Unilateral termination of distribution contract: binding effect of long-term business plan vs. successive annual agreements and delictual liability for misappropriation of distribution network goodwill

Decizia nr. 762/2017

Deliberând asupra recursului de față, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la 29 iunie 2012, reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să o oblige pe aceasta la plata de despăgubiri pentru profitul nerealizat ca urmare a denunțării unilaterale a contractului de distribuție, evaluate provizoriu la suma de 200.000 euro, dar și la plata de despăgubiri la nivelul valorii de piață a rețelei de distribuție creată de reclamantă, evaluate provizoriu la suma de 500.000 euro, cu cheltuieli de judecată.

Prin cererea din data de 16 iunie 2014, reclamanta a precizat că valoarea pretențiilor aferente primului capăt de cerere este 610.120 euro și pentru cel de-al doilea, de 4.028.000 euro.

Prin Sentința civilă nr. 3.466 din 7 iulie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost respinsă cererea principală ca neîntemeiată, a fost admisă cererea reconvențională, iar reclamanta-pârâtă a fost obligată la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 56.370,84 euro, reprezentând contravaloare produse, precum și la plata sumei de 6.568,39 euro, cu titlu de dobândă legală calculată până la 7 octombrie 2013, la care se adaugă dobânda legală aferentă debitului principal, în continuare, până la plata efectivă a acestuia; reclamanta-pârâtă a fost obligată și la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 64.793,05 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție tribunalul a reținut cu prioritate că instanțele române sunt competente să soluționeze litigiul, în aplicarea art. 5 pct. 1 și 3 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială.

În ceea ce privește legea aplicabilă fondului raportului juridic, a notat că prevederile Regulamentului (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I) nu sunt incidente, deoarece, potrivit art. 29 alin. (2) din Regulament, acesta se aplică începând cu data de 17 decembrie 2009 (cu excepția art. 26 care nu are relevanță în cauză), iar în speță reclamanta a pretins încheierea contractului în anul 2008.

Cum în speță se invocă încheierea unui contract de distribuție, s-a reținut că debitorul prestației caracteristice este distribuitorul, respectiv reclamanta-pârâtă, care are sediul în România, aspect care determină aplicabilitatea legii române.

Cu privire la cel de-al doilea capăt al cererii, prin care se invocă săvârșirea unei fapte ilicite ulterioare datei de 11 ianuarie 2009, s-a indicat că legea aplicabilă este legea română, conform art. 4 din Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 iulie 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale (Roma II), care dispune, ca normă generală, că legea aplicabilă obligațiilor necontractuale care decurg dintr-o faptă ilicită este legea țării în care s-a produs prejudiciul, indiferent în ce țară are loc faptul cauzator de prejudicii și indiferent de țara sau țările în care se manifestă efectele indirecte ale respectivului fapt.

Pe fond, tribunalul a reținut, în baza proceselor-verbale ale ședințelor dintre reprezentanții societății reclamante și cei ai C. (deținătorul mărcii D.), precum și din corespondența electronică purtată între cele două societăți, că relația dintre acestea a avut ca obiect comercializarea produselor D. în România, în baza unor planuri de afaceri pe termen lung, ultimul fiind încheiat pentru perioada 1 iulie 2007 - 30 iunie 2012.

A mai reținut, din înscrisurile depuse la dosar și din declarația martorului E., că societățile menționate mai sus întocmeau apoi planuri operaționale anuale, care cuprindeau volumul de vânzări determinat pe unități de timp, bugetele previzionate pentru promovarea produselor, analize privind produsele concurente, situații comparative cu anii anteriori și liste de prețuri ale produselor. Ultimul plan anual a fost întocmit pentru anul fiscal 2011, aferent perioadei 1 iulie 2010 - 30 iunie 2011.

Așadar, tribunalul a subliniat că probele administrate atestă existența relației contractuale dintre cele două societăți, în cadrul căreia reclamanta-pârâtă avea nu numai dreptul, ci și obligația de a comercializa pe teritoriul României produsele D. și de a dezvolta piața acestor produse în beneficiul său, dar și al partenerului contractual care era interesat să crească volumul vânzărilor acestora în România.

S-a mai reținut că această relație contractuală a implicat o organizare a vânzărilor produselor D. pe teritoriul României, bazată pe colaborarea dintre cei doi parteneri, raportul juridic astfel creat neconstituind, pe cale de consecință, o simplă succesiune de contracte de vânzare-cumpărare, așa cum a susținut pârâta-reclamantă. În acest sens, tribunalul a mai reținut că deși relația dintre cele două societăți a presupus vânzări succesive de produse D., realizate pe bază de comenzi lunare sau trimestriale, ea nu s-a limitat la aceste operațiuni juridice, ci a implicat deopotrivă elaborarea de strategii pentru păstrarea și atragerea clientelei și pentru creșterea volumului de vânzări, adaptarea condițiilor de comercializare și elaborarea unei politici economice în vederea întăririi poziției în piață a mărfurilor D., așadar o organizare specifică unei relații de distribuție, pe care producătorul C. a recunoscut-o de altfel, de vreme ce reclamanta-pârâtă figurează pe etichetele produselor D. în calitate de distribuitor pentru România.

În continuare, prima instanță a notat că transferul afacerii de la F. către G. a fost confirmată în cadrul întâlnirii din data de 11 octombrie 2010 de la București, la care au participat reprezentații reclamantei-pârâte și a celor două societăți. Ulterior, la 7 decembrie 2010 a avut loc la Arad o întâlnire între reprezentanții reclamantei-pârâte și cei ai G., care atestă continuarea relației de afaceri cu privire la desfacerea produselor D. pe piața din România.

Conform Adresei din 4 aprilie 2011, pârâta-reclamantă a confirmat faptul că H. i-a transferat activitatea de produse de îngrijire a încălțămintei, arătând că va respecta pe deplin toate contractele și convențiile încheiate anterior cu reclamanta-pârâtă, că va prelua toate creanțele deschise și toate angajamentele deschise pentru alocații și bonusuri și că va aranja decontarea la scadență, precum și că va accepta și livra comenzile către reclamanta-pârâtă A. începând cu aceeași dată.

Însă, prin Notificarea din 2 septembrie 2011, pârâta-reclamantă a comunicat reclamantei-pârâte încetarea aranjamentelor de distribuție cu efect la 30 de zile de la data emiterii respectivului act, și anume de la 2 octombrie 2011.

Tribunalul a notat și că, astfel cum rezultă din Adresa din 7 septembrie 2011, SC I. SRL a preluat vânzările produselor D. în România, începând cu data de 3 octombrie 2011.

Față de cele reținute, s-a constatat că între C. și SC A. SRL au existat, în mod neîndoielnic, raporturi contractuale, având ca obiect distribuția de produse D. pe teritoriul României, fiind irelevantă împrejurarea că ele nu s-a concretizat într-un act scris care să cuprindă termenii și condițiile contractului, deoarece principiul libertății contractuale permite încheierea unei convenții doar prin acordul de voință al părților. De altfel, în cuprinsul Notificării din 2 septembrie 2011, pârâta-reclamantă a folosit sintagma "aranjamentele de distribuție", confirmând în acest mod calitatea de distribuitor a reclamantei-pârâte în ceea ce privește produsele D.

Reținând, așadar, că între reclamanta-pârâtă și C. au existat raporturi contractuale privind distribuția produselor D. în România, prima instanță a apreciat că este necesar a se stabili, pentru soluționarea primului capăt al cererii de chemare în judecată, durata acestui raport.

În acest sens, a luat act că C. și reclamanta-pârâtă au stabilit în termeni generali un plan de afaceri pe o perioadă de 5 ani, probele administrate în cauză nerelevând însă un angajament ferm și concret de colaborare pe perioada menționată.

Astfel, previziunile cu privire la comercializarea produselor D. în cadrul perioadei de 5 ani erau concretizate în planuri de afaceri anuale și numai acestea au cuprins date concrete cu privire la volumul de vânzări, cifra de afaceri, bugetul de investiții pentru fiecare an și prețul produselor.

Tribunalul a notat că în cadrul întâlnirii din 12 iunie 2007, C. și reclamanta-pârâtă au convenit ca aceasta din urmă să pregătească previziunea pentru marja comercială pentru următorii 5 ani (anii fiscali 2008 - 2012); ulterior în cadrul ședinței din 12 septembrie 2007, când s-a discutat strategia pentru planul de afaceri 2008 - 2012, reprezentantul reclamantei-pârâte a fost cel care a afirmat că "numerele pentru investiția suplimentară pentru perioada LRP nu sunt așa de importante în acest moment și acestea trebuie să fie decise în conformitate cu AOP (planurile de afaceri anuale)". Ca atare, deoarece înțelegerea concretă cu privire la derularea afacerii privind distribuția produselor D. de către reclamanta-pârâtă era convenită anual, prima instanță a reținut că proiectul de afacere pe termen lung (de 5 ani) nu poate asimilat unui acord de voință care să fi dat naștere unui raport juridic contractual de distribuție pe o perioadă de 5 ani.

În aceste condiții, a apreciat că derularea relației de afaceri privind distribuția produselor D. în România s-a efectuat în baza unor contracte succesive, fiecare dintre ele fiind încheiat pe o durată determinată de câte un an.

Cum ultimul plan de afaceri este aferent anului fiscal C. 2011 (1 iulie 2010 - 30 iunie 2011), cel corespunzător anului 2012 nemaifiind întocmit, în baza principiului forței obligatorii a contractului, consacrat de art. 969 alin. (1) C. civ. de la 1864 (aplicabil raporturilor dintre părți în virtutea principiului tempus regit actum), tribunalul a considerat că pârâta-reclamată era obligată să respecte acordul de distribuție numai până la data de 30 iunie 2011 (finalul perioadei corespunzătoare planului de afaceri pentru anul 2011).

Prin urmare, luând act că reclamanta-pârâtă și-a întemeiat primul capăt de cerere exclusiv pe relația acesteia cu C., continuată ulterior de G. și mai apoi de B., reținând că obligativitatea raportului contractual nu poate fi invocată ulterior datei de 30 iunie 2011, prima instanță a apreciat că autoarea cererii principale nu are dreptul la daune-interese, contractul de distribuție încetându-și efectele la data menționată.

În acest context, a subliniat că Notificarea din 2 septembrie 2011 emisă de pârâta-reclamantă nu are semnificația unei denunțări unilaterale înainte de termen, ci reprezintă manifestarea de voință a emitentului de a nu se reînnoi aranjamentele de distribuție (astfel cum rezultă din chiar denumirea actului) cu reclamanta-pârâtă referitor la produsele D. Faptul că derularea acestor aranjamente de distribuție a avut loc și ulterior datei de 30 iunie 2011 poate fi considerată, în contextul prezentat, cel mult un nou acord, pentru care însă reclamanta-pârâtă nu a înfățișat probe care să ateste un angajament ferm privind distribuția produselor D. din partea pârâtei-reclamante, producător de efecte juridice până la data de 30 iunie 2012.

În ceea ce privește cel de-al doilea capăt de cerere, întemeiat în drept pe art. 998 - 999 C. civ. de la 1864, tribunalul a constatat că reclamanta-pârâtă nu a probat existența unui contract de distribuție exclusivă (articolele de presă depuse la dosar nefiind privite ca probe în acest sens), astfel încât a apreciat că în sarcina pârâtei-reclamante nu se poate reține săvârșirea vreunei fapte ilicite, în sensul încălcării exclusivității rețelei de distribuție.

În acest context, încheierea de către pârâta-reclamantă a unui aranjament de distribuție cu un alt distribuitor, SC I. SRL, a fost privită ca o împrejurare insuficientă pentru a se reține în sarcina acesteia săvârșirea unei fapte ilicite.

În continuare, făcând ample referiri la probele cu înscrisuri și cu expertiză, prima instanță, constatând că nu sunt îndeplinite cerințele pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei-reclamante, respectiv existența faptei ilicite săvârșită cu vinovăție care să cauzeze reclamantei-pârâte un prejudiciu cert, atât în ceea ce privește existența, cât și întinderea acestuia, a consolidat argumentația care a condus-o către respingerea acțiunii principale.

Examinând cererea reconvențională, Tribunalul a reținut că în baza comenzilor reclamantei-pârâte în perioada mai - august 2011, pârâta-reclamantă a livrat produse D. în valoare totală de 58.098,84 euro, din care pârâta-reclamantă a dedus, în baza Notei de credit din 9 septembrie 2011, suma de 1.728 euro, rămânând un rest de plată în valoare de 56.370,84 euro, creanță care a fost confirmată și de raportul de expertiză întocmit în cauză.

Întrucât pârâta-reclamantă a făcut dovada dreptului său de creanță prin facturi și prin înscrisurile care atestă livrarea mărfurilor, iar reclamanta-pârâtă nu a făcut dovada liberării sale de obligație prin plată sau printr-un alt mod admis de lege, instanța de fond a reținut obligația acesteia din urmă de a achita prețul în sumă de 56.370,84 euro, conform art. 969 alin. (1) și art. 1361 C. civ. (aplicabil în cauză în raport cu data emiterii facturilor).

Deși prin întâmpinarea la cererea reconvențională, reclamanta-pârâtă a invocat, pentru a paraliza pretențiile pârâtei-reclamante, excepția de neexecutare a contractului, prima instanță a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile acesteia.

Astfel, reclamanta-pârâtă a invocat în sprijinul excepției de neexecutare obligația pârâtei-reclamante de a-i plăti daune-interese ca urmare a denunțării unilaterale a contractului. Însă, s-a arătat că pentru ca excepția de neexecutare să fie invocată cu succes, este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: să existe o neexecutare, chiar parțială a cocontractantului, însă suficient de importantă; neexecutarea să nu se datoreze faptei celui ce invocă excepția; părțile să nu fi convenit un termen de executare a uneia dintre obligațiile reciproce. Având în vedere cele expuse, dincolo de faptul că deja s-a reținut că pârâtei-reclamate nu îi revine obligația de a plăti daune-interese, o asemenea obligație nu reprezintă o obligație interdependentă și reciprocă asumată de cocontractant, stipulată a fi executată concomitent cu îndeplinirea obligației de plată a prețului produselor livrate, motiv pentru care apărarea formulată de către reclamanta-pârâtă în acest sens nu a fost primită.

Nu a fost reținută nici apărarea reclamantei-pârâte întemeiată pe faptul imposibilității transmiterii mărfurilor către clienți, din moment ce, pe de o parte, aceasta a recunoscut, prin răspunsul la întrebarea nr. 15 din interogatoriu, că a continuat să vândă produsele D. până în perioada februarie - martie 2012, iar pe de altă parte, nu a probat că a returnat pârâtei-reclamante stocul de produse deținut, astfel cum i s-a solicitat prin Notificarea din 2 septembrie 2011.

Având în vedere dispozițiile art. 43 C. com. (aplicabil în speță prin raportare la data emiterii facturilor), a apreciat că partea căzută în pretenții datorează, de la data scadenței fiecărei facturi, și dobânda legală până la achitarea efectivă.

Dobânda determinată potrivit art. 4 din O.G. nr. 9/2000 și, începând cu data de 1 septembrie 2011, de dispozițiile art. 4 din O.G. nr. 13/2011, calculată până la data de 7 octombrie 2013 de către expertul contabil, este în cuantum de 6.568,39 euro, ea urmând a fi datorată și în continuare, în procent de 6% pe an aplicat asupra debitului principal, până la plata efectivă a debitului.

Totodată tribunalul a făcut aplicarea art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

Împotriva acestei soluții, în termenul legal, la data de 31 iulie 2014, a declarat apel reclamanta-pârâtă A. SRL, cererea de apel fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, la data de 12 septembrie 2014.

La data de 3 februarie 2015, prin serviciul registratură, s-a depus la dosarul cauzei întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă prin care s-a solicitat respingerea apelului ca nefondat.

Prind Decizia civilă nr. 515A din 26 martie 2015 pronunțată în Dosarul nr. x/3/2012 de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a respins apelul ca nefondat, precum și cererea apelantei de reducere a cuantumului onorariului avocatului intimatei, cât și cererea intimatei de obligare a apelantei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei soluții, în termenul legal, a declarat recurs apelanta-reclamantă, cererea de recurs fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Prin cererea de recurs SC A. SRL a solicitat modificarea deciziei pronunțată de instanța de apel, în sensul admiterii apelului și schimbării sentinței primei instanțe, în sensul admiterii cererii principale și respingerii cererii reconvenționale, arătându-se că decizia atacată este motivată contradictoriu, că a fost dată cu interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, ale cărui natură și înțeles vădit neîndoielnic au fost schimbate și că a fost pronunțată cu încălcarea legii; au fost invocate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Prin Decizia civilă nr. 347 din 23 februarie 2016 pronunțată în Dosarul nr. x/3/2012 Înalta Curtea de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a respins excepția nulității recursului; a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Totodată a respins cererea de întoarcere a executării silite a Sentinței civile nr. 3.466 din 7 iulie 2014, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Pe fondul recursului s-a reținut că motivarea deciziei atacate nu satisface cerința procesului echitabil. Amintind dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, instanța supremă a constatat că instanța de apel nu a reținut și nici nu a înlăturat susținerile părților și nu a explicat de o manieră convingătoare raționamentul juridic pe care l-a adoptat, așa încât hotărârea sa nu creează transparența asupra silogismului judiciar care trebuie să explice și să justifice dispozitivul și grație căreia să poată fi realizat controlul judiciar.

Examinarea motivării deciziei de apel prin raportare la considerentele de principiu anterior expuse a condus Înalta Curte către concluzia că instanța de apel nu a răspuns criticilor invocate în calea ordinară de atac, care vizau posibilitatea continuării între părți, ulterior datei de 30 iunie 2011, a unor raporturi contractuale.

S-a constatat că nicio eficiență nu a fost dată planului de afaceri pe termen lung, deși existența sa nu este contestată de părți. Instanța de prim control judiciar nu a prezentat niciun argument pentru care planurile anuale nu au putut fi privite ca un instrument prin care părțile să fi detaliat în mod concret și implementat planul cincinal.

Separat de aceste aspecte și chiar în măsura în care s-ar contura o concluzie în sensul că raporturile dintre părți erau reglementate doar de convențiile anuale, s-a arătat că instanța de apel a înlăturat nemotivat susținerile prezentate de SC A. SRL în sensul că durata contractului s-a prelungit până la 30 iunie 2012, inclusiv pe cele legate de faptul că intimata i-a livrat marfă și ulterior datei de 30 iunie 2011.

În mod insuficient argumentat, s-a mai adăugat, împrejurarea concretă a continuării livrărilor de către intimată până în luna august 2011 a fost considerată de instanța de apel ca o speculație a SC A. SRL, iar nu ca o dovadă a unei posibile executări parțiale a unei obligații contractuale. În acest sens, s-a indicat că lipsește din decizia atacată analiza probelor care, în opinia recurentei, relevă intenția părților de a continua raporturile contractuale și ulterior datei de 30 iunie 2011, respectiv a corespondenței prin care intimata i-a solicitat la data de 2 august 2011 să-i comunice comenzile ferme pentru perioada septembrie - noiembrie 2011 și pre-comenzile pentru decembrie 2011 - mai 2012, cerere căreia SC A. SRL i-a răspuns la 4 august 2011, pentru ca intimata să confirme la 17 august 2011 comenzile ferme și pre-comenzile primite.

De asemenea, Înalta Curte a reținut și că nu a fost adusă nicio explicație a faptului că, deși instanțele de fond au reținut că durata contractului a încetat la 30 iunie 2011, actul intitulat "notificare de ne-reînnoire a aranjamentelor de distribuție", a fost emis de intimată ulterior, respectiv la 2 septembrie 2011 și cuprinde și un preaviz de 30 zile - care pare a fi mai degrabă propriu unei intenții de denunțare unilaterală.

De aceea, s-a apreciat că instanța de apel nu s-a pronunțat în limitele cererii de apel, așa cum prevede art. 295 alin. (1) C. proc. civ., ci dimpotrivă, le-a ignorat, o asemenea situație fiind echivalentă necercetării fondului.

Distinct de acestea, s-a mai arătat, referirile din decizia recurată la caracterul nefondat al criticilor aduse măsurii de respingere a capătului de cerere privind angajarea răspunderii civile delictuale în considerarea lipsei unei clauze de exclusivitate par a releva, la rândul lor, o necercetare veritabilă a pretențiilor, care erau fondate nu numai pe înlocuirea recurentei cu un alt distribuitor, ci și pe însușirea de către intimată a fondului de comerț creat și dezvoltat de recurentă, fără acordul său și fără vreo despăgubire. Curtea de Apel pare a se afla în eroare asupra obiectului și cauzei acestui capăt al cererii, care se referă la acoperirea unei despăgubiri în legătură cu valoarea pe care recurenta susține că a adăugat-o afacerii D. în România.

Dincolo de faptul că instanța de apel nu a indicat, într-o manieră aptă să permită controlul de legalitate, motivele pentru care a înlăturat vastul probatoriu administrat pentru dovedirea pretinsei calități a SC A. SRL de unic distribuitor al produselor marca D. în România - reținându-l ca neconcludent în mod neargumentat - s-a indicat că legea nu impune condiția exclusivității pentru acordarea unor despăgubiri reprezentând valoarea fondului de comerț.

Considerentele expuse mai sus au impus concluzia că este fondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., astfel că Înalta Curte, dând deplină eficiență art. 312 alin. (3) și (5) C. proc. civ., a admis recursul, a casat decizia recurată și, în vederea unei corecte stabiliri a situației de fapt, a trimite cauza instanței de apel. Totodată instanța supremă a dispus ca în rejudecare instanța de apel să examineze nu numai criticile enumerate în considerentele prezentei decizii, care nu și-au primit răspuns în calea ordinară de atac, dar și pe celelalte expuse în recurs.

Totodată a fost respinsă cererea de întoarcere a executării, nefiind îndeplinite cerințele impuse de art. 4042 C. proc. civ., deoarece titlul executoriu - care este reprezentat de sentința primei instanțe, al cărei caracter executoriu recunoscut de art. 7208 C. proc. civ. - nu a fost desființat.

Dosarul a fost restituit Curții de Apel București, unde a fost înregistrat pe rolul secției a VI-a civilă, la data de 12 octombrie 2016, sub nr. x/3/2012*.

În rejudecare nu au fost administrate probe noi.

Prin Decizia civilă nr. 394A/2017 din 22 februarie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelanta-reclamantă SC A. SRL împotriva Sentinței civile nr. 3.466 din 7 iulie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2012, în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC B. A fost schimbată în parte hotărârea apelată în sensul că a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată astfel cum a fost precizată. A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 610.120 euro, echivalent în lei la cursul BNR din ziua plății, cu titlu de despăgubiri pentru profitul nerealizat de reclamantă în perioada 2 septembrie 2011 - 30 iunie 2012. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate. A fost obligată intimata-pârâtă la plata către apelanta-reclamantă a sumei totale de 195.656,68 RON, cheltuieli de judecată fond, apel, recurs. A fost respinsă cererea apelantei-reclamante de întoarcere a executării silite, ca neîntemeiată.

Analizând apelul în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și cu observarea prevederilor art. 315 și art. 296 C. proc. civ., Curtea, a constatat următoarele:

1. Criticile referitoare la soluția pronunțată de tribunal asupra capătului 1 al cererii de chemare în judecată sunt fondate.

Din analiza cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, Curtea a reținut că prin petitul 1 al acțiunii apelanta-reclamantă a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 610.120 euro, cu titlu de despăgubiri pentru profitul nerealizat ca urmare a denunțării unilaterale a contractului de distribuție de către B., fiind invocate, în drept, dispozițiile care guvernează răspunderea civilă contractuală.

În vederea determinării raporturilor contractuale dintre părți, Tribunalul a reținut, în mod corect, pe baza înscrisurilor prezentate la dosar, că, inițial, între apelanta-reclamantă SC A. SRL și societatea C. a existat o relație contractuală de distribuție, în temeiul căreia apelanta a distribuit pe piața din România produsele C. (J. și D.).

Curtea a reținut la rândul său din corespondența purtată între A. și C., precum și din procesele-verbale încheiate cu ocazia întâlnirii reprezentanților celor două societăți, probe ce se coroborează și cu declarația martorului E. (directorul de marketing al A.) că, inițial, relația de afaceri dintre cele două persoane juridice implica încheierea de planuri de afaceri anuale, prin care se stabileau obiective de vânzări, strategii de marketing și de afaceri, planuri ce erau mai apoi modificate, pe parcursul anului, în funcție de situația reală a vânzărilor și de evoluția pieței.

Deși s-a invocat existența unei relații contractuale începând cu anul 1996, înscrisurile exhibate de apelanta-reclamantă relevă modalitatea de colaborare enunțată mai sus, începând cu anul 2005, în acest sens fiind e-mailurile din perioada mai 2005 - februarie 2006, în care reprezentanții părților discută despre obiectivele atinse în anul fiscal 2005 și planul de afaceri pentru anul 2006. De asemenea, în același interval au existat întâlniri între părți, ce au avut printre alte puncte de discuție și planul de afaceri pe anul 2006.

Instanța de apel a apreciat relevante aceste înscrisuri deoarece, în lipsa unui contract de distribuție, în sensul de instrumentum, documentele menționate denotă modul de lucru și uzanțele stabile între A. și C.

S-a mai reținut din procesul-verbal al întâlnirii din data de 12 septembrie 2007 de la Arad că părțile au convenit o modificare a modului de lucru prin întocmirea unui plan pe termen lung (LRP) pentru anii fiscali C. 2008 - 2012. Se menționează în respectivul proces-verbal că în conformitate cu noul model de afacere C. este dispusă să facă investiții suplimentare timp de câțiva ani pentru a construi o afacere puternică și sănătoasă pe termen lung în România.

Corespondența, procesele-verbale ale întâlnirilor ulterioare, precum și prezentările anexate la dosar, denotă întocmirea de către A. și C. a unui plan pe termen lung (LRP) pentru perioada iunie 2008 - iunie 2012, plan ce a fost adaptat, anual, până în 2010, la necesitățile și realitățile pieței.

În atare condiții, reținând istoricul relației de colaborare precum și uzanțele stabilite de cele două societăți, Curtea, în acord cu considerentele expuse de tribunal, a precizat că relația contractuală dintre apelanta-reclamantă și societatea C. a implicat o organizare a vânzării produselor D. în România, acest raport juridic nefiind, după cum susține intimata, doar o simplă succesiune de contracte de vânzare-cumpărare, încheiate pe baza comenzilor societății române urmată de executare.

Cu toate acestea, Curtea nu a împărtășit în întregime raționamentul juridic al tribunalului în sensul că raporturile contractuale privind distribuția produselor D. în România s-a efectuat în baza unor contracte succesive încheiate pe durate determinate de câte un an fiecare.

În opinia instanței de apel planul pe termen lung (LRP) pentru perioada iunie 2008 - iunie 2012 are valențele unui contract cadru de distribuție, ce a fost adaptat, anual, în funcție de date și comenzi concrete, neputându-se reține încetarea raporturilor contractuale la data de 30 iunie 2011.

Mențiunea din procesul-verbal al întâlnirii din data de 12 septembrie 2007 în sensul că "numerele pentru investiția suplimentară pentru perioada LRP nu sunt așa de importante la acest moment și acestea trebuiesc decise anual, în conformitate cu AOP)", contrar opiniei tribunalului, vine să dovedească existența unui plan de afaceri pe termen lung (în continuarea respectivei fraze indicându-se, în mod expres, că s-a schimbat modelul de afaceri), plan ce urmează a fi adaptat anual.

Modificarea cifrelor, a comenzilor, adaptarea strategiilor de marketing dovedesc existența unei înțelegeri inițiale a cărei adaptare este impusă de condițiile pieței. Relevant în acest sens este înscrisul datat 7 aprilie 2008 în care se menționează expres "planul operațional anual (AOP) 09 finalizare pe baza Planului pe termen lung (LRP)". De asemenea, din procesul-verbal datat 9 aprilie 2008 rezultă o coroborare a datelor aferente anului fiscal 2008 cu mențiunile din planul de lungă durată, precum și întocmirea planului operațional anual pentru anul fiscal 2009, ținând seama de analiza realizată în raport de LRP.

Planul pe termen lung anul fiscal 2008 - anul fiscal 2012 apare și în corespondența A. - C. din septembrie și noiembrie 2008, menționându-se expres în septembrie 2008 că în următoare ședință se propune discutarea actualului plan și încercarea de a-l revizui și actualiza pe baza condițiilor actuale ale pieței și proiectelor de dezvoltare de noi produse (NPD) disponibile. De asemenea, se reține că în cadrul întâlnirii din data de 10 noiembrie 2008 de la București a fost prezentat planul pe termen lung an fiscal 2009 - an fiscal 2012.

Toate aceste înscrisuri dovedesc intenția apelantei-reclamante și a societății C. de a colabora până la finalul anului fiscal C. 2012, adică până la data de 30 iunie 2012.

Potrivit art. 969 alin. (1) C. civ. convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, iar potrivit art. 970 C. civ. convențiile trebuie executate cu bună-credință, ele obligând nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările ce echitate, obiceiul sau legea dă obligației, după natura sa.

Curtea a reținut că, pe baza probelor prezentate, apelanta-reclamantă a dovedit existența unui contract de distribuție încheiat cu societatea C. pentru anii fiscali C. 2008 - 2012.

Având în vedere că intimata-pârâtă nu a fost parte la această convenție, față de dispozițiile art. 973 C. civ., s-a impus a se verifica dacă aceasta era sau nu ținută să respecte acest angajament de colaborare, la momentul preluării produselor D.

S-a reținut din procesul-verbal al întâlnirii din data de 11 octombrie 2010 de la București că a fost confirmat transferul afacerii D. de la C. către G. în luna noiembrie 2010.

Potrivit corespondenței purtate între reprezentanții A. și cei ai G. în octombrie 2010, această din urmă societate și-a asumat menținerea acelorași termeni și condiții ca și cei/cele stabilite cu C., cu o serie de amendamente, expres expuse, dar care nu fac referire la modificarea a duratei contractuale sau la încheierea unei noi relații contractuale.

Menținerea colaborării contractuale până în anul 2012, între A. și G., rezultă și din agenda întâlnirii din luna decembrie 2010 de la Timișoara, pe ordinea de zi fiind inclus planul de afaceri pe anul 2011, precum și planul de afaceri pentru anul 2012. Deși în cadrul respectivei întâlniri a fost adoptat planul de afaceri pentru anul 2011, includerea pe agendă a discuțiilor referitoare la anul fiscal 2012 denotă intenția părților de a colabora, conform înțelegerii inițiale încheiate cu C.

Ulterior, în cursul anului 2011, afacerea D. a fost preluată de societatea B., ajungându-se astfel la intimata-pârâtă, care, la rândul său, contestă atât existența unui contract încheiat între C. și A., cât și a unei obligații ce îi incumbă de respectare a contractului până în anul 2012.

Prima apărare a intimatei referitoare la inexistența unei relații de contractuale de distribuție între C. și A. a fost înlăturată față de considerentele expuse mai sus.

În ceea ce privește obligația intimatei-reclamante de a respecta contractul de distribuție până la data de 30 iunie 2012 s-a impus a se verifica dacă intimata, la momentul preluării afacerii D., și-a asumat și obligația de a respecta angajamentele în vigoare.

Curtea a reținut că, relevant din acest punct de vedere este înscrisul emis de intimata-pârâtă și datat 4 aprilie 2011 din care rezultă că B. a preluat de la G. activitatea de îngrijire a încălțămintei și în care se menționează, în mod expres, că la data încheierii SC B. va respecta pe deplin toate contractele și convențiile (inclusiv, pentru evitarea dubiilor, termeni și condiții) încheiate între A. și B. anterior datei încheierii și va continua activitatea pe aceeași bază.

Astfel cum rezultă din corespondența electronică a părților din perioada august - septembrie 2011, apelanta-reclamantă a transmis intimatei comenzi ferme de produse D., comenzi ce au fost acceptate și parțial onorate de intimată.

Existența raporturilor contractuale dintre părți este recunoscută și de intimata-pârâtă (și e dovedită chiar și de cererea reconvențională formulată în cauză), însă B. susține că între părți a existat numai o relație obișnuită de livrare de bunuri pe bază de comandă.

O asemenea calificare a raportului juridic nu a fost primită de instanța de apel față de mențiunile existente în Notificarea de nereînnoire a aranjamentelor de distribuție între SC B. și A. (Distribuitor) din data de 2 septembrie 2011. Potrivit acestui înscris provenit de la intimata-pârâtă, în primul parag., se recunoaște transferul aranjamentelor de distribuție pentru produsele de îngrijire a încălțămintei încheiate inițial între distribuitor (A.) și societățile din grupul C., mai recent cu G. și ulterior cedate către B., cu începere de la data de 4 aprilie 2011.

Această notificare de reziliere denotă recunoașterea intimatei-pârâte în sensul existenței unor "aranjamente de distribuție" stabilite inițial cu grupul C. și preluate ulterior de G. și de B., în sensul celor descrise de instanța de apel mai sus.

În atare condiții apar ca a fi vădit nefondate susținerile intimatei în sensul existenței unui contract în formă simplificată (comandă urmată de acceptare) cu apelanta-reclamantă, B. asumându-și obligații contractuale încheiate inițial între A. și C., iar mai apoi între A. și G.

Toate probele analizate mai sus denotă existența unui contract de distribuție încheiat de apelanta-reclamantă pentru perioada iunie 2008 - iunie 2012, contract ce nu a fost denunțat de societățile ce au preluat afacerea D. până la data de 2 septembrie 2011, data notificării emise de intimată.

În sensul celor enunțate este și interpretarea dată Notificării din data de 2 septembrie 2011 de apelantă, deoarece, în măsura în care intimata-pârâtă ar fi apreciat că nu are o relație de natură contractuală cu A. nu ar fi avut nici un temei să o notifice în sensul neînnoirii angajamentelor de distribuție și nici să o numească în mod expres "distribuitor".

În opinia instanței de apel Notificarea din 4 aprilie 2011 (din care rezultă preluarea afacerii de la G. cu respectarea condițiilor anterior stabilite), confirmarea și onorarea parțială a comenzilor ulterior datei de 30 iunie 2011, și mai ales Notificarea din 2 septembrie 2011, dovedesc, dincolo de orice, dubiu faptul că intimata-pârâtă a avut cunoștință și și-a asumat contractul de distribuție al produselor D. de către apelantă până la data de 30 iunie 2012, contract pe care l-a denunțat la data de 2 septembrie 2011.

În concluzie, s-a reținut existența contractului de distribuție între A. și B., cu incidența dispozițiilor art. 969 și art. 970 C. civ., precum și denunțarea unilaterală a contractului de către intimata-pârâtă, fără a fi invocată or dovedită vreo culpă a societății apelante.

În lipsa unui contract, în sensul de instrumentul probationem, prin care să fie stabilite drepturile și obligațiile părților în cazul denunțării unilaterale a contractului, independent de culpa uneia dintre părțile contractante, devin aplicabile dispozițiile art. 1073 și art. 1084 C. civ.

În cauza de față apelanta-reclamantă și-a cuantificat prejudiciul în raport de profitul pe care ar fi putut să îl obțină în cazul în care contractul nu ar fi fost denunțat, iar intimata-reclamantă și-ar fi executat obligațiile până la data de 30 iunie 2012.

Potrivit raportului de expertiză tehnică specialitatea contabilitate, adaosul comercial nerealizat de apelanta-reclamantă pentru produsele D. în perioada 2 septembrie 2011 - 30 iunie 2012 este de 610.120 euro. Răspunzând obiecțiunilor formulate prin co-raportul de expertiză întocmit de expertul parte al intimatei-pârâte, expertul desemnat de instanță a indicat că la stabilirea acestei valori a avut în vedere O.M.F.P. nr. 3.055/2009, pentru achizițiile la care sarcina transportului era la A.; că în cazul produselor achiziționate de la B. și G., cheltuielile erau în sarcina acestor societăți; că mărfurilor achiziționate în cadrul Uniunii Europene nu li se aplică taxe de import sau vamale, precum și faptul că suma a fost determinată în lei, deoarece contabilitatea societății române se ține în monedă națională.

Cuantumul profitului nerealizat solicitat de apelanta-reclamantă nu a mai fost ulterior contestat intimata-pârâtă, prin întâmpinarea formulată în calea de atac fiind formulate numai apărări referitoare la inexistența contractului de distribuție. De asemenea, prin concluziile scrise depuse la dosarul de fond, intimata-pârâtă a formulat concluzii în raport de suma indicată de expert, limitându-se la a face trimiteri la scăderea vânzărilor și la faptul că societatea A. a continuat să vândă produse D. până în martie 2012.

Continuarea vânzării produselor până în luna martie 2012 nu este de natură să conducă la înlăturarea prejudiciului suferit prin denunțarea unilaterală a contractului, fiind vorba despre produse aflate deja pe stocul A., iar simpla vânzare a acestora nu echivalează cu acoperirea prejudiciului cauzat apelantei.

În concluzie, față de toate aspectele prezentate mai sus, Curtea a reținut existența unei relații contractuale între părți, contract ce a fost denunțat unilateral de intimata-pârâtă, fără vreo culpă a apelantei, acesteia producându-i-se un prejudiciu egal cu adaosul comercial nerealizat în perioada 2 septembrie 2011 - 30 iunie 2012.

2. Criticile referitoare la soluția pronunțată de tribunal asupra capătului 2 al cererii de chemare în judecată nu au fost primite.

Din analiza cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, Curtea a reținut că, prin petitul 2 al acțiunii apelanta-reclamantă a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 4.028.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru valoarea de piață a rețelei de distribuție (fondul comercial), creată și dezvoltată de A. și preluată în mod abuziv de B. după denunțarea contractului, fiind invocate în drept dispozițiile care guvernează răspunderea civilă delictuală.

În esență apelanta-reclamantă a invocat fapta ilicită a intimatei-pârâte care și-ar fi însușit în mod abuziv rețeaua de distribuție creată de A. începând cu anul 1996, pentru produsele D., evaluată de expertul desemnat în cauză la nivelul sumei de 4.028.000 euro.

Analizând îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, Curtea a reținut că, în conformitate cu prevederile art. 998 - 999 C.civ, "orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat a-l repara", omul fiind responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa. Astfel, pentru angajarea răspunderii civile delictuale a unei persoane fizice sau juridice pentru fapta proprie este necesar să fie îndeplinite în mod cumulativ următoarele condiții: existența unei fapte ilicite, existența vinovăției celui căruia i se impută fapta ilicită, existența unui prejudiciu și a unei legături de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu.

Fapta ilicită - definită ca fiind orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane - trebuie să fie dovedită de persoana care invocă vătămarea, în condițiile art. 1169 C. civ.

Cu alte cuvinte, pentru a putea angaja răspunderea civilă delictuală a intimatei-pârâte, apelanta-reclamantă trebuia să dovedească existența unei rețele de distribuție, care să fi fost preluată de pârâtă, în forma și în condițiile în care a fost creată de reclamantă.

În cauză este dovedit faptul că apelanta-reclamantă a fost distribuitor al produselor D. și că pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a intimatei nu este necesar să se dovedească faptul că A. ar fi fost distribuitor exclusiv (aspect dezlegat de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia de casare și care se impune în apelul de față în condițiile art. 315 C. proc. civ.), însă simplul fapt că intimata nu a continuat relația contractuală pentru încă 10 luni cu apelanta nu denotă fapta ilicită a pârâtei de a-și însuși abuziv rețeaua de distribuție a A.

Curtea a constatat, pe de o parte, că și în măsura în care contractul inițial ar fi fost respectat până la data de 30 iunie 2012, acest fapt nu ar fi garantat reclamantei continuarea relațiilor comerciale, iar, pe de altă parte, că distribuitorul actual al produselor D. este I. România, societate care, la rândul său, are o rețea de distribuție proprie, neavând nevoie să își însușească clienții apelantei.

Deși prin scrisoarea datată 15 septembrie 2011 apelanta-reclamantă face referire la o corespondență purtată între I. și clienții săi cu privire la comercializarea produselor D., la dosar nu există dovadă explicită în sensul că reprezentanta intimatei de pe teritoriul României ar fi contactat în vreun fel clienții apelantei.

După cum în mod corect indică și apelanta-reclamantă întocmirea unei rețele de distribuție implică identificarea unor potențiali clienți, avansarea de cheltuieli de publicitate, marketing, eforturi care se concretizează în sportul de valoare câștigat de produsele vândute.

Însă înlocuirea distribuitorului unui produs într-o anumită regiune cu 10 luni mai înainte de încheierea unui contract de distribuție în ființă, cu un alt distribuitor existent deja pe respectiva piață nu denotă însușirea în mod fraudulos a rețelei de distribuție pusă la punct de primul distribuitor de cel de-al doilea.

Nu poate face abstracție că relațiile contractuale dintre părți s-ar fi încheiat în maxim 10 luni, iar la acel moment nimic nu garantează apelantei-reclamante că o altă persoană juridică ar fi putut să achiziționeze respectiva rețea de distribuție la valoarea indicată, odată ce B. avea un reprezentat pe teritoriul României, cu o rețea de distribuție proprie.

Faptul că și I. are în portofoliu ca și clienți lanțurile de magazine ce sunt și clienții apelantei denotă existența unui dubiu în sensul preluării rețelei de distribuție a reclamantei de către pârâtă, iar în acest caz dubiul trebuie interpretat în favoarea intimatei.

Pe de altă parte, sub aspectul prejudiciului invocat de apelanta-reclamantă, nu se poate face abstracție de faptul că principala beneficiară a rețelei de distribuție a fost apelanta, care pe toată durata contractuală a obținut profit din comercializarea produselor D., astfel că investițiile făcute în dezvoltarea acestei rețele, i-au profitat de-a lungul timpului. Pe de altă parte, așa cum rezultă din procesele-verbale întocmite în cadrul întâlnirilor reprezentanților A. și C., această din urmă companie a contribuit la rândul său la dezvoltarea rețelei de distribuție pe piața românească.

3. Criticile referitoare la soluția pronunțată de tribunal asupra cererii reconvenționale nu au fost găsite fondate.

Reclamanta a criticat soluția pronunțată asupra cererii reconvenționale motivat de faptul că tribunalul nu a dat eficiență excepției de neexecutare invocată de A. și a acordat în mod nelegal pârâtei-reclamante dobânda legală aferentă debitului principal.

Analizând cu prioritate criticile referitoare la excepția de neexecutare, critici ce ar putea conduce la respingerea integrală a respectivei cereri, Curtea a reținut că excepția de neexecutare este un mijloc de apărare pus la îndemâna uneia dintre părțile contractului sinalagmatic, în cazul în care i se pretinde executarea obligației care îi incumbă, fără ca partea care pretinde această executare să-și execute propriile obligații. Temeiul juridic al invocării excepției de neexecutare îl constituie interdependența obligațiilor reciproce, astfel că o condiție esențială pentru invocarea acestui mijloc de apărare este reprezentată de necesitatea ca obligațiile reciproce ale părților să își aibă temeiul în același contract.

Prin cererea reconvențională intimata-pârâtă a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 56.370,84 euro, contravaloare facturi aferente produselor D. livrate apelantei-reclamante.

Apelanta-reclamantă a recunoscut livrarea bunurilor precum și facturile fiscale emise de intimata-pârâtă, însă a invocat excepția de executare motivat de faptul că intimata-pârâtă a revocat unilateral și intempestiv contractul de distribuție.

După cum în mod corect a constatat și tribunalul, în situația expusă de intimată nu există obligații interdependente care să îi permită invocarea excepției de neexecutare.

În cazul livrării de bunuri intimata-pârâtă și-a executat obligația de a livra produsele aferente facturilor emise, apelanta-reclamantă fiind cea care nu și-a executat obligația reciprocă și interdependentă de achitare a prețului. Chiar dacă scadența facturilor este ulterioară datei denunțării contractului, apelanta nu poate opune cu succes excepția de neexecutare, deoarece este în posesia bunurilor livrate de intimată și are obligația de a le achita.

În acord cu considerentele tribunalului, Curtea a reținut că pentru invocarea excepției de neexecutare este necesar ca obligațiile reciproce ale părților să-și aibă temeiul în același contract; să existe o ne-executare importantă din partea co-contractantului; să nu existe termen de executare, iar partea care invocă excepția să își fi executat propria obligație sau să fie gata să o executate.

Aceste condiții nu sunt îndeplinite în cauza de față, partea culpabilă pentru neplata prețului fiind chiar apelanta care invocă, în mod greșit excepția de neexecutare. Criticile din memoriul de apel denotă o înțelegere greșită a excepției de neexecutare din partea apelantei, aceasta având obligația de plată a prețului pentru produsele ce i-au fost livrate și care nu au fost restituite vânzătorului și aceasta fiind partea, care în acest caz se prevalează de propria turpitudine.

Curtea a subliniat că nu se poate reține o interdependență între obligațiile de plată a despăgubirilor pentru denunțarea unilaterală a contractului și neexecutarea obligației de plată a produselor livrate în temeiul contractului, obligațiile reciproce ale părților putând conduce la o eventuală compensare.

Criticele referitoare la înlăturarea apărărilor reclamantei în sensul că nu a putut vinde marfa din stoc în aceleași condiții cu cele anterioare rezilierii au fost găsite de asemenea, nefondate.

S-a reținut că prin notificarea de ne-reînnoire a aranjamentelor de distribuție s-a indicat apelantei-reclamante posibilitatea de a transfera stocul, aceasta având posibilitatea de a returna produsele nevândute. Odată ce apelanta a reținut produsele ce i-au fost livrate de intimată acesta a acceptat posibilitatea de a le comercializa în condiții distincte, dar acest lucru nu o absolvă de obligația de a achita prețul respectivelor produse.

Din raportul de expertiză tehnică specialitatea contabilitate rezultă că apelanta-reclamantă datorează intimatei-pârâte pentru produsele livrate în perioada aprilie - septembrie 2011 suma de 56.370,84 euro, fiind astfel confirmat și de expert debitul solicitat pe cale de cerere reconvențională.

În ceea ce privește dobânda legală, Curtea a reținut că prin cererea reconvențională intimata-pârâtă a solicitat atât debitul principal cât și dobânda legală calculată până la achitarea integrală a datoriei.

În mod corect, intimata-reclamantă a cuantificat nivelul dobânzii la data formulării cererii și a achitat taxa judiciară de timbru corespunzătoare.

În atare condiții nu au fost primite susținerile apelantei în sensul că intimata ar fi solicitat obligarea A. numai la plata debitului principal și a dobânzii legale până la data sesizării instanței.

Pretenția concretă cu care a fost învestit tribunalul este cea indicată prin cererea reconvențională în care se menționează în mod expres că se solicită obligarea pârâtei la plata dobânzii legale până la achitarea integrală a datoriei. Faptul că prima instanță s-a raportat la nivelul dobânzii indicat de experta desemnată în cauză nu reprezintă o depășire a limitelor investirii, deoarece intimata solicitase dobânda până la achitarea integrală a debitului.

De asemenea, faptul că la momentul întocmirii raportului de expertiză nivelul dobânzii era, evident, mai mare decât la data formulării cererii reconvenționale, nu conducea în mod automat la obligarea intimatei la plata unei taxe judiciare de timbru suplimentare.

Potrivit legislației care reglementează taxele de timbru pentru dobânzi sau penalități care curg până la achitarea debitului principal taxele de timbru se datorează raportat la nivelul dobânzii/penalității la data sesizării instanței.

Aceeași soluție s-a aplicat și în cazul apelantei-reclamante care, în apel, a achitat o taxă de timbru raportat la cuantumul dobânzii de la data apelului.

În concluzie s-a constatat că tribunalul a soluționat în mod corect și în limitele învestirii cererea reconvențională, toate criticile apelantei subsumate acestui motiv de apel fiind înlăturate.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată solicitate de apelanta-reclamantă Curtea a reținut prevederile art. 276 C. proc. civ. care reglementează situația în care pretențiile părții au fost încuviințate în parte.

Odată ce acțiunea apelantei-reclamante a fost admisă în parte acestea va putea recupera de la partea adversă cheltuielile de judecată aferente pretențiilor admise. Prin Încheierea de ședință din data de 16 iunie 2014 tribunalul a stabilit că taxa judiciară de timbru aferentă capătului 1 al acțiunii este de 30.952,01 sumă ce a fost achitată de reclamantă. De asemenea, pentru acest capăt de cerere reclamanta a depus la dosar și timbru judiciar în cuantum de 5 RON.

În ceea ce privește onorariul de expert solicitat, Curtea nu a obligat pârâta să suporte onorariul expertului parte al reclamantei, deoarece exercitarea dreptului părții de a desemna un expert parte ține numai de voința acesteia și nu poate conduce la obligarea părții adverse la suportarea acestei cheltuieli. În plus, co-raportul de expertiză întocmit de expertul parte al reclamantei nu a fost avut în vedere de instanță la pronunțarea soluției, neputându-se reține utilitatea lucrării sub aspectul soluționării cauzei. Referitor la onorariul expertului contabil desemnat de instanță s-a constatat că reclamanta a achitat un onorariu în valoare totală de 7.638 RON, sumă reținută în cadrul cheltuielilor de judecată deoarece instanța a ținut seama de concluziile expertului în pronunțarea soluției. Consecvent celor indicate mai sus, Curtea nu a inclus în cheltuielile de judecată solicitate de reclamantă și suma de 36.000 RON achitată pentru expertiză, deoarece capătul doi al acțiunii nu a fost admis.

În cadrul cheltuielilor de judecată a fost inclus și onorariul de avocat achitat de reclamantă în cadrul dosarului de fond (29.140,32 RON + 50.000 RON), conform dovezilor de plată anexate la dosar, precum și cheltuielile efectuate pentru copiere și traducere documente. Totodată reclamanta este îndreptățită la restituirea cheltuitelor avansate pentru transportul și cazarea apărătorului ales, însă nu au fost acordate cheltuielile justificate drept cheltuieli de deplasare + diurnă, neputând fi stabilită vreo legătură între bonurile fiscale prezentate și litigiu.

În concluzie pentru faza procesuală a fondului pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 132.956,58 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

În faza procesuală a apelului, apelanta-reclamantă a cărei cale de atac a fost admisă este îndreptățită să recupereze de la partea adversă, pe calea cheltuielilor de judecată, suma de 15.533,05 RON, taxa judiciară de timbru aferentă pretențiilor admise, onorariul de avocat în cuantum de 15.000 RON și cheltuielile efectuate de avocat cu deplasarea la instanță în cuantum de 3.897 RON. Nu au fost acordate cheltuielile indicate cu titlu de deplasare + diurnă, pentru aceleași considerente pentru care nu au fost acordate la fond și nici cheltuielile pentru serviciile de traducere, la dosar neexistând nici un înscris nou tradus în/din limba română.

Pentru faza procesuală a recursului au fost stabilite cheltuieli de judecată în cuantum de 15.533,05 RON, taxa judiciară de timbru aferentă pretențiilor admise, 10.000 RON onorariu avocat și 2.737 RON, cheltuieli deplasare avocat.

În rejudecarea apelului, apelanta nu a depus dovada cheltuitelor de judecată precizând că urmează să le solicite pe cale separată.

În consecință Curtea a admis, în parte, cererea apelantei-reclamante de obligare a intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată și a obligat-o pe aceasta din urmă la plata sumei totale de 195.656,68 RON, potrivit celor detaliate mai sus.

Având în vedere că soluția pronunțată de tribunal asupra cererii reconvenționale a fost menținută, Curtea a respins cererea apelantei-reclamante de întoarcere a executării silite.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanta SC A. SRL Arad și pârâta SC B. București.

Recursul formulat de reclamanta SC A. SRL Arad

Recurenta reclamantă solicită admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârii atacate și, pe cale de consecință, admiterea apelului A. cu privire la capătul 2 al cererii de chemare în judecată, respectiv despăgubiri pentru valoarea de piață a rețelei de distribuție (fondul comercial) creată și dezvoltată de A. ce a fost preluată în mod abuziv de SC B. după denunțarea contractului, în suma de 4.028.000,00 euro.

Arată recurenta că Decizia civilă nr. 394/A din 22 februarie 2017 a Curții de Apel București este nelegală, sub aspectul respingerii capătului 2 deoarece instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.) schimbând natura și înțelesul vădit neîndoielnic al acestuia, hotărârea fiind dată cu încălcarea legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) și cuprinzând motive contradictorii ( art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

Instanța de apel a interpretat greșit capătul nr. 2 al cererii de apel.

Pentru angajarea răspunderii civile delictuale este necesar a fi îndeplinite, cumulativ următoarele condiții: existența unei fapte ilicite; existența vinovăției celui căruia i se impută fapta ilicită; existența unui prejudiciu și totodată o legătură de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.

În ceea ce privește fapta ilicită, consideră recurenta că instanța de apel, în mod greșit, a apreciat ca nu există o faptă ilicită a intimatei. Astfel, faptul că intimata nu a continuat relația contractuală pe o durată de circa 10 luni nu este faptă ilicită, cum corect a apreciat instanța de apel, deoarece fapta ilicită nu constă în întreruperea unilaterală a contractului înainte de termen. Fapta ilicită constă în preluarea abuzivă a rețelei de distribuție create și dezvoltate de recurentă, fără acordul A. și fără dreaptă și prealabilă despăgubire.

În mod eronat instanța de apel a apreciat că la dosar nu există dovada explicită în sensul că reprezentanta intimatei de pe teritoriul României ar fi contactat în vreun fel clienții.

În acest sens se arată că SC I. România a trimis comercianților cu amănuntul (clienți A.) o scrisoare prin care erau informați că A. nu mai era distribuitorul produselor D. în România și îi redirecționa către sine pentru achiziția de produse D. începând cu 27 septembrie 2011.

Prin această scrisoare depusă ca probă în dosar, SC I., cu acordul intimatei, a intervenit abuziv în relația contractuală a A. cu clienții săi, dându-le acestora instrucțiuni cum să se comporte în relația cu A., ba mai mult a indus în eroare clienții A. lăsând să se înțeleagă că între A. și noul distribuitor SC I. ar fi existat o înțelegere prealabilă în acest sens, aspect total neadevărat. Dovada trimiterii scrisorii emise de I. România către clienții A. este reprezentată de scrisoarea trimisă în 21 septembrie 2011 de către intimată către A. prin care, răspunzând la e-mailul A. din 15 septembrie 2011 în care A. sesizează intimata despre scrisoarea adresată de SC I. România clienților A. solicitând să ia măsuri pentru a îndrepta situația de fapt, intimata confirmă ca SC I. a acționat în acord cu instrucțiunile grupului SC I. (din care face parte și intimata), confirmând astfel faptul ca SC I. a avut cunoștință de această scrisoare și că a fost trimisă la solicitarea sa expresă. De altfel, nici intimata, pe tot parcursul desfășurării procesului nu a negat trimiterea acestei scrisori către SC I.

Referitor la existența vinovăției consideră recurenta că instanța de apel, în mod cu totul nelegal, a afirmat că la dosarul cauzei nu există dovada explicită în sensul că reprezentanta intimatei de pe teritoriul României ar fi contactat în vreun fel clienții apelantei. La dosarul cauzei nu există niciun document care să vină și să susțină afirmația instanței cum că această societate SC I. are portofoliu propriu de clienți în vederea distribuției pe teritoriul României, la momentul 2011, pentru ca instanța să își formeze o părere cu privire la acest subiect în mod obiectiv.

Intimata împreună cu SC I. au acționat cu rea-credință pentru a prelua afacerea cu produse D. (fondul comercial) creată și dezvoltată de A., de la 5 - 7 produse în 1996 la peste 30 de produse în 2011. Faptul că brandul (marca) D. nu este proprietatea A. nu reprezintă un impediment pentru stabilirea corectă a valorii fondului comercial creat și dezvoltat de A. pentru produsele D.

În evaluarea fondului comercial creat și dezvoltat de A. pentru produsele D. în România, nu s-a avut în vedere valoarea brandului mărcii D., A. având doar dreptul de a-l folosi și obligația asumată prin contract de a investi pentru dezvoltarea lui în vederea comercializării produselor sub această marcă în România.

Cu toate că A. nu a fost deținătorul brandului (mărcii) D., ci doar distribuitorul produselor sub această marcă, a adus o valoare adăugată produselor D., evaluată de expert la suma de 4.028.000 euro.

Valoarea afacerii D. la 2 septembrie 2011 nu se datorează faptului că produsele poartă marca D., ci faptului că aceste produse sunt cunoscute, apreciate și cerute de consumatori ca urmare a eforturilor exclusive ale A. care a investit o sumă semnificativă de bani, timp și muncă.

Instanța de apel face afirmații nesusținute probator în dosar, în sensul că reprezentantul intimatei pe teritoriul României avea o rețea de distribuție proprie, pentru acest produs, alta decât rețeaua A. Faptul că SC I. a trimis scrisori la clienții A. anunțându-i că vânzările de produse D. se mută operațional de la A. la ei denotă faptul că aceștia aveau nevoie de clienții din rețeaua A. și pentru a putea vinde produse D. către aceștia era necesar să îi convingă să nu mai cumpere de la A., motivând ca a preluat distribuția D. de la A., aspect total eronat și care a dus la întreruperea aprovizionării cu produse de la A.

Intimata nu a adus nici o dovadă cum că clienții A. de produse D. ar fi fost și clienții săi, aferent anului 2011, astfel că toate aceste afirmații sunt pure speculații, instanța de apel, în mod greșit, le-a luat în considerare în pronunțarea hotărârii.

Referitor la condiția existenței prejudiciul, cert și nereparat, suferit ca urmare a săvârșirii cu vinovăție a faptei ilicite constând în preluarea frauduloasă a fondului de comerț, fără o dreaptă și prealabilă despăgubire, acesta este cuantificat prin expertiza efectuată în cauză la suma de 4.028.000 euro.

Profitul obținut de A. remunerează activitatea de comercializare și se referă la trecutul afacerii. Prejudiciul identificat în cauză și care constă în fondul comercial se referă la viitorul afacerii și reprezintă o sursă de profituri viitoare certe, care nu se mai pot obține datorită faptei intimatei.

Instanța de apel facă o afirmație nesusținută de probe cum că C. ar fi contribuit la rândul sau la dezvoltarea rețelei de distribuție pe piața românească, în acest sens neexistând la dosar nici un fel de dovadă.

Referitor la legătura de cauzalitate între fapta ilicită săvârșită cu vinovăție și prejudiciul cauzat, aceasta este evidentă, recurenta rămânând nedespăgubită pentru preluarea fondului său de comerț.

Ca urmare a denunțării unilaterale și abuzive a contractului de către SC B. la 2 septembrie 2011 și prin preluarea abuzivă a fondului comercial al A., fără acordul A. și fără a-l despăgubi pe A. în niciun fel, în patrimoniul SC B. s-a produs o îmbogățire echivalentă cu o sărăcire pentru A. în suma de 4.028.000 euro, reprezentând valoarea de piață a fondului comercial la 2 septembrie 2011, creat și dezvoltat de A. pentru distribuția produselor D. în România.

Recursul pârâtei SC B. București

Recurenta solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului promovat de A., menținerea Sentinței nr. 3.466 din 7 iulie 2014 pronunțate de către Tribunalul București prin care s-a respins acțiunea formulată de A. și s-a admis cererea reconvențională.

Recurenta invocă încălcarea dispozițiilor art. 304 pct 7 C. proc. civ., în sensul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină.

Curtea de Apel București, în Dosarul nr. x/3/2012* a opinat că planul de afaceri pe termen lung (LRP) pentru perioada iunie 2008 - iunie 2012 are valențele unui contract-cadru de distribuție, ce a fost adaptat anual, în funcție de date și comenzi concrete, neputându-se reține încetarea raporturilor contractuale la data de 30 iunie 2011.

Consideră recurenta că decizia nu este temeinică și legală întrucât hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, contrar dispozițiilor art. 304 alin. (7) C. proc. civ., în sensul că nu sunt arătate motivele concrete în baza cărora se poate ajunge la concluzia că ar fi existat un contract-cadru de distribuție încheiat între părți.

Planul de afaceri pe termen lung (LRP), de cinci ani, nu poate fi asimilat unui acord de voință care să dea naștere unui raport juridic contractual de distribuție pe o perioadă de 5 ani, cu atât mai mult cu cât acel Plan pe termen lung nu conținea decât niște previziuni generale, era o prezentare generică, nu era semnat de nici una dintre părți, și că numai planurile operaționale anuale angajau ferm o relație de comercializare produse și în care se prevedeau concret date cu privire la volumul de vânzări, cifra de afaceri, bugetul de investiții pentru fiecare an și prețul produselor.

Instanța de apel, în rejudecare, face referire la procesul-verbal al întâlnirii din data de 12 septembrie 2007 și trage concluzia că este astfel dovedită existența unui plan de afaceri pe termen lung, plan ce urmează a fi adaptat anual, făcând o gravă confuzie, întrucât nu existența planului de afaceri pe termen lung este contestată, ci existenta unui contract de distribuție încheiat între părți pe o durată de 5 ani.

Planul de afaceri pe termen lung există, însă nu are caracterul unui contract de distribuție care să aibă putere de lege între părți, motiv pentru care era necesară încheierea unor contracte anuale succesive căci altfel nu s-ar fi putut realiza comercializarea produselor, lipsind elementele esențiale care să reglementeze o astfel de relație între părți.

Recurenta susține și încălcarea dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ. arătând că instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecații, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Instanța de apel arată că LRP pentru anul fiscal 2008 - 2012 apare și în corespondența A. - C. din septembrie și noiembrie 2008 și trage concluzia că aceste înscrisuri fac dovada intenției societății C. de a colabora până la finalul anului fiscal 2012, respectiv 30 iunie 2012. Altfel spus, în opinia instanței, referirea la planul de afaceri pe termen lung în cadrul corespondenței dintre părți și prezentarea acestuia în cadrul întâlnirii din data de 10 noiembrie 2008 de la București sunt suficiente pentru a angaja voința părților.

Această interpretare a Curții de Apel este eronată, instanța aflându-se în confuzie cu privire la raportul juridic dedus judecății, deoarece o comercializare a produselor D. ar fi fost imposibil de realizat doar în baza LRP, acesta fiind și motivul pentru care era necesară încheierea unor planuri operaționale anuale (AOP).

După ce instanța arată ca planul de afaceri pe termen lung (LRP) există, este menționat în corespondența dintre părți și a fost prezentat în cadrul unei întâlniri, concluzionează ca acesta are caracterul unei convenții între părți, pe baza probelor prezentate ceea ce denotă o lipsă a motivelor pe care se sprijină decizia pronunțată, atât de facto cât și legale.

Susținerea instanței de rejudecare conform căreia un Plan de Afaceri pe termen lung poate ține locul unui contract de distribuție încheiat cu C. nu este legală, întrucât din perspectiva definiției unui contract, acesta reprezintă acea convenție, înțelegere, acord între două sau mai multe persoane, pentru a constitui sau a stinge între ei raporturi juridice (art. 942 vechiul C. civ.).

Atât Tribunalul București, cât și Curtea de Apel București în cadrul Dosarului nr. x/3/2012, au avut în vedere o perioadă de 5 ani numai când au făcut referire la planul de afaceri pe termen lung, precizând expres că, din moment ce acordul părților privind distribuția era convenit anual, planul (proiectul) de afaceri pe termen lung (de 5 ani) nu poate fi asimilat unui acord de voință care să fi dat naștere unui raport juridic contractual de distribuție pe o perioadă de 5 ani.

Previziunile cu privire la comercializarea produselor D. în cadrul perioadei de 5 ani erau concretizate ulterior în planuri de afaceri anuale, numai acestea cuprinzând date concrete cu privire la volumul de vânzări, cifra de afaceri, bugetul de investiții pentru fiecare an și prețul produselor. Prin urmare, distribuția produselor D. în România s-a efectuat în baza unor contracte succesive încheiate pe durate determinate de câte un an fiecare.

Având în vedere că ultimul plan de afaceri este aferent anului fiscal 2011 (pentru perioada 1 iulie 2010 - 30 iunie 2011), planul de afaceri aferent anului 2012 nemaifiind întocmit, recurenta era obligată să respecte aranjamentul comercial numai până la data de 30 iunie 2011, aceasta dată reprezentând finalul perioadei corespunzătoare planului de afaceri pentru anul 2011.

Recurenta susține că în temeiul acestor argumente primul capăt din cererea introductivă formulată de A. trebuie respins în baza principiului forței obligatorii, consacrat de art. 969 alin. (1) C. civ. de la 1864.

Încheierea planurilor operaționale anuale era necesară deoarece previziunile pe termen lung (5 ani) nu implicau și o relație contractuală, care era necesară părților, ca atare, numai acestea aveau relevanță contractuală pentru părți, iar ultimul dintre acestea a fost încheiat pentru perioada 1 iulie 2010 - 30 iunie 2011, data la care a încetat obligativitatea raportului contractual.

Subliniază recurenta că planul operațional pentru anul 2012 (1 iulie 2011 - 30 iunie 2012) nu a mai fost întocmit deși B. a solicitat societății A. o întâlnire în vederea discutării viitoarelor relații contractuale - și anume încheierea viitorului AOP cu I. - fiind refuzată această întâlnire și negociere de către A.

A. nu a reușit să vândă produsele deja achiziționate, nici în cursul anului 2012 când încă mai oferea spre vânzare produse D., ceea ce dovedește că A. nu mai avea desfacere și nu aveau interes să deruleze în continuare relația de distribuție a produselor D.

Astfel, este greșită interpretarea instanței de apel în rejudecare conform căreia, și după data de 30 iunie 2011 recurenta era ținută de îndeplinirea obligațiilor contractuale, până la data de 30 iunie 2012 în baza planului de afaceri pe termen lung (LRP 2008 - 2012) care este considerat de aceasta contract, în ciuda faptului că nu a mai fost încheiat un plan operațional anual pentru următorul an.

Referitor la cererea reconvențională se arată că este nefondată argumentarea instanței de apel în rejudecare că formularea cererii reconvenționale echivalează cu o recunoaștere a raporturilor contractuale dintre părți.

Conform Deciziei nr. 394A/2017, livrarea de produse de către recurentă către A. ulterior datei de 30 iunie 2011 ar dovedi voința părților de a colabora și până la finele anului fiscal 2012, în executarea planului pe termen lung. Această motivare are caracterul unei speculații în legătură cu voința recurentei, una eronată având în vedere faptul că acest plan operativ anual nu a fost încheiat între părți.

Între aprilie - august 2011, urmare cererilor de livrare produse ale A., produsele respective au fost livrate, însă nu au mai fost achitate de către A., urmare a invocării excepției de neexecutare a contractului.

Ulterior datei de 30 iunie 2011, între părți nu a mai fost nicio relație comercială și/sau vreo obligație, iar din acest motiv pretențiile A. sunt nejustificate. Având în vedere că de la data de 1 iulie 2011 între părți nu a mai existat nicio înțelegere, de nicio natură, notificarea transmisă de către B. la 12 septembrie 2011 nu poate fi considerată juridic o denunțare unilaterală a unui contract (de vreme ce contractul nu exista la acel moment) ci, dimpotrivă, această notificare poate fi considerată o exprimare a voinței recurentei de a nu reînnoi angajamentele de distribuție care au existat între părți și au încetat la data de 30 iunie 2011, sens în care a fost denumită în mod corect notificare.

Astfel, nu se pot acorda despăgubiri pentru profitul nerealizat de către A., motivându-se în mod neîntemeiat faptul că recurenta poate fi trasă la răspundere contractuală ca urmare a rezilierii unui presupus contract ce nu mai exista la data de 12 septembrie 2011 iar G. nu preluase nicio obligație.

Înalta Curte, analizând recursurile prin prisma criticilor formulate reține că acestea sunt nefondate pentru considerentele care succed.

Recursul reclamantei SC A. SRL Arad este nefondat.

Recurenta a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. însă nu a încadrat criticile în vreunul dintre aceste motive.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Din analiza considerentelor deciziei atacate nu rezultă că au fost încălcate aceste dispoziții nici sub aspectul motivării soluției, nici sub aspectul existenței motivelor contradictorii.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8. C. proc. civ. poate fi invocat atunci când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Cu toate că a invocat acest motiv de recurs, recurenta nu a arătat în concret care act juridic a fost interpretat greșit, aceasta contestând în fapt modul de apreciere a probelor, aspect care nu constituie un motiv de nelegalitate.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Din perspectiva acestui motiv de recurs s-a susținut greșita aplicare a prevederilor art. 998 - 999 C. civ. de către instanța de apel.

Recurenta arată că fapta ilicită este reprezentată de preluarea abuzivă de către pârâtă a rețelei de distribuție, fără o dreaptă și prealabilă despăgubire însă instanța de apel a considerat în mod greșit că nu există această faptă.

Critica este nefondată.

Relațiile comerciale dintre părți nu au la bază prevederi contractuale din care să rezulte că un anumit comportament se poate interpreta ca fiind faptă ilicită generatoare de despăgubiri, în speță că la încetarea relației comerciale proprietara produselor, respectiv pârâta, este obligată să îl despăgubească pe distribuitor cu valoarea rețelei de distribuție create de acesta.

O astfel de clauză nu a fost convenită de părți, prin urmare reclamanta nu are temei contractual pentru a susține că este îndreptățită să fie despăgubită pentru preluarea rețelei de distribuție de către pârâtă și nici nu o poate considera abuzivă.

În cauză părțile au înțeles să colaboreze în lipsa încheierii unor acte juridice ferme, în termeni clari, situație în care instanța este cea care, în virtutea atribuțiilor conferite de lege trebuie să contureze voința părților astfel cum rezultă din corespondența și angajamentele încheiate de către acestea.

Cum nu s-a prevăzut ce se va întâmpla la momentul încetării raporturilor comerciale, este neîntemeiată solicitarea reclamantei de a pretinde despăgubiri pentru preluarea rețelei de distribuție.

Este adevărat că pârâta a încetat relația comercială înainte de termen însă, pentru această situație, recurenta reclamantă a formulat petitul 1 al cererii de chemare în judecată care a fost admis de instanță motivat de existența planului de afaceri cincinal care a încetat înainte de termen la inițiativa pârâtei.

Așadar instanța a dat relevanță juridică singurului element cert pe care părțile l-au cunoscut dinainte și anume data încetării relației comerciale. În ceea ce privește efectele încetării acestei relații, părțile nu au stipulat niciun angajament de plată care să dea dreptul la despăgubiri astfel cum pretinde reclamanta iar lipsa de diligență a acesteia îi profită pârâtei.

Având în vedere inexistența faptei ilicite, nici celelalte condiții ale răspunderii civile delictuale respectiv, existența vinovăției celui căruia i se impută fapta ilicită, existența unui prejudiciu și totodată o legătură de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu nu sunt întrunite astfel cum în mod corect a reținut instanța de apel.

Recursul pârâtei SC B. București este nefondat.

Consideră recurenta că decizia nu este temeinică și legală întrucât hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, contrar dispozițiilor art. 304 alin. (7) C. proc. civ., în sensul că nu sunt arătate motivele concrete în baza cărora se poate ajunge la concluzia că ar fi existat un contract cadru de distribuție încheiat între părți iar planul de afaceri pe termen lung (LRP), de cinci ani, nu poate fi asimilat unui acord de voință care să dea naștere unui raport juridic contractual de distribuție pe o perioadă de 5 ani, cu atât mai mult cu cât acel Plan pe termen lung nu conținea decât niște previziuni generale, era o prezentare generică, nu era semnat de nici una dintre părți și că numai planurile operaționale anuale angajau ferm o relație de comercializare produse și în care se prevedeau concret date cu privire la volumul de vânzări, cifra de afaceri, bugetul de investiții pentru fiecare an și prețul produselor.

Critica este nefondată.

Înalta Curte reține că, instanța de apel a analizat amănunțit înscrisurile aflate la dosar aceasta statuând în esență că părțile au desfășurat o relație de afaceri, respectiv de distribuție produse pentru care au încheiat un plan de afaceri pe termen de 5 ani, care era adaptat anual.

Relația contractuală de distribuție produse, chiar dacă a fost reglementată într-o formă insuficient de clară, nu este contestată de părți.

Nemulțumirea recurentei pârâte rezultă din faptul că reclamanta a pretins despăgubiri pentru perioada de 10 luni rămase până la încheierea termenului prevăzut în planul de afaceri 2007 - 2012.

Chiar dacă recurenta pârâtă neagă efectele planului de afaceri pe termen lung în sensul că nu are caracterul unui contract de distribuție care să aibă putere de lege între părți, motiv pentru care era necesară încheierea unor contracte anuale succesive căci altfel nu s-ar fi putut realiza comercializarea produselor, lipsind elementele esențiale care să reglementeze o astfel de relație între părți, interpretarea dată de instanța de apel acestui înscris este corectă.

Contrar susținerilor recurentei pârâte, în baza planului de afaceri a fost inițiată relația comercială dintre părți iar contractele anuale succesive nu au reprezentat altceva decât particularizarea relației de afaceri cadru, fără de care aceste contracte nu ar fi putut fi încheiate dată fiind natura specifică a unei relației de distribuție care presupunea o desfășurare pe termen lung.

Recurenta a susținut și încălcarea dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ. arătând că instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecații, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia în sensul că instanța de apel a arătat că din corespondența purtată rezultă intenția societății C. de a colabora până la finalul anului fiscal 2012, respectiv 30 iunie 2012 deșii comercializarea produselor D. ar fi fost imposibil de realizat doar în baza LRP, acesta fiind și motivul pentru care era necesară încheierea unor planuri operaționale anuale (AOP).

Critica este nefondată, astfel cum s-a arătat deja, planul de afaceri pe termen lung a reprezentat un veritabil contract de distribuție iar faptul că părțile se întâlnesc și stabilesc direcțiile afacerii sunt elemente suficiente care să contureze intenția acestora de a colabora.

Atâta timp cât părțile nu au încheiat acte juridice în termeni clari, relația comercială a fost identificată și interpretată prin prisma corespondenței care, în materie de afaceri are aptitudinea de a contura voința părților sub aspectul obligațiilor asumate, prin urmare, dând eficiență corespondenței părților instanța de apel a prezentat motivelor pe care se sprijină decizia pronunțată.

Deși recurenta susține că era obligată să respecte aranjamentul comercial numai până la data de 30 iunie 2011, aceasta dată reprezentând finalul perioadei corespunzătoare planului de afaceri pentru anul 2011 iar pentru anul 2012 nu a mai fost întocmit un contract, astfel cum în mod corect a reținut și instanța de apel, părțile au continuat relația comercială și după data de 30 iunie 2011, prin urmare, chiar în lipsa încheierii contractului anual, raporturile juridice s-au menținut.

Recurenta pârâtă arată că este nefondată argumentarea instanței de apel în rejudecare că formularea cererii reconvenționale echivalează cu o recunoaștere a raporturilor contractuale dintre părți.

Și această critică este nefondată, în mod corect instanța de apel reținând că formularea cererii reconvenționale confirmă existența raporturilor comerciale în perioada aprilie - august 2011 care rezultă din livrările produse către A., rămase neachitate.

Așadar, în condițiile în care părțile fac acte din care rezultă continuarea relației comerciale și după data de 30 iunie 2011 nu se poate susține contrariul și anume că recurenta pârâtă nu și-ar fi manifestat voința în acest sens.

Cum notificarea de a nu reînnoi angajamentele de distribuție începând cu 30 iunie 2011, a fost urmată de acte de executare din partea recurentei pârâte în sensul continuării relației comerciale, rezultă că această notificare nu a produs efecte începând cu data menționată.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenta-reclamantă SC A. SRL Arad și de recurenta-pârâtă SC B. București împotriva Deciziei civile nr. 394A/2017 din 22 februarie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 mai 2017.

Procesat de GGC - N