Contractual liability for delayed mortgage release: Certainty and causality of lost chance damages under civil law

Decizia nr. 199/2017

Asupra recursului civil de față:

Examinând actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/3/2012, reclamantele SC A. SRL, SC B. SRL și C. au chemat în judecată pârâta SC D. SA, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:

- obligarea pârâtei la plata sumei de 60.800 euro, echivalentul a 256.000 lei (sumă estimativă și al cărei cuantum urmează a fi precizat după efectuarea în cauză a expertizei contabile) reprezentând diferența dintre marja negociată prin contractele încheiate cu SC A. SRL și cea efectiv reținută de bancă începând cu luna noiembrie 2008 și până la pronunțarea hotărârii, plus dobânda la zi;

- obligarea pârâtei la plata sumei de 10.728 euro, echivalentul a 45.000 lei (sumă estimativă) reprezentând diferența dintre marja negociată prin contractele încheiate cu SC B. SRL și cea efectiv reținută de bancă începând cu luna noiembrie 2008 și până la pronunțarea hotărârii, plus dobânda la zi;

- obligarea pârâtei la plata sumei de 450.000 euro, echivalentul a 1.900.000 lei reprezentând prejudiciul material suportat de reclamante ca urmare a neridicării ipotecilor constituite asupra:

- apartamentului situat în București, sector 1, având număr cadastral și C.F. Prejudiciul aferent acestui imobil a fost estimat la suma de 100.000 euro și a fost suportat de proprietara SC B. SRL;

- imobilului - teren și construcție - situat în, sector 1, având număr cadastral și C.F. Prejudiciul aferent acestui imobil a fost estimat la suma de 280.000 euro și a fost suportat de proprietara SC B. SRL;

- apartamentului situat în București, sector 1, având număr cadastral și C.F. Prejudiciul aferent acestui imobil a fost estimat la suma de 70.000 euro și a fost suportat de proprietara C. ca urmare a clauzei prevăzute la art. 5 din contract. S-au solicitat cheltuieli de judecată.

Prin cererea depusă la data de 23 septembrie 2013, reclamantele au arătat că temeiul de drept al cererii de chemare în judecată constă în prevederile art. 969, art. 1082, art. 1084 C. civ. - 1864.

Prin încheierea de ședință din data de 23 septembrie 2013, a fost respinsă excepția tardivității depunerii cererii modificatoare ca neîntemeiată, reținându-se că invocarea unor texte legale nu modifică acțiunea în sensul reglementat de art. 132 C. proc. civ.

Prin încheierea din 2 februarie 2015 (filele 117-118 din vol. 8 al primei instanțe), instanța a respins cererea pârâtei privind efectuarea unei noi expertize contabile de către un alt expert și, în subsidiar, de refacere a raportului de expertiză.

La aceeași dată, print-o încheiere distinctă, s-a dispus unirea cu fondul a excepției prescripției cu privire la primele două capete de cerere. A fost respinsă proba cu expertiză specialitatea construcții ca nefiind utilă soluționării cauzei.

Prin sentința civilă nr. 1707 din 6 aprilie 2015, a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune ca nefondată. A fost admisă în parte acțiunea și a fost obligată pârâta la plata către reclamanta SC A. SRL a sumei de 49.660 euro, în echivalent lei la cursul Băncii Naționale Române din ziua plății, sumă reținută prin majorarea marjei și dobânda legală aferentă acesteia începând cu luna martie 2013 până la plata efectivă. A fost obligată pârâta la plata către reclamanta SC A. SRL a sumei de 176.805,14 lei reprezentând dobânda aferentă sumelor reținute în plus (daune-interese), la care se adaugă dobânda aferentă calculată din luna martie 2013 până la data plății efective. A fost obligată pârâta către reclamanta SC B. SRL la plata sumei de 7.313 euro, echivalent în lei la cursul Băncii Naționale Române de la data plății, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul suferit ca urmare a marjei reținute în plus, la care se adaugă dobânda legală aferentă calculată din martie 2013 până la plata efectivă. A fost obligată pârâta către reclamanta SC B. SRL la plata sumei de 27.188,69 lei pentru prejudiciul produs prin încasarea dobânzii aferente sumelor de bani reținute în plus, la care se adaugă dobânda legală calculată din martie 2013 până la plata efectivă. A fost obligată pârâta la plata către reclamanta C. la plata sumei de 66.000 euro, în echivalent lei la cursul Băncii Naționale Române de la data plății, pentru prejudiciul suferit prin neridicarea ipotecii pentru imobilul proprietatea sa situat în sector 1, București, la care se adaugă dobânda la zi calculată din martie 2013 până la plata efectivă. A fost respinsă ca nefondată cererea având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 336.664 euro și dobânda legală aferentă, formulată de reclamanta SC B. SRL. A fost obligată pârâta la plata către reclamante a următoarelor sume cu titlu de cheltuieli de judecată: 7.021,6 lei către reclamanta C. (reprezentând contravaloare taxă judiciară de timbru), 2.791,7 lei către reclamanta SC B. SRL (reprezentând taxă judiciară de timbru), 8.080 lei către reclamanta SC A. SRL (reprezentând taxă judiciară de timbru). A fost obligată pârâta la plata către reclamante a sumei de 10.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu de expert).

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele:

Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru sumele achitate de reclamante cu titlu de marjă majorată pentru perioada 28 noiembrie 2008 - 3 iulie 2009, precum și dobânda legală aferentă marjei majorate pentru aceeași perioadă, s-a constatat că aceasta se întemeiază pe dispozițiile art. 8 și art. 12 din Decretul nr. 167/1958.

Tribunalul a reținut că în Dosarul nr. x/3/2010, așa cum rezultă din cererea introductivă depusă de pârâtă, reclamantele au solicitat în mod expres ca pârâta să fie obligată să respecte clauzele celor patru contracte cu privire la condițiile stabilite asupra marjei întrucât, la data de 7 noiembrie 2008, pârâta, în mod unilateral, a decis majorarea marjei de la 3% pe an la 4,5% pe an. Drept urmare, reclamantele au solicitat iar instanța a admis acțiunea și a obligat pârâta, în funcție de cele patru contracte de credit, să respecte marja de 3% stabilită la încheierea acestora.

În consecință, apreciind că obiectul și finalitatea acestei acțiuni precum și a hotărârii judecătorești definitive a vizat menținerea stabilității marjei contractuale în acord cu principiul securității juridice, cursul prescripției extinctive a fost întrerupt și reluat după rămânerea definitivă a deciziei Curții de Apel București.

Pe fondul cauzei, s-au analizat pretențiile în limitele efectelor puterii de lucru judecat produse de Decizia civilă nr. 94 din 27 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, dată în Dosarul nr. x/3/2010, reținându-se cele constatate de Curtea de Apel în sensul că majorarea marjei s-a făcut printr-o aplicare abuzivă a clauzelor contractuale cuprinse în art. 26 pct. 26.3 din cele două contracte. De asemenea, în ceea ce privește ridicarea ipotecilor constituite asupra imobilelor indicate în acțiune, s-a reținut constatarea anterioară în sensul că, în septembrie 2010, acestea valorau un total de 2.969.600 euro și, cum creditul rămas de rambursat avea valoarea de 880.000 euro, rezultă că valoarea imobilelor ipotecate era cu mult mai mare decât 50% din suma rămasă de restituit, astfel că era justificată ridicarea ipotecilor.

Instanța a reținut că pârâta a ridicat ipotecile în luna martie 2013, după pronunțarea Deciziei civile nr. 700 din 28 februarie 2013 a Înaltei curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, prin care s-a respins recursul pârâtei împotriva Deciziei nr. 94/2012 a Curții de Apel București.

Relativ la restituirea sumelor cu titlu de marjă, reclamantele au pus în executare Decizia civilă nr. 94/2012 a Curții de Apel București, iar pârâta a restituit numai marja aferentă perioadei 27 februarie 2012 - 28 februarie 2013, mai puțin dobânda, situație rezultată din extrasele de cont bancare emise la data de 27 martie 2013, care atestă stornarea sumei de 6.148 euro către reclamanta SC A. SRL și 1.785 euro către SC B. SRL.

Tribunalul a apreciat că, în raportul de expertiză contabilă, s-a făcut o analiză detaliată și concretă asupra naturii operațiunilor, a cuantumului și a destinației sumelor iar, în raport cu dispozițiile Legii nr. 82/1991 a contabilității, extrasul de cont este singurul document contabil care trebuie înregistrat în contabilitate în forma originală.

Drept urmare, instanța și-a însușit concluziile expertizei, care a stabilit că banca datorează SC A. SRL, 64.146 lei cu titlu de dobândă încasată eronat, și suma de 112.659,14 lei încasată cu titlu de restituire credit. În ce o privește pe reclamanta SC B. SRL, expertiza a stabilit ca fiind datorată suma de 10.214 lei, încasată în plus ca dobândă, și suma de 16.974,69 lei cu titlu de restituire credit.

Cu privire la capătul 3 de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata unor sume de bani reprezentând repararea prejudiciului creat de bancă ca urmare a neridicării ipotecilor asupra celor trei imobile, tribunalul a reținut că izvorul răspunderii îl constituie contractele de credit încheiate de părți, așa cum a stabilit în mod irevocabil și Curtea de Apel București prin Decizia nr. 94/2012, certitudinea prejudiciului contractual direct și indirect rezultând atât din concluziile expertizei contabile cât și din corespondența și notificările părților coroborate cu elementele statuate irevocabil de Curtea de Apel București prin decizia menționată mai sus.

Culpa pârâtei, în opinia instanței, constă în încălcarea art. 5 și art. 7 din actul adițional din 2010 întrucât, din luna august 2010, erau îndeplinite condițiile de ridicare a ipotecilor, măsură refuzată de către pârâtă.

În ce privește apartamentul din București, acesta a fost înstrăinat cu suma de 135.000 euro în 5 iunie 2014 iar conform expertizei x, în anul 2010, putea fi valorificat cu suma de 201.000 euro, preț care se regăsește și în alte contracte de vânzare pentru apartamente similare din același bloc în perioada respectivă, diferența în sumă de 66.000 euro reprezentând prejudiciul suferit de reclamanta C.

În ceea ce privește solicitarea reclamantei SC B. SRL de obligare a pârâtei la plata sumei de 336.664 euro reprezentând prejudiciul creat de pârâtă prin neridicarea ipotecilor la imobilele proprietatea sa situate în București, sumă stabilită prin raportul de expertiză efectuat în martie 2013, s-a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile cerute de art. 1082-1084 C. civ., întrucât nu s-a probat existența certă a prejudiciului invocat și a circumstanțelor de fapt legate de imposibilitatea de finanțare a noului proiect de către reclamantă, care să aibă drept cauză majoră refuzul băncii de a ridica ipotecile în luna august 2010.

Împotriva sentinței civile nr. 1707 din 6 aprilie 2015, a încheierii de ședință din data de 23 septembrie 2013 și a celor două încheieri de ședință din data de 2 februarie 2015 a declarat apel pârâta SC D. SA, iar împotriva sentinței civile nr. 1707 din 6 aprilie 2015 a declarat apel reclamanta SC B. SRL, cauza fiind înregistrată sub nr. x/3/2012 (nr. x/2015) pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă.

Prin Decizia nr. 605 din 6 aprilie 2016 a Curții de Apel București au fost admise apelurile declarate atât de către pârâta SC D. SA, cât și de către reclamanta SC B. SRL împotriva sentinței nr. 1707 din 6 aprilie 2015 a Tribunalului București.

A fost schimbată în parte sentința atacată, în sensul că:

S-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile născute anterior datei de 2 iulie 2009, excepție invocată de către pârâtă.

S-a respins cererea de obligare a pârâtei la plata sumelor de 653 euro, cu dobânda aferentă, către reclamanta SC A. SRL și de 439 euro, cu dobânda aferentă, către reclamanta SC B. SRL, ca fiind prescris dreptul material la acțiune.

A fost înlăturată dispoziția de obligare a pârâtei la plata sumelor de 176.805,14 lei, cu dobânda aferentă, către reclamanta SC A. SRL și de 27.188,69 lei, cu dobânda aferentă, către reclamanta SC B. SRL.

A dispus obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data fiecărei plăți nedatorate și până la achitarea integrală a debitelor.

A înlăturat dispoziția de obligare a pârâtei la plata dobânzii legale către reclamanta C..

A obligat pârâta către reclamanta SC B. SRL la plata sumei de 336.664 euro, în echivalent lei la data plății, cu titlu de despăgubiri.

A obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată efectuate la fond de către reclamante, după cum urmează: 7.533,23 lei către SC A. SRL și 21.545,66 lei către SC B. SRL.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

A obligat pe apelanta SC B. SRL și pe intimata SC A. SRL la plata sumei de 6.000 lei către apelanta SC D. SA, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu avocat.

De asemenea, a obligat pe apelanta SC B. SRL la 940,90 lei către apelanta SC D. SA și pe intimata SC A. SRL către reclamantă la 2.703,01 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a pronunța această soluție, a reținut următoarele:

În cadrul primului motiv de apel, apelanta pârâtă SC D. SA a susținut că în mod greșit instanța, prin încheierea de ședință de la data de 23 septembrie 2013, a respins excepția tardivității formulării cererii modificatoare, deși prin aceasta reclamantele și-au modificat cauza cererii de chemare în judecată, cu depășirea termenului prevăzut de C. proc. civ.

Susținerile părții au fost înlăturate, Curtea constatând că nu a intervenit o modificare a cererii de chemare în judecată, ci doar o precizare a temeiului său juridic. Cauza contractuală rezultă în mod evident și fără dubiu din motivarea întregii cereri de chemare în judecată, doar temeiul de drept fiind indicat eronat în cuprinsul cererii, eroare care a fost sesizată și de către pârâtă în cuprinsul întâmpinării și care a fost înlăturată de către reclamante prin depunerea cererii precizatoare la data de 23 septembrie 2013 (fila 272 din vol. II al dosarului primei instanțe).

În consecință, în mod corect prima instanță a apreciat că nu sunt incidente dispozițiile art. 132 C. proc. civ., neintervenind o modificare a cererii de chemare în judecată, astfel că apare de prisos a mai analiza celelalte susțineri ale apelantei pârâte privind data la care a fost prima zi de înfățișare în cauză.

În ceea ce privește criticile cuprinse în cel de-al doilea motiv de apel, referitoare la greșita respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 28 noiembrie 2008 - 3 iulie 2009, reprezentând contravaloarea diferențelor de marje, Curtea a apreciat că acestea sunt fondate, după cum urmează:

Așa cum susține apelanta pârâtă, motivarea primei instanțe sub aspectul excepției prescripției este insuficientă având în vedere că, deși reține că acțiunea anterioară, ce a format obiectul Dosarului nr. x/3/2010, a constituit o cauză de întrerupere a cursului prescripției, nu arată care este temeiul legal al acestei constatări și modalitatea în care acțiunea anterioară, care a vizat o obligație de a face, a fost de natură a întrerupe cursul prescripției dreptului material la acțiune privind despăgubirile pentru prejudiciile cauzate de pârâtă prin îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor contractuale asumate.

Art. 16 din Decretul nr. 167/1958 (aplicabil în speță față de dispozițiile art. 201 din Legea nr. 71/2011) reglementează expres și limitativ cauzele de întrerupere a prescripției. Or, cererea de chemare în judecată anterioară nu se încadrează între acestea, nevizând dreptul la despăgubiri pe care reclamantele au urmărit a și-l valorifica prin prezenta cerere.

Cum potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune, iar în speță dreptul la restituirea sumelor percepute în plus de bancă s-a născut la data efectuării fiecărei plăți majorate fără temei, reiese că, la data formulării prezentei acțiuni - 2 iulie 2012 (data poștei - fila 9 din vol. I al dosarului primei instanțe) - era împlinit termenul de prescripție de 3 ani, conform art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, pentru pretențiile anterioare datei de 2 iulie 2009, nefiind dovedită nicio cauză de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției.

Aceste pretenții sunt în cuantum de 653 euro, cu dobânda aferentă, pentru reclamanta SC A. SRL și 439 euro, cu dobânda aferentă, pentru reclamanta SC B. SRL, astfel cum reiese din raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză (filele 242 și 243 din vol. IV al dosarului primei instanțe), cuantumul invocat de apelanta pârâtă ca fiind prescris nerezultând din probele aflate la dosar.

În cadrul celui de-al treilea motiv de apel, apelanta pârâtă a criticat opțiunea primei instanțe de a pronunța soluția în baza raportului de expertiză contabilă întocmit în cauză, partea apreciind concluziile acestuia ca fiind eronate.

Un prim aspect învederat de apelanta pârâtă se referă la greșita respingere a obiecțiunilor la răspunsul la obiecțiuni prin încheierea de ședință din data de 2 februarie 2015.

Contrar opiniei apelantei pârâte, Curtea a apreciat că în mod temeinic și motivat cererea sa a fost respinsă, prima instanță reținând corect că expertul contabil a răspuns concret la obiecțiunile părții iar faptul că raportul de expertiză prezintă o altă părere sau că expertul nu și-a însușit criteriile de ordin tehnic prezentate de pârâtă nu poate duce la încuviințarea repetată a obiecțiunilor, partea urmărind în realitate refacerea în totalitate a raportului de expertiză conform propriilor sale opinii privind modul de imputare a plăților.

În ceea ce privește neluarea în considerare a materialului documentar prezentat de bancă, susținerile apelantei sunt, de asemenea, neîntemeiate, expertul precizând în cadrul lucrării că a fost expertizat materialul documentar prezentat de către reclamante și de către pârâtă. Deși în cadrul acestei critici apelanta se referă la „alte documente” care nu ar fi fost analizate, nu le individualizează, iar din motivarea criticii rezultă că ar fi vorba de „explicațiile Băncii”, „clarificări solicitate Băncii”, or acestea nu constituie documente care să stea la baza efectuării expertizei contabile.

Față de obiectivele expertizei stabilite de către instanță, expertul contabil a analizat contractele părților și extrasele de cont emise, certificate și autentificate de către bancă, sumele din extrasele de cont corelându-le cu fișele primite de la bancă (mențiuni exprese la filele 242 și 243 din vol. IV al dosarului primei instanțe). Curtea a constatat, de altfel, că aceleași documente au fost analizate și au stat și la baza opiniei expertului parte al pârâtei (filele 174-175 din vol. III al dosarului primei instanțe).

În cadrul acestui motiv de apel, s-a invocat, în al treilea rând, că suma la care banca a fost obligată către reclamanta SC A. SRL este eronată, întrucât nu s-ar fi avut în vedere restituirile realizate de bancă de bună-voie, în valoare de 703,22 lei și 1.210,68 euro.

În cadrul răspunsului la obiecțiuni (filele 182-183 din vol. IV al dosarului primei instanțe), expertul menționează expres că a avut în vedere restituirea sumei de 1.210,68 euro iar eventuala restituire a sumei de 703,22 lei nu a fost analizată și nu are relevanță în cauză, raporturile de creditare în lei nefăcând obiectul expertizei, respectiv al obligației de plată stabilite în sarcina apelantei pârâte prin sentința atacată.

Ultimul aspect învederat de apelantă în cadrul acestui motiv de apel privește greșita respingere a cererii de efectuare a unei noi expertize.

Referitor la aspectele de ordin procedural invocate de apelanta pârâtă, constând în încălcarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare, susținerile părții au fost considerate întemeiate, prima instanță respingând cererea de încuviințare a unei expertize contrare ca tardiv formulată, deși excepția tardivității nu a fost pusă în discuția părților la termenul la care au avut loc dezbaterile asupra acestei cereri (19 ianuarie 2015).

De asemenea, au fost apreciate întemeiate criticile cu privire la soluția de respingere ca tardivă a cererii, interpretarea dată de prima instanță art. 212 alin. (2) C. proc. civ., fiind greșită.

Din interpretarea logico-juridică și gramaticală a textului, rezultă că expertiza contrară trebuie să fie cerută motivat la primul termen după depunerea lucrării, prin lucrare trebuind a se înțelege raportul de expertiză în ansamblul său, cuprinzând punctul de vedere final al expertului, deci inclusiv răspunsul său la obiecțiunile formulate de părți. În speță, la termenul din 24 noiembrie 2014, instanța a acordat termen la 19 ianuarie 2015 pentru ca părțile să ia cunoștință de răspunsul expertului la obiecțiuni iar la acest termen pârâta a depus cerere de efectuare a unei noi expertize, respectând dispozițiile art. 212 alin. (2) C. proc. civ.

Cu toate acestea, în cursul judecății apelului partea a beneficiat de toate garanțiile unui proces echitabil, inclusiv prin respectarea principiului contradictorialității și a manifestării dreptului la apărare, la termenele din 27 ianuarie 2016 și 24 februarie 2016 punându-se în discuție cererea de efectuare a unei noi expertize contabile, ocazie cu care apelanta pârâtă a reluat și a susținut aspectele arătate și în fața primei instanțe.

Curtea a respins însă cererea părții, apreciind că soluționarea cauzei se poate realiza prin coroborarea probelor aflate la dosar. În acest sens, s-a avut în vedere că raportul de expertiză efectuat în acest dosar are concluzii similare cu cele ale expertizelor contabile realizate în cadrul contestațiilor la executare promovate de reclamante împotriva executării silite demarate de bancă, condiții în care acuratețea lucrării întocmite în cauză nu poate fi pusă la îndoială.

Prin cel de-al patrulea motiv de apel, s-a invocat încălcarea principiului nemijlocirii probelor, partea făcând referire concretă la raportul de evaluare întocmit de expertul E. pentru imobilul din București, sector 1, aparținând reclamantei C., ale cărui concluzii au fost avute în vedere de instanță la acordarea despăgubirilor către această reclamantă.

Este adevărat că acest raport de expertiză reprezintă o probă extrajudiciară în dosarul de față, dar astfel de dovezi sunt permise în cadrul procesului civil. Raportul de expertiză a fost depus la dosar în fața primei instanțe în cadrul probei cu înscrisuri iar pârâta a luat cunoștință de conținutul acestuia și a avut posibilitatea de a-i combate conținutul.

Prima instanță a respins proba cu expertiza tehnică imobiliară ca nefiind utilă soluționării cauzei tocmai în considerarea întregului probatoriu administrat deja (încheierea din 2 februarie 2015), care includea și acest raport de expertiză, relativ la care pârâta nu a ridicat nicio obiecție cât privește conținutul său, care să determine îndoiala instanței și, în consecință, necesitatea efectuării unei expertize judiciare pe acest aspect.

Mai mult, valoarea acestui imobil de 201.000 euro la nivelul anului 2010, avută în vedere de prima instanță, se impune părților și judecătorului cu putere de lucru judecat, fiind reținută ca atare în cuprinsul Deciziei civile nr. 94 din 27 februarie 2012, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2010 (fila 227 din vol. I al dosarului primei instanțe), motiv pentru care instanța nu o mai putea cenzura.

Prin cel de-al cincilea motiv de apel s-a invocat depășirea limitelor învestirii iar criticile apelantei pârâte au fost considerate parțial întemeiate.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantele au solicitat, doar pentru primele două capete de cerere, „dobânda la zi”.

Prin cererea depusă la termenul de judecată din 4 noiembrie 2013, s-a precizat dobânda pentru primul capăt de cerere ca fiind în cuantum de 24.000 lei iar pentru cel de-al doilea capăt de cerere ca fiind în valoare de 10.000 lei, aceasta până la data introducerii acțiunii, așa cum solicitase instanța prin încheierea de la termenul din 23 septembrie 2013, în vederea stabilirii taxei judiciare de timbru.

În mod evident, această precizare reprezintă o estimare provizorie a cuantumului dobânzii, până la momentul introducerii acțiunii, unul dintre obiectivele expertizei contabile fiind determinarea dobânzii legale datorate pentru pretențiile aferente primelor două capete de cerere.

Împrejurarea că reclamantele nu au înțeles să-și limiteze pretențiile constând în dobândă la sumele indicate în cererea depusă la 4 noiembrie 2013 este dovedită și de concluziile pe fondul cauzei, în cadrul cărora reclamantele au solicitat admiterea acțiunii așa cum a fost formulată, respectiv obligarea pârâtei la plata prejudiciului suferit ca urmare a nerespectării clauzelor contractuale plus dobânda la zi.

În ceea ce privește expresia „dobânda la zi”, Curtea a apreciat că semnificația acesteia este de plată integrală a dobânzii datorate, din momentul nașterii dreptului la despăgubiri, care în speță este data efectuării fiecărei plăți majorate fără temei contractual și până la momentul achitării integrale a acestor despăgubiri, „la zi” semnificând data executării obligației de plată a debitului principal.

Susținerile apelantei pârâte au fost găsite însă întemeiate în sensul în care, prin modul în care a înțeles să individualizeze dobânda în cadrul hotărârii apelate, prima instanță a triplat obligația de plată a dobânzii pentru perioada martie 2013 - 31 martie 2014 și a dublat-o pentru perioada următoare, acordând și dobândă pentru sumele de bani trase abuziv din cont cu titlu de restituire credit, nesolicitată prin acțiune.

Într-adevăr, pârâta a fost obligată la plata către reclamanta SC A. SRL a sumei de 49.660 euro, sumă reținută prin majorarea marjei, și dobânda legală aferentă acesteia începând cu luna martie 2013 până la plata efectivă. Totodată, a fost obligată pârâta la plata sumei de 176.805,14 lei reprezentând dobânda aferentă sumelor reținute în plus, la care s-a adăugat dobânda aferentă calculată din luna martie 2013 până la data plății efective, fără să se observe, pe de o parte, că suma totală de 176.805,14 lei a fost calculată de expert cu titlu de dobândă până la data de 31 martie 2014 iar, pe de altă parte, că această sumă cuprinde atât dobânda în raport cu sumele de bani trase abuziv din cont prin majorarea marjei (care reprezintă pretențiile primului capăt de cerere) dar și dobânda pentru sumele de bani trase abuziv din cont cu titlu de restituire credit, nesolicitată prin acțiune (fila 226 din vol. IV al dosarului primei instanțe).

Aceleași neregularități se regăsesc și în privința reclamantei SC B. SRL, către care pârâta a fost obligată la plata sumei de 7.313 euro, echivalent în lei la cursul Băncii Naționale Române de la data plății, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul suferit ca urmare a marjei reținute în plus, la care s-a adăugat dobânda legală aferentă calculată din martie 2013 până la plata efectivă. A fost, de asemenea, obligată pârâta la plata sumei de 27.188,69 lei pentru prejudiciul produs prin încasarea dobânzii aferente sumelor de bani reținute în plus, la care se adaugă dobânda legală calculată din martie 2013 până la plata efectivă. Însă suma de 27.188,69 lei a fost calculată de expert cu titlu de dobândă până la data de 31 martie 2014 iar această sumă cuprinde atât dobânda în raport cu sumele de bani trase abuziv din cont prin majorarea marjei (care reprezintă pretențiile celui de-al doilea capăt de cerere) dar și dobânda pentru sumele de bani trase abuziv din cont cu titlu de restituire credit, nesolicitată prin acțiune (fila 229 din vol. IV al dosarului primei instanțe).

În consecință, a admis apelul sub acest aspect, a înlăturat dispozițiile de obligare a pârâtei la plata sumelor de 176.805,14 lei și de 27.188,69 lei, cu dobânda aferentă, și, având în vedere că prin admiterea excepției prescripției se modifică și debitul principal, calculul expertului nemaifiind relevant, a obligat pârâta la plata dobânzii legale calculate de la data efectuării fiecărei plăți nedatorate și până la achitarea integrală a debitelor, individualizarea sumelor putând a fi realizată ulterior potrivit art. 3712 C. proc. civ.

De asemenea, instanța a acordat reclamantei C. dobânda aferentă pretențiilor admise, fără însă ca o astfel de cerere să fie formulată, încălcându-se principiul disponibilității părții și limitele învestirii instanței, motiv pentru care criticile apelantei pârâte au fost considerate întemeiate și sub acest aspect.

Prin cel de-al șaselea motiv de apel, s-a invocat absența culpei băncii în ceea ce privește neridicarea ipotecilor. Curtea a înlăturat aceste susțineri, reținând efectele lucrului judecat potrivit art. 1200 pct. 4 și art. 1202 alin. (2) C. civ. de la 1864.

Este vorba de prezumția lucrului judecat, potrivit căreia o hotărâre irevocabilă exprimă realitatea raporturilor juridice dintre părți, neputându-se primi vreo dovadă contrară, față de caracterul absolut al prezumției. Este manifestarea pozitivă a autorității de lucru judecat, care impune judecății ulterioare respectarea unei chestiuni litigioase tranșate deja printr-o altă hotărâre, înzestrată cu autoritate de lucru judecat.

Această reglementare a puterii de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între hotărârile judecătorești. Prezumția nu oprește judecata celui de-al doilea proces, ci doar ușurează sarcina probațiunii, aducând în fața instanței constatări privitoare la raporturile juridice dintre părți făcute cu ocazia judecății anterioare și care nu pot fi ignorate.

În speță, puterea lucrului judecat operează în raport cu Decizia civilă nr. 94 din 27 februarie 2012, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2010, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului, astfel cum invocă și reclamantele.

Prin aceasta, s-a admis cererea de chemare în judecată și pârâta a fost obligată să procedeze la ridicarea ipotecilor instituite asupra imobilelor situate în București, sector 1, reținându-se că, în septembrie 2010, erau îndeplinite condițiile stipulate în art. 5 din contractul pentru ridicarea ipotecilor.

Contrar opiniei apelantei pârâte, aceasta putea și era obligată să ridice ipotecile la momentul la care erau îndeplinite condițiile convenite contractual, așa cum s-a constatat prin hotărârea anterioară a instanței, părerea sa divergentă asupra interpretării dispozițiilor contractuale neavând nicio relevanță, neputând fi considerată o cauză exoneratoare de răspundere.

Mai invocă apelanta pârâtă culpa reclamantelor în neridicarea ipotecilor, susținând că, deși a eliberat documentele necesare radierii sarcinilor încă din martie 2013, nu s-au făcut demersuri de radiere a ipotecii decât pentru imobilul din București, și acestea abia în luna mai 2014, când reclamantele au avut și interes să ridice efectiv ipoteca, găsind un cumpărător de la care au obținut un preț convenabil.

Curtea a apreciat și față de cele mai sus arătate, că în niciun caz nu se poate reține culpa reclamantelor având în vedere, în primul rând, că data la care banca trebuia să ridice ipotecile se situa la nivelul lunii septembrie 2010 și nu după soluționarea irevocabilă a litigiului anterior, în al doilea rând, faptul că litigiul prezent a fost promovat în luna iulie 2012, solicitându-se repararea prejudiciului deja produs, or banca a eliberat documentele necesare radierii ipotecilor abia în luna martie 2013.

Împrejurarea că ipoteca pentru imobilul din București, a fost efectiv ridicată când s-a obținut un preț convenabil pentru vânzare reprezintă o situație de normalitate întrucât ipoteca era un impediment pentru vânzare, astfel încât s-a radiat când s-a găsit un cumpărător convenabil, iar încercarea de a obține un preț cât mai avantajos denotă diligența proprietarului în sensul diminuării prejudiciului, pentru că altfel, prejudiciul care s-ar fi imputat băncii, ca diferență între valoarea cu care se putea vinde imobilul în septembrie 2010 și valoarea cu care s-a reușit în final înstrăinarea lui, ar fi fost mai mare.

În plus, pentru celelalte două imobile, așa cum a reținut și prima instanță, situația a rămas aceeași și după acceptul de ridicare a ipotecilor, din moment ce banca a declanșat procedura executării silite iar somațiile au fost notate în Cartea Funciară la solicitarea executorului judecătoresc.

Cel de-al șaptelea motiv de apel dezvoltat de apelanta pârâtă a fost considerat de asemenea, nefondat. Curtea a apreciat contrar susținerilor părții, că prejudiciul reclamantei C. este cert, existența și întinderea lui rezultând neîndoielnic din scăderea valorii de piață a imobilului, și era previzibil, din perspectiva faptului că orice titular al dreptului de proprietate se bucură de prerogativa dreptului de dispoziție, care poate fi limitat doar în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege, ceea ce nu era cazul în speță, precum și din evoluția notorie a pieței imobiliare.

Așa cum s-a menționat mai sus, obținerea unui preț de vânzare satisfăcător după ridicarea ipotecii este în favoarea băncii, strategia „speculativă” a reclamantei neprejudiciind-o pe pârâtă, după cum reclamanta poate susține existența prejudiciului raportat la valoarea din 2010 întrucât pârâta, prin fapta ei culpabilă de a nu ridica ipoteca, i-a restrâns nepermis dreptul de a dispune liber de bunul său.

Referitor la dovada prețului de vânzare al imobilului în anul 2010, aceasta s-a realizat pe deplin în cauză, având în vedere că, pe lângă raportul de expertiză extrajudiciară aflat la dosar, valoarea de piață de 201.000 euro este menționată expres în cuprinsul Deciziei civile nr. 94 din 27 februarie 2012, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2010, în considerarea și a acestei valori fiind pronunțată soluția în litigiul respectiv, de asemenea o valoare ușor superioară a fost acceptată chiar de către pârâtă prin actul adițional nr. 3 încheiat la contractul din data de 2 februarie 2010 (fila 170 din vol. I al dosarului primei instanțe).

Un alt argument adus de apelanta pârâtă în susținerea acestui motiv de apel se referă la necesitatea diminuării cuantumului prejudiciului pe care este ținută să îl acopere ca urmare a neîndeplinirii de către reclamante a obligației de minimizare a prejudiciului.

Contrar susținerilor apelantei pârâte, Curtea a constatat că reclamantele au întreprins măsuri energice de preîntâmpinare și limitare a prejudiciilor, dovezi în acest sens fiind demersurile repetate prin care se solicita băncii respectarea clauzelor contractuale, respectiv notificările și acțiunile promovate, iar ulterior încercarea de a obține un preț cât mai convenabil din vânzarea imobilului. Împrejurarea că existau și alte modalități de limitare a prejudiciilor, precum închirierea, nu poate fi imputată reclamantelor, cărora nu li se poate opune o măsură care nu corespundea intereselor lor sau care necesita cheltuieli suplimentare.

Curtea a înlăturat și cel de-al optulea motiv de apel, apreciind că existența a două încheieri de ședință la aceeași dată (2 februarie 2015) nu încalcă nicio normă legală de procedură, prin prima dintre acestea instanța pronunțându-se, după amânarea pronunțării, asupra cererii pârâtei de efectuare a unei noi expertize și asupra obiecțiunilor la raportul de expertiză deja întocmit iar cea de-a doua reflectând dezbaterile de la termenul de judecată acordat la aceeași dată de 2 februarie 2015. În plus, această situație nu aduce nicio vătămare apelantei pârâte care, deși a solicitat anularea ambelor încheieri, nu a invocat nicio vătămare cauzată prin acest fapt, potrivit art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Prin ultimul motiv de apel, s-a invocat nemotivarea hotărârii sub aspectul cheltuielilor de judecată, susțineri nefondate ale apelantei pârâte având în vedere că, în finalul considerentelor sentinței atacate, instanța arată motivele pentru care a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată, specificând și componența acestor cheltuieli, calculul matematic al acestor sume neimpunându-se a fi arătat iar omisiunea indicării temeiului legal nefiind de natură a afecta legalitatea și temeinicia soluției pronunțate. Instanța a precizat că aceste cheltuieli sunt pentru fiecare reclamantă în raport de cuantumul pretențiilor admise, așadar a reținut culpa procesuală a pârâtei conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

Referitor la omisiunea instanței de a cenzura onorariul expertului judiciar întrucât a răspuns și la obiective inutile soluționării cauzei, Curtea a apreciat că o asemenea măsură nu se putea lua în condițiile în care expertiza contabilă a fost o probă pe care prima instanță și-a întemeiat soluția iar onorariul s-a stabilit pentru lucrare în ansamblul său și nu pentru fiecare obiectiv în parte.

În ceea ce privește apelul formulat de apelanta reclamantă SC B. SRL, Curtea a apreciat că acesta este fondat pentru următoarele considerente:

Astfel cum s-a precizat anterior, prin Decizia civilă nr. 94 din 27 februarie 2012, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2010, s-a reținut cu putere de lucru judecat că, în septembrie 2010, erau îndeplinite condițiile stipulate în art. 5 din contractul pentru ridicarea ipotecilor asupra imobilelor situate în București, sector 1, valoarea acestora fiind de 380.700 euro, respectiv 580.000 euro.

Au fost depuse la dosar (filele 196-199 din vol. I al dosarului primei instanțe) antecontracte de vânzare-cumpărare pentru aceste două imobile, încheiate la 19 iulie 2010 și 3 august 2010, prin care se convenise vânzarea imobilelor sub condiția ridicării ipotecilor, cel mai târziu la datele de 19 septembrie 2010 și 3 noiembrie 2010, pentru prețurile de 425.000 euro și 615.000 euro.

Potrivit rapoartelor de expertiză extrajudiciară (filele 26-62 și 123-163 din vol. VI al dosarului primei instanțe), cărora li s-a dat eficiență pentru motivele arătate în cadrul analizei apelului apelantei pârâte, valoarea imobilelor a scăzut la nivelul lunii aprilie 2012 la 209.411 euro, respectiv 411.490 euro.

Având în vedere și considerentele mai sus expuse privitoare la răspunderea pârâtei, care sunt relevante și în cazul reclamantei SC B. SRL cum pârâta nu și-a îndeplinit obligația de ridicare a ipotecilor în luna septembrie 2010 deși erau îndeplinite condițiile contractuale convenite de părți, diferența de valoare a imobilelor raportat la prețul pieții, ca prejudiciu suferit de reclamanta SC B. SRL, este imputabil pârâtei care, prin atitudinea sa culpabilă de neîndeplinire corespunzătoare a obligațiilor contractuale, a împiedicat exercitarea dreptului de dispoziție al reclamantei.

Această situație s-a prelungit și pe parcursul soluționării cauzei, după eliberarea de către pârâtă a documentelor necesare radierii ipotecilor (martie 2013), întrucât banca promovase deja procedura de executare silită a imobilelor (la 9 noiembrie 2012), procedură care a fost anulată prin sentința civilă nr. 1711 din 4 februarie 2016, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București în Dosarul nr. x/299/2012, constatându-se că, la data demarării executării silite împotriva SC B. SRL, aceasta nu înregistra debite restante și nici SC A. SRL, al cărei garant este SC B. SRL (hotărâre disponibilă în sistemul informatic Ecris al instanței).

Fapta ilicită a băncii de a refuza ridicarea ipotecilor a determinat imposibilitatea finalizării vânzărilor convenite prin antecontractele de vânzare-cumpărare, prejudiciul apelantei reclamante fiind cert și provenind din chiar neîncheierea acestor vânzări la prețurile convenite în anul 2010, ulterior intervenind scăderea valorii lor de piață. De altfel, acesta este și prejudiciul invocat prin cererea de chemare în judecată, „diferența apărută între prețul pe care l-am fi putut încasa în anul 2010 în urma înstrăinării acestor bunuri și prețul pe care îl putem obține în prezent ca urmare a scăderii drastice a tranzacțiilor imobiliare” (fila 6), așa încât raportarea primei instanțe la imposibilitatea, nedovedită în opinia sa, de finanțare a proiectului din București nu are relevanță, referirea reclamantei la acest aspect reprezentând doar o circumstanțiere a situației de fapt de la acel moment.

Apelanta pârâtă a susținut neîntemeiat că nu s-a făcut dovada intenției efective de a vinde, aceasta reieșind atât din antecontractele de vânzare-cumpărare mai sus menționate cât și din declarația martorului audiat în apel. Aceste contracte sunt înscrisuri sub semnătură privată care se bucură de putere probatorie, niciunul dintre aspectele arătate de apelanta pârâtă în cuprinsul întâmpinării nefiind dovedit (încheierea lor pro causa) sau neconstituind condiții necesare ad validitatem sau ad probationem (lipsa formei autentice, a datei certe sau a clauzei penale). Referitor la declarația martorului, de asemenea, nu sunt motive pertinente de înlăturare a ei, martorul arătând că a avut intenția fermă de a cumpăra un apartament și, întrucât nu l-a putut cumpăra pe cel în cauză, a cumpărat altul pe aceeași stradă.

Prejudiciul invocat de apelanta reclamantă era și previzibil, atât în raport de motivele arătate și față de reclamanta C. cât și raportat la rațiunea pentru care părțile au convenit prin contract posibilitatea radierii ipotecilor pe parcursul derulării contractului, în considerarea obiectului de activitate al societăților și nevoii acestora de a-și asigura resursele financiare necesare continuării afacerii, aspecte invocate de reclamantă și necontestate de pârâtă.

Mai mult, previzibilitatea prejudiciului în cazul de față nu trebuie raportată la momentul inițial al încheierii contractului (4 aprilie 2008, fiind vorba de contractul de facilitate de credit la termen nr. 113/4 reținut în Decizia civilă nr. 94 din 27 februarie 2012, deși în anul 2008 criza financiară și imobiliară se manifesta deja din plin pe plan internațional), ci la momentul încheierii actului adițional nr. 3, prin care art. 5, nerespectat de către apelanta pârâtă, a fost introdus ca făcând parte din economia raporturilor contractuale dintre părți, or la această dată, 2 februarie 2010, criza economică se manifesta în România iar banca putea să prevadă scăderea în continuare a valorii imobilelor.

Față de cele arătate și în limitele menționate, în baza articolului 296 C. proc. civ., Curtea a admis apelurile și a schimbat în parte sentința atacată în sensul că, potrivit art. 3 alin. (1) și art. 7 din Decretul nr. 167/1958, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 2 iulie 2009.

A înlăturat dispozițiile de obligare a pârâtei la plata sumelor de 176.805,14 lei, cu dobânda aferentă, către reclamanta SC A. SRL și de 27.188,69 lei, cu dobânda aferentă, către reclamanta SC B. SRL, și a obligat pârâta la plata dobânzii legale calculate de la data efectuării fiecărei plăți nedatorate și până la achitarea integrală a debitelor.

A înlăturat dispoziția de obligare a pârâtei la plata dobânzii legale către reclamanta C..

În baza art. 969, art. 1082 și art. 1084 C. civ. de la 1864, a obligat pârâta la plata sumei de 336.664 euro, în echivalent lei la data plății, cu titlu de despăgubiri către reclamanta SC B. SRL, respectând principiul disponibilității părții, aceasta fiind suma precizată, solicitată de către apelanta reclamantă.

Prin urmare, având în vedere schimbările intervenite în apel și dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., față de culpa procesuală a pârâtei în raport cu pretențiile admise, a obligat pârâta la 7.533,23 lei cheltuieli de judecată în fond către reclamanta SC A. SRL, reprezentând contravaloarea taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar aferente cuantumului pretențiilor admise, și la 21.545,66 lei cheltuieli de judecată în fond către reclamanta SC B. SRL, reprezentând 2.449,46 lei contravaloarea taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar aferente cuantumului pretențiilor admise pentru cel de-al doilea capăt de cerere și 19.096,20 lei pentru cel de-al treilea capăt de cerere.

Având în vedere că apelanta reclamantă și intimata reclamantă și-au rezervat dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pentru apel pe cale separată, în baza art. 274 și art. 276 C. proc. civ., a obligat apelanta SC B. SRL și SC A. SRL la 6.000 lei cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu avocat, redus prin apreciere ca urmare a limitelor în care a fost admis propriul apel și a admiterii apelului părții adverse.

De asemenea, a obligat apelanta SC B. SRL la 940,90 lei cheltuieli de judecată în apel către apelanta SC D. SA și a obligat intimata SC A. SRL la 2.703,01 lei cheltuieli de judecată în apel către apelanta SC D. SA, contravaloarea taxelor judiciare de timbru și a timbrului judiciar aferente pretențiilor înlăturate în apel.

Împotriva Deciziei nr. 605 din 6 aprilie 2016 a Curții de Apel București, precum și împotriva încheierilor din 24 februarie 2016 și din 23 martie 2016, în termen legal a declarat recurs pârâta SC D. SA, recurs înregistrat la data de 22 iulie 2016, sub nr. x/3/2012 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Atât decizia recurată, cât și încheierile premergătoare atacate au fost criticate sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Decizia Curții de Apel București este lipsită de temei legal și a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, a susținut, în esență, că instanța de apel și-a întemeiat hotărârea pe rapoarte de expertiză evaluatorie nejudiciare, fiind încălcat principiul nemijlocirii probelor.

Astfel, C. proc. civ. din 1865 nu cuprinde vreo dispoziție legală care să permită încuviințarea probelor cu expertiză extrajudiciară, iar în speță nu au existat circumstanțe extraordinare care să excludă posibilitatea administrării probei cu expertiză judiciară. Mai mult, cele două instanțe de fond au respins proba cu expertiză evaluatorie, preluând probe administrate în dosare distincte.

Procedând astfel, instanța de apel a încălcat prevederile art. 169 alin. (1), ale art. 201 și urm. și ale art. 129 alin. (5) C. proc. civ.

Prin urmare, partea a fost lipsită de garanțiile procesuale specifice unei expertize judiciare în sensul că nu a putut participa nemijlocit la efectuarea lucrării, expertul nu a fost unul neutru, ci agreat de reclamante, nu a fost citată la efectuarea expertizei, nu a putut depune înscrisuri, nu a putut formula obiecțiuni la raport, nu a avut posibilitatea de avea expert parte. Mai mult, inexistența garanției de imparțialitate a expertului care a efectuat raportul este dovedită de faptul că asupra acestuia planează suspiciuni penale rezonabile, întrucât este acuzat de săvârșirea de fapte de corupție în două dosare penale.

Așa fiind, nu poate fi reținut considerentul instanței de apel, potrivit căruia nu ar fi contestat conținutul acestor probe câtă vreme pârâta a contestat însăși valoarea probatorie a rapoartelor de expertiză, după cum trebuie înlăturată și reținerea aceleiași instanțe potrivit căreia probele se bucură de autoritate de lucru judecat.

Față de contextul formal al administrării probei cu expertiză evaluatorie, instanța de apel a confirmat un prejudiciu inexistent și, oricum, incert, cu încălcarea principiului nemijlocirii probelor a principiului contradictorialității și a dreptului la apărare, astfel că se impune casarea cu trimitere pentru stabilirea pe deplin a situației de fapt și a cercetării fondului, conform art. 313 C. proc. civ.

A mai relevant recurenta că în mod greșit au reținut instanțele de fond că prejudiciul pretins a fi suportat de reclamante ar fi fost cert și previzibil.

Astfel, la data formulării cererii de chemare în judecată nu exista vreun text de lege care să reglementeze acoperirea prejudiciului produs prin pierderea unei șanse, întrucât o atare posibilitate a fost introdusă abia prin N.C.C. (art. 1385 alin. (4)).

Șansa producerii evenimentului favorabil, respectiv posibilitatea reclamantei C. de a vinde imobilul în anul 2010 ar fi trebuit să fie reală și serioasă. Or, din ansamblul probator existent la dosarul cauzei nu rezultă vreo șansă reală și serioasă de a înstrăina imobilul, astfel că s-a dispus repararea unui prejudiciu care nu era cert și previzibil.

Astfel, nu s-a dovedit intenția de a vinde imobilul, nu s-a dovedit legătura de cauzalitate între faptul generator și prejudiciul pretins produs prin presupusa pierdere a șansei, nefiind suficient a se raporta soluția la prerogativele dreptului de proprietate.

Mai mult, instanțele de fond nu au procedat la o cuantificare a gradului de probabilitate al șansei ci, în mod eronat, au pus semnul egalității între cuantumul prejudiciului constând în pierderea unei șanse și prejudiciul efectiv suferit de victimă.

Instanța de apel, raportând previzibilitarea pretinsului prejudiciu la prevederea inclusă în antecontractele de vânzare-cumpărare, referitoare la radierea ipotecilor și la obiectul de activitate al SC B. SRL, se întemeiază pe o pură speculație.

A mai relevant recurenta că instanța de apel a ignorat faptul că reclamantele nu au luat măsuri de diminuare a prejudiciului, prin exploatarea imobilelor. Contrar celor reținute de instanță, închirierea acestora nu presupunea cheltuieli suplimentare, iar solicitările adresate Băncii nu reprezintă măsuri de diminuare a presupusului prejudiciu, nefiind susceptibile să conducă la o micșorare a pretențiilor.

Contrar celor arătate de instanța de prim control judiciar prin considerente, antecontractele de vânzare-cumpărare nu aveau putere doveditoare, nefiind opozabile băncii, fiind ignorate cerințele de ordin structural ale acestor acte juridice (încheierea într-un interval scurt de timp, prin intermediul aceleiași agenții imobiliare, conținutul identic al acestora, încheierea cu persoane apropiate, caracterul lor neangajant, prețuri vădit nerealiste, neînscrierea în cartea funciară, lipsa unor clauze penale, neautentificarea lor ș.a.m.d.). Mai mult, actele juridice nu au dată certă iar, față de dispozițiile art. 1182 C. civ. din 1864, nu pot fi opozabile Băncii, neputând fi ocrotiți terții de pericolul antedatării.

Recurenta a susținut că statuările instanței de apel, relative la îngrădirea dreptului de dispoziție asupra imobilelor SC B. SRL prin acte de executare ulterior anulate de instanță au caracter superfluu și greșit, întemeindu-se pe înscrisuri inexistente la dosar (informații din sistemul informatic Ecris, la care numai instanța a avut acces).

Recurenta a relevant că, din coroborarea probelor administrate, nu se putea concluziona că SC B. SRL a avut intenția reală și serioasă de a vinde, dat fiind, pe de o parte, lipsa de relevanță probatorie a antecontractelor, iar, pe de altă parte, lipsa de credibilitate a martorului audiat în etapa apelului, decurgând din relația de amiciție cu reprezentantul reclamantei SC A. SRL. Mai mult, recurenta a reluat considerațiile anterioare, referitoare la inexistența echivalenței între cuantumul prejudiciului constând în pierderea unei șanse și cuantumul prejudiciului efectiv suferit de victimă.

Recurenta a arătat că, în realitate, reclamanta SC B. SRL nu a pierdut șansa câtă vreme imobilele au rămas în proprietatea reclamantei iar aceasta le poate valorifica la un preț egal sau superior celui susținut a fi aplicabil în anul 2010, există riscul îmbogățirii fără justă cauză a intimatei concretizată într-o dublă reparație.

Astfel, riscul creșterii sau scăderii prețului activelor imobiliare constituie o situație imprevizibilă care nu incumbă SC D. SA, fiind probabil ca prețul actual al imobilelor în cauză să fie superior celui din 2010. Or, apogeul crizei financiare în România s-a manifestat în 2010, iar nu în anul 2016. O eventuală indemnizare a unui posibil prejudiciu nu putea fi acordată decât în situația în care intimata ar fi vândut într-adevăr imobilele la un preț net inferior.

O altă critică formulată de recurentă vizează greșita cuantificare, de către instanța de apel, a sumei prescrise. Astfel, suma corectă rezultă din înscrisurile depuse de Bancă (tabelele depuse de recurentă, din contabilitatea internă).

Recurenta a relevat că, în mod greșit, instanța de apel a reținut că obiecțiunile la raportul de expertiză nu trebuiau încuviințate, de vreme ce expertiza a fost efectuată pe baza unor documente neconforme cu realitatea, iar expertul a refuzat să țină cont de explicațiile și documentele suplimentare trimise de pârâtă. Mai mult, în mod greșit a fost respinsă cererea de efectuare a unei noi expertize, atâta vreme cât, urmare admiterii excepției prescripției, instanța însăși a constatat necesitatea administrării probei. Procedând astfel, a încălcat dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ.

Recurenta a mai susținut că instanța de apel a schimbat natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al antecontractelor de vânzare-cumpărare (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.).

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, a susținut, în esență, că prin ambele antecontracte de vânzare-cumpărare s-a impus condiția ridicării ipotecilor, condiție dependentă de consimțământul unui terț (în concret, intimata asumându-și obligația de a obține consimțământul SC D. SA de radiere a ipotecilor). Prin urmare, această obligație din antecontracte are valoarea juridică a unei promisiuni a faptei altuia.

Încheierea de către intimată a unei astfel de convenții de porte-fort reprezintă un risc asumat exclusiv de aceasta pe care SC D. SA nu îl poate suporta.

Mai mult, în determinarea cuantumului pretinsului prejudiciu solicitat de intimată au fost avute în vedere un raport de expertiză extrajudiciară, precum și antecontractele, ce, de asemenea, includ un preț ce nu poate fi opus pârâtei, terț în raport cu acele convenții.

În fine, recurenta și-a fundamentat criticile pe motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a arătat următoarele:

În mod greșit a concluzionat instanța de apel că soluția primei instanțe, de respingere a excepției tardivității formulării cererii modificatoare este corectă.

Contrar celor reținute de instanța de apel, din motivarea cererii de chemare în judecată nu rezultă cauza contractuală a acțiunii. Indicarea expresă a temeiului și instituției juridice conduc la concluzia că cererea introductivă era întemeiată pe dispozițiile răspunderii civile delictuale.

De asemenea, în mod eronat a statuat instanța de apel că nu a intervenit o modificare a cererii de chemare în judecată, de vreme ce, schimbându-se cauza cererii, erau incidente dispozițiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ.

Greșit s-a reținut, de asemenea, că numai temeiul de drept a fost indicat eronat. Din perspectiva intenției reale a reclamantelor, temeiul nu a fost indicat eronat, din moment ce, la data formulării cererii, au beneficiat de asistență juridică și s-a indicat expressis verbis instituția răspunderii civile delictuale, iar schimbarea temeiului nu se circumscrie unor simple clarificări. Trecând peste calificarea expresă dată de parte, instanțele de fond au încălcat principiul disponibilității.

A mai susținut recurenta că în mod nelegal s-a propus, încuviințat și administrat proba testimonială în apel, din moment ce această probă nu a fost solicitată prin cererea de apel și nu erau îndeplinite nici condițiile prevăzute de art. 138 C. proc. civ.

Așa fiind, s-a solicitat anularea încheierii din 23 martie 2016, cu consecința casării deciziei recurate și trimiterii cauzei spre rejudecare.

O altă critică vizează insuficienta motivare a încheierii din 23 aprilie 2016, în privința respingerii decăderii. Astfel, SC B. SRL nu și-a îndeplinit obligația stabilită de instanță la termenul din 24 februarie 2016, de a depune datele de identificare ale martorului, astfel că depunerea acestor elemente de o altă entitate nu era de natură să acopere acest viciu. Ca atare instanța nu a răspuns acestor critici esențiale în susținerea excepției decăderii, ce ar fi condus la decăderea părții din proba propusă.

A mai relevat recurenta că, în mod eronat s-a constatat că nu au fost depășite limitele învestirii.

Astfel, așa cum rezultă atât din cererea precizatoare, cât și din conținutul încheierilor de ședință din intervalul 23 septembrie 2013 - 27 ianuarie 2014, reclamantele nu au estimat provizoriu cuantumul dobânzii legale solicitate. Mai mult, nu există o cerere precizatoare în sensul art. 132 alin. (2) C. proc. civ., prin care reclamantele să-și fi majorat pretențiile, iar sensul sintagmei „la zi” din cererea introductivă de instanță, se referă la momentul introducerii cererii. Urmare acestei interpretări, au fost acordate reclamantelor sume pentru care nu s-au achitat taxele judiciare de timbru.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 304 pct. 5, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., art. 112, art. 138, art. 169 alin. (1), art. 298 C. proc. civ., art. 1083 C. civ.

La termenul din 26 ianuarie 2016, intimatele-reclamante au depus întâmpinare, însă cu nerespectarea termenului prevăzut de art. 308 alin. (2) C. proc. civ. Așa fiind, potrivit art. 103 alin. (1) teza I C. proc. civ., s-a aplicat sancțiunea decăderii, pentru neîndeplinirea actului de procedură în termenul defipt de lege.

Recursul declarat împotriva încheierilor premergătoare din 24 februarie 2016 și din 23 martie 2016 este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În contextul în care criticile formulate prin cererea de recurs nu sunt grupate în raport de obiectul concret al căii de atac, urmează a evoca care sunt măsurile dispuse prin cele două încheieri premergătoare, pentru a decela, ulterior, ce motive de nelegalitate vizează fiecare încheiere în parte.

Astfel, prin încheierea din 24 februarie 2016 s-a consemnat că atât apelanta-reclamantă SC B. SRL, cât și apelanta-pârâtă SC D. SA au solicitat administrarea de probe, prima proba cu înscrisuri, testimonială și expertiză evaluatorie, iar cea de-a doua proba cu înscrisuri și expertiză contabilă. Probele solicitate de cele două apelante au fost încuviințate în parte de instanța de apel, iar recurenta critică sub un prim aspect, respingerea propriei cereri de efectuare a unei noi expertize contabile, iar, sub un al doilea aspect, încuviințarea probei testimoniale solicitate de partea adversă.

În ce privește prima critică, reține că recurenta invocă aspecte relative la necesitatea administrării unei noi expertize contabile, întrucât, urmare admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune, urma a fi reanalizată suma datorată de SC D. SA, cu titlu de marjă încasată nedatorat și dobânda legală aferentă. Invocă, de asemenea, aspecte relative la complexitatea cauzei, la concluziile eronate ale raportului de expertiză efectuat în faza procesuală anterioară, întemeiate pe documente neconforme cu realitatea ș.a.m.d.

Or, toate aceste aspecte nu sunt veritabile critici de nelegalitate, ce pot fi cenzurate pe calea recursului, ci nemulțumiri ale părții ce nu pot fi încadrate în vreunul din motivele de recurs expres și limitativ prevăzute de lege. Potrivit art. 295 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel va putea încuviința refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, precum și administrarea probelor noi, numai dacă consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei. Așa fiind, instanțele de fond sunt suverane în aprecierea caracterului pertinent și util al unei probe propuse de parte, astfel că instanța de apel era îndrituită de lege să respingă o probă, atâta vreme cât a motivat lipsa de utilitate a acesteia.

Cât privește nelegalitatea încuviințării probei testimoniale, câtă vreme SC B. SRL nu a propus o atare probă prin cererea de apel și nici nu erau îndeplinite cerințele prevăzute de art. 138 C. proc. civ., constată că este o critică nefondată. Conform art. 295 alin. (2) raportat la art. 292 alin. (1) coroborat cu dispozițiile art. 287 alin. (1) pct. 4 și alin. (2) C. proc. civ. din 1865, părțile se pot folosi înaintea instanței de apel de dovezile arătate în cererea de apel, în întâmpinare sau, cel mai târziu, la prima zi de înfățișare. În mod evident, la termenul de judecată din 24 februarie 2016, s-a consumat prima zi de înfățișare, câtă vreme părțile, legal citate, au propus probe. Recurenta ignoră practic faptul că ea însăși a solicitat încuviințarea administrării unor probe la același termen. Așa fiind, apelanta SC B. SRL nu a solicitat administrarea probei testimoniale cu nerespectarea unui termen legal imperativ, astfel că nu se impunea aplicarea sancțiunii decăderii, prevăzute de art. 103 alin. (1) C. proc. civ.

În acest context, nu se mai impune a analiza dacă recurenta din prezenta cauză, partea interesată, a invocat în termenul defipt de lege decăderea părții adverse din dreptul de a mai propune probe și dacă, la data formulării prezentului recurs, nu era decăzută ea însăși din dreptul de a invoca o atare sancțiune.

Referitor la criticile aduse încheierii din 23 martie 2016, constată că instanța de apel a reținut, prin susmenționata încheiere, că nu se poate aplica sancțiunea decăderii, conform art. 186 alin. (2) C. proc. civ., întrucât apelanta SC B. SRL și-a îndeplinit obligația stabilită în sarcina sa, anume aceea de a depune lista martorilor în termen de 5 zile de la încuviințarea probei.

Ceea ce se invocă, practic, prin cererea de recurs, nu este împrejurarea nedepunerii datelor de identificare ale martorului în termenul defipt de lege, ci faptul că înscrisul în discuție (ceea ce legea procesual civilă denumește, lista martorilor) este o cerere adresată instanței de către intimata-reclamantă SC A. SRL, iar nu de partea căreia i se încuviințase proba (apelanta-reclamantă SC B. SRL). În realitate, înscrisul în discuție a fost redactat și depus de reprezentantul convențional (avocatul ambelor reclamante). Este adevărat că lista martorilor a fost formulată în numele și pentru altă parte decât cea căreia i se încuviințase proba, însă nu se poate reține că o atare împrejurare reprezintă o neconformitate ce atrage nulitatea actului de procedură în întregul său. Astfel, legea neprescriind anumite condiții explicite relative la conținutul listei martorilor, nu poate fi vorba de o nulitate prevăzută de lege, caz în care vătămarea se presupune până la proba contrară, în sensul dispozițiilor art. 105 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ. Atâta vreme cât motivul invocat ar putea reprezenta o cauză de nulitate relativă și virtuală, SC D. SA, solicitând instanței de apel să constate nulitatea actului de procedură și, drept consecință a desființării actului, să aplice părții adverse sancțiunea decăderii din proba testimonială, ar fi trebuit să dovedească ce vătămare i-a fost cauzată prin depunerea unei liste a martorilor în condițiile sus arătate, vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului, în condițiile art. 105 alin. (2) teza I C. proc. civ. Neputând însă invoca o atare vătămare, recurenta nu poate critica încheierea din 23 martie 2016, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Față de cele ce preced, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de SC D. SA împotriva încheierilor premergătoare din 24 februarie 2016 și din 23 martie 2016, ca nefondat.

Recursul declarat împotriva Deciziei nr. 605 din 6 aprilie 2016 a Curții de Apel București este fondat, însă numai pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Prioritar, urmează a analiza criticile subscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., pe care instanța le constată nefondate.

Astfel, sub un prim aspect, se critică soluția instanței de apel, care a constatat că soluția judecătorului fondului, de respingere a excepției tardivității formulării cererii modificatoare este corectă.

Contrar celor susținute prin motivele de recurs, așa cum corect a reținut și instanța de apel, cererea de chemare în judecată, anterior precizării formulate la data de 23 septembrie 2013, s-a întemeiat pe răspunderea civilă contractuală. Astfel, cauza acțiunii nu rezultă așa cum pretinde recurenta, în mod neechivoc doar din textele de lege invocate în cerere, ci din „arătarea motivelor de fapt și de drept” ale acesteia, potrivit art. 112 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. Or, prin cererea introductivă de instanță, reclamantele au arătat, în mod explicit, că pârâta și-a încălcat obligațiile contractuale stipulate prin convențiile de credit perfectate de părți, încălcare constatată, cu putere de lucru judecat, printr-o hotărâre irevocabilă anterioară. Drept urmare, prin cererea de față, au solicitat repararea prejudiciului cauzat prin neexecutarea corespunzătoare sau cu întârziere a acestor obligații.

Așa fiind, recurenta nu poate califica considerentul instanței de apel, potrivit căruia faptul că cererea a fost întemeiată pe răspunderea civilă contractuală „rezultă în mod evident” din conținutul acesteia ca fiind o explicație superfluă. Drept urmare, corect a statuat instanța de apel că, prin cererea din 23 septembrie 2013, nu s-a modificat cauza cererii de chemare în judecată, ci doar s-au indicat textele de lege incidente, îndreptându-se, practic, greșelile materiale din cuprinsul cererii inițiale, în sensul art. 132 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. Nefiind vorba de o modificare a cererii introductive, corect au reținut instanțele de fond că nu era necesar ca precizarea să fie făcută la prima zi de înfățișare, conform art. 132 alin. (1) C. proc. civ. De altfel, recurenta nici nu a justificat ce vătămare i-ar fi putut fi cauzată printr-o eventuală astfel de încălcare a normei procesual civile (modificarea sau întregirea cererii cu depășirea termenului defipt de art. 132 alin. (1) C. proc. civ.), vătămare care să justifice invocarea pretinsei neregularități prin apel și, ulterior, prin cererea de recurs, din moment ce o astfel de cerere, modificată, nu se respinge ca tardivă, ci se disjunge și se judecă, separat.

Constată, de asemenea, că sunt nefondate și criticile referitoare la depășirea limitelor învestirii instanței. Corect a reținut instanța de apel că, prin cererea depusă la 4 noiembrie 2013, reclamantele nu au indicat decât o estimare provizorie a cuantumului dobânzii, din moment ce, prin toate cererile formulate, au folosit sintagma „estimare provizorie a prejudiciului, până la efectuarea unei expertize. De altfel, este vorba de daune interese moratorii, al căror cuantum se modifică permanent pe parcursul derulării litigiului judiciar, iar solicitarea de astfel de daune, contrar alegațiilor recurentei, nu este necesar a fi făcută prin formule sacramentale. Altfel spus, „dobânda ce se va calcula în continuare”, „dobânda la zi” sau alte asemenea sunt expresii echivalente, din care rezultă explicit natura cererii.

Totodată, contrar susținerilor recurentei, atunci când reclamantul își majorează câtimea obiectului cererii, nu este necesar să formuleze o cerere scrisă, ci „se vor trece în încheierea de ședință declarațiile verbale făcute în instanță” (art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.).

În fine, nefondate sunt și criticile referitoare la eludarea prevederilor de ordin fiscal, întrucât o eventuală neplată a taxei judiciare de timbru în fazele procesuale anterioare nu poate constitui un motiv de nelegalitate a hotărârilor pronunțate de instanța de fond și, respectiv, de apel, în contextul dispozițiilor art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997 republicată (act normativ aplicabil în speță).

Constată că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., referitor la schimbarea naturii și înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al antecontractelor de vânzare-cumpărare este vădit nefondat. Astfel, antecontractele de vânzare-cumpărare în discuție nu reprezintă veritabile „acte juridice deduse judecății” ci mijloace de probă care, alături de alte astfel de mijloace de probă, au avut menirea de a servi la evaluarea pretinsului prejudiciu cauzat reclamantelor prin îndeplinirea necorespunzătoare de către pârâtă a unor obligații asumate prin contractele de credit. De altfel, din dezvoltarea criticilor nu rezultă în ce sens a fost denaturată natura actelor juridice în discuție, nici măcar în ceea ce privește înțelesul vădit neîndoielnic al clauzei referitoare la asumarea, de către promitentul vânzător, a obligației de ridicare a ipotecilor.

Obligația pârâtei, de ridicare a ipotecilor ce grevau imobilele vizate de antecontractele de vânzare-cumpărare, nu era, în mod evident, născută în temeiul acelor antecontracte, ci în temeiul contractelor de credit, cauza juridică a prezentei acțiunii în răspundere contractuală.

Așa fiind, instanța de apel nu a dat actelor juridice deduse judecății altă calificare decât aceea pe care părțile înseși au avut-o în vedere la încheierea lor și nu a stabilit că pârâtei îi incumbă obligații născute din convenții la încheierea cărora nu a luat parte.

Instanța constată întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Este adevărat că principiul nemijlocirii probelor este un principiu fundamental al procesului civil, ceea ce presupune ca dovezile să aibă caracter judiciar (art. 169 alin. (1) C. proc. civ.). Este adevărat, de asemenea, că administrarea expertizelor judiciare conferă părților anumite garanții procedurale, menite în ultimă instanță, să asigure respectarea principiului contradictorialității și dreptul la apărare al acestora, garanții inexistente în cazul rapoartelor de expertiză extrajudiciară. Corespunde realității susținerea recurentei că autoritatea de lucru judecat se atașează, în principiu, considerentelor decisive sau decizorii ale hotărârii, nevizând probele administrate în dosarele finalizate prin acele hotărâri.

În speță, însă, instanțele de fond nu și-au întemeiat soluțiile pe acele rapoarte de expertiză evaluatorie efectuate de expert x, așa cum se susține prin motivele de recurs, ci pe autoritatea de lucru judecat cu privire la o chestiune litigioasă tranșată printr-o hotărâre irevocabilă anterioară (Decizia nr. 94 din 27 februarie 2012, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2010).

Concret, a tranșa o chestiune litigioasă semnifică a califica juridic, a aplica o normă de drept unei situații de fapt constatate de instanță. Or, pentru a constata că pârâta SC D. SA nu și-a îndeplinit obligația de a ridica ipotecile instituite asupra unor imobile, instanța a avut a statua asupra raportului dintre soldul creditului nerestituit de către clienți și valoarea imobilelor aduse în garanție la un anumit moment pe parcursul derulării raporturilor contractuale. Așa fiind, împrejurarea că imobilele în discuție aveau o anumită valoare la nivelul anului 2010 este, în adevăr, o chestiune tranșată cu putere de lucru judecat prin hotărârea anterioară. Altfel spus, nu probele administrate în litigiul anterior au dobândit putere de lucru judecat, ci situația de fapt calificată juridic printr-o hotărâre irevocabilă.

Instanța constată neîntemeiate și susținerile referitoare la împrejurarea că, la data promovării acțiunii, nu exista temei legal pentru repararea prejudiciului cauzat prin pierderea unei șanse, indemnizarea unei astfel de pagube fiind reglementată abia prin dispozițiile art. 1385 alin. (4) N.C.C.

Este adevărat că, la data încheierii contractelor de credit era în vigoare C. civ. din 1864, astfel că, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, efectele și executarea acestora rămân supuse legii vechi. Însă, potrivit art. 1084 și următoarele C. civ., repararea prejudiciului cauzat prin neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a unor obligații contractuale vizează atât paguba efectivă, cât și beneficiul nerealizat, astfel că cererea de față are temei legal și în V.C.C.

Constată, de asemenea, că neîntemeiate sunt și criticile referitoare la lipsa caracterului cert și previzibil al prejudiciului cauzat reclamantei Iovănescu, după cum și susținerile referitoare la lipsa unei șanse reale și serioase a acesteia de a vinde, la nivelul anului 2010, nu pot fi primite.

Instanța de recurs reține că toate susținerile referitoare la lipsa puterii doveditoare a antecontractelor de vânzare-cumpărare, sub aspectul intenției reale a promitenților vânzători de a înstrăina imobilele, la necuantificarea gradului de probabilitate al realizării șansei, în ce o privește pe reclamanta Iovănescu, la lipsa de diligență a aceleiași reclamante în diminuarea prejudiciului ș.a.m.d. nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate. În concret, pe calea recursului nu se poate solicita reinterpretarea probatoriului administrat în fazele procesuale anterioare și, în consecință, urmare înlăturării unor probe administrate legal, să se rețină o altă situație de fapt.

În mod asemănător, și critica referitoare la greșita indicare a sumei prescrise de către instanța de apel este o veritabilă critică de netemeinicie, iar nu de nelegalitate. De altfel, singurul argument prezentat este acela că, în înscrisurile depuse de SC D. SA sumele sunt altele decât cele ce rezultă din raportul de expertiză.

Instanța constată însă întemeiată critica de nelegalitate referitoare la inexistența condițiilor pentru antrenarea răspunderii civile contractuale a pârâtei recurente, în raport cu pretinsa creditoare SC B. SRL, în ce privește indemnizarea beneficiului nerealizat.

În speță, este dovedit faptul că pârâta și-a executat cu întârziere obligația de a ridica ipotecile instituite asupra celor două imobile. Concret, deși erau îndeplinite condițiile pentru a fi radiate sarcinile în anul 2010, SC D. SA și-a executat cu întârziere această obligație, abia în anul 2013. Însă, deși pârâta, cu vinovăție, și-a executat cu întârziere o obligație contractuală, instanța de apel a dispus indemnizarea unui prejudiciu inexistent, în condițiile în care nu se putea stabili o legătură de cauzalitate între fapta culpabilă a pârâtei și pretinsa pagubă. Astfel, a reținut că pârâta a pierdut șansa de a obține un câștig, pe care l-a cuantificat ca fiind diferența dintre prețul pe care l-ar fi primit prin vânzarea celor două imobile în 2010, și prețul net inferior, obtenabil în anul 2013, urmare deteriorării pieței imobiliare. Or, spre deosebire de reclamanta Iovănescu, care, în adevăr, a vândut propriul imobil în anul 2014, la un preț inferior, imobilele în discuție se află încă în patrimoniul intimatei SC B. SRL, putând fi valorificate în condițiile unei piețe imobiliare aflate, în prezent, în ascensiune.

Procedând în modul sus arătat, instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a prevederilor art. 1084, 1085 și 1086 C. civ. Chiar dacă neexecutarea obligației pârâtei a fost dovedită a fi rezultatul atitudinii sale dolosive, situație în care putea fi obligată și la plata de daune interese ce nu puteau fi prevăzute la data perfectării convenției, totuși nu putea fi indemnizată o pagubă inexistentă. Beneficiul nerealizat trebuie să reprezinte o consecință directă și necesară a neexecutării obligației, chiar și pierderea șansei de a obține un câștig trebuie să aibă caracter cert, nu eventual.

Față de cele ce preced, potrivit art. 312 alin. 3 raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtă împotriva Deciziei nr. 605/2016 a Curții de Apel București, pe care o va modifica în parte, în sensul respingerii apelului formulat de reclamanta SC B. SRL și menținerii soluției instanței de fond, de respingere a capătului de cerere având ca obiect despăgubiri, în cuantum de 336.664 euro.

Așa fiind, potrivit art. 274 C. proc. civ., va diminua cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligată pârâta către această reclamantă, cu suma reprezentând taxă judiciară de timbru aferentă capătului de cerere respins (19.096,20 lei).

Având în vedere că urmare admiterii recursului declarat de pârâtă, partea aflată în culpă procesuală este doar intimata SC B. SRL, va fi obligată aceasta din urmă la plata cheltuielilor de judecată efectuate de partea adversă (onorariu avocat și taxă judiciară aferentă doar pretențiilor admise) conform art. 274 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC D. SA București împotriva încheierilor de ședință publică din 24 februarie 2016 și, respectiv, din 23 martie 2016, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2012.

Admite recursul declarat de pârâta SC D. SA București împotriva Deciziei nr. 605/2016 din 6 aprilie 2016 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2012.

Modifică în parte decizia recurată, în sensul că:

Respinge apelul formulat de reclamanta SC B. SRL București împotriva sentinței civile nr. 1707 din 6 aprilie 2015, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Menține respingerea capătului de cerere formulat de reclamanta SC B. SRL București, în contradictoriu cu pârâta SC D. SA București, având ca obiect despăgubiri în cuantum de 336.664 euro, în echivalent lei la data plății, ca fiind nefondat.

Obligă pârâta către reclamanta SC B. SRL București la plata de cheltuieli de judecată în fond de 2.449,46 lei, în loc de 21.545,66 lei.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate care nu sunt contrare prezentei hotărâri.

Obligă pe intimata-reclamantă SC B. SRL București la plata către recurenta-pârâtă SC D. SA București la plata sumei de 25.640,10 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, în limitele admiterii căii de atac.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 6 februarie 2017.