţei materiale şi teritoriale de soluţionare a cauzei, se reţine că în materia conflictelor individuale de muncă sunt relevante pentru stabilirea competenţei prevederile art. 269 alin. (2) din Codul muncii şi dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, potrivit cărora cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul ori, după caz, sediul sau locul de muncă reclamantul. Referirea generică la domiciliul ori, după caz, sediul reclamantului implică raportarea la persoana fizică sau juridică ce pretinde această calitate în proces.

Aşadar, în reglementarea actuală în materia litigiilor de muncă, competenţa de soluţionare a unor asemenea cereri se stabileşte în funcţie de domiciliul ori, după caz, sediul reclamantului, indiferent dacă reclamant este salariatul sau angajatorul, spre deosebire de reglementarea anterioară reprezentată de Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, unde se prevedea stabilirea competenţei în raport de sediul „unităţii”, aşadar al angajatorului, indiferent dacă acesta avea sau nu calitatea de reclamant.

Modificarea termenilor în care sunt redactate normele succesive menţionate, prin abandonarea noţiunii de „unitate”, determină a fi nerelevantă practica judiciară formată în legătură cu interpretarea acestui termen, citată în considerentele hotărârii pronunţate de către instanţa în faţa căreia s-a ivit conflictul negativ de competenţă.

În cazul în care reclamantul este o societate comercială, competenţa de soluţionare a conflictelor de muncă raportându-se la sediul acesteia, se ridică problema dacă noţiunea de „sediu” vizează exclusiv sediul social al societăţii, considerat sediu principal ori cuprinde şi eventualele „sedii secundare”, definite de art. 43 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, ca fiind dezmembrăminte ale societăţii comerciale, fără personalitate juridică, precum sucursale, agenţii, puncte de lucru etc.

Înalta Curte apreciază că sediul reclamantei societate comercială vizat de dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii este sediul principal al societăţii, independent de existenţa unor sedii secundare şi chiar dacă raportul juridic dedus judecăţii s-a derulat la o sucursală a societăţii reclamante.

Dacă legiuitorul ar fi intenţionat stabilirea competenţei şi în funcţie de eventualele dezmembrăminte, ar fi inserat această posibilitate în chiar conţinutul normei. Tăcerea legiuitorului în această privinţă nu poate fi interpretată în sensul posibilităţii, pentru interpretul normei, de a extinde aplicarea acesteia şi la situaţii de

excepţie ce nu au fost reglementate expres, în caz contrar, adăugându-se nepermis la lege.

Împrejurarea că în cererea de chemare în judecată este indicată Sucursala Regională CF Iaşi, ca mandatar al reclamantei Compania Naţională de Căi Ferate CFR SA, nu este de natură să producă efecte juridice în ceea ce priveşte competenţa teritorială, atâta vreme cât aceasta este reglementată printr-o normă specială imperativă, iar autoritatea ce are calitatea de reclamantă este însăşi compania, iar nu sucursala.

Indicarea sediului procedural la adresa sucursalei, în condiţiile art. 158 C.pr.civ., vizează exclusiv comunicarea actelor de procedură, fără a constitui criteriu de stabilire a competenţei teritoriale.

Textele legale mai sus menţionate stabilesc o competenţă teritorială exclusivă ce nu poate fi înlăturată nici de alegerea reclamantului şi nici de dreptul comun în materie de competenţă teritorială, conform principiului specialia generalibus derogant.

Cum sediul Companiei Naţionale de Căi Ferate CFR SA se află în municipiul Bucureşti, iar aceasta figurează în proces în calitate de reclamantă, instanţa competentă teritorial a soluţiona pricina, conform argumentelor anterior prezentate, este instanţa de la sediul principal al societăţii reclamante.

Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.