Bank credit contract interest clauses upheld as valid; consumer's action for annulment and formula modification dismissed on cassation.

Decizia nr. 943/2017

Asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. nr. 1690/C din data de 14 noiembrie 2011, pronunțată de Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/62/2010 au fost respinse excepțiile inadmisibilității și lipsei calității procesuale pasive a pârâtei A. SA.

A fost admisă în parte acțiunea formulată și precizată de reclamanta B., în contradictoriu cu pârâta A. SA și cu citarea cf. art. 47 C. proc. civ. a SC C. SRL, D., E. și, în consecință:

S-a constatat caracterul abuziv al clauzelor inserate în art. 5 teza a II-a din contractele de credit bancar din 10 august 2007 și din 17 septembrie 2008 și în art. 9.3 din Condițiile generale de creditare și au fost anulate aceste clauze.

S-a constatat că dobânda este formată din indicele EURIBOR + 1,2 pp pentru contractul de credit bancar din 10 august 2007 și din indicele EURIBOR + 1,5 pp pentru contractul de credit bancar din 17 septembrie 2008.

S-a respins capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei inserate în pct. 5.6 din Condițiile generale de creditare, ca nefondat.

A obligat pârâta A. SA să comunice graficul de rambursare cf. celor stabilite prin prezenta hotărâre.

A fost respinsă cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă A. SA în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă B., ca nefondată.

A obligat pe pârâta-reclamantă A. SA să achite reclamantei-pârâte B. suma de 2.500 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele:

Excepția inadmisibilității acțiunii este nefondată și a fost respinsă având în vedere atât faptul că acțiunea inițială a fost precizată de reclamantă, cât și jurisprudența constantă a Curții de Justiție a Comunității Europene cu privire la posibilitatea, chiar din oficiu, de constatare a existenței unor clauze abuzive. Acțiunea de față nu este o acțiune tipică de constatare, formulată în temeiul art. 111 C. proc. civ., ci una în nulitate a unor clauze contractuale ca urmare a declarării acestora ca fiind abuzive.

Și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei A. este nefondată, având în vedere că aceasta este parte în contractul cu privire la care se solicită a se stabili caracterul abuziv a unor anumite clauze.

Pe fond, instanța a reținut că, la data de 10 august 2007, între reclamantă, pârâta A. și garanții ipotecari F. și G. s-a încheiat Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 84277 prin care A. a acordat reclamantei-pârâte B. suma de 25.000 euro cu titlu de credit imobiliar pentru cumpărare imobil, pentru o perioadă de 360 luni.

Prin contractul de credit bancar pentru persoane fizice din data de 17 septembrie 2008, A. a acordat reclamantei-pârâte suma de 25.750 euro pentru o perioadă de 250 luni.

În ambele contracte de credit menționate mai sus, în art. (pct.) 5 este definită dobânda astfel: pentru primul contract, se stabilește că, la data încheierii contractului, dobânda curentă este de 5,8% pe an și că este fixă în primul an și variabilă ulterior, că dobânda fixă se menține constantă pe o perioadă de 1 an, începând cu data primei trageri, cu excepțiile prevăzute la pct. 6 și 7. Se mai arată, în teza finală a pct. 5, că "după această dată, dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile A., la care se adaugă 1,2 p.p.". În cel de-al doilea contract, pct. 5 stipulează următoarele: "la data încheierii contractului, dobânda curentă este de 7,4% pe an și este fixă în primele 12 luni și variabilă ulterior. Dobânda fixă se menține constantă pe o perioadă de 12 luni, începând cu data primei trageri, cu excepțiile prevăzute la pct. 7 și 8. După această dată, dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă (în continuare DRV), care se afișează la sediile A. la care se adaugă 1,50".

Prin actul adițional din 06 august 2008, s-au modificat mai multe clauze din primul contract, printre care și cea cuprinsă în pct. 5, cu privire la cuantumul fix al dobânzii (de 4,95% pe an, fixă în primele 6 luni iar ulterior 7,95% pe an, fixă în următoarele 12 luni) și la caracterul variabil al dobânzii după expirarea acestor perioade de timp. Al doilea act adițional, din data de 12 martie 2010, vizează acordarea unei perioade de grație de 3 luni pentru reclamanta-pârâtă.

Reclamanta-pârâtă a susținut că este abuzivă clauza inserată în pct. 5 teza finală din ambele contracte de credit.

De asemenea, aceasta a considerat ca abuzive clauzele cuprinse în pct. 5.6 și pct. 9.3 din Condițiile generale de creditare.

Potrivit pct. 5.6, "din sumele achitate de împrumutat, banca va acoperi datoriile acestuia în următoarea ordine: primele de asigurare, comisioanele, dobânzile majorate, dobânda curentă, ratele de credit restante și ratele de credit curente" iar pct. 9.3 care prevede că, "fără a renunța la prevederile pct. 5.10 și 5.11 din Condițiile generale de creditare, neîndeplinirea de către împrumutat/coplătitori a oricărei obligații contractuale, dă dreptul băncii de a declara soldul creditului scadent imediat, indiferent de graficul de rambursare și, ca urmare, să ia orice măsură pe care o consideră necesară pentru a-și recupera pagubele cauzate în acest mod, cu condiția notificării prealabile a împrumutatului/coplătitorului. Prevederile menționate se vor aplica în cazul în care banca constată că situația financiară a împrumutatului nu mai asigură condițiile de rambursare a creditului".

Instanța a analizat, pe rând, clauzele prezentate mai sus, având de apreciat dacă acestea au sau nu caracter abuziv.

Instanța a constatat, pentru motivele care vor fi expuse în continuare, că este abuzivă clauza cuprinsă în pct. 5 teza finală din ambele contracte de credit care stabilește că după expirarea unei anumite perioade, dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile A., la care se adaugă 1,20 pp, respectiv, 1,50 pp.

Legea nr. 193/2000, privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori reprezintă actul normativ care transpune și implementează Directiva 93/13/CEE.

Legea amintită, prin art. 1 alin. (3), interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Cu privire la incidența acestui act normativ, instanța, având în vedere obiectul contractelor de credit, reține că această lege este pe deplin aplicabilă, alături de dispozițiile generale privind protecția consumatorilor, cuprinse în O.G. nr. 21/1992. Nu se poate reține incidența Legii nr. 190/1999 deoarece aceasta privește creditul ipotecar pentru investiții imobiliare și nici a O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, întrucât acest act a apărut ulterior încheierii convenției dintre reclamant și Bancă iar dispozițiile art. 95 exclud incidența anumitor dispoziții din ordonanță cu privire la contractele în curs de derulare, dând astfel eficiență principiului neretroactivității legii.

La aceeași concluzie se ajunge și dacă se are în vedere jurisprudența Curții de Justiție a Comunității Europene desprinsă, în special, din cauza C-484/2008 - Caja de Madrid și din Ordonanța Curții (Camera a opta) din 16 noiembrie 2010 (cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulate de Krajsky sud v Presove - Republica Slovacă - cauza C-76/2010). În această Ordonanță, Curții de Justiție a Comunității Europene a stabilit că instanța națională este obligată să aprecieze, din oficiu, caracterul abuziv al unei clauze contractuale, inclusiv în cazul în care consumatorul se abține să invoce caracterul abuziv al acestei clauze, fie pentru că nu își cunoaște drepturile, fie pentru că este descurajat să le invoce din cauza cheltuielilor pe care le-ar implica o acțiune în justiție.

Art. 4 din Legea nr. 193/2000 definește clauza abuzivă ca fiind o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul, dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. În lumina dispozițiilor alin. (2) din art. 4, o clauză este abuzivă dacă nu a fost negociată cu consumatorul și dacă este inclusă într-un contract de adeziune (contract preformulat, în care consumatorul nu poate interveni).

Cu privire la dovada negocierii clauzei, art. 4 alin. (3) teza finală instituie în sarcina comerciantului această obligație, respectiv, în speța de față, în sarcina băncii. Banca nu a făcut dovada că ar fi negociat clauza supusă discuției așa încât aceasta apare ca abuzivă.

Deși clauza menționată privește obiectul principal al celor două contracte (dobânda făcând parte din preț iar prețul reprezintă obiectul principal al contractului) și deși, în aparență, aceasta a fost redactată în mod clar, instanța a constatat că, de fapt, față de lipsa unor criterii obiective de stabilire a dobânzii de referință variabilă, în esență, clauza, nu este definită într-un mod inteligibil pentru consumator, fiind încălcate, în acest mod, dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, limbajul folosit nefiind unul ușor inteligibil. La această concluzie se ajunge și dacă se au în vedere dispozițiile art. 93 alin. (1) lit. g) din O.G. nr. 21/1992 care prevăd următoarele:

"g) în contractele de credit cu dobândă variabilă se vor aplica următoarele reguli:

1. variația ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voința furnizorului de servicii financiare, raportată la fluctuațiile unor indici de referință verificabili, menționați în contract, sau la modificările legislative care impun acest lucru;

2. dobânda poate varia în funcție de dobânda de referință a furnizorului de servicii financiare, cu condiția ca aceasta să fie unică pentru toate produsele financiare destinate persoanelor fizice ale operatorului economic respectiv și să nu fie majorată peste un anumit nivel, stabilit prin contract;

3. formula după care se calculează variația dobânzii trebuie indicată în mod expres în contract, cu precizarea periodicității și/sau a condițiilor în care survine modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării, cât și în cel al reducerii acesteia (...)".

Instanța a constatat că niciuna din cerințele prevăzute de textul de lege citat nu este îndeplinită de clauza în discuție, prevăzută de pct. 5 teza finală. Nici Condițiile generale de creditare nu sunt de natură să lămurească această chestiune, esențială, a dobânzii de referință variabilă a băncii, câtă vreme pct. 4.2 prevede că "pe parcursul derulării creditului, nivelul dobânzii curente variabile se modifică în funcție de evoluția dobânzii variabile de referință A./indicelui de referință LIBOR/EURIBOR/BUBOR".

Curții de Justiție a Comunității Europene reamintește în cauzele C-240/98-C-244/98, C-243/08, C-484/08 că, în privința posibilității instanței naționale de a aprecia, din oficiu, caracterul abuziv al unei clauze, sistemul de protecție pus în operă de Directiva 93/13/CEE se întemeiază pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate în comparație cu comerciantul în ceea ce privește atât puterea sa de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl face să adere la condiții prestabilite de comerciant, fără a avea posibilitatea să exercite o influență asupra conținutului acestora.

Prin întâmpinarea depusă, A. a arătat că există o distincție netă între DRV și indicele EURIBOR și, de asemenea, a arătat care ar fi factorii care fac ca DRV să crească, respectiv: evoluția dobânzii indicative de pe piețele internaționale, primele de lichiditate, costul datorat riscului de țară asociat pieței locale pe piețele internaționale, costurile asociate rezervelor minime obligatorii pentru sursele în valută atrase, pe care banca trebuie să le blocheze la BNR, costul generat de contribuția la fondul de garantare a depozitelor, modificarea reglementărilor legale care conduc la costuri suplimentare pentru bancă.

Toți acești factori, trecând peste faptul că nu sunt indicați nici în contracte și nici în Condițiile generale de creditare, nu reprezintă niște criterii obiective, susceptibile de a fi verificate și înțelese de un consumator fără cunoștințe minime despre finanțe, piața monetară și evoluția acestora, limbajul fiind departe de a fi "ușor inteligibil", așa cum impun, imperativ, dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Față de considerentele expuse, a fost admis capătul de cerere care vizează clauza inserată în pct. 5 teza a II-a din ambele contracte de credit, în sensul că s-a constatat că respectiva clauză este abuzivă.

În temeiul dispozițiilor art. 13 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, s-a constatat că rata dobânzii este EURIBOR + 1,20 pp pentru primul contract și EURIBOR + 1,5 pp pentru cel de-al doilea contract. Indicele de referință EURIBOR este menționat în Condițiile generale de creditare și instanța are în vedere și faptul că moneda în care au fost acordate cele două credite este euro. Cu privire la marjă, aceasta a fost stabilită prin convenția părților. Instanța a mai avut în vedere și dispozițiile art. 983 C. civ. care prevăd că, în caz de dubiu, clauzele unui contract trebuie interpretate în favoarea debitorului, în speță, în favoarea împrumutatului și dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora, "în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului".

Cu privire la clauza prevăzută de pct. 5.6, referitoare la ordinea de acoperire a datoriilor, nu se arată de către reclamantă care ar fi motivele pentru care o asemenea clauză este abuzivă. Chiar și în ipoteza în care se admite că nici această clauză nu a fost negociată, doar acest lucru nu conduce, automat, la constatarea caracterului abuziv, câtă vreme clauza este clar definită, putând fi cu ușurință înțeleasă. Din aceste motive, a fost respins acest capăt de cerere.

În privința clauzei prevăzute de pct. 9.3, susținerile reclamantei-pârâte sunt fondate. Caracterul abuziv este determinat mai ales de dezechilibrul semnificativ pe care l-a creat clauza inserată în pct. 9.3, între drepturile Băncii și obligațiile reclamantei. Dezechilibrul creat între drepturile și obligațiile părților este evident atâta vreme cât creanța Băncii asupra reclamantei a fost cesionată pârâtei 2, societate nebancară, supusă nu normelor speciale din domeniul bancar, ci normelor generale, iar reclamanta nu mai este la adăpostul nici al legislației specifice din domeniul protecției consumatorilor și nici la adăpostul convenției încheiate cu Banca. De asemenea, dezechilibrul este determinat și de faptul că, deși contractate pe foarte mulți ani cele două credite, prin cesiunea de creanță reclamantei i se solicită de către pârâta cesionară să achite creanța integral, aspect care rezultă din întâmpinarea formulată de SC C. SRL.

Dezechilibrul semnificativ este determinat și de faptul că, deși creditele erau garantate prin constituirea unor garanții imobiliare și prin semnarea acestora de coplătitori, pârâta-reclamantă A. nu a înțeles să valorifice aceste garanții sau să se îndrepte împotriva coplătitorilor. Apare întrebarea, retorică, a rostului constituirii acestor garanții, dacă ele nu sunt uzitate, în caz de neîndeplinire a obligațiilor contractuale.

Raportat considerentelor expuse, a fost admis capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei inserate în pct. 9.3 din Condițiile generale de creditare.

Față de soluția ce s-a pronunțat cu privire la clauza care prevede dobânda, având în vedere și dispozițiile art. 91 din O.G. nr. 21/1992, precum și ale pct. 18, respectiv 19 din contractele de credit, a fost admis petitul privind obligarea pârâtei A. la comunicarea graficelor de rambursare pentru cele două credite.

Cu privire la cererea reconvențională formulată de A., având în vedere considerentele expuse cu prilejul analizării capătului de cerere privitor la clauza inserată în pct. 5 teza finală din cele două contracte de credit, a fost respinsă cererea formulată, ca nefondată.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., a fost obligată A. să achite reclamantei cheltuielile de judecată efectuate în prezenta cauză, constând în onorariu de avocat.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel pârâtele SC C. SRL și A.

Prin Decizia civilă nr. 1563/Ap din 23 noiembrie 2015, Curtea de Apel Brașov a respins cele două apeluri.

Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs recurentele pârâte SC C. SRL și A. SA, prin Decizia civilă nr. 1424 din 22 septembrie 2016 pronunțată în Dosarul nr. x/1/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție admițând aceste recursuri, casând hotărârea atacată și trimițând cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În considerentele acestei hotărâri, instanța supremă a avut în vedere că motivele de nelegalitate invocate au vizat atât aspecte de procedură cât și de fond și a specificat că analizează cu prioritate critica referitoare la soluționarea excepției autorității de lucru judecat și critica privitoare la excepțiile inadmisibilității, a lipsei calității procesuale pasive a A. și la nemotivarea deciziei din perspectiva respingerii cererii reconvenționale.

Instanța supremă a statuat că instanța de apel a reținut în mod greșit autoritatea de lucru judecat a Sentinței civile nr. 6005/2014 a Judecătoriei Brașov pronunțată în Dosarul nr. x/197/2012.

De asemenea, a statuat că cesionarea creanțelor către SC C. SA nu conduce la faptul că acțiunea este inadmisibilă sau că A. SA nu are calitate procesuală pasivă în cauză.

Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut și faptul că instanța de apel nu a precizat motivele pentru care a menținut soluția primei instanțe de respingere a cererii reconvenționale, sancționând considerentul acestei instanțe de control judiciar prin care a arătat că "motivele ce au stat la baza acestei soluții sunt comune cu cele care au stat la baza admiterii pretențiilor reclamantei", prin constatarea imposibilității efectuării controlului de legalitate.

Astfel, instanța supremă a arătat faptul că aceste considerente ale deciziei instanței de apel fac imposibilă examinarea legalității soluției pronunțate de instanța de apel, în condițiile în care prin intermediul recursului se verifică numai legalitatea hotărârii atacate.

Prin decizia din recurs s-a dispus ca în rejudecare, instanța de apel să stabilească situația de fapt a cauzei, să răspundă criticilor formulate de părți în susținerea pretențiilor și apărărilor lor într-o formă clară și concisă.

Prin Decizia nr. 297/AP din 17 februarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, s-au respins apelurile formulate de apelanții SC C. SRL și A. împotriva Sentinței civile nr. 1690/C din 14 noiembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. x/62/2010.

În rejudecarea apelurilor, în limitele stabilite de instanța de recurs, instanța de apel a constatat următoarele:

Criticile aduse în apel nu au vizat conținutul petitelor cererii de chemare în judecată astfel cum acestea au fost supuse modificărilor succesive, în final, cererea de chemare în judecată fiind supusă soluționării, de către prima instanță, sub aspectul constatării caracterului abuziv al clauzelor inserate în art. 5 teza a II-a din contractele de credit bancar din 10 august 2007 și din 17 septembrie 2008 și în art 5.6 și 9.3 din condițiile generale de creditare cu consecința anulării acestor clauze, constatării formării dobânzii din indicele EURIBOR +1,2 pp pentru primul contract de credit și +1,5 pp pentru cel de-al doilea contract de credit și obligării pârâtei A. la comunicarea graficului de rambursare conform celor solicitate.

În atare situație, văzând și înlăturarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție, a apărărilor sub forma excepțiilor lipsei calității procesuale pasive și a inadmisibilității acțiunii principale susținută de aceeași lipsă a calității procesuale pasive, și, de asemenea, statuarea de către instanța supremă a greșitei rețineri a autorității de lucru judecat, se impune analizarea pe fond a criticilor vizând cererea principală în forma anterior prezentată, și a celor vizând cererea reconvențională.

Istoricul derulării evenimentelor, sub aspectul încheierii contractelor, a actelor adiționale și a declarării scadenței anticipate, nu a fost supus cenzurării hotărârii atacate sub forma criticilor aduse în apel.

Întrucât în cauză s-a invocat pronunțarea Sentinței civile nr. 6005 din 13 mai 2014 în Dosarul nr. x/197/2013 al Judecătoriei Brașov sub aspectul puterii de lucru judecat și a autorității de lucru judecat, iar în privința ultimei excepții menționate, instanța supremă a statuat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, în primul rând instanța de apel va proceda la analiza puterii de lucru judecat a hotărârii civile menționate.

Având în vedere dispozițiile deciziei de casare, instanța a reținut că prin Sentința civilă nr. 6005 din 13 mai 2014 pronunțată de Judecătoria Brașov în Dosarul nr. x/197/2013 s-a soluționat sesizarea formulată de Comisariatul Regional pentru Protecția Consumatorilor Regiunea Centru Brașov în contradictoriu cu A. SA și B. și F., constatându-se, printre altele, că art. 5 teza a doua din contractul de credit din data de 27 iulie 2007 și din contractul de credit din data de 19 septembrie 2008 încheiate între intimata A. SA și consumatorii B. și F. constituie clauze abuzive.

Această hotărâre a rămas irevocabilă pin Decizia civilă nr. 102/R din 12 iunie 2015 pronunțată de Tribunalul Brașov, prin care a fost respins recursul formulat de A. SA.

Contractul de cesiune de creanță încheiat între A. SA și SC C. SRL, a fost înregistrat în Arhiva Electronică a Garanțiilor Reale Mobiliare la data de 04 octombrie 2010, conform înscrisului de la dosar Tribunalul Brașov vol I. Sesizarea formulată de Comisariatul Regional pentru Protecția Consumatorilor Regiunea Centru Brașov a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Brașov la data de 16 iulie 2012, respectiv ulterior datei cesionării creanței, în Dosar nr. x/197/2012 banca neindicând titularul cesiunilor de creanță rezultate din cele două contracte de credit.

În cazul puterii de lucru judecat, pentru a se invoca obligativitatea unei hotărâri judecătorești irevocabile privind soluționarea unei probleme juridice, nu este necesară existența triplei identități de părți, cauză și obiect, ci se impune doar probarea identității între problema soluționată irevocabil și problema dedusă judecății.

Instanța de apel a reținut că, în cauză, sub aspectul constatării drept clauze abuzive a celor prevăzute de art. 5 teza a II-a din cele două contracte de credit, există o hotărâre judecătorească irevocabilă, mai sus prezentată, prin care s-a dispus deja în acest sens într-un proces purtat și între titularul contractului de credit bancă, pentru considerentele care urmează a fi expuse, instanța de judecată fiind ținută să pronunțe aceeași soluție, în privința petitului din prezenta cauză având același obiect ca cel descris anterior.

În primul rând, în cazul pronunțării unei soluții diferite, s-ar ajunge la situația încălcării componentei res judicata a puterii de lucru judecat, cu consecințe asupra incertitudinii jurisprudențiale atent analizată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Din jurisprudența acestei instanțe exemplificată prin hotărâri pronunțate în cauza Beian contra României, Pilot Service contra României, Zazanis și alții contra Greciei, Amurăriței contra României, s-a reținut că pentru respectarea principiului securității raporturilor juridice ca element fundamental al principiului preeminenței dreptului, este necesar ca soluțiile definitive date de instanțele de judecată să nu mai poată fi contestate și, în acest context, să fie identificate proceduri judiciare conexe care să interzică redeschiderea unor proceduri referitoare la aceeași problemă.

Astfel, dezlegarea asupra unei probleme de drept date printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă este de natură să clarifice din acel moment respectiva problemă, creând speranța legitimă că ea nu va mai fi negată de o altă instanță într-o procedură ulterioară.

Este adevărat că în prezenta cauză, noua procedură este declanșată de partea căreia i-a profitat soluția anterioară, însă acest fapt nu poate conduce la înlăturarea puterii de lucru judecat și la nerespectarea principiilor mai sus menționate.

De altfel, procedura a fost declanșată de titularul contractelor de credit în contradictoriu cu banca în calitatea sa de creditor în respectivele contracte, titular care a înțeles să indice titularul cesiunii de creanțe, cesiune anterioară primei proceduri judiciare.

Fiind vorba despre un raport juridic declanșat inițial între consumator și bancă, raport juridic validat în continuare prin chiar hotărârea pronunțată în cauză în recurs de instanța supremă, acestuia îi este opozabilă hotărârea irevocabilă a Judecătoriei Brașov, cu consecința efectului puterii de lucru judecat sub aspectul constatării caracterului de clauze abuzive a art 5 teza a II-a din cele două contracte de credit. Fiind soluționată în această manieră problema de drept dedusă judecății, apărările formulate de pârâta C. SRL și care vizează direct raportul juridic dintre consumator și bancă, nu pot înlătura acest efect al puterii de lucru judecat, neputând fi primite. Cu atât mai mult, criticile aduse de pârâta A. SA, sub același aspect, al constatării caracterului de clauză abuzivă a dispozițiilor contractuale prevăzute la art. 5 teza a II-a din cele două contracte, sunt înlăturate de efectul puterii de lucru judecat. Nu în ultimul rând, așa cum s-a arătat mai sus, s-a precizat că nu pârâta A. este cea care a solicitat introducerea cesionarului creanțelor în cauză, ci reclamanta.

Consecința constatării caracterului abuziv al unor clauze este echivalentă cu constatarea nulității absolute a acestora, în acest mod statuând Înalta Curte de Casație și Justiție într-o decizie de speță, nr. 686 din 21 februarie 2013, prin care a mai precizat că, în ceea ce privește natura interesului protejat, norma respectivă ocrotește un interes general, și nu unul individual, fiind evident faptul că legea ocrotește o categorie generică, aceea a consumatorilor, și nu o persoană particulară. În acest sens, Legea nr. 193/2000 nu reprezintă decât transpunerea în legislația românească a Directivei nr. 93/13/CEE, ale cărei dispoziții, potrivit jurisprudenței Curții Europene de Justiție, sunt de ordine publică. Ca urmare, criticile aduse sub acest aspect prin apelul formulat de pârâta A. SA, nu au fost primite, curtea de apel reținând și faptul că aceste critici exced modului de soluționare a acțiunii, prin care s-a procedat la constatarea caracterului abuziv al clauzelor și la anularea acestora fără a se dispune în vreo manieră expresă asupra excluderii din contract, fapt ce nici nu a făcut obiectul acțiunii.

Cu privire la constatarea de către instanță a compunerii dobânzii aferente celor două contracte de credit, s-a constatat că, deși ambele apelante au invocat faptul că instanța nu poate interveni și nu poate substitui voința contractuală a părților, tot acestea oferă alternative care conduc către exprimarea, prin hotărârea judecătorească, a unei modalități de stabilire în concret a dobânzii, apelanta SC C. SRL indicând varianta menținerii pe toată durata contractului, a dobânzii fixe inițiale, iar apelanta A. SA expunând varianta sa de compunere a dobânzii, pe calea cererii reconvenționale. Cu alte cuvinte, apelantele, deși au invocat argumentul mai sus expus, nu au solicitat producerea efectelor contractelor de credit în lipsa clauzelor constatate abuzive, ci au oferit alternative de calcul al dobânzii, apte de aceleași critici din punct de vedere al încălcării dispozițiilor legale invocate prin cele două apeluri, ca și soluția primei instanțe. Ca urmare, în lipsa unei poziții de respingere a petitului de constatare a compunerii dobânzii, criticile aduse cu privire la această constatare sub aspectul încălcării art. 969 și 983 C. civ., sunt lipsite de finalitate, atâta vreme cât ambele apelante oferă soluții ce privesc tot constatarea de către instanță a unei formule de stabilire a dobânzii, respectiv a dobânzii fixe statuate pentru primele 6 din 12 luni ale derulării contractelor.

De asemenea, pe calea apelului, pârâta A. Brașov a formulat argumente legate inclusiv de politica de stabilire a dobânzii bancare în funcție de o serie de elemente externe, incluzând impreviziunea costurilor pentru un termen mediu de 25 de ani, ca justificare a necesității cuprinderii în contractul de credit a unor prevederi care să îi permită să adapteze această rată în funcție de costul resurselor de creditare.

În considerentele hotărârii care se bucură de putere de lucru judecat în ceea ce privește clauza de la pct. 5 teza a II-a din contractele de credit, se arată că "din analiza contractelor încheiate, rezultă că acestea nu cuprind definirea exactă a termenului de evoluție a pieței financiar bancară, astfel încât să poată fi verificată îndeplinirea condițiilor avute în vedere la modificarea ratei dobânzii (...) în mod unilateral, pentru a nu se crea aparența de aplicabilitate arbitrară a clauzei. (...) în timp ce banca are dreptul de a stabili în mod unilateral o dobândă majorată și de a solicita plata acesteia, singurul drept al împrumutatului este acela de a fi informat asupra acestui fapt, urmând a se conforma, fără a avea posibilitatea de a se opune sau a negocia cu creditorul său, cuprinsul acesteia".

Apelanta A. SA a invocat, în susținerea nelegalității hotărârii atacate, și dispozițiile art. 6 și 7 din Legea nr. 193/2000.

Consumatorul, în acest caz, nu a optat pentru rezilierea contractului, consecutiv constatării împrejurării că nu se mai pot produce efectele contractului ca urmare a înlăturării clauzelor abuzive, ci a solicitat ca cele două contracte să-și producă efectele în sensul în care dobânda variabilă se calculează prin raportare la elemente obiective și care nu presupune intervenția băncii. Deși apelanta C. SRL invocă aptitudinea dobânzii de referință a A. de a fi un indicator public, nu are în vedere rațiunea pentru care clauza a fost considerată abuzivă și anume caracterul arbitrar al dobânzii de referință al băncii. Chiar legiuitorul a înțeles să corecteze asemenea situații prin intervenția O.U.G. nr. 50/2010.

Instanța de apel a mai reținut că varianta propusă de A. prin cererea reconvențională este una care are în compunerea sa tot dobânda de referință a băncii, dobânda care, prin caracterul sau arbitrar, a reprezentat unul dintre argumentele care au condus la constatarea drept abuzivă a clauzei prevăzută de art 5 teza a II-a din cele două contracte de credit. În acest context, se impune a se preciza faptul că fundamentarea adusă de prima instanță soluției de respingere a cererii reconvenționale, este una suficientă, făcând legătura în mod exact cu acele considerente legate de lipsa criteriilor obiective, considerente care, prin prisma referirii la aceeași dobândă de referință invocată și în formula de calcul expusă în cererea reconvențională, conduc, pe cale de consecință, la respingerea cererii reconvenționale.

În atare situație, critica vizând nemotivarea soluției de respingere a cererii reconvenționale, nu a fost primită, din ansamblul considerentelor hotărârii atacate rezultând cu evidență algoritmul logico-juridic îmbrățișat de prima instanță în soluționarea întregii cauze.

În privința apelului SC C. SRL, s-a constatat că această parte nu a formulat o cerere reconvențională prin care să solicite, asemenea pârâtei A. SA, stabilirea dobânzii fixe în locul celei variabile și că, o astfel de cerere nu poate fi primită pe calea criticilor aduse în apel.

Dispozițiile art 4.2 din Condițiile generale de creditare nu au fost anulate în vreun mod, astfel că instanța de fond, înlăturând noțiunea de dobândă variabilă de referință a A., a dat eficiență indicelui de referință EURIBOR, ca alternativă oferită chiar de aceste dispoziții anexă ale contractelor de credit. Prin criticile aduse nu s-a contestat alegerea acestei variante dintre cele trei prevăzute de articolul menționat: LIBOR/EURIBOR/BUBOR, ci doar faptul că nu s-a făcut o precizare legată de perioada de timp la care se face raportarea la un astfel de indice, în condițiile fluctuației acestuia. Însă, nici această critică nu a fost primită de instanța de apel întrucât, pe de o parte, prin cererea introductivă nu s-a solicitat un astfel de mod de calcul, iar pe de altă parte, nu este prevăzut nici în condițiile generale de acordare a creditului.

În consecință, niciuna dintre criticile aduse în apel sub aspectul constatării compunerii dobânzii, nu a fost primită, în sensul că, prin conținutul fiecăreia dintre acestea, nu se poate ajunge la înlăturarea dispozițiilor primei instanțe.

Adunarea la indicele de referință a procentelor de 1,2 pp, respectiv 1,5 pp, nu poate decât să fie în favoarea apelanților, astfel că urmare a înlăturării criticilor analizate mai sus, aceste procente vor fi menținute, o soluție contrară conducând la îngreunarea situației apelanților în propria cale de atac.

Considerentele avute în vedere de prima instanță la constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute de art 9.3 din contractele de credit, vizează în mod special dezechilibrul semnificativ creat de această clauză între drepturile băncii și cele ale consumatorului, fundamentat pe posibilitatea pusă în practică de cesionare a creanței către o societate nebancară, supusă normelor generale și nu celor specifice domeniului bancar, cu consecința lipsirii reclamantei de adăpostul legislației speciale și al convenției cu banca, dar și pe împrejurarea potrivit căreia, deși contractele au fost încheiate pe o perioadă lungă de timp, cesionara a solicitat achitarea integrală a creanței.

Cu alte cuvinte, s-a subliniat riscul la care, prin aceste dispoziții, consumatorul a fost supus în situația neîndeplinirii unei obligații contractuale, în lipsa unei reglementări exprese a posibilității cesionării creanței și a condițiilor în care această cesionare poate avea loc, astfel încât echilibrul contractual să fie menținut în cazul aplicării art. 9.3 în sensul declarării imediate a scadenței creditului. Acest dezechilibru este ilustrat și de perioada foarte scurtă de timp scursă între data de 19 august 2010 a comunicării adresei aflată la dosarul Tribunalului Brașov prin care A. încunoștințează intimata reclamantă despre modul de calcul al dobânzii și data cesiunii, respectiv 29 septembrie 2010.

Instanța de apel a reținut că, criticile aduse de apelanta SC C. SRL sunt întemeiate pe rațiuni contradictorii întrucât la momentul constituirii garanțiilor, nu s-a adus la cunoștința consumatorului posibilitatea cesiunii creanței, iar la momentul cesiunii creanței, nu intervenise vreo procedură judiciară în care să se constate caracterul abuziv al clauzei privind dobânda, cu consecința afectării caracterului exigibil al creanței. De asemenea, simpla susținere a inexistenței unui dezechilibru semnificativ contractual nu este în măsură să conducă la înlăturarea considerentelor primei instanțe, în concret a aspectelor reținute de aceasta ca fundament al unei concluzii contrare celei a apelantelor.

Faptul că Legea nr. 190/1999 prevede obligativitatea prevederii în contractele de credit ipotecar pentru investiții imobiliare într-un articol distinct, a clauzelor de exigibilitate înainte de termen, precum și cazurile în care urmează să fie aplicabile aceste clauze, nu exclude asemenea clauze de la verificarea caracterului abuziv, neacordând legitimitate nelimitată sub aspectul conținutului.

Instanța de fond nu a apreciat asupra caracterului abuziv al clauzei în legătură cu natura de clauză ascunsă, acest aspect fiind invocat pentru prima dată în apelul A. Nici faptul că beneficiarii contractului au putut avea la cunoștință despre conținutul acestor clauze, nu contravine argumentelor reținute de prima instanță întrucât consumatorul nu a primit explicațiile necesare legate de posibilitățile mai largi avute la îndemână de un profesionist la momentul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către împrumutat. De altfel, invocarea procedurilor de rescadențare sau de reeșalonare a creditelor nu este în măsură să restabilească echilibrul contractual, în sensul contrabalansării efectelor produse de cesiunea de creanță.

În consecință, niciuna dintre criticile aduse cu privire la analiza clauzei prevăzută în art. 9.3 din condițiile generale de acordare a creditului, nu a fost primită de instanța de apel.

Pentru toate aceste considerente, curtea de apel a respins apelurile formulate ca neîntemeiate.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtele A. București și SC C. SRL București.

Prin recursul formulat, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă A. București a solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei recurate în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamanta B., precum și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată de la fond, apel și recurs, invocând următoarele critici de nelegalitate:

Recurenta susține că decizia instanței de apel este nelegală, reclamanții nefiind îndreptățiți la modificarea prețului contractelor prin intervenția instanței, în modalitatea solicitată de aceștia ca fiind Euribor + marja din contractele analizate, 1,2 p.p. respectiv 1,5 p.p.

Arată că prin decizia recurată s-a menționat faptul că adunarea la indicele de referință a procentelor de 1,2 p.p., respectiv de 1,5 p.p. nu poate decât să fie în favoarea apelanților, aceste procente fiind menținute, o soluție contrară conducând la îngreunarea situației apelanților în propria cale de atac. Ori, această soluție a primei instanțe nu numai că înlătură voința părților, exprimată expres în contract, ba chiar pornește de la analizarea greșită a situație de fapt.

Astfel, în conformitate cu prevederile art. 5 din cele două contracte de credit încheiate, părțile au stabilit ca preț al contractului o dobânda curentă variabilă în funcție de dobânda de referință variabilă, care la rândul ei se poate modifica în funcție de costul resurselor de creditare și reclamanții au înțeles acest lucru încă de la data încheierii contractului. Este clar din cuprinsul art. 5 că părțile nu au stabilit ca dobânda contractuală să varieze în funcție de indicele de referință Euribor.

În speță, susține recurenta, chiar fără o analiză aprofundată a produselor bancare este evident că noțiunea de dobândă de referință variabilă este diferită de noțiunea de indice de referință. Altfel spus, expresia "dobânda de referință variabilă" nu este sinonimă cu expresia "indice de referință" și nu se poate confunda cu aceasta, această distincție fiind susținută și de prevederile art. 2 octombrie a din Condițiile generale la cele două contracte de credit.

Consideră, prin urmare, că instanța de apel, punând sub semnul egalității cele două noțiuni ("dobânda de referință variabilă care se afișează la sediile A." și "indice de referință valutar") și aplicând marja fixă inițială la indicele de referință Euribor face o confuzie evidentă. Invocă jurisprudența Înaltei Curți, respectiv Decizia nr. 2450 din 22 mai 2011 pronunțată în Dosarul nr. x/103/2010.

Mai susține recurenta și faptul că obligarea A. la modificarea contractului de credit inițial în sensul dispus de instanța de apel conduce la nerespectarea dreptului băncii la proprietate privată și la libertate economică. Modificarea modului de calcul al dobânzii potrivit formulei "interpretate" de instanță (Euribor + 1,2 p.p. respectiv 1,5 p.p.) înseamnă o vădită diminuare a prețului contractului, formula aplicabilă părților fiind în prezent dobânda de referință a A. plus 1,2 p.p. respectiv plus 1,5 p.p. Implicațiile economice ale anulării clauzei identificate ar conduce al spolierea speranței legitime de câștig a băncii, constând în dobânzile și comisioanele legale la momentul acceptării lor de către clienți.

Totodată, arată că pe lângă prevederile din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, anularea acestor clauze ar determina și o nesocotire a Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (art. 16) și a Constituției (art. 45, art. 53).

De asemenea, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat în sensul imposibilității instanței naționale de a modifica o clauză contractuală al cărei caracter abuziv l-a constatat (Hotărârea pronunțată la data de 14 iunie 2012 în cauza Banco Espanol de Credito SA vs. Joaquin Calderon Camino (C-618/10).

Solicită instanței de recurs să aibă în vedere dezlegările date de Curtea de Justiție a Uniunii Europene dispozițiilor Directivei 93/13 și să constate că instanța națională nu are posibilitatea să modifice conținutul clauzei declarate abuzive, ci doar posibilitatea să elimine din contract respectiva clauză, în măsura în care menținerea contractului este posibilă. În speță, rata dobânzii constituie prețul contractului de credit, iar înlăturarea acestei clauze din contract ar transforma contractul de împrumut cu titlu oneros într-unul cu titlu gratuit, contrar voinței părților de la data încheierii contractului.

Recurenta susține că decizia recurată este nelegală întrucât prin stabilirea modului de calcul al dobânzii determinate ca "Euribor + 1,2 p.p" respectiv "Euribor + 1,5 p.p", se încalcă principiul pacta sunt servanda.

Consideră că instanța de apel ar fi trebuit să observe următoarele: contractul de credit bancar este prin natura și esența sa un contract cu titlu oneros, întrucât așa cum rezultă din prevederile legale ce reglementează acest tip de contract, împrumutatul are obligația restituirii atât a sumei împrumutate, cât și a dobânzilor aferente; plata dobânzilor este de esența contractului de credit bancar, neexistând posibilitatea instituțiilor de credit de a scuti pe împrumutați de această plată decât prin încălcarea normelor de prudență bancară; în acord cu exigențele legale în această materie, clauza 5 din contractele de credit deduse judecății denotă faptul că ambele părți și-au exprimat consimțământul în sensul că acestea sunt contracte cu titlu oneros, reclamanții asumându-și obligația de a restitui nu doar suma împrumutată, ci și dobânda aferentă.

Așa fiind, apreciază că instanța de apel nu putea să stabilească ea însăși dobânda aplicabilă contractelor, deoarece în acest caz, s-ar încălca principiul forței obligatorii a contractelor, prevăzut de art. 969 C. civ., potrivit căruia contractul are valoare de lege între părți și poate fi modificat doar prin acordul părților.

Prin urmare, solicite instanței să constate că stabilirea cuantumului dobânzii este un aspect de preț, care poate fi obiectivat exclusiv pe baza acordului părților și nu de către organul judiciar.

Chiar din cuprinsul adresei A.N.P.C. din 29 iulie 2010, trimisă Asociației Române a Băncilor, rezultă în mod evident că modul de calcul al dobânzii ce urmează a fi stabilit în vederea conformării cu dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010 în forma inițială nu presupune înlocuirea dobânzii de referință a băncii cu unul dintre indicii Euribor/Libor/Bubor și păstrarea marjei fixe din contractul inițial.

Autoritatea confirmă că noua formulă de calcul a dobânzii contractuale nu trebuie să ducă la diminuarea nivelului dobânzii, deci a prețului contractului, băncile având dreptul să mențină nivelul dobânzii agreat de părți prin semnarea contractului de credit inițial.

Astfel, petitul acțiunii cu privire la înlocuirea modalității de calcul al dobânzii trebuia respins ca inadmisibil, instanța neavând dreptul să constate un alt mod de calcul al dobânzii sau să modifice contractele încheiate între părți. Dobânda curentă nu poate fi în niciun caz Euribor + 1,4 p.p., atâta vreme cât inițial dobânda se calcula în funcție de dobânda de referință a băncii. Or, dobânda de referință a băncii nu era formată doar din Euribor, fiind evident mai mare decât acesta. Formula de calcul Euribor + 1,2 p.p., respectiv de Euribor + 1,5 p.p. este mai mică chiar decât dobânda promoțională fixă de 5,8% agreată în cazul primului contract de credit încheiat, respectiv de 7,4% agreată în cazul celui de-al doilea contract de credit încheiat.

Pentru toate aceste motive, recurenta susține că soluția instanței de apel, prin care aceasta menținut soluția instanței de fond și a înlocuit nivelul dobânzii ca indicele Euribor și marja fixă de 1,2 puncte procentuale, respectiv de 1,5 puncte procentuale este vădit nelegală și netemeinică.

O altă critică se referă la faptul că instanța de apel nu a motivat soluția respingerii cererii reconvenționale formulate de bancă. Față de practica Curții de Justiție a Uniunii Europene, cererea reconvențională formulată de bancă are un caracter subsidiar, exclusiv în măsura în care instanța va aprecia că poate interveni în contract și modifica mecanismul contractual în vederea modificării dobânzii, încălcând flagrant principiile fundamentale de drept care guvernează încheierea și efectele contractelor: principiul autonomiei de voință, principiul forței obligatorii, principiul irevocabilității contractului, al relativității efectelor contractului. Doar în atare situație a solicitat ca instanța de judecată să adapteze contractele în cauză în sensul luării în considerare a algoritmului de calcul a ratei dobânzii variabile propus de bancă, respectiv, valoarea indicelui de referință aferent valutei în care a fost încheiat fiecare contract, la 6 luni (Euribor în cauză) plus marja formată din valoarea diferenței dintre dobânda de referința aplicabilă în baza prevederilor contractuale inițiale și indicele de referință la 6 luni plus marja fixa din contractul inițial.

Susține că soluția instanței de apel este nelegală și netemeinică, în contextul în care aceasta a pornit de la o premisă greșită și anume aceea că banca ar fi solicitat adaptarea dobânzii în funcție de dobânda de referință a băncii, ci nu în funcție de indicele de referință (Euribor în speță), astfel cum de altfel s-a solicitat. O eventuală modificare a modului de reglementare a algoritmului de calcul al dobânzii nu poate afecta întinderea drepturilor și obligațiilor părților în contract, algoritmul propus de bancă fiind validat de către Autoritatea Națională pentru Protecție a Consumatorilor.

Mai arată și faptul că modificarea modului de calcul al dobânzii comerciale, prin trecerea de la criteriul dobânzii de referință variabilă a A. la criteriul indicelui de referință independent Euribor nu se poate realiza prin menținerea marjei fixe inițiale.

Rata dobânzii calculată conform algoritmului propus va fi raportată la fluctuațiile indicelor de referință independenți: Robor, Euribor și Libor. Astfel, dobânda va fi egală cu valoarea indicelui Euribor la șase luni plus marja (formată din valoarea diferenței dintre dobânda de referință aplicabilă în baza prevederilor contractuale și indicele Euribor la șase luni plus marja fixă din contract). De aceea, instanța, în cazul unei reașezări contractuale urmează a lua în considerare aspectele de ordin economic evocate, și astfel, urmează a valida formula de calcul propusă de bancă.

Recurenta arată că instanța de apel în mod nelegal a menținut soluția instanței de fond cu privire la constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 9.3. din Condițiile Generale. Clauza contractuală prevăzută la pct. 9.3 din Condițiile Generale referitoare la declararea exigibilității anticipate a creditului și recuperării acestuia pe calea executării silite nu reprezintă o clauză ascunsă, intimații-reclamanți beneficiind de posibilitatea reală de a lua la cunoștință de aceste clauze, atât în faza precontractuală, cât și la momentul semnării contractelor de credit sau al contractului de garanție reală imobiliară. Mai mult, inserarea clauzei cu privire la exigibilitatea anticipată este o obligație legală a băncii în considerarea dispozițiile art. 12 din Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare, motiv pentru care soluția de constatare a caracterului abuziv al clauzei de la pct. 9.3 din Condițiile Generale este vădit nelegală. Potrivit art. 12 din Legea 190/1999: "Clauzele de exigibilitate înainte de termen trebuie prevăzute în contractul de credit ipotecar printr-o clauză distinctă."

Recurenta-pârâtă SC C. SRL București și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului împotriva Sentinței nr. 1690/C din 14 noiembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, modificarea acesteia și respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Recurenta-pârâtă arată că prin Decizia de casare nr. 1424 din 22 septembrie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, instanța de apel era obligată să analizeze cauza sub toate aspectele.

Instanța de apel a constatat caracterul abuziv și nulitatea clauzelor cuprinse în art. 5 teza finală din Contractul de credit nr. 84277 din data de 10 august 2007 și Contractul de credit nr. 2008742095 din data de 19 septembrie 2008 încheiate între A. SA și reclamanții B. și F. raportându-se exclusiv la puterea de lucru judecat a Sentinței nr. 6005 pronunțate de Judecătoria Brașov la data de 13 mai 2014 în Dosarul nr. x/197/2012.

Astfel, instanța nu a mai făcut analiza condițiilor legale cerute pentru aprecierea unei clauze ca abuzive, ci s-a limitat la a sublinia că instanța nu ar putea statua în contra celor dispuse anterior de o altă instanță de judecată, în cadrul Dosarului nr. x/197/2012. Pentru a susține acest raționament, instanța de apel a arătat că Înalta Curte de Casație și Justiție a tranșat doar problema autorității de lucru judecat, nu și a puterii de lucru judecat, motiv pentru care s-a rezumat la a analiza această din urma problemă de drept.

Recurenta susține pe de o parte că prin acest silogism judiciar s-au încălcat dispozițiile instanței de casare, iar pe de alta parte că efectul pozitiv al lucrului judecat reținut de instanță nu impunea acesteia să declare nulitatea clauzelor defăimate.

Analizând excepția autorității de lucru judecat, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat asupra tuturor efectelor acesteia, atât cel negativ cât și cel pozitiv, apreciind în final ca nu poate fi reținută și trimițând cauza spre rejudecarea de către instanța de apel sub toate aspectele, cu luare în considerare a tuturor susținerilor și apărărilor părților.

Față de aceasta, apreciază recurenta că instanța de apel a nesocotit dispozițiile instanței de casare, omițând sa analizeze cauza sub aspectul neîndeplinirii condițiilor prevăzute de Legea nr. 193/2000 pentru anularea clauzelor abuzive. Această analiză trebuie să țină cont în mod particular de faptul că clauzele defăimate ca abuzive fac parte din două contracte care nu mai sunt în vigoare.

Din economia Legii nr. 193/2000 și mai cu seamă în lumina dispozițiilor art. 6 - 7 din aceasta, rezultă fără echivoc că legiuitorul a înțeles să pună la dispoziția consumatorului un mijloc în vederea continuării relației contractuale după înlăturarea acelor clauze abuzive stipulate în defavoarea acestuia.

A permite invocarea nulității unor clauze după încetarea relației contractuale, cu atât mai mult cu cât încetarea s-a produs din culpa celui care se prevalează de presupusa cauză de nulitate, înseamnă a permite reclamantului să-și invoce propria culpă manifestând în fapt un abuz de drept.

Apreciază că sancționarea Băncii de către Comisariatul pentru Protecția Consumatorilor cu suma de 1000 de lei pentru inserarea, în general, a unor clauze neclare în cuprinsul contractului de credit nu exclude nicidecum analiza aplicată a caracterului abuziv al respectivelor clauze, raportat la toate particularitățile de fapt ale speței, atunci când instanța este învestită cu aceasta în cadrul unui litigiu ulterior.

Consideră că instanța ar fi trebuit să observe că respectivele contracte atacate nu se mai află în derulare, că nu mai există posibilitatea salvgardării relațiilor contractuale dintre profesioniști și consumatori, întrucât acestea au fost scadențate anticipat din culpa exclusivă a debitorilor și ulterior creanța rezultată din acestea a fost cesionată către SC C. SRL, iar pe cale de consecință nu ar fi trebuit sa declare nulitatea acestora și cu atât mai puțin să dispună modificarea dobânzii după un algoritm total străin de convenția părților.

De asemenea, arată că, și raportându-ne la puterea lucrului judecat reținută de instanța de apel, se observă că aceasta se opune la modificarea dobânzii după formula Euribor + marjă, întrucât în cadrul Dosarului nr. x/197/2012 doar teza finală a art. 5 din cele două contracte a fost apreciată ca abuzivă, nu întreaga clauza. Prin urmare, cel puțin sub aspectul dobânzii fixe din primul an contractual (5,8% p.a, respectiv 7,4% p.a.) convenția părților nu poate fi pusă la îndoială și nici modificată prin intervenția instanței.

În concluzie, apreciază că instanța ar fi trebuit să facă o analiză pe fond a condițiilor impuse de Legea nr. 193/2000 pentru înlăturarea clauzelor cu caracter abuziv din cuprinsul contractelor de credit, observând totodată că o astfel de solicitare nu converge cu scopul reglementării. Analizând pe fond condițiile prevăzute de Legea nr. 193/2000, pentru motivele arătate în cuprinsul motivelor de apel și al notelor scrise depuse la dosarul cauzei, consideră că se impunea respingerea petitului ca neîntemeiat.

Cu privire la petitul având ca obiect modificarea dobânzii după un algoritm propus în mod unilateral de reclamanți, recurenta apreciază că un atare capăt de cerere nu poate fi primit în condițiile în care obligația pretinsă nu este prevăzută de nicio dispoziție legală în vigoare. Prin acest capăt de cerere reclamanții tind la o veritabilă modificare a clauzelor din contractul de credit ceea ce nu poate fi admis.

Modificarea sau încetarea contractului este posibilă numai prin acordul părților ori din cauze autorizate de lege, astfel cum arată expres alineatul (2) al art. 969 C. civ., prevedere ce este cunoscută în doctrină și sub forma regulii simetriei în contracte.

În speță, instanța nu a fost chemată se pronunțe o adaptare a contractului, ci doar analizează caracterul abuziv al clauzelor.

Art. 4.2. din Condițiile Generale de Creditare nu oferă o alternativă la dobânda prevăzută de art. 5, așa cum eronat reține instanța de apel, ci detaliază compunerea dobânzii în cazul fiecărui produs de creditare din oferta băncii, aceasta punând la dispoziția clienților atât dobânzi variabile în funcție de dobânda de referință variabilă internă (DRV), cât și în funcție de Euribor, în acest din urmă caz marja fixă fiind cu mult mai mare.

Reclamanții au optat pentru produsul bancar cel mai convenabil acestora la momentul contractării creditului, cu toate că aveau de asemenea posibilitatea să opteze și pentru o dobândă variabilă în funcție de Euribor. În niciun caz însă, Banca nu și-a dat acordul pentru determinarea dobânzii după formula Euribor + 1,2 p.p. sau 1,5 p.p., acestea fiind marje specifice dobânzii variabile în funcție de DRV.

De asemenea, este eronată aserțiunea instanței potrivit cu care adăugarea marjelor de 1,2 p.p., respectiv 1,5 p.p. peste valoarea Euribor nu poate fi decât în avantajul apelantelor, întrucât date fiind valorile actuale ale Euribor (negative), dobânda finală determinată poate ajunge la mai puțin de 1% p.a., în mod evident o dobândă care nu a fost rezultatul unui acord de voință al părților. Reamintim că la momentul semnării contractului de credit numai dobânzile fixe agreate (care erau unele promoționale și care urmau a suferi modificări după primul an contractual) erau în cuantum de 5,8% p.a., respectiv 7,4% p.a. Prin urmare, în nici un caz modul de compunere a dobânzii stabilit de instanță nu este în avantajul apelantelor.

În concluzie, recurenta susține că modificarea dobânzii după un algoritm propus exclusiv de reclamanți nu poate fi primită.

Referitor la petitul având ca obiect constatarea caracterului abuziv al art. 9.3 din Condițiile Generale - Anexa la Contractele de credit motivarea instanței de apel potrivit căreia la momentul constituirii garanțiilor nu s-a adus la cunoștința consumatorilor posibilitatea cesiunii creanței și nu intervenise vreo procedură pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei privind dobânda variabilă, este străină de obiectul analizei acesteia și nu se sprijină pe niciun temei juridic.

Susține că nerespectarea obligațiilor contractuale este de natură să pună în primejdie recuperarea sumei împrumutate și a prețului contractului și constituie indicii clare ale imposibilității de derulare a contractului în condițiile agreate inițial.

Prin urmare, în situația în care există indicii concrete ca împrumutatul nu mai poate susține obligațiile pecuniare asumate la încheierea contractului, apreciază că este firesc ca împrumutătorul să poată începe recuperarea creanței în cel mai scurt timp posibil, existând altfel riscul ca solvabilitatea împrumutatului și șansele de recuperare să scadă din ce în ce mai mult.

În aceste condiții, lipsa clauzelor contractuale care să permită creditorului declararea exigibilității anticipate ar avea un potențial vătămător pentru creditor, care prin imposibilitatea declarării exigibilității anticipate riscă să fie prejudiciat, dezechilibrul contractual manifestându-se de fapt în sens invers celui alegat de reclamanți.

Având în vedere dispozițiile art. 1025 și art. 1079 C. civ. de la 1864, arată că legiuitorul însuși a prevăzut în mod expres decăderea din beneficiul termenului în cazul în care debitorul devine insolvabil sau pune în pericol în orice alt mod executarea contractului.

Recurenta apreciază că nu se poate reține că exigibilitatea anticipată ar putea crea un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului, ci dimpotrivă, este o măsură menită să readucă echilibrul contractual acolo unde debitorul nu restituie creditorului ceea ce acesta i-a pus la dispoziție, adică acolo unde s-a sesizat o culpă contractuală.

Consideră că instanța de apel face confuzie între scadențarea anticipată a creditului și cesionarea creanței rezultate din contractul de credit, ceea ce reprezintă o operațiune distinctă și ulterioară scadențării anticipate. Faptul că la încheierea contractului de credit au fost constituite anumite garanții, fie ele și reale, nu exclude posibilitatea cesionării creanței, aceasta fiind o operațiune licită, prevăzută de art. 1391 și urm. C. civ. de la 1864 sub imperiul căruia a fost încheiat Contractul de cesiune de creanță.

Susține că, fiind învestită cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, instanța analizează legalitatea - din perspectiva caracterului abuziv - al unei clauze iar nu a conduitei/modului de executare a obligațiilor contractuale de către Bancă.

Prin urmare, decizia Băncii de a executa garanțiile sau de a cesiona creanța în vederea diminuării mai rapide a pierderii înregistrate cu un credit neperformant era una de oportunitate ce aparținea în exclusivitate acesteia, fără ca instanța să poată cenzura în vreun fel această decizie.

Cu privire la aserțiunea instanței potrivit cu care la momentul cesiunii încă nu fuseseră demarate de defăimare a clauzelor cu caracter abuziv din cuprinsul contractelor de credit, arătăm că aceasta nu infirmă, ci dimpotrivă întărește susținerile, întrucât debitorii au stat în pasivitate o perioadă îndelungată, nereclamând caracterul abuziv al clauzelor decât în extremis după declanșarea procedurilor de executare silită. Prin urmare, aceștia nu și-au exprimat niciun fel de nemulțumire față de conținutul clauzelor pretins abuzive vreme de 5 ani de la semnarea contractelor de credit, aspect care dovedește că acestora le era cunoscut și înțeles conținutul acestor clauze. În plus, instanța nu a avut nicio probă elocventă pe baza căreia să stabilească că o ajustare a dobânzii ar fi condus la inexistența restanțelor la momentul scadențării anticipate, decizia acesteia fiind în atare condiții una cu totul arbitrară. Nu în ultimul rând, emiterea unor noi grafice de rambursare echivalează cu reluarea relațiilor contractuale între Bancă și debitori, în condițiile în care aceste raporturi nu mai erau în ființă ca urmare a scadențării anticipate și cesionării creanței în patrimoniul său.

Arată că niciodată nu s-a solicitat și nici nu s-a dispus de vreo instanță de judecată anularea contractului de cesiune de creanță, context în care instanța nu putea scoate această creanță din patrimoniul său pentru a o înapoia în patrimoniul A. SA.

Așadar, recurenta apreciază că raționamentul instanței de apel este eronat și că aceasta nu a făcut în realitate o veritabila analiză a criticilor aduse sentinței primei instanțe.

Instanța de apel a reținut că prin dispozițiile sale, art. 9.3 din Condițiile Generale creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, motiv pentru care acesta reprezintă o clauză abuzivă.

Mai susține că în considerente instanța interpretează în mod greșit situația de fapt cu privire la cesiunea de creanță și recuperarea debitelor de la intimata-reclamantă.

Reclamanta a recunoscut prin acțiunea formulată, aspect ignorat în totalitate de instanță, că a avut întârzieri la plata ratelor asumate prin Contractele de credit. De altfel, A. a dat dovada de înțelegere cu privire la situație acesteia, motiv pentru care a fost de acord cu Actul adițional la Contractul de credit nr. 84277 din 10 august 2007 semnat la 12 martie 2010, prin care i s-a acordat acesteia o perioada de gratie de 3 luni.

Recurenta arată că, anterior cesiunii de creanță, Banca a procedat la declararea scadenței anticipate a creditelor în conformitate cu dispozițiile art. 9.3 din Condițiile generale. Cu privire la acest aspect A. a notificat intimata-reclamanta prin Notificările nr. 14384099 din 13 septembrie 2010 și 14384098 din 13 septembrie 2010 la domiciliul indicat prin Contractele de credit. După declararea exigibilității Banca putea proceda în orice mod la recuperarea creanțelor sale, modalitatea aleasă fiind cesiunea de creanța către SC C. SRL.

În acest context cele reținute de instanța de apel cu privire la lipsa de protecție a intimatei-reclamante cu justificarea că SC C. SRL nu este societate bancară sunt lipsite de relevanță.

Așa cum instanța a reținut, creditele intimatei-reclamante au fost contractate pe o perioadă foarte îndelungată. De asemenea sumele puse la dispoziția acesteia de către A. sunt importante, motiv pentru care în mod rezonabil erau necesare în Contractele de credit clauze care să permită Băncii posibilitatea recuperării creanței sale în situația în care împrumutatul s-ar fi dovedit rău-platnic.

Este nerezonabil a se pretinde oricărei Bănci, prin definiție societate care are ca obiect de activitate punerea la dispoziție către clienți a unor capitaluri să aștepte 30 de ani recuperarea creanței sale în contextul în care clientul nu își respecta obligațiile de plată a ratelor.

Instanța a reținut corect faptul că Banca avea constituite garanții din partea intimatei-reclamante. Însă în mod inexplicabil instanța nu înțelege rostul constituirii acestora întrucât Banca nu și-a exercitat dreptul de a le valorifica.

În primul rând garanțiile constituite acordă creditorului drepturi și nu obligații. Astfel Banca putea oricând exercita aceste drepturi, nefiind ținută de vreun termen în care procedeze la valorificarea garanțiilor.

În al doilea rând garanțiile nu pot fi valorificate decât pentru creanțe certe, lichide și exigibile. Însă în contextul în care instanța apreciază ca abuziv dreptul Băncii de a declara soldul scadent anticipat se naște întrebarea retorică cum ar fi avut A. posibilitatea executării silite a unei creanțe neeligibile? Este adevărat că s-ar fi putut proceda la valorificarea garanțiilor pentru ratele scadente, însă acestea reprezintă numai o parte din datoria totală, iar în urma unui astfel de demers Banca ar fi rămas complet neprotejată pentru restul de datorie.

În concluzie, susține recurenta o astfel de prevedere în Contractele de credit, cu privire la declararea scadenței anticipate în cazul neplății la timp a ratelor, nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și, pe cale de consecință, solicită instanței de recurs să dispună modificarea hotărârii atacate și sub acest aspect.

Analizând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate și grupând criticile care se regăsesc în recursurile declarate în cauză pentru a le răspunde prin considerente comune, reține următoarele:

Art. 304 pct. 9 C. proc. civ. reglementează ca motiv de recurs situația în care hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

În speță, Înalta Curte constată că prin ambele recursuri s-a invocat aplicarea greșită a legii de către instanțele de fond și apel, atunci când, constatând caracterul abuziv al clauzelor contractuale privind dobânda din cele două contracte de credit, au intervenit în mecanismul contractual, modificând formula de calcul și cuantumul dobânzii (prețul contractului) după un algoritm propus în mod unilateral de reclamantă.

Cererea de chemare în judecată a reclamantei a vizat constatarea caracterului abuziv al clauzelor inserate în art. 5 teza a II-a din contractele de credit bancar din 10 august 2007 și din 17 septembrie 2008 și în art 5.6 și 9.3 din condițiile generale de creditare, cu consecința anulării acestor clauze, constatării formării dobânzii din indicele EURIBOR +1,2 pp pentru primul contract de credit și +1,5 pp pentru cel de-al doilea contract de credit și obligării pârâtei A. la comunicarea graficului de rambursare conform celor solicitate.

Prin Decizia nr. 1424 din 22 septembrie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție au fost admise recursurile pârâtelor A. SA și SC C. SRL, casată decizia recurată și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, pentru stabilirea situației de fapt a cauzei și pentru a răspunde criticilor formulate de pârâte în susținerea pretențiilor și apărărilor lor într-o formă clară și concisă. Instanța de recurs a constatat că în mod greșit curtea de apel a reținut autoritatea de lucru judecat a Sentinței civile nr. 6005/2014 a Judecătoriei Brașov pronunțată în Dosarul nr. x/197/2012, că A. are calitate procesuală pasivă, precum și faptul că instanța de apel nu a precizat motivele pentru care a menținut soluția primei instanțe de respingere a cererii reconvenționale.

În rejudecare, Curtea de Apel Brașov a respins ca nefondate apelurile pârâtelor, reținând că, sub aspectul constatării drept clauze abuzive a celor prevăzute de art. 5 teza a II-a din cele două contracte de credit, există o hotărâre judecătorească irevocabilă (Decizia civilă nr. 102/R din 12 iunie 2015 pronunțată de Tribunalul Brașov prin care s-a respins recursul formulat de A. SA, fiind menținută Sentința civilă nr. 6005 din 13 mai 2014 în Dosarul nr. x/197/2013 al Judecătoriei Brașov), prin care s-a dispus în acest sens, instanța de judecată fiind ținută să pronunțe aceeași soluție, întrucât în cazul pronunțării unei soluții diferite s-ar ajunge la situația încălcării componentei res judicata a puterii de lucru judecat.

De asemenea, s-a apreciat de către instanța de apel, în rejudecare, faptul că sunt nefondate și criticile pârâtelor referitoare la compunerea dobânzii aferente celor două contracte de credit și la nemotivarea cererii reconvenționale, precum și cele privind analiza clauzei prevăzută în art. 9.3 din condițiile generale de acordare a creditului.

Decizia recurată este nelegală pentru că reclamanții nu sunt îndreptățiți la modificarea prețului contractelor prin intervenția instanței, în modalitatea solicitată de aceștia ca fiind Euribor + marja din contractele analizate, 1,2 p.p. respectiv 1,5 p.p. Prin decizia recurată, se menționează faptul că adunarea la indicele de referință a procentelor de 1,2 p.p., respectiv de 1,5 p.p. nu poate decât să fie în favoarea apelanților, aceste procente fiind menținute, o soluție contrară conducând la îngreunarea situației apelanților în propria cale de atac. Or, această soluție, nu numai că înlătură voința părților, exprimată expres în contract, dar chiar pornește de la analizarea greșită a situației de fapt. În conformitate cu prevederile art. 5 din cele două contracte de credit încheiate, părțile au stabilit ca preț al contractului o dobânda curentă variabilă în funcție de dobânda de referință variabilă, care la rândul ei se poate modifica în funcție de costul resurselor de creditare, iar reclamanții au înțeles acest lucru încă de la data încheierii contractului. Este clar din cuprinsul art. 5 că părțile nu au stabilit ca dobânda contractuală să varieze în funcție de indicele de referință Euribor. Altfel, art. 5 din Contract s-ar fi referit la Euribor, iar nu la dobânda de referință variabilă a A.

În speță, chiar fără o analiză aprofundată a produselor bancare este evident că noțiunea de dobândă de referință variabilă este diferită de noțiunea de indice de referință. Altfel spus, expresia "dobânda de referință variabilă" nu este sinonimă cu expresia "indice de referință" și nu se poate confunda cu aceasta. Este clar din cuprinsul art. 5 că părțile nu au stabilit ca dobânda contractuală să varieze în funcție de indicele de referință valutar (Euribor, pentru creditele în Euro, Libor pentru creditele în dolari SUA). Altfel, art. 5 din Contract s-ar fi referit la indicele de referință, Euribor în speță, iar nu la dobânda de referință variabilă a A. Mai mult, această distincție este susținută și de prevederile art. 2 octombrie a din Condițiile generale la cele două contracte de credit, care prevăd după cum urmează: "pe parcursul derulării creditului, banca poate modifica dobânda, fără consimțământul împrumutatului, în funcție de costul resurselor de creditare, noul procent de dobândă aplicându-se de la data modificării acestuia, la soldul creditului existent. Modificarea dobânzii curente (%) conduce la recalcularea dobânzii datorate." Creditul contractat de reclamanți nu este unul în care dobânda variabilă este stabilită în funcție de Euribor, căruia să i se aplice dispozițiile art. 2 lit. b) din Condițiile generale, potrivit căruia: "Pentru creditele cu dobândă variabilă, stabilită în funcție de un indice de referință LIBOR/EURIBOR, nivelul dobânzii se poate modifica în funcție de evoluția acestuia."

În sensul celor de mai sus, instanța de apel, punând sub semnul egalității cele două noțiuni ("dobânda de referință variabilă care se afișează la sediile A." și "indice de referință valutar") și aplicând marja fixă inițială la indicele de referință Euribor face o confuzie evidentă. Cele două noțiuni sunt vădit diferite, iar acest aspect a mai fost statuat de către Înalta Curte de Casație și Justiție în considerentele Deciziei nr. 2450 din 22 mai 2011 din Dosarul nr. x/103/2010 (jurisprudență care a fost depusă cu ocazia formulării concluziilor scrise transmise pe data de 27 ianuarie 2017), prin care instanța supremă a soluționat o speță similară. Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând contracte de credit identice cu cel supus judecății cauzei, a reținut: "în contractele de credit se precizează expres formula de calcul a dobânzii creditului, fiind dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile, A., la care se adaugă o marjă procentuală de o până la 2%. Pe de altă parte, prin art. 2 lit. a) și 2.10 b din condițiile generale de creditare este atestată în mod clar existența a două produse de creditare, fiind mai mult decât evident că nu există identitate între dobânda de referință A. și indicele de referință Libor/Euribor/Bubor." - Decizia nr. 972 din 24 februarie 2012 pronunțată în cadrul Dosarului nr. x/90/2010 (jurisprudență depusă cu ocazia formulării concluziilor scrise din data de 27 ianuarie 2017).

La momentul semnării contractului de credit inițial, reclamanții au avut de ales între mai multe produse financiare, având și posibilitatea de a încheia un contract de credit în cadrul căruia nivelul dobânzii urma să fie calculat direct în funcție de Euribor. Dar reclamanții nu au ales un astfel de produs, considerând mai avantajoasă contractarea unui credit a cărui dobândă va fi calculată în funcție de dobânda de referință a A. Orice nemulțumire ulterioară a reclamanților nu se datorează pretinsei atitudini abuzive a pârâtei, ci se datorează modificării situației financiare a acestora, care nu mai realizează veniturile care au fost avute în vedere în anii 2006 - 2007 la acordarea creditelor. "Veniturile mele au scăzut cu 80%" spune reclamanta B. la dosarul Tribunalului Brașov.

Mecanismul de determinare al dobânzii variabile, expres stabilit de părțile co-contractante la momentul inițial al semnării contractului, a avut în vedere realitatea pieței financiar-bancare și realitatea domeniului de activitate economică în care funcționează pârâta. Evoluțiile elementelor enumerate mai sus sunt reale și sunt de notorietate pentru orice om diligent și cu pricepere și pregătire medie și, cu atât mai mult, pentru aceia care sunt avizați prin multitudinea creditelor luate prin sumele împrumutate, pregătirea profesională pe care o au, cum este de altfel și cazul reclamanților din prezenta cauză (reclamanții erau funcționari, director de producție la o societate comercială pe acțiuni și creditul era unul de refinanțare la momentul acordării).

Decizia recurată este nelegală întrucât prin stabilirea modului de calcul al dobânzii determinate ca "Euribor + 1,2 p.p" respectiv "Euribor + 1,5 p.p", se încalcă principiul pacta sunt servanda.

Contractul de credit bancar este prin natura și esența sa un contract cu titlu oneros, întrucât așa cum rezultă din prevederile legale ce reglementează acest tip de contract, împrumutatul are obligația restituirii atât a sumei împrumutate, cât și a dobânzilor aferente. Mai mult, plata dobânzilor este de esența contractului de credit bancar, neexistând posibilitatea instituțiilor de credit de a scuti pe împrumutați de această plată decât prin încălcarea normelor de prudență bancară. În acord cu exigențele legale în această materie, clauza 5 din contractele de credit deduse judecății denotă faptul că ambele părți și-au exprimat consimțământul în sensul că acestea sunt contracte cu titlu oneros, reclamanții asumându-și obligația de a restitui nu doar suma împrumutată, ci și dobânda aferentă. Așa fiind, instanța de apel nu putea să stabilească ea însăși dobânda aplicabilă contractelor, deoarece în acest caz, s-ar încălca principiul forței obligatorii a contractelor, prevăzut de art. 969 C. civ., potrivit căruia contractul are valoare de lege între părți și poate fi modificat doar prin acordul părților. Stabilirea cuantumului dobânzii este un aspect de preț, care poate fi obiectivat exclusiv pe baza acordului părților și nu de către organul judiciar.

În același sens s-a pronunțat și Curtea de Justiție a Uniunii Europene, care prin Hotărârea pronunțată la data de 14 iunie 2012 în cauza Banco Espanol de Credito SA vs. Joaquin Calderon Camino (C-618/10), a statuat că: "instanțele naționale au numai obligația de a exclude aplicarea unei clauze contractuale abuzive pentru ca aceasta să nu producă efecte obligatorii în ceea ce privește consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conținutul acesteia. Astfel acest contract trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menținere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic."

În prezenta cauză, date fiind prevederile art. 5 din contractele de credit încheiate este clar că părțile nu au stabilit ca dobânda contractuală să varieze în funcție de indicele de referință Euribor. Altfel, art. 5 din Contracte s-ar fi referit la Euribor, iar nu la dobânda de referință variabilă a A.

"Intervenția instanței în sensul solicitat de către reclamanți ar însemna ca banca să perceapă o dobândă inferioară dobânzii de finanțare obținută de aceasta și dobânzii acordate de bancă la depozite, ceea ce duce la o disproporție între contraprestațiile părților și lipsește contractul de credit de cauză juridică.

Cauza esențială a contractului este cea privind prețul adică dobânda agreată de părți. Printr-o intervenție a instanței, dobânda, element negociat, devine element impus cu consecința lipsirii de cauză a contractului."

Instanța de apel în mod nelegal a menținut soluția instanței de fond cu privire la constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 9.3. din condițiile generale. Clauza contractuală prevăzută la pct. 9.3 din Condițiile Generale referitoare la declararea exigibilității anticipate a creditului și recuperării acestuia pe calea executării silite nu reprezintă o clauză ascunsă, intimații-reclamanți beneficiind de posibilitatea reală de a lua la cunoștință de aceste clauze, atât în faza precontractuală, cât și la momentul semnării contractelor de credit sau al contractului de garanție reală imobiliară. Mai mult, inserarea clauzei cu privire la exigibilitatea anticipată este o obligație legală a pârâtei în considerarea dispozițiile art. 12 din Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare, motiv pentru care soluția de constatare a caracterului abuziv al clauzei de la pct. 9.3 din Condițiile Generale este vădit nelegală. Potrivit art. 12 din Legea 190/1999: "Clauzele de exigibilitate înainte de termen trebuie prevăzute în contractul de credit ipotecar printr-o clauză distinctă."

Cât privește apărările reclamanților argumentate în principal pe puterea de lucru judecat a Sentinței civile nr. 6005 din 13 mai 2014 din Dosarul nr. x/197/2013 al Judecătoriei Brașov prin s-a constatat că sunt abuzive clauzele din cele două contracte de credit, Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate primi aceste susțineri pentru următoarele considerente:

În primul ciclu procesual, Curtea de Apel Brașov a fost aceea care a pus în discuția părților excepția autorității de lucru judecat. Aceasta și numai aceasta. Și doar asupra ei s-a pronunțat. De aceea instanța de recurs, în primul ciclu procesual, a statuat doar asupra acestei excepții. Mai mult decât atât, prin apărările formulate în fața primei instanțe de recurs, reclamanții tot numai despre excepția autorității de lucru judecat au vorbit. Deci numai ea putea face obiect al controlului judiciar în acel prim ciclu procesual. Raportat la acest aspect și față de apărările și susținerile părților de la acel moment în fața instanței de recurs, s-a dispus casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În al doilea ciclu procesual instanța de apel trebuia așadar să observe care sunt limitele casării și să nu le extindă. Practic, pronunțându-se aspra puterii de lucru judecat, în al doilea ciclu procesual, instanța de apel a depășit limitele casării. Înscrisurile aflate la dosarul cauzei și analiza lor cronologică relevă clar că în primul ciclu procesual reclamanții nu au invocat puterea de lucru judecat. Instanța de apel din primul ciclu procesual a fost cea care s-a pronunțat asupra excepției autorității de lucru judecat invocată de ea din oficiu.

Abia prin concluziile orale și scrise depuse în al doilea ciclu procesual, reclamanții, sub pretextul expunerii limitelor deciziei de casare, fac vorbire despre "puterea de lucru judecat sau autoritatea de lucru judecat". Este evident că în opinia reclamanților nu este nicio o diferență între aceste instituții juridice și folosesc conjuncția "sau". Instanța de apel se consideră însă obligată prin decizia de casare să analizeze puterea de lucru judecat. Înalta Curte apreciază că soluția instanței de apel este greșită sub un dublu aspect:

1. nu pentru acest motiv s-a dispus casarea. Doar excepția autorității de lucru judecat a făcut obiectul apelului din primul ciclu procesual, nicidecum puterea de lucru judecat.

2. invocarea puterii de lucru judecat s-a făcut prin concluziile orale de la termenul din 23 ianuarie 2017, la intervenția instanței de apel, fiind evidentă confuzia terminologică în care se aflau reclamanții (alin. (2) fila 37 din dosarul curții de apel în al doilea ciclu procesual)

Achiesarea reclamanților, prin apărările pe care le-au făcut în prezentul dosar în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, la soluția instanței de apel în cel de-al doilea ciclu procesual relativ la puterea de lucru judecat, nu poate să conducă la încălcarea dispozițiilor procedurale prevăzute de art. 315 C. proc. civ.

În consecință, nu pot fi primite apărări care conduc la încălcarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente se vor admite recursurile declarate de recurentele-pârâte A. București și SC C. SRL București împotriva Deciziei civile nr. 297/AP din 17 februarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă. Se va modifica în tot decizia recurată în sensul că: se vor admite apelurile formulate de apelantele-pârâte A. București și SC C. SRL București împotriva Sentinței civile nr. 1690/C din 14 noiembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Va fi schimbată în parte sentința apelată în sensul că se va respinge acțiunea formulată și precizată de reclamanta B., în contradictoriu cu pârâta A. București, cu intervenienta SC C. SRL București și cu F., D.e și E., ca neîntemeiată. Se va respinge cererea de obligare a pârâtei A. București la plata cheltuielilor de judecată către reclamanta B. Vor fi menținute în rest celelalte dispoziții ale sentinței.

Potrivit dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. va obliga pe intimata-reclamantă B. la plata sumei de 1077,24 lei reprezentând cheltuieli de judecată către recurenta-pârâtă SC C. SRL București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurentele-pârâte A. București și SC C. SRL București împotriva Deciziei civile nr. 297/AP din 17 februarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă.

Modifică în tot decizia recurată în sensul că:

Admite apelurile formulate de apelantele-pârâte A. București și SC C. SRL București împotriva Sentinței civile nr. 1690/C din 14 noiembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Schimbă în parte sentința apelată în sensul că respinge acțiunea formulată și precizată de reclamanta B., în contradictoriu cu pârâta A. București, cu intervenienta SC C. SRL București și cu F., D. și E., ca neîntemeiată.

Respinge cererea de obligare a pârâtei A. București la plata cheltuielilor de judecată către reclamanta B.

Menține în rest celelalte dispoziții ale sentinței.

Obligă pe intimata-reclamantă B. la plata sumei de 1077,24 lei reprezentând cheltuieli de judecată către recurenta - pârâtă SC C. SRL București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 mai 2017.

Procesat de GGC - NN