Revendication of property: Inapplicability of special restitution law to valid state acquisition via vacant succession and protection of good-faith third-party purchasers under the apparent owner doctrine

Imobil dobândit de stat în temeiul unui certificat de vacanță succesorală. Anularea actului prin hotărâre judecătorească. Înstrăinarea anterioară a unor părți din imobil în baza Legii nr. 112/1995. Acțiune în revendicarea întregului bun formulată de succesorii în drepturi ai fostului proprietar

Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate

Index alfabetic : revendicare imobiliară

certificat de vacanță succesorală

contract de vânzare-cumpărare

bună-credință

hotărâre care să țină loc de act de vânzare-cumpărare

C.civ. din 1864, art. 480

În condițiile în care certificatul de vacanță succesorală întocmit ca urmare a constatării vacanței succesiunii fostului proprietar al imobilului, ce constituia titlul statului, a fost anulat definitiv prin hotărâre judecătorească, pârâtul Municipiul Bucureşti nu se mai poate prevala, în cadrul acțiunii în revendicare, de operațiunea comparării titlurilor de proprietate, ce ar presupune existența a două titluri valabile pe care părțile litigante să și le poată opune. În atare situație, prin raportare la definirea acțiunii în revendicare ca fiind acțiunea proprietarului neposesor îndreptată împotriva posesorului neproprietar, părțile neînstrăinate din imobil se cuvin a fi restituite succesorilor în drepturi ai fostului proprietar.

În ceea ce privește părțile din imobil care, anterior anulării titlului statului, au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, în baza unor acte juridice translative de proprietate, cu titlu oneros, care nu au fost niciodată contestate sau anulate, acțiunea în revendicare a fost, în mod corect, respinsă. Aceasta, întrucât titlurile de proprietate ale cumpărătorilor sunt mai bine caracterizate în raport cu titlul reclamanților, fiind îndeplinite condiţiile teoriei proprietarului aparent, respectiv: actul de înstrăinare să fie unul cu titlu particular; actul juridic să fie cu caracter oneros; posesia utilă a transmițătorului, în momentul încheierii actului translativ şi existența titlului proprietarului aparent; eroarea comună şi invincibilă cu privire la calitatea de proprietar al transmiţătorului şi buna credinţă a dobânditorului, care, în momentul cumpărării, să fi crezut că a contractat cu adevăratul proprietar, având în vedere că imobilul a intrat în proprietatea statului, în mod valabil, prin unul dintre modurile originare de dobândire a dreptului de proprietate, respectiv declararea succesiunii vacante, în baza unui act normativ - Decretul nr. 111/1951.

Secția I civilă, decizia nr. 1544 din 11 octombrie 2017

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, SC B. SA, Asociaţia B. Programul acţiunilor salariaţilor, C. şi D., solicitând obligarea pârâţilor de a-i lăsa reclamantei şi intervenienţilor principali forţaţi, E. și F., în deplină proprietate şi posesie, imobilul din București, reprezentat de teren în suprafaţă de 712 m.p. şi construcţiile aferente, compuse din două corpuri de clădire, din care o clădire care, în prezent, este hală de producţie, iar cealaltă clădire este formată din subsol, parter şi mansardă, precum şi o magazie separată.

Totodată, s-a solicitat radierea dreptului de proprietate înscris în cartea funciară nr. x90 cu nr. cadastral x01, de către pârâta S.C. B. S.A., precum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art.480 din Codul civil.

La termenul de judecată din data de 8.10.2007, s-a depus la dosar cerere de intervenţie în interes propriu şi în interesul reclamantei şi al intervenienţilor forţaţi, formulată de numitul G.

În motivarea cererii, intervenientul a arătat că la data de 22.04.1997 a încheiat cu H., autorul reclamantei şi al intervenienţilor forţaţi, un antecontract de vânzare-cumpărare, având ca obiect imobilul din Bucureşti, iar, după decesul lui H., a încheiat cu fiii săi, intervenienții forţaţi, o a doua convenţie de vânzare-cumpărare, având ca obiect o parte mai mică din imobil.

A precizat că nu s-au putut încheia actele de vânzare – cumpărare, întrucât imobilul nu era încă în patrimoniul lui H. sau, după decesul acestuia, în patrimoniul succesorilor, deoarece fusese preluat în proprietatea statului, prin declararea vacantă a moştenirii proprietarei imobilului J., aspect menţionat şi în cererea principală.

Prin decizia civilă nr. 246/A din 6.02.2003 a Tribunalului Bucureşti, Secţia IV-a civilă, s-a dispus anularea certificatului de vacanţă succesorală nr. x/1962. Consecinţă a acestei anulari, s-a rediscutat succesiunea defunctei J., stabilindu-se, prin certificatul de legatar nr. x din 23.02.2004, că succesorul său este H., iar în masa succesorală intră imobilul compus din teren în suprafaţă de 712 mp şi construcţiile existente pe acest teren: 2 corpuri de clădire, unul compus dintr-o sală, iar celalalt având subsol, parter şi mansardă, precum şi o magazie.

Dezbaterea succesiunii lui H. s-a finalizat prin emiterea certificatului de moştenitor nr. x din 11.05.2004, stabilindu-se aceeaşi masa succesorală ca în certificatul de legatar nr. 12/2004, iar ca succesori ai defunctului, soţia supravieţuitoare A. şi fiii săi: E. şi F., cărora li s-a transmis proprietatea asupra imobilului.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 49 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

La termenul de judecată din data de 7.04.2008, instanța a admis în principiu cererea de intervenție accesorie formulată de G., dispunând introducerea sa în cauză, în această calitate.

La termenul de judecată din data 3.12.2007, s-a depus la dosar întâmpinarea formulată de pârâții C. şi D., prin care s-a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de revendicare, excepție respinsă de instanță la termenul de judecată din data de 14.04.2008, iar, pe fond, s-a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Acest certificat, ce reprezintă titlul statului, nu a fost contestat de absolut nicio persoană până în anul 1997, când autorul reclamantei, H., în prezent decedat, a înţeles să solicite Judecătoriei sector 2 Bucureşti anularea sa şi repunerea în termenul de acceptare a succesiunii defunctei J.

La termenul de judecată din data de 3.12.2007, s-au depus la dosar întâmpinarea şi cererea reconvenţională formulate de pârâtele SC B. SA şi Asociaţia PAS B. S.A.

Prin întâmpinare, au fost invocate excepţiile inadmisibilităţii acţiunii în revendicare și netimbrării, ambele respinse de instanța de judecată pentru motivele reținute în încheierile de ședință din 14.04.2008 și, respectiv, 17.12.2008.

Pe calea cererii reconvenționale, S.C. B. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu A., E., F. și S.C. I. SRL, pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate nulitatea absolută a certificatului de legatar nr. x din 23.04.2004, eliberat de BNP K., pentru lipsa obiectului, cauză ilicită și fraudă la lege; nulitatea absolută a certificatului de moştenitor nr. x/2004, eliberat de BNP K., pentru lipsa obiectului, cauza ilicită și fraudă la lege; nulitatea absolută a contractului de comodat încheiat la 22 mai 2005, între pârâți, cu privire la partea din imobil denumită sală, pentru lipsa obiectului, cauză ilicită şi fraudă la lege, precum și evacuarea paratei S.C. I. S.R.L. din imobil pentru lipsa titlului.

La termenul de judecată din 14.04.2008, tribunalul a admis excepția lipsei calității procesual active a pârâtelor-reconveniente SC B. SA şi Asociaţia PAS B. S.A, în formularea capetelor de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a certificatului de legatar nr. x din 23.04.2004 și a certificatului de moştenitor nr. x/2004, după ce, prin încheierea de ședință din data de 7.04.2008, s-a dispus disjungerea capetelor de cerere reconvențională formulate în contradictoriu cu numita S.C. I. SRL, reținându-se că, prin intermediul cererii reconvenționale, nu se poate lărgi cadrul procesual prin introducerea unor alte persoane în judecată.

La termenul de judecată din data de 11.02.2008, s-a depus la dosar întâmpinarea formulată de intervenienții E. şi F., care au arătat că nu îşi însuşesc cererea de chemare în judecată şi au solicitat respingerea acesteia ca fiind neîntemeiată, în raport de dispozițiile art.4 şi art.21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Intervenienții au formulat și cerere reconvenţională, în contradictoriu numai cu pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, solicitând, în baza art. 1073 şi 1077 din Codul civil, obligarea pârâtei să se pronunţe prin decizie/dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură sau prin echivalent a imobilului situat în Bucureşti și emiterea acestei decizii numai pe numele celor doi notificatori, conform dispoziţiilor art. 4 alin. (4) şi art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

La termenul de judecată din 09.02.2009, tribunalul a dispus disjungerea acestei cereri, față de prevederile art.119 din Codul de procedură civilă, cu formarea unui nou dosar.

La termenul de judecată din 11.02.2008, s-a depus la dosar cererea reconvențională, prin care pârâta reclamantă C. a solicitat să se constate dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, Corp B, parter, ap. 2, compus din construcţie şi terenul aflat sub construcţie, împreună cu o cotă indiviza de 26,30 % din părţile de folosinţă comună ale imobilului, prin uzucapiunea scurtă, de zece ani.

În motivarea cererii, s-a arătat că, de la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. x din 03.04.1997, completat prin actele adiţionale din l5.04.2003 şi din 30.09.2004, până în prezent, timp de peste zece ani, a exercitat asupra imobilului în discuţie o posesie utilă, în baza unui just titlu şi cu bună-credinţă, astfel încât sunt îndeplinite toate condiţiile cerute de art. 1895-1899 din Codul civil pentru invocarea şi aplicarea instituţiei uzucapiunii scurte.

La termenul de judecată din data de 20.10.2008, s-a depus la dosar o cerere de introducere

în cauză, în locul reclamantei, formulată în temeiul art. 57-59 din Codul de procedură civilă, de numitul L., cerere pe care instanța de fond a calificat-o drept cerere de intervenție accesorie în folosul reclamantei și pe care a admis-o la termenul din data de 09.02.2009.

La termenul de judecată din 09.03.2009, numiții L. și M. au formulat cerere de intervenție în interes propriu, prin care au solicitat obligarea pârâților să le lase în deplina proprietate şi posesie cota indiviza de 2/8 din imobilul în litigiu, iar intervenienților forțați E. şi F. cota indiviza de 6/8 din același imobil, precum şi radierea dreptului de proprietate înscris în cartea funciară nr. x90, în favoarea S.C. B. S.A.

Tribunalul a admis în principiu cererea de intervenție principală la termenul din data de 21.06.2010.

La același termen de judecată, instanța a respins cererea formulată de intervenientul accesoriu G. de constatare a intervenirii transmiterii calităţii procesuale active de la reclamanta A. la L.

La termenul de judecată din data de 4.02.2011, reclamanta a formulat o precizare a cererii de chemare în judecată, în cuprinsul căreia au fost reiterate motivele învederate în cererea introductivă de instanță.

Prin sentinţa civilă nr. 566 din 9.03.2012, Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă a respins, ca neîntemeiate, acţiunea formulată de reclamanta A.; cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul G., în interesul reclamantei şi al intervenienţilor E. şi F.; cererea reconvenţională formulată de pârâta reclamantă C.; cererea de intervenţie accesorie în interesul reclamantei, formulată de intervenientul L. și cererea de intervenţie principală, formulată de intervenienţii L. şi M. și a constatat rămasă fără obiect cererea de intervenţie principală privind pe intervenienţii E. şi F.

În ceea ce privește cererea principală, tribunalul a reținut că netemeinicia pretenţiilor reclamantei A. rezultă, pe de o parte, din sentinţa civilă nr. 4040/2007 a Judecătoriei sector 2, prin care a fost pronunţată o hotărâre care ține loc de act de vânzare-cumpărare, având ca obiect cota de 2/8 din imobilul în litigiu, în favoarea intervenientului L. și, pe de altă parte, pentru cota de 6/8, netemeinicia pretenţiilor reclamantei este determinată de considerentele deciziei în interesul legii nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

S-a arătat că, pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, s-a adoptat Legea nr. 10/2001 care înlătură aplicarea dreptului comun în speţă, potrivit principului specialia generalibus derogant.

Nu se poate opera cu soluţia consacrată în materie de revendicare, de comparare a titlurilor de proprietate deţinute de părţi şi de caracterizare a unuia dintre ele ca fiind mai puternic, concluzie ce decurge din faptul că, în conformitate cu art. 45 alin. (2) şi (4), coroborat cu art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, după intrarea în vigoare a actului normativ menţionat, restituirea imobilelor preluate fără titlu valabil şi înstrăinate este condiţionată de constatarea, pe cale judecătorească, a nulităţii actului de înstrăinare, determinată de reaua credinţă a părţilor din contractul de vânzare-cumpărare, iar, în cazul imobilelor preluate cu titlu valabil, aceeaşi măsură este consecinţa constatării nulităţii absolute a actelor juridice de înstrăinare pentru încălcarea dispoziţiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării.

În speţă, actele de dispoziţie privind cele două apartamente în litigiu, respectiv contractul de vânzare - cumpărare nr. x din 3.04.1997 şi contractul de vânzare - cumpărare nr. x din 14.07.2000, sunt valabile şi îşi produc efectele.

Într-o atare ipoteză, legea specială stabileşte posibilitatea de reparaţie în echivalent, dispunând, la art.18 lit. c), că măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent, dacă imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale, însă reclamanta nu a făcut dovada soluţionării procedurii prealabile administrative.

Netemeinicia şi lipsa de probe concludente în ceea ce priveşte acţiunea reclamantei a fost reținută de prima instanță şi cu referire la pretenţiile invocate faţă de pârâtele S.C. B. S.A. şi Asociaţia B. Programul acţiunilor salariaţilor.

Examinând clauzele contractului nr. x din 2.08.1995, tribunalul a constatat că obiectul tranzacţiei îl reprezintă vânzarea-cumpărarea unui „număr de 7636 acţiuni, la o valoare nominală de 25.000 lei fiecare”. Lista anexă a contractului prevede, la poziţia 7, că imobilul este înregistrat în patrimoniul S.C. B. S.A., cu o valoare de 14.310 lei. Or, conform contractului nr. x/1995, valoarea unei singure acţiuni este de 25.000 lei. Aşadar, faţă de valorile diferite indicate, tribunalul a constatat că nu există identitate între obiectul vânzării şi valoarea stabilită a imobilului care face obiectul litigiului. Prin urmare, faţă de aceste neconcordanţe, nu este probată, fără putinţă de tăgadă, legătura indisolubilă care ar trebui să existe între obiectul pricinii şi înscrisul la care se face trimitere, respectiv contractul de vânzare cumpărare nr. x/1995.

Cererea de intervenţie privind pe E. şi F. a fost considerată lipsită de obiect, având în vedere că intervenienţii nu au formulat pretenţii proprii, ci au solicitat respingerea acţiunii reclamantei.

Referitor la cererea de intervenţie accesorie formulată de G., tribunalul a reținut că intervenientul accesoriu și-a justificat interesul prin menţiunile inserate în înscrisul denumit „antecontract de vânzare - cumpărare”, încheiat cu H., precum şi prin cele ale antecontractului de vânzare – cumpărare, autentificat sub nr. x din 20.10.1998, însă, fiind făcută în interesul reclamantei și având natura juridică a unui mijloc de apărare, aceasta va urma soarta cererii principale. Aşadar, faţă de soluţia pronunţată în acţiunea principală, tribunalul a respins cererea de intervenţie accesorie formulată de G., ca neîntemeiată, pentru aceleași considerente, privind netemeinicia acţiunii principale şi împrejurarea că cererea de intervenţie este formulată în interesul reclamantei, a fost respinsă şi cererea de intervenţie accesorie formulată de L.

Cererea reconvenţională formulată de pârâta reclamantă C. a fost respinsă, determinat de împrejurarea că reclamanta nu a solicitat nulitatea contractului pârâtei, deci nu a pus în discuţie valabilitatea acestui act, care, ca atare, nu poate constitui just titlu în sensul art.1897 C.civ.

Reținând că, prin cererea de intervenţie principală formulată de L. şi M., se reiterează motivele de fapt redate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, această cerere a fost respinsă, în esență, pentru argumentele prezentate în soluţionarea acţiunii principale.

Astfel, în ceea ce privește cota de 2/8, care face obiectul sentinței civile nr 4040/ din 1.05.2007, pronunțată de Judecătoria sector 2, au fost avute în vedere considerentele deciziei nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație şi Justiție, expuse deja, odată cu analiza făcută asupra cererii formulate de reclamanta A.

Pretenția având ca obiect revendicarea cotei de 6/8, în favoarea intervenienților principali E. și F., a fost respinsă, reținându-se că, dacă a fost formulată în nume propriu, în calitate de succesori în drepturi ai reclamantei A., în temeiul sentinței civile nr. 4040 din 21.05.2007, pronunțată de Judecătoria sector 2, intervenienții nu își justifica solicitarea, având în vedere ca subdobânditorul nu ar putea pretinde un drept mai amplu decât autorul său. Or, în speță, autoarea intervenienților, reclamanta A. le-a transmis acestora doar cota de 2/8 din imobil, nicidecum întregul acestuia. Dacă, însă, pretenția este formulată exclusiv în numele intervenienților E. şi F., cererea este neîntemeiată, câtă vreme aceștia din urma sunt părți în cauză, iar manifestarea lor de voință a fost exprimată în sensul respingerii cererii principale, întrucât reclamanta nu a urmat procedura prealabilă reglementată de Legea nr. 10/2001, pe care ei au urmat-o, în calitate de moștenitori ai defunctului H.

Fiind formulat ca o pretenție subsecvenţa celei principale, capătul de cerere având ca obiect radierea dreptului de proprietate înscris în cartea funciară nr. x90 de către pârâta S.C. B. S.A. a fost respins ca neîntemeiat, dată fiind soluția de respingere a acțiunii şi a intervenției principale.

În conformitate cu dispozițiile art. 274 C.proc.civ., tribunalul a obligat reclamanta să plătească pârâtei C. cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel reclamanta A. şi intervenienţii L. şi M., în dezvoltarea motivelor de apel, arătând următoarele:

La data de 27.11.2007, S.C. B. S.A. a formulat cerere reconvenţională, chemând în judecată pe pârâta S.C. I. S.R.L., pentru a se dispune evacuarea acesteia din imobil pentru lipsa titlului.

La data de 07.04.2008, instanţa a pus în discuţia părţilor lărgirea cadrului procesual prin cererea reconvenţională formulată de S.C. B. S.A. și, apreciind că nu se poate lărgi cadrul procesual în prezenta cauză, a arătat că urmează a se disjunge cererea reconvenţională, fără însă a dispune în acest sens. Această pârâtă nu a mai fost citată niciodată în cauză şi nici nu s-a mai dispus formarea unui nou dosar.

În aceste condiții, hotărârea este lovită de nulitate, întrucât, în mod greşit, s-a procedat la

judecată în lipsa unei părţi care nu a fost citată niciodată, respectiv pârâta S.C. I. S.R.L., indicată de pârâta reclamantă S.C. B. S.A. prin cererea reconvenţională.

Pe fondul cauzei, s-a arătat că reclamanta A. a fost coproprietară indiviză, în cotă de 2/8, împreună cu fiii săi vitregi, E. şi F., asupra imobilului în litigiu, aceasta înstrăinând cota de 2/8 printr-un antecontract, asupra căruia s-a pronunţat instanţa prin sentinţa civilă nr. 4040/2007, constatându-se transmiterea cotei indivize de 2/8 către apelanţi, hotărâre rămasă definitivă şi irevocabilă.

Imobilul a fost moştenit de defunctul soţ al reclamantei, H., de la mătuşa acestuia, J., decedată la 3.03.1962, care, la rândul său, îl avea în proprietate împreună cu defunctul său soţ, N., prin cumpărarea cotelor părţi de la moştenitorii autorului comun al acestora, defunctul O., proprietarul inițial al întregului imobil.

Imobilul a trecut în proprietatea statului în anul 1962, în baza Decretului nr. 111/1951, prin declararea succesiunii vacante.

Prin decizia civilă nr. 246/2003, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, actele de preluare în proprietatea statului au fost anulate, astfel încât imobilul trebuia să reintre în proprietatea moştenitorilor lui H., decedat în anul 1988.

În temeiul Legii nr. 58/1991 şi al Legii nr. 77/1994, au fost vândute 572,4 acţiuni din imobil, dar numai în ceea ce priveşte construcţia denumită sală, nu şi terenul de sub toate construcţiile şi din curte, de către Fondul Proprietăţii de Stat pârâtei Asociaţia B. – Programul Acţiunilor Salariale, conform contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. x/1995.

În baza Legii nr. 112/1995, 2 din cele 4 apartamente au fost vândute de către S.C. B. S.A., în calitate de reprezentant al P.M.B., pârâţilor intimaţi C. și D., cu toate că H.G. nr. 20/1996 şi H.G. nr. 11/1997 interziceau aceste vânzări, imobilul fiind în litigiu înainte de data de 03.04.1997, în condițiile în care, la data de 11.03.1997, H. a depus o acţiune prin care a chemat în judecată reprezentanţii Statului Român pentru anularea certificatului de vacanţă succesorală nr. x/1962 şi, implicit, a deciziilor nr. 1309/1962 şi nr. 53.679/1962. Acțiunea a fost finalizată prin decizia civilă nr. 246/2003, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, titlul statului fiind desfiinţat prin anulare, astfel că titlurile subsecvente sunt nule, respectiv nu mai există.

Apreciază că s-a reţinut greşit că, după decesul numitei J., bunurile acesteia au fost transmise către H. şi A., întrucât real este că transmisiunea s-a făcut către H. şi P., (prima soţie a autorului comun, de care a divorţat în 1961 şi care este mama naturală a lui E. şi F.). P. a renunţat expres la succesiune prin declaraţia nr. 126/1962, iar A. este soţia supravieţuitoare a defunctului H.

S-a reţinut greşit că, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1995, Asociaţia B. – Programul Acţiunilor Salariale a cumpărat un număr de 7636 acţiuni, întrucât corect este 572,4 acţiuni, reprezentând 40% din valoarea imobilului în litigiu.

S-a reţinut greşit că atât contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 3.04.1997 şi actele adiţionale ce privesc pe pârâta reclamantă C., precum şi contractul nr. x din 14.07.2000 şi actele adiţionale ce privesc pe pârâtul D. sunt valabile şi îşi produc efectele, întrucât imobilele respective au fost înstrăinate fără respectarea dispoziţiilor legale – H.G. nr. 20/1996 şi H.G. nr. 11/1997, precum şi art. 18 lit. c din Legea nr. 10/2001, dovada înstrăinării ilegale fiind cererea de chemare în judecată din data de 11.03.1997 a lui H., ce a format obiectul dosarului nr. x/1997, precum şi dovezile de citare din acest dosar.

Greşit s-a reţinut că la 27.06.1996, când s-a înregistrat prezenta acţiune, reclamanta nu îndeplinea cerinţele de admisibilitate a unei acţiuni în revendicare, nemaiavând calitatea de proprietar neposesor al cotei indivize de 2/8 din imobilul în litigiu, cotă ce a fost înstrăinată către intervenienții L. și M. prin sentinţa civilă nr. 4040 din 21.05.2007 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, întrucât transmisiunea drepturilor a avut loc la 21.08.2007, când a rămas definitivă şi irevocabilă această sentinţă.

S-a reţinut greşit că nu s-a făcut dovada soluţionării procedurii prealabile din Legea nr. 10/2001, respectiv a notificării din 10.08.2001, depusă de P. şi fiii acesteia, intervenienţii principali forţaţi E. şi F., deoarece A. nu a depus nici o notificare în baza Legii nr. 10/2001, pentru că a aşteptat să se soluţioneze cererea de chemare în judecată din 11.03.1997, ce avea ca obiect anularea certificatului de vacanţă succesorală nr. x din 7.09.1962, litigiu ce s-a finalizat după data de 14.02.2002, care era ultimul termen când autoarea apelanţilor putea să formuleze şi să depună

notificarea pe Legea nr. 10/2001.

Au arătat apelanții că, în urma disjungerii cererii reconvenţionale formulate de intervenienţii principali forţaţi, s-a format dosarul nr. x/3/2009, soluţionat prin sentinţa civilă nr. 1416 din 5.11.2010, prin care acțiunea a fost respinsă, soluţie rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 288/2002. Prin urmare, în mod greşit, s-a reţinut netemeinicia în integralitate a cererii, deoarece nu s-a făcut dovada respectării principiului specialia generalibus derogant şi nici dovada respectării cerinţelor de formă prevăzute de legea specială.

S-a reţinut greşit valoarea obiectului tranzacţiei din contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1995, însă se apreciază că este o eroare a instanţei cu privire la valoarea obiecţiunilor.

În mod greșit se face referire la „…cererea de intervenţie formulată de E. şi F.”, întrucât aceștia nu au depus nici o cerere de intervenţie în nume propriu, fiind intervenienţi principali forţaţi, în vederea împlinirii principiului unanimităţii.

Greşit s-a reţinut că, prin cererea de intervenţie principală formulată de apelanţi, s-ar fi solicitat cota de 2/8, care face obiectul sentinţei civile nr. 4040/2007, în realitate, intervenienţii principali solicitând o cotă indiviză de 2/8 din întregul imobil, care este una şi aceeaşi cotă de 2/8 cu a autoarei lor, A.

S-a reţinut greşit inadmisibilitatea cererii în revendicare, atât în situaţia în care nu s-a declanşat procedura administrativă, cât şi în situaţia în care această procedură nu este finalizată la data sesizării instanţei, întrucât această excepţie fusese dezlegată de instanţă prin respingerea acesteia ca nefondată.

În concluzie, apelanții au solicitat compararea titlurilor de proprietate ale autorilor părţilor adverse din proces, dându-se câştig de cauză celui mai bine caracterizat, cu atât mai mult cu cât titlul autorului pârâţilor provine de la statul român, titlu care a fost desfiinţat prin decizia civilă nr. 246/2003, astfel încât şi titlurile subsecvente trebuie a fi desfiinţate, conform principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis.

Prin decizia civilă nr. 43/A din 18.02.2013, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondate, apelurile formulate, cu obligarea apelanţilor la plata cheltuielilor de judecată către intimata C.

În ceea ce priveşte situaţia de fapt referitoare la dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului, Curtea a constatat că instanţa de fond a făcut o singură eroare, însă lipsită de relevanţă în contextul cauzei, şi anume a consemnat, în mod greşit, că, după decesul J., prin transmisiune testamentară, bunurile sale s-ar fi transmis nepoţilor, H. şi A. În fapt, potrivit testamentului autentificat sub nr. x/1955, transmisiunea testamentară s-a făcut către H. şi P., care era soţia lui H., la acel moment. De asemenea, la decesul J., intervenit în anul 1962, H. divorţase de P., iar aceasta din urmă renunţase la moştenirea testamentară privind partea sa. A., cea de-a doua soţie a lui H., l-a moştenit pe acesta din urmă, în calitate de soţie supravieţuitoare, alături de E. şi F., în calitate de fii, astfel cum rezultă din certificatul de moştenitor nr. x din 2.12.1998.

Sub acest aspect, Curtea a înlocuit considerentele instanţei de fond cu privire la situaţia dobândirii dreptului de proprietate de către A. şi intervenienţii forţaţi E. şi F.

În ceea ce priveşte faptul că, în mod greşit, s-a reţinut că, la momentul învestirii instanţei,

27.06.2007, A. nu ar mai fi avut calitatea de proprietar neposesor, întrucât cota de 2/8 din imobil s-a transmis abia în 21.08.2007, când sentinţa civilă nr. 4040 din 21.05.2007 a rămas definitivă şi irevocabilă, Curtea a apreciat că este lipsită de relevanţă această menţiune, întrucât, pe de o parte, la data de 21.08.2007, hotărârea a devenit definitivă şi irevocabilă prin neapelare, însă această cotă făcuse obiectul tranzacţiei dintre reclamantă şi intervenienţi, încă din 07.12.2003, printr-un antecontract de vânzare-cumpărare.

Pe de altă parte, cauza a fost soluţionată pe fondul său, prin analiza comparativă a titlurilor de proprietate şi a regulilor de drept intern şi comunitar în materia restituirii proprietăţii, nefiind respinsă, în ceea ce o priveşte pe reclamantă, în temeiul lipsei calităţii procesuale active ori a excepţiei inadmisibilităţii.

În acest context, calitatea de proprietar, invocată de reclamantă prin acţiunea principală, a fost raportată la momentul pronunţării sentinţei, când deja reclamanta, potrivit sentinţei civile menţionate, înstrăinase cota sa de proprietate. Cu toate acestea, instanţa a analizat, pe fond, dreptul de proprietate în întregul său şi în raport de toţi coproprietarii.

De asemenea, lipsite de relevanţă sunt şi susţinerile privind faptul că s-ar fi reţinut, greşit,

că A. ar fi formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, deşi, în realitate, aceasta a fost formulată de P. şi intervenienţii E. şi F.

În fapt, instanţa de fond a reţinut împrejurarea că reclamanta nu a făcut dovada soluţionării procedurii prealabile, fără a face nici o distincţie referitor la titularii notificării în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel încât nu se produce nicio vătămare nici reclamantei şi nici intervenienţilor, cu atât mai mult cu cât reclamanta nici nu a accesat dispoziţiile acestei legi.

În ceea ce priveşte modalitatea de soluţionare a cauzei din perspectiva acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun şi a legilor speciale în materie, Curtea a reţinut că, în mod corect, tribunalul a avut în vedere dispoziţiile deciziei nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi jurisprudenţa C.E.D.O. în materie.

Faţă de considerentele primei instanţe, a arătat, în plus, că, potrivit deciziei în interesul legii, acţiunea în revendicare nu este de plano inadmisibilă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie menţionând că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, fiind posibil ca reclamantul într-o atare acţiune, să se poată prevala, la rândul său, de un „bun”, în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.

Este, însă, necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.

Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice, pe fond, dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare, nu are, la rândul său, un „bun”, în sensul Convenţiei - o hotărâre judecătorească anterioară, prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o „speranţă legitimă” în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect, dacă acţiunea în revendicare împotriva terţului dobânditor de bună-credinţă poate fi admisă, fără despăgubirea terţului la valoarea actuală de circulaţie a imobilului.

În speţă, imobilul în litigiu a intrat în proprietatea statului prin Decizia nr. 1309 din 9.11.1962, emisă de Sfatul Popular al Raionului 23 August, în baza certificatului de vacanţă succesorală nr. x din 7.09.1962 şi a deciziilor subsecvente administrative, nr. 1309/1962 şi nr. 52679/357 din 24.10.1962, ale Secţiunii Financiare a Sfatului Popular al Capitalei.

Prin decizia civilă nr. 246 din 6.02.2003, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta A. şi intervenienţii forţaţi E. şi F., dispunându-se anularea certificatului de vacanţă succesorală nr. x/1962, precum şi a deciziei nr. 1309/1962 şi a deciziei nr. 52679/357 din 24.10.1962 ale Secţiunii Financiare a Sfatului Popular al Capitalei.

În cuprinsul acestei hotărâri judecătoreşti, s-a reţinut că apelanţii reclamanţi sunt în termen să solicite anularea certificatului de vacanţă succesorală, întrucât defunctul H., autorul reclamanţilor, nu fusese citat la Notariat la momentul dezbaterii succesiunii defunctei J. şi a luat cunoştinţă de existenţa testamentului lăsat de defunctă în favoarea sa în preajma Crăciunului anului 1996.

În considerentele acestei decizii, instanţa judecătorească nu face nicio menţiune referitoare la nevalabilitatea titlului statului, singurul aspect asupra căruia s-a pronunţat fiind faptul că certificatul de vacanţă succesorală este anulabil din cauza necitării defunctului H., recunoscându-se doar calitatea de moştenitori a reclamantei şi intervenienţilor forţaţi în succesiunea lui J., prin reprezentarea autorului comun, H.

Consecinţa acestei hotărâri judecătoreşti, pronunţată la 6.02.2003, nu o reprezintă, însă, intrarea în patrimoniul reclamanţilor ori a autorului lor a dreptului de proprietate al autoarei comune, J. Fiind un imobil intrat în proprietatea statului în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989, se supune legislaţiei speciale în materie imobiliară, respectiv Legea nr. 10/2001, deoarece reclamanţii apreciază că titlul prin care statul a dobândit imobilul este unul nevalabil.

În aceste condiţii, reclamanta şi intervenienţii L. și M. nu dovedesc existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să se fi dispus restituirea în natură a imobilului, susceptibilă de executare şi nici a desfiinţării actului de vânzare - cumpărare al intimaţilor, motiv pentru care nu au „un bun”, în condiţiile art.1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului, singura lor „speranţă legitimă” fiind legea specială – Legea nr. 10/2001, care prevedea

posibilitatea dovedirii nevalabilităţii titlului statului, respectiv Decretul nr. 111/1951.

Împrejurarea că s-a constatat inaplicabilitatea normelor de drept comun în prezenta cauză nu reprezintă o ingerinţă asupra dreptului de proprietate, ci este o consecinţă firească a aplicării principiului de drept „specialia generalibus derogant”.

În cauza Atanasiu c. României, Curtea Europeană a interpretat Convenţia şi art.1 din Protocolul nr. 1 în raport cu legislaţia internă, reţinând că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 şi 10/2001, şi, mai ales, a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism anterior pentru a se ajunge fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.

În consecinţă, s-a apreciat că transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art.1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării, (nevalabilitatea titlului statului), se subordonează îndeplinirii de către partea interesată a cerinţelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi.

În acest context, instanţa de fond a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada soluţionării procedurii prealabile administrative.

În jurisprudenţa actuală a instanţei europene, s-a produs o schimbare în raţionamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru c. României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin şi Porţeanu c. României, pe care Curtea Europeană l-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce priveşte conţinutul conceptual al noţiunii de „bun”.

Astfel, în practica anterior conturată, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil, înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, din cauza imposibilităţii exercitării dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra bunurilor lor, vândute de stat unor terţi, care le ocupau în calitate de chiriaşi, privare care, combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piaţă a bunului, era considerată incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art.1 din Protocolul nr.1 (cauza Străin, paragraf 39; cauza Porţeanu, paragraf 35; cauza Andreescu Murăreţ şi alţii c. României – hotărârea din 19 ianuarie 2010, paragraf 20).

Dacă s-ar fi menţinut această practică a Curţii, ar fi trebuit să se aprecieze că recunoaşterea preluării, fără titlu, a imobilului de către stat este suficientă pentru existenţa unui „bun actual” în patrimoniul fostului proprietar.

În prezent, distincţia între dreptul la restituire şi dreptul la despăgubiri se regăseşte tranşant în cauza Atanasiu şi alţii contra României, (hotărârea din 12 octombrie 2010), în care se fixează semnificaţii noi ale noţiunii de „bun”, pe care Curtea le-a uzitat, în mod constant, în jurisprudenţa sa.

Astfel, în această hotărâre, se arată că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat, în prealabil, o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus, expres, în sensul restituirii bunului (par. 140 şi 143).

În cauză, decizia civilă nr. 246/2003 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă şi

sentinţa civilă nr. 4040/2007 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti nu au dispus, în mod irevocabil, restituirea bunului, niciuna dintre aceste hotărâri neavând caracterul executoriu, care să atragă calitatea de „bun”, definit astfel de către jurisprudenţa C.E.D.O.

În caz contrar, simpla constatare, pe cale judecătorească, a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (par. 141, 142 şi 143).

Diferenţa esenţială de abordare în cauza Atanasiu, faţă de practica anterioară, a cerinţei din art.1 din Protocolul nr.1, referitoare la existenţa „bunului” în patrimoniul reclamantei, produce consecinţe asupra evaluării cerinţei – premisă a admiterii cererii în revendicare imobiliară.

Aşadar, proprietarul care nu deţine un „bun actual” nu poate obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială.

Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii pilot, din perspectiva procedurii declanşate în vederea schimbării esenţiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauza pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

Aşa fiind, urmare a hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţate în cauza Atanasiu, circumstanţele factuale de natura celor din speţă nu permit recunoaşterea unui drept la restituire, dat fiind faptul că apelanţii nu beneficiază de o hotărâre definitivă şi irevocabilă prin care s-a recunoscut dreptul acestora la restituirea imobilului din Bucureşti.

Din această cauză, analiza comparativă a celor două titluri de proprietate trebuie făcută prin prisma jurisprudenţei europene, criteriile de preferabilitate fiind determinate de statuările europene, obligatorii pentru autorităţile naţionale. Prin urmare, chiar aplicându-se direct Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, apelanţii nu au un „bun”, în sensul art.1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, considerentele redate fiind comune atât apelului formulat de intervenienţii L. şi M., cât şi apelului formulat de reclamanta A.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanta A. şi intervenientul L., criticând-o pentru următoarele motive comune:

Aşa cum rezultă din actele depuse, cererea de chemare în judecată iniţială a fost introdusă în anul 1997, deci înainte de apariţia legii speciale, nr. 10/2001, iar scopul acţiunii era anularea vacanţei succesorale, care, de altfel, s-a dispus prin decizia nr. 246/2003.

Ca o consecinţă, în anul 2004, a fost eliberat certificatul de moştenitor nr. x/2004, prin care s-a constatat că A., E. şi F. au un drept de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti.

Având la dosar aceste documente, instanţa trebuia să aibă în vedere consecinţele existenţei actelor respective, care, prin ele însele, constată anumite drepturi ale succesorilor.

Astfel, certificatul de moştenitor este un mijloc de însezinare, un instrument probator, prin care nu se conferă calitatea de moştenitor, ci se constată această calitate. Este adevărat că, prin el însuşi, certificatul de moştenitor nu constituie un titlu de proprietate, însă, în cazul recurenţilor, la dosar, existau actele de proprietate ale autorului lor, care, împreuna cu certificatul de moştenitor, făceau dovada drepturilor părţilor.

În această calitate, recurenţii sunt beneficiarii legii în virtutea căreia anumiţi moştenitori (cei sezinari) au posesiunea de drept a bunurilor succesorale, de la data deschiderii succesiunii. Termenul de „posesiune” are un înţeles special; a avea posesiunea înseamnă a avea exerciţiul drepturilor şi acţiunilor aferente bunurilor succesorale.

În virtutea acestor dispoziţii, singura acţiune posibilă pe care o puteau introduce era acţiunea în revendicare, mai ales că situaţia imobilului nu se circumscrie dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 10/2001.

Art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001 nu trebuie să fie interpretat literal, ci restrictiv, neputând fi luate în considerare şi ipotezele în care încălcarea unei dispoziţii legale nu conturează aplicarea, în situaţii juridice identice, a unui tratament diferit, mai favorabil statului, în raport de alte subiecte de drept, fiind exclusă ideea de abuz din partea acestuia, ca raţiune a adoptării actului normativ în discuţie, după cum rezultă chiar din titulatura sa.

În speţă, necitarea unui succesibil de către notarul de stat, fără a se dovedi sau, cel puţin, a exista indicii că aceasta a constituit o măsură în cadrul politicii generale de etatizare, de transfer al proprietăţii private în proprietatea statului, din hotărârea judecătorească amintită, rezultând că testamentul i-a fost ascuns lui H. de fosta sa soţie, P., constituie o încălcare a legii, întâlnită şi în raporturile dintre particulari şi nu justifică aplicarea unui regim juridic derogatoriu de la dreptul comun, reprezentat de acţiunea în anularea certificatului de moştenitor, urmată de petiţia de ereditate.

În condiţiile în care recurenţii deţin un certificat de moştenitor, nu era necesară pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti de punere în posesie, calitatea lor de proprietari, menţinându-se de la data preluării.

Mai mult, prin anularea vacanţei succesorale, titlul statului a fost desfiinţat şi, ca atare, în lipsa acestuia, nu aveau de ce să mai solicite unei instituţii publice restituirea unui bun pentru care aceasta nu mai avea titlu.

Intimatele S.C. B. S.A., Asociaţia Programul Acţiunilor Salariaţilor şi C. au depus întâmpinare, solicitând respingerea recursurilor ca nefondate. Totodată, C. a invocat şi excepţia nulităţii recursurilor pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele prevăzute de art.304 C.proc.civ.

În temeiul art. 305 C.proc.civ., Înalta Curte a încuviinţat recurentei reclamante A. depunerea la dosar a deciziei civile nr. 1046 din 28.02.2013 a Î.C.C.J., în susţinerea criticii referitoare la inaplicabilitatea, în speţă, a legii speciale.

Prin decizia civilă nr. 4630 din 21.10.2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, au fost admise recursurile declarate de reclamanta A. şi de intervenientul L., iar decizia civilă nr. 43/A din 18.02.2013 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a fost casată, cu consecința trimiterii cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reținut că, în dosarul primei instanţe, E. şi F., introduşi în cauză pe calea intervenţiei forţate, formulată de reclamanta A., au depus întâmpinare la acţiunea principală, în revendicare, susţinând că nu îşi însuşesc cererea de chemare în judecată, deoarece imobilul este supus dispoziţiilor legii speciale, nr. 10/2001, sens în care au solicitat şi respingerea acţiunii.

Totodată, au formulat cerere reconvenţională, prin care au pretins obligarea Municipiului Bucureşti, reprezentat de Primarul General, să se pronunţe, prin decizie sau dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură sau în echivalent a imobilului, conform art. 4 alin. (4) şi art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Au arătat că dispoziţia ce urmează a se pronunţa de Municipiul Bucureşti trebuie să-i vizeze doar pe ei, întrucât reclamanta A. nu a formulat notificare în temeiul legii speciale şi, ca atare, este decăzută din dreptul la măsuri reparatorii.

Cererea reconvenţională menţionată a fost disjunsă din dosarul iniţial, fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a V-a civilă, sub nr. x/3/2009.

Prin sentinţa civilă nr. 1416 din 5.11.2010 a aceleiaşi instanţe, s-a respins cererea formulată de E. şi F., ca neîntemeiată, reţinându-se că imobilul a trecut în proprietatea statului în baza certificatului de vacanţă succesorală nr. x/1962 şi a deciziei nr. 53679/357 din 24.10.1962, acte desfiinţate prin decizia nr. 246/A din 6.02.2003 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, rămasă irevocabilă. Modalitatea de trecere a imobilului în proprietatea statului, urmare a vacanţei succesorale, nu se circumscrie ipotezelor avute în vedere de dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 10/2001, nefiind o „preluare abuzivă”, în sensul textului evocat.

Hotărârea primei instanţe a fost confirmată, sub aspectul soluţiei pronunţate asupra cererii formulate de E. şi F., prin decizia nr. 288/A din 5.07.2012 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin care s-a respins apelul declarat de apelanţii reclamanţi menţionaţi şi prin decizia nr. 1046 din 28.02.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă, conform căreia s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de aceleaşi părţi împotriva hotărârii instanţei de apel.

Potrivit deciziei instanţei de recurs enunţate mai sus, s-a reţinut că, în speţă, imobilul a trecut în proprietatea statului în temeiul unei proceduri succesorale, finalizată cu emiterea unui certificat de vacanţă succesorală, care, în sine, nu are caracter abuziv. Drepturile statului asupra moştenirii vacante nu au fost instituite printr-o legislaţie emanată de la regimul comunist, în scopul înlăturării proprietăţii private, ci au fost reglementate prin dispoziţiile Codului civil de la 1864 şi se regăsesc şi în noul Cod civil.

Dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, referitoare la condiţiile în care titlul

statului trebuie considerat a fi valabil, au fost înlăturare de Înalta Curte, determinat de împrejurarea că nu orice desfiinţare a titlului statului, (în speţă, s-a reţinut că titlul este nevalabil, ca urmare a anulării certificatului de vacanţă succesorală, prin hotărâre judecătorească rămasă irevocabilă), atrage aplicabilitatea Legii nr. 10/2001, act normativ care are în vedere doar modalităţile abuzive de preluare.

A concluzionat instanţa de recurs că imobilul în litigiu nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001 şi, ca atare, reclamanţii nu pot utiliza calea derogatorie prevăzută de această lege, în scopul redobândirii imobilului, în proprietate şi posesie, sau obţinerii altor despăgubiri. Efectele anulării certificatului de vacanţă succesorală vor putea fi valorificate pe calea dreptului comun, instanţa de recurs făcând referire la acţiunea în revendicare ce formează obiectul dosarului de faţă, din care s-a disjuns cererea formulată de E. şi F.

Cum, în cererea disjunsă din prezentul dosar, s-a stabilit că imobilul din prezentul litigiu nu face obiectul Legii nr. 10/2001 şi că pretenţiile moştenitorilor foştilor proprietari, privind redobândirea bunului în deplină proprietate şi posesie, pot fi valorificate doar în temeiul acţiunii în revendicare de drept comun, raportat la caracterul irevocabil al hotărârilor judecătoreşti sus-menţionate şi la puterea de lucru judecat de care se bucură aceste hotărâri, în condiţiile art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 alin. 2 C.civ., asupra problemei de drept dezlegate, esenţială în soluţionarea recursurilor de faţă, Înalta Curte a constatat că, în mod nelegal, Curtea de Apel, prin decizia recurată, a soluţionat cauza în raport de incidenţa legii speciale de reparaţie, de decizia în interesul legii nr. 33/2008 şi de jurisprudenţa actuală a Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Atanasiu și alții c. României).

Legea nr. 10/2001 nu este incidentă în speţă, după cum s-a stabilit anterior, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, care nu mai poate fi combătută sub acest aspect în dosarul de faţă, iar decizia în interesul legii evocată, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene în cauza Atanasiu sunt nerelevante, deoarece stabilesc criterii de soluţionare a pretenţiilor formulate de foştii proprietari sau de moştenitorii lor în cazul imobilelor preluate abuziv, în regimul politic trecut şi, în cazul în care există un concurs între legea specială și dreptul comun şi, eventual, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi protocoalele adiţionale, ceea ce, pentru argumentele deja arătate, nu este cazul.

Pentru aceste considerente, cauza a fost trimisă spre rejudecare pentru ca instanța de apel să soluționeze litigiul în temeiul și în condițiile dreptului comun, art.480 C.civ.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, Secția a III-a civilă, iar, prin decizia civilă nr. 50/A din 06.02.2015, apelurile au fost respinse ca nefondate.

A reținut instanța de apel că dispoziţiile obligatorii în caz de casare cu trimitere de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României fac trimitere la soluţionarea cauzei numai sub aspectul soluţionării litigiului în temeiul şi în condiţiile dreptului comun, şi anume cu referire la art.480 C.civ. (ce reglementează proprietatea).

Prin sentinţa civilă nr. 4040 din 21.05.2007, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis o cerere care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare a cotei de 2/8 din imobil, în contradictoriu cu A., rămasă irevocabilă prin neapelare.

Or, A. formulează cerere de revendicare, în baza art. 480 C.civ., pentru întregul imobil, deși nu mai era proprietar neposesor nici asupra cotei sale de drept, de 2/8.

Aşa fiind, corect instanţa de fond a respins cererea de revendicare formulată de A.

În aplicarea art. 274 C.proc.civ., s-a dispus obligarea intimaţilor pârâţi la plata sumei de 1.100 lei cheltuieli de judecată în apel către C.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanta A. și intervenienții L. și M., ambele recursuri fiind întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C.proc.civ.

Prin decizia nr. 320 din 16.02.2016, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. și a admis recursul declarat de intervenienții L. și M., a casat în parte decizia recurată și a trimis cauza la aceeași instanță, pentru rejudecarea apelului declarat de intervenienții L. și M.

În ceea ce privește recursul declarat de reclamantă, Înalta Curte a constatat că singurele critici ce se pot circumscrie fazei procesuale a recursului, cu aplicarea art. 299 alin. (1) coroborat cu art. 302 alin. (1) C.proc.civ., sunt acelea care vizează calitatea de proprietar neposesor al imobilului, calitate necesară într-o acțiune în revendicare. Criticile vizând fondul cauzei nu pot constitui obiectul controlului judiciar, în condițiile în care instanța de apel nu a făcut o cercetare a fondului cauzei, iar în ceea ce privește situația procesuală a intervenienților și soluționarea apelului declarat de aceștia, recurenta nu are interes în formularea motivului de recurs.

S-a reținut că reclamanta-recurentă nu contestă, prin cererea de recurs, considerentul reținut de instanța de apel în justificarea modului de soluționare a apelului său, referitor la transmiterea proprietății asupra imobilului către intervenienții-recurenți, însă aceasta se prevalează de calitatea de proprietar, la data formulării acțiunii, generată de caracterul nedefinitiv al hotărârii judecătorești care a confirmat înstrăinarea bunului, apărare ce nu poate fi primită, întrucât calitatea reclamantului în cadrul unei acțiuni în revendicare este necesar a fi menținută pe tot parcursul derulării litigiului, concretizându-se și în soluționarea acțiunii, când acesta este beneficiarul măsurilor dispuse de instanța de judecată.

În ceea ce privește recursul declarat de intervenienții L. și M., s-a constatat că, prin decizia de apel, s-a respins și apelul declarat de aceștia împotriva sentinței primei instanțe, însă, în considerente, se regăsesc argumentele avute în vedere în soluționarea celuilalt apel, formulat de reclamanta A., fiind, astfel, încălcat dreptul intervenienților la un proces echitabil, garantat de art.

6 paragraf 1 din Convenția europeană.

Urmare a deciziei civile nr. 43/A din 18.02.2013, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă, recurată numai sub aspectul modalității de soluționare a acțiunii în revendicare, a deciziei civile nr. 4630 din 21.10.2013, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a trimis cauza spre rejudecare pentru ca instanța de apel să soluționeze litigiul în temeiul și în condițiile dreptului comun, art.480 C.civ. și a deciziei nr. 320 din 16.02.2016, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului declarat de intervenienții L. și M., deoarece, în considerentele deciziei pronunțate în prima rejudecare, nu se regăsește analiza temeiurilor și argumentelor invocate de aceștia, în conformitate cu prevederile art. 315 C.proc.civ., instanța de apel va proceda la compararea titlului de proprietate deținut de intervenienții L. și M. cu cele opuse de intimații pârâți C., D., S.C. B. S.A., Asociația B. Programul Acţiunilor Salariaţilor și Municipiul București.

Prin decizia nr. 67 A din 27.01.2017, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul declarat de intervenienții în interes propriu L. și M. împotriva sentinţei civile nr. 566/2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi C., D., Municipiul Bucureşti prin Primarul General, S.C. B. S.A., Asociaţia B. Programul Acţiunilor Salariaţilor şi cu intimaţii-intervenienţi G., E. şi F.

A schimbat în parte sentința și, în consecință, a admis, în parte, cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienții L. și M.

A obligat pârâtul Municipiul București să lase intervenienților în deplină proprietate și posesie cota de 2/8 din părțile neînstrăinate ale imobilului, respectiv cota de 2/8 din Corpul A (C1) – suprafață construită de 151 mp; din corpul C5 (magazie) – suprafață construită 29 mp și din suprafața de 103,1 mp teren liber de construcții, identificate în planul de situație – anexa nr.1 la raportul de expertiză întocmit de expert X.

A menținut dispozițiile sentinței apelate cu privire la respingerea cererii de intervenție în interes propriu față de pârâții S.C. B. S.A., Asociația B. PAS, C. și D., precum și în privința modalității de soluționare a cererii reconvenționale formulate de pârâta reclamantă C., a cererii de intervenție principală formulată de intervenienții E. și F. și a cererilor de intervenție accesorie formulate de intervenienții L., (în favoarea reclamantei A.), și G.

A obligat apelanții intervenienți L. și M., în solidar, să plătească statului suma de 5.168 lei, reprezentând taxa judiciară de timbru datorată pentru judecata la fond; pârâtul Municipiul București să plătească apelanților intervenienți L. și M. cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat în apel, în sumă de 200 lei și ¼ din taxa judiciară de timbru rămasă în sarcina apelanților după reducere, în sumă de 323 lei; pârâtul Municipiul București să plătească statului suma de 323 lei, reprezentând ¼ din suma datorată cu titlu de taxă judiciară de timbru în apel, pentru care s-a admis cererea apelanților de ajutor public judiciar ; apelanții intervenienți L. și M., în solidar, să plătească intimatei pârâte C. cheltuieli de judecată în sumă de 4395 lei și intimatei pârâte S.C. B. S.A. cheltuieli de judecată în sumă de 3.500 lei.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele:

Având succes în acțiunea de anulare a certificatului de succesiune vacantă nr. x din 07.09.1962 și a celor două decizii din octombrie 1962, de preluare a imobilului în proprietatea statului și în administrarea I.A.L. Raion 23 August, moștenitorii defunctului H., la rândul său moștenitor al defunctei J., au redevenit proprietarii de drept ai imobilului, în cote de 2/8 pentru A. și de 6/8 pentru intervenienții E. și F. Calitatea de moștenitor, compunerea masei succesorale și cotele de drept succesoral au fost stabilite prin certificatul de legatar nr. x din 23.02.2004.

În perioada cuprinsă între octombrie 1962, când imobilul a intrat în patrimoniul statului și octombrie 2003, când a rămas irevocabilă decizia civilă nr. 246/A din 06.02.2003, pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă, prin care titlul statului a fost anulat, cu privire la imobilul succesoral, s-au încheiat mai multe acte juridice de înstrăinare, parte din acesta fiind în prezent proprietatea intimaților pârâți.

Din coroborarea înscrisurilor depuse de părți, cu cele comunicate de Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară și cu concluziile celor două expertize, (topo și construcții), dispuse în cauză, rezultă următoarea situație juridică a imobilului, compus din teren în suprafață de 717 mp, (din măsurători), și construcții:

- Corpul de construcție identificat drept Corp A (C1), în suprafață construită de 151 mp, este închiriat către numiții R. și S.; conform fișei suprafeței locative – anexă la contractele de închiriere, R. are în folosință comună și o suprafață de 65,50 m.p. din curtea imobilului, iar S. o suprafață de 52,50 m.p.;

- Corpul de construcție identificat drept Corp B (C2) și o suprafață de teren de 125,85 m.p. în indiviziune, din care 94 m.p. reprezintă suprafața construită, sunt în proprietatea intimatei pârâte C., dobândite în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 03.04.1997, completat prin actele adiționale din 15.04.2003 și din 30.09.2004. Expertiza a evidențiat că o parte din construcția veche a fost demolată și s-au adăugat construcții noi, fiind demolată (autodemolată, conform constatărilor expertului Y.) și magazia din zid ce a făcut obiectul actului adițional nr. x/2003. Formalitățile de publicitate imobiliară s-au realizat inițial prin transcrierea contractului în registrul de transcripțiuni și inscripțiuni, sub nr. 9325 din 19.06.1998 și prin intabularea dreptului de proprietate la data de 15.02.2005;

- Corpul de construcție identificat drept Corp C (C3), în suprafață construită de 75 m.p., este în proprietatea intimatului pârât D., fiind dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 14.07.2000, modificat prin actul adițional din 14.05.2003. Dreptul de proprietate a fost întabulat la data de 15.04.2004, întinderea suprafeței de teren fiind de 74,60 mp, aflat în indiviziune;

- Corpul de construcție identificat drept Corp D (C4) și o suprafață de teren de 233,95 m.p., aflat în indiviziune, din care 180 mp reprezintă suprafața construită, sunt în proprietatea S.C. B. S.A. și a Asociației PAS B., în baza art. 20 din Legea nr. 15/1991 și a contractului de vânzare-cumpărare acțiuni nr. x/1995, încheiat cu FPS. În prezentul dosar, nu s-a depus un extras de carte funciară și nici documentația cadastrală, ci numai fișa corpului de proprietate, din care rezultă că suprafața de teren este de 233,95 mp, iar suprafața construită este de 167,02 m.p. Însă, conform celor reținute în decizia civilă nr. 288/A din 05.07.2012, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă, documentația cadastrală a fost transmisă de OCPI în dosarul nr. x/3/2009, ce a avut ca obiect cererea, disjunsă, formulată de intervenienții E. și F., instanța reținând că intabularea dreptului de proprietate asupra construcției în suprafață de 167,02 m.p. și asupra unei suprafețe de teren de 233,95 m.p., în cotă indiviză, s-a realizat în baza încheierii nr. 14024 din 13.11.2004. De altfel, unul dintre capetele de cerere îl constituie radierea dreptului de proprietate al SC B. SA din cartea funciară nr. x90, îndeplinirea formalităților de publicitate fiind, astfel, recunoscută de către apelanți. Anterior intabulării, dreptul de proprietate al SC B. a fost transcris în registrul de transcripțiuni și inscripțiuni sub nr. 10789 din 24.06.1999;

- Corpul identificat drept C5 – magazie, în suprafață construită de 29 m.p., utilizată, conform constatărilor expertului construcții, parțial drept garaj și parțial drept curte interioară; expertul presupune că a fost construită de către ICRAL, în anul 1979;

- O suprafață de teren liberă de construcții de 188 m.p. care, conform planului de situație – anexa nr. 1 la expertiza topo include și o suprafața de 4,61m x 5,54m teren aferent unei construcții demolate.

După cum arată intimații pârâți, efectele celor trei înstrăinări consimțite de stat se

analizează conform „teoriei proprietarului aparent”, (în speță a moștenitorului aparent), remediu adus în practica judiciară, urmată de doctrină, principiilor consacrate în materie: nemo plus iuris alium transfere potest și resoluto dantis resolvitur ius accipientis.

În lumina acestei teorii, bazată pe regula error comunis facit ius, actele de dispoziție privitoare la imobilele unei succesiuni sunt considerate valabile dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:

1. actul juridic de înstrăinare să fie un act cu titlu particular și nu o cesiune de drepturi succesorale, întrucât acestea din urmă au un caracter universal sau cu titlu universal, cesionarul aflându-se exact în situația moștenitorului aparent, supus pericolului de a fi evins;

2. actul juridic să aibă caracter oneros.

3. posesia utilă a transmiţătorului în momentul încheierii actului translativ şi existența titlului proprietarului aparent, (elementele materiale ale aparenţei);

4. eroarea comună şi invincibilă cu privire la calitatea de proprietar a transmiţătorului, (elementul psihologic al aparenţei), şi buna-credinţă a dobânditorului care, în momentul cumpărării, să fi crezut că a contractat cu adevăratul proprietar.

În doctrină, s-a arătat că, în domeniul teoriei aparenței, atunci când eroarea scuzabilă individuală este unită cu eroarea comună, efectele bunei-credinţe sunt mult mai întinse. Buna-credinţă nu are doar un efect limitat, în sensul de a paraliza acţiunea în revendicare sau pe cea în anulare, dar efectele ei merg atât de departe, încât ea acoperă în totalitate lipsa dreptului însuşi, prin validarea definitivă a actului nul sau a situaţiei juridice. Astfel, dacă un terţ de bună-credinţă încheie un act cu persoana ce se pretinde şi este cunoscută de toată lumea ca fiind titularul dreptului, actul respectiv este declarat valabil şi opus cu succes titularului adevărat. În această situaţie, eroarea comună este creatoarea unui drept (error communis facit ius).

După cum s-a arătat deja, toate cele trei acte de înstrăinare sunt contracte de vânzare-cumpărare încheiate de stat, dobânditor al imobilului, în baza certificatului de succesiune vacantă nr. x din07.09.1962, iar posesia exercitată a fost una utilă, la momentul încheierii fiecăruia dintre cele trei acte de vânzare-cumpărare, cu persoane care aveau în folosință suprafețele pe care le-au cumpărat.

Este adevărat că, în anul 1997, H. a contestat calitatea de moștenitor a statului, arătând că fosta sa soție, renunțător la moștenirea lui J., i-a ascuns testamentul prin care îl instituia legatar, însă cererea de repunere în termenul de dezbatere a succesiunii defunctei J. și de anulare a certificatului de vacanță succesorală și a deciziilor administrative de preluare, emise în baza acestuia, a fost admisă prin decizia civilă nr. 246/A din 06.02.2003, pronunțată de Tribunalul București, definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 2113 din 14.10.2003, pronunțată de Curtea de Apel București.

Prin urmare, așa cum înșiși apelanții arată, titlul de moștenitor al statului s-a desființat la data de 14.10.2003, ulterior încheierii actelor de înstrăinare. Singurul act perfectat după 14.10.2003 este actul adițional din 30.09.2004, care a avut ca obiect completarea adresei poștale a apartamentului cumpărat de intimata C. în anul 2000. Așa fiind, eroarea „comună și invincibilă” cu privire la calitatea statului de proprietar al imobilului intrat în patrimoniul său, în temeiul art. 680 C.civ., a încetat, cel mai devreme, la data de 6.02.2003, (când a fost admis apelul împotriva sentinței civile nr. 7360 din 05.07.2000, prin care acțiunea a fost respinsă de instanța de fond).

Cât privește buna-credinţă a dobânditorilor, la momentul încheierii contractelor, relevante sunt susținerile intimaților E. și F., care, în întâmpinarea la cererea de intervenție forțată, formulată de reclamanta A., arată: „La data încheierii actelor în baza Legii nr.112/1995, pârâții au fost cumpărători de bună credință, nu exista nicio notificare formulată de nimeni pentru restituirea imobilului în anul 1995, întrucât primul act făcut de autorul nostru, H., în vederea repunerii în termenul de acceptare a succesiunii a fost făcut în anul 1997, ocazie cu care a aflat de existența testamentului. Cu atât mai mult pentru contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. x din 02.08.1995, transcris sub nr. 10789/1999, nr. cadastral x01 CF x49, prin încheierea nr. 14024 din 13.09.2004, actul fiind încheiat cu mult înainte de a afla autorul nostru de existența moștenirii vacante, deci cumpărătorii au fost de bună credință la data încheierii actului, iar actul a fost făcut

cu respectarea legii.”

Situația de fapt prezentată de doi dintre coproprietari exclude orice culpă sau îndoială ce ar putea fi imputabilă cumpărătorilor, astfel că, fiind făcută dovada elementelor conexe pe temeiul cărora funcţionează teoria proprietății aparente, urmează a fi acordată preferință titlurilor de proprietate deținute de intimații pârâți C., D., S.C. B. S.A. și Asociația P.A.S. B. S.A., cu consecința respingerii acțiunii în revendicare îndreptată împotriva acestora.

Nu aceeași este situația în privința Municipiului București, întrucât, odată desființat titlul statului, acesta nu justifică nici un drept asupra părții de imobil pe care încă o administrează, astfel că acțiunea în revendicare îndreptată împotriva acestui pârât este întemeiată, în limita cotei de 2/8 din dreptul de proprietate, dobândită de apelanții intervenienți de la A. În consecință, se va dispune obligarea Municipiului București să lase intervenienților în deplină proprietate și posesie cota de 2/8 din părțile neînstrăinate ale imobilului.

Dată fiind modalitatea de soluționare a prezentului apel, în conformitate cu prevederile art. 274 alin. (1) și alin. 2 și art. 276 C.proc.civ., văzând și prevederile art. 20 alin. 5 din Legea nr. 146/1997, precum și pe cele ale art. 18 și art. 19 alin. (1) din OUG nr. 51/2008, cheltuielile de judecată urmează a fi stabilite în sarcina apelanților intervenienți și a intimatului Municipiul București, astfel:

- în temeiul art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, apelanții intervenienți datorează plata

taxei judiciare de timbru ocazionate de judecata la fond, în cuantum de 5.168 lei, taxa fiind stabilită prin încheierea de la 4.11.2016, în raport de valoarea de circulație a părții de imobil revendicată, necontestată;

- în temeiul art. 276 C.proc.civ., întrucât acțiunea în revendicare a fost admisă numai împotriva unuia dintre cei patru pârâți chemați în judecată, Curtea a apreciat că Municipiul București datorează apelanților intervenienți ¼ din cuantumul taxei judiciare de timbru pe care aceștia au achitat-o, respectiv 323 lei, (1/4 din 1292 lei, taxă timbru redusă la jumătate prin admiterea cererii de ajutor public judiciar);

- în temeiul art. 18 din OUG nr. 51/2008, Municipiul București va plăti către stat aceeași sumă, de 323 lei, reprezentând ¼ din taxa judiciară de timbru pentru care s-a admis cererea apelanților de ajutor public judiciar, diferența de 969 lei rămânând în sarcina statului, conform art. 19 alin.1 din OUG nr. 51/2008;

- Municipiul București datorează apelanților L. și M. onorariu de avocat în sumă de 200 lei, conform chitanței emise de Cabinet Individual de avocat X., singurele cheltuieli dovedite, în condițiile în care la fond, deși inițial le-au solicitat, nu le-au dovedit, iar în concluziile scrise au precizat expres că nu solicită cheltuieli de judecată;

- apelanții intervenienți L. și M. datorează intimatei C. suma de 4395 lei, din care 95 lei reprezintă cheltuieli de xeroxare, iar 4300 lei reprezintă onorariu de avocat achitat în apel, în cele trei etape ale judecății, Curtea apreciind că suma corespunde mizei litigiului și muncii depuse de avocat pe parcursul celor trei cicluri procesuale;

- apelanții intervenienți L. și M. datorează intimatei S.C. B. S.A. suma de 3500 lei, reprezentând onorariu de avocat, achitat în apel, în cele trei etape ale judecății, sumă care corespunde mizei litigiului și muncii depuse de avocat pe parcursul celor trei cicluri procesuale.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs Municipiul Bucureşti şi intervenienţii L. şi M.

Recurentul-pârât Municipiul Bucureşti a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei instanţei de apel, în sensul respingerii apelului intervenienților în interes propriu L. şi M., ca nefondat şi menţinerii sentinţei civile nr. 566/2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe art. 304 C.proc.civ., recurentul a invocat faptul că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, întrucât instanţa de judecată, în mod eronat, a admis apelul apelanţilor intervenienți în interes propriu L. şi M., bazându-se pe decizia civilă nr. 246/A din 06.02.2003, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, prin care titlul statului - certificatul de succesiune vacantă nr. x din 07.09.1962 - a fost anulat, iar moştenitorii defunctului H., moştenitor al defunctei J., ar fi redevenit proprietar de drept al imobilului (în cote de 2/8 şi 6/8).

Or, trebuie menţionat faptul incontestabil, reţinut şi de către instanţa de apel, că, în a doua decizie de casare, pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat în sensul încălcării dreptului intervenienților la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fără a se statua, însă, asupra modului de soluţionare a acţiunii în revendicare a acestora.

Însă, în speţa de faţă, apelanţii intervenienți nu au făcut dovada că deţin un bun actual, în

sensul Convenţiei, pentru a se da preferabilitate titlului lor în cadrul unei acţiuni în revendicare, simplul fapt că au obţinut în instanţă anularea certificatului de vacanţă succesorală nr. 134/07.09.1962, în condiţiile în care nu s-a pronunţat o hotărâre judecătorească prin care să se dispună lăsarea în deplină proprietate a imobilului litigios sau a unei cote din imobil, neputând conduce la concluzia preferabilității titlului de proprietate al apelanţilor intervenienți, conform celor statuate în cauza Atanasiu c. României.

Chiar dacă motivarea instanţei de apel, strict pe acţiunea în revendicare, în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, este destul de concisă, raţionamentul instanţei este esențialmente nelegal, în condiţiile în care nu se analizează în speţă existenţa sau inexistenţa unui bun actual în favoarea apelanţilor intervenienți în interes propriu, pentru ca acţiunea lor în revendicare să fie considerată întemeiată şi să se acorde preferabilitate titlului lor de proprietate.

Recurenţii-intervenienţi L. şi M. au solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate, schimbarea în tot a sentinţei, iar, pe fond, admiterea în totalitate a cererii lor de intervenţie în interes propriu.

Principala critică vizează soluţia instanţei din fond, sub aspectul respingerii cererii de

revendicare în ceea ce priveşte cota de 2/8 din spaţiile ocupate de către C., D., S.C. B. S.A. şi Asociaţia B. PAS, precum şi sub aspectul obligării la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenții intervenienți reiterează modul de dobândire al imobilului și soluțiile pronunțate anterior vizând imobilul în litigiu, pe care instanța de recurs nu apreciază necesar să le mai expună.

În ceea ce priveşte obligarea lui S.C. B. S.A. şi Asociaţia B. Programul Acţiunilor Salariaţilor să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie cota de 2/8 din hala de producţie, recurenții intervenienţi au arătat că, în prezent, sunt în posesia halei de producţie, pentru care achită şi impozitul aferent la circa financiară, iar S.C. B. S.A. şi Asociaţia B. Programul Acţiunilor Salariaţilor le opune contractul de vânzare - cumpărare de acţiuni nr. 430/1995, potrivit căruia Asociaţia B. Programul Acţiunilor Salariaţilor a preluat 40% din capitalul social al lui S.C. B. S.A., astfel încât statul, prin S.C. B. S.A., deţine în continuare 60% din capitalul social, capital social exprimat prin valoarea imobilelor trecute în lista anexă a contractului, printre care şi imobilul din str. Zidurilor nr. 40. Asociaţia B. Programul Acţiunilor Salariaţilor nu deţine imobilul în discuţie, ci doar este proprietara unor acţiuni a căror valoare este exprimată şi prin valoarea imobilului, astfel că aceasta nu are un drept de proprietate, ci doar un drept de creanţă.

Instanţa de apel a omis să se pronunţe și nu a analizat cele susţinute de recurenţi sub aspectul valabilităţii titlului deţinut de către S.C. B. S.A. şi Asociaţia B. Programul Acţiunilor Salariaţilor.

Chiar şi în situaţia în care pârâţii ar opune un titlu valabil, plecând de la distincţia netă între titluri, ca act juridic invocat drept mod de dobândire a dreptului pus în discuţie, şi dreptul propriu - zis, nu există nicio contradicţie între situaţia menţinerii titlului invocat de pârâţi şi constatarea că aceştia nu au, totuşi, niciun drept de proprietate asupra imobilului, deşi actul juridic încheiat cu privire la imobil nu a fost desfiinţat.

Astfel, în cazul în care înstrăinarea unui bun se face între un vânzător care nu este proprietarul bunului, (statul) şi un terţ în calitate de cumpărător, (pârâţii), bunul respectiv nu iese din patrimoniul adevăratului proprietar, care rămâne liber să dispună de dreptul său. Rezultă că titlul lor de proprietate este preferabil titlului pârâţilor, deoarece sunt dobânditori ai dreptului de proprietate de la adevăraţii proprietari, pe când intimaţii au dobândit de la un neproprietar - statul român, prin metodele de privatizare, fără a achita vreun preț.

Recurenţii - intervenienţi au învederat că, în cauze similare, Curtea Europeană a apreciat că foştii proprietari au asupra acestor imobile, preluate fără titlu, un drept patrimonial care se analizează ca un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, făcând o analiză globală a diferitelor interese aflate în joc şi acordând atenţie faptului că dispozițiile Convenției au drept scop apărarea drepturilor concrete şi efective.

Astfel, respingerea acţiunii în revendicare ar conduce la încălcarea dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, recurenţii fiind lipsiți de proprietatea lor, fără justificarea unei cauze de utilitate publică şi fără a putea obţine o despăgubire la nivelul valorii de piaţă a bunului.

Nu are importanţă, în cadrul comparării titlurilor de proprietate deţinute de părţi, care

provin de la autori diferiţi, faptul că titlurile pârâţilor au fost încheiate cu respectarea unor dispoziţii legale, că nu au fost contestate sau că dobânditorii ar fi fost de bună-credinţă la dobândirea bunului.

Cu privire la obligarea recurenților intervenienți la plata cheltuielilor de judecată, aceștia au considerat că a fost dispusă în mod greşit, în situaţia în care apelul declarat de ei a fost admis.

În acest sens, pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, trebuie să fie obligat la plata tuturor cheltuielilor de judecată, având în vedere că acesta este cel care a căzut în pretenţii şi cel care a înstrăinat nelegal imobilul către ceilalţi pârâţi.

În cauză, au formulat întâmpinare C., D. şi S.C. B. S.A., solicitând respingerea recursului şi menţinerea, ca fiind legală şi temeinică, a deciziei recurate, respectiv sentinţa civilă nr. 566/2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, cu obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Asupra excepției nulității recursului formulat de intervenienţii L. şi M., invocată de intimatele-pârâte S.C. B. S.A. şi Asociaţia B. Programul Acţiunilor Salariaţilor, din perspectiva imposibilității încadrării motivelor de recurs în dispozițiile limitative ale art. 304 C.proc.civ., instanța de recurs apreciază că este nefondată, pentru argumentele ce vor succede:

Criticile formulate de recurenții intervenienți împotriva deciziei nr. civile nr. 67/A/2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie vizează, în esență, greșita aplicare a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia respectării dreptului de proprietate garantat de art. 1 al Primului Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a criteriilor privind preferabilitatea titlurilor în cadrul unei acțiuni în revendicare, precum și încălcarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C.proc.civ., astfel încât pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

În consecință, în aplicarea dispoziţiilor art. 306 alin. (3) C.proc.civ., excepţia nulităţii recursului formulat de intervenienţii L. şi M., urmează să fie respinsă ca nefondată.

Analizând recursurile formulate în cauză, prin prisma dispozițiilor legale relevante, precum și a motivelor invocate, Înalta Curte apreciază că nu sunt fondate şi vor fi respinse pentru următoarele considerente:

Sub un prim aspect, este necesar a fi precizat că limitele analizei acestor recursuri trebuie privite prin prisma deciziilor de casare anterioare, care sunt obligatorii cu privire la problemele de drept dezlegate în mod irevocabil, astfel încât acestea nu mai pot fi repuse în discuție.

În acest sens, trebuie reținut că, prin decizia de casare nr. 4630 din 21.10.2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a statuat, în mod irevocabil, că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului în temeiul unei proceduri succesorale, finalizată cu emiterea unui certificat de vacanţă succesorală, care, în sine, nu are caracter abuziv. Drepturile statului asupra moştenirii vacante nu au fost instituite printr-o legislaţie emanată de la regimul comunist, în scopul înlăturării proprietăţii private, ci au fost reglementate prin dispoziţiile Codului civil de la 1864 şi se regăsesc şi în noul Cod civil.

Dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, referitoare la condiţiile în care titlul statului trebuie considerat a fi valabil, au fost înlăturate de Înalta Curte, determinat de împrejurarea că nu orice desfiinţare a titlului statului atrage aplicabilitatea Legii nr. 10/2001, act normativ care are în vedere doar modalităţile abuzive de preluare.

În acea decizie, instanţa de recurs a concluzionat că imobilul în litigiu nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001 şi, ca atare, reclamanţii nu pot utiliza calea derogatorie prevăzută de această lege, în scopul redobândirii imobilului, în proprietate şi posesie, sau obţinerii altor despăgubiri. Efectele anulării certificatului de vacanţă succesorală vor putea fi valorificate pe calea dreptului comun, instanţa de recurs făcând referire la acţiunea în revendicare ce formează obiectul dosarului de faţă, din care s-a disjuns cererea formulată de E. şi F.

Cum, în cererea disjunsă din prezentul dosar, s-a stabilit, în mod irevocabil, că imobilul din prezentul litigiu nu face obiectul Legii nr. 10/2001 şi că pretenţiile moştenitorilor foştilor proprietari, privind redobândirea bunului în deplină proprietate şi posesie, pot fi valorificate doar în temeiul acţiunii în revendicare de drept comun, raportat la puterea de lucru judecat de care se bucură aceste hotărâri, în condiţiile art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 alin. (2) C.civ., aplicabile prezentei cauze, ce se judecă sub imperiul Codului civil de la 1865, asupra problemei de drept dezlegate, esenţială în soluţionarea recursurilor de faţă, Înalta Curte a constatat că, în mod nelegal, instanța de apel a soluţionat cauza în raport de incidenţa legii speciale de reparaţie, de decizia în interesul legii nr. 33/2008 şi de jurisprudenţa actuală a Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Atanasiu și alții c. României).

Înalta Curte a mai statuat că Legea nr. 10/2001 nu este incidentă în speţă, după cum s-a stabilit anterior, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, care nu mai poate fi combătută, sub acest aspect, în litigiul dedus judecății, iar decizia în interesul legii evocată, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene în cauza Atanasiu c. României sunt nerelevante, deoarece stabilesc criterii de soluţionare a pretenţiilor formulate de foştii proprietari sau de moştenitorii lor, în cazul imobilelor preluate abuziv, în regimul politic trecut şi, în cazul în care există un concurs între legea specială și dreptul comun şi, eventual, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi protocoalele adiţionale, ceea ce, pentru argumentele deja arătate, nu este cazul.

Asupra recursului declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General:

Contrar susținerilor acestui recurent pârât, instanța de apel a respectat dispozițiile instanței de casare și, în limitele fixate prin decizia de casare, a soluționat acțiunea în revendicare formulată de intervenienții principali L. și M., cu respectarea dispozițiilor de drept comun care guvernează acțiunea dedusă judecății.

În același sens, argumentul invocat de către recurentul pârât Municipiul București, conform căruia instanța de recurs, în decizia de casare anterioară, nu ar fi statuat asupra modului de soluționare a acțiunii în revendicare nu determină reformarea deciziei recurate, întrucât instanța de recurs anterioară nu ar fi putut, în limitele legale determinate de soluția casării și cu respectarea principiului imparțialității, să tranșeze asupra modului de soluționare a acțiunii în revendicare, speculând, în vreun fel, asupra rezultatului deznodământului judiciar în apel, în favoarea vreunei părți litigante.

Tot astfel, speculațiile recurentului pârât în marginea hotărârii pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Atanasiu și alții c. României nu pot fi reținute, câtă vreme instanța de recurs a stabilit, în ciclul procesual anterior, inaplicabilitatea în cauză a acestei jurisprudențe.

În consecință, trebuie subliniat că pârâtul Municipiul Bucureşti nu se mai poate prevala, în cadrul prezentei acțiuni în revendicare, de operațiunea comparării titlurilor de proprietate, ce ar presupune existența a două titluri de proprietate valabile pe care părțile litigante să și le poată opune, întrucât acesta nu mai poate exhiba nici un titlu asupra imobilului în litigiu, în condițiile în care certificatul de vacanță succesorală nr. x/1962, întocmit de Notariatul de Stat al Raionului 23 August, ca urmare a constatării vacanței succesiunii defunctei J., ce constituia titlul statului, a fost anulat definitiv prin decizia civilă nr. 246/A din 6.02.2003, pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă, irevocabilă.

Acţiunea în revendicare nu avea o reglementare expresă în Codul civil de la 1864, dar teoria revendicării a fost cristalizată, de practica judecătorească şi de doctrina juridică, în criterii precise, aplicate în mod constant şi unitar, stabilindu-se astfel că, faţă de caracterul petitoriu al acestei acţiuni reale, legitimarea procesuală activă a reclamantului presupune calitatea acestuia de titular al dreptului de proprietate pretins asupra imobilului revendicat și, deopotrivă, legitimarea procesuală pasivă presupune inexistența dreptului de proprietate a posesorului asupra aceluiași imobil.

În acest context procesual și prin raportare la definirea acțiunii în revendicare ca fiind acțiunea proprietarului neposesor îndreptată împotriva posesorului neproprietar, ca mijloc specific pentru protejarea dreptului de proprietate, în mod legal, a apreciat instanța de apel că se cuvine a fi restituită intervenienților principali L. şi M., în deplină proprietate și posesie, cota de 2/8 din părțile neînstrăinate ale imobilului din București.

Asupra recursului formulat de intervenienţii L. şi M.:

Principala critică formulată de acești recurenți vizează faptul că nu li s-a admis în totalitate acțiunea în revendicare privind imobilul în litigiu. O asemenea critică nu poate fi primită, întrucât recurenții intervenienți ignoră faptul că, în speța dedusă judecății, nu suntem în ipoteza clasică a preluării abuzive a imobilului în litigiu, descrisă în dispozițiile legii speciale – Legea nr. 10/2001 republicată, ci imobilul a intrat în proprietatea statului, în mod valabil, prin unul dintre modurile originare de dobândire a dreptului de proprietate, respectiv declararea succesiunii vacante, în baza unui act normativ - Decretul nr. 111/1951.

Fiind preluat cu titlu, imobilul în litigiu a intrat în sfera de aplicare a Legii nr. 112/1995,

fiind ulterior înstrăinat, în parte, intimaților C. și D., în baza unor acte juridice translative de proprietate, cu titlu oneros, care nu au fost niciodată contestate sau anulate.

Tot astfel, prin efectul art. 20 al Legii nr. 15/1990, imobilul a intrat în patrimoniul intimatei SC B. SA, fiind deținut de această societate cu titlu de proprietate, care nu a fost contestat de persoanele interesate, rămânând astfel în ființă.

Faptul că intimata Asociaţia B. Programul Acţiunilor Salariaţilor deține o parte din acțiunile emise de SC B. SA, iar nu însuși dreptul de proprietate asupra bunului litigios nu poate echivala cu lipsa vreunui titlu a acestei entități, acțiunii în revendicare a intervenienților opunându-li-se dreptul de proprietate pe care SC B. SA l-a dobândit prin efectul legii, iar acțiunile Asociației înglobând în valoarea lor echivalentul contabil al acestui bun.

În ceea ce privește titlul recurenților intervenienți, instanța reține că, prin sentința civilă nr. 4040 din 21.05.2007, pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, rămasă definitivă și irevocabilă prin neapelare, la data 21.08.2007, s-a constatat că, între pârâta A., în calitate de vânzător, și reclamantul L., în calitate de cumpărător, a intervenit vânzarea-cumpărarea cotei de 2/8 din imobilul situat în București, compus din suprafața de teren de 712 mp și construcții reprezentând două corpuri de clădire din care: un corp de clădire fosta sală de spectacol, actual magazie – hală de producție și un corp de clădire având subsol, parter, mansardă și magazie.

Astfel, instanţa de apel, contrar susținerii recurenților intervenienți, a procedat la operațiunea comparării titlurilor de proprietate, și în baza acestei evaluări, a reţinut ca titlurile de proprietate ale intimaților sunt mai bine caracterizate, fiind îndeplinite condiţiile teoriei proprietarului aparent, respectiv: actul de înstrăinare sa fie unul cu titlu particular; actul juridic sa fie cu caracter oneros; posesia utilă a transmițătorului, în momentul încheierii actului translativ şi existența titlului proprietarului aparent; eroarea comună şi invincibilă cu privire la calitatea de proprietar al transmiţătorului şi buna credinţă a dobânditorului, care, în momentul cumpărării, să fi crezut că a contractat cu adevăratul proprietar, aceasta teorie acționând ca remediu al efectelor principiilor nemo plus iuris ad alium transferre potest și resoluto iuris dantis resolvitur ius accipientis.

În consecință, acești intimați sunt în posesia unor bunuri actuale, în sensul art. 1 al Primului Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și nu pot fi privați de proprietatea lor, fără a afecta securitatea raporturilor juridice, astfel încât aserțiunile recurenților intervenienți privind valabilitatea titlurilor intimaților și inexistența dreptului de proprietate al acestora asupra părților din imobilul în litigiu nu pot fi reținute ca valide.

Asupra motivului de recurs prin care se critică obligarea recurenților intervenienți la plata cheltuielilor de judecată, instanța o găsește, de asemenea, nefondată, întrucât instanța de apel a interpretat și aplicat în mod corect prevederile art. 274 alin. (1) C.proc.civ, din interpretarea cărora rezultă că obligația plății cheltuielilor de judecată au ca temei culpa procesuală în declanșarea litigiului, stabilind că această culpă aparține în parte şi intervenienților principali, care au căzut în pretenții în raport de intimații C., D., S.C. B. S.A. şi Asociaţia B. Programul Acţiunilor Salariaţilor, cererea lor în contradictoriu cu acești pârâți fiind respinsă.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C.proc.civ., Înalta Curte a respins, ca nefondate, recursurile declarate de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, şi de intervenienţii L. şi M. împotriva deciziei civile nr. 67/A din 27.01.2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

În temeiul art. 274 alin. (1) C.proc.civ., raportat la art. 316 si 298 C.proc.civ., au fost obligați intervenienţii L. şi M. la plata către intimaţii pârâţi D. şi C. a sumei de 1350 lei şi la plata către intimata pârâtă S.C. B. S.A. a sumei de 2000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocațial. Cum recursul pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primar General, a fost respins, a fost respinsă și cererea acestuia privind acordarea cheltuielilor de judecată, reprezentate de taxa judiciară de timbru aferentă cererii de recurs.