Airport handling contract breach: insufficiency of proof of certain damage and application of prescription to contractual claims

Decizia nr. 106/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la data de 13 iulie 2010, reclamanta SC A. SA aflată în insolvență, calitatea de administrator judiciar fiind deținută de practicianul în insolvență B. SPRL - care ulterior, și-a însușit acțiunea formulată, a solicitat instanței de judecată să dispună obligarea pârâtei SN C. SA la plata sumei de 6.078.999,67 lei, reprezentând daune interese.

La data de 18 octombrie 2010, pârâta SN C. SA a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată.

Ulterior, la data de 30 noiembrie 2010, pârâta SN C. SA a depus completare la întâmpinare și cerere reconvențională, prin întâmpinare s-a invocat, pe cale de excepție, nulitatea clauzei prevăzută la art. 5.2 lit. g) din contract, iar prin cererea reconvențională s-a solicitat, în principal, constatarea nulității absolute a contractului părților, iar în subsidiar, a nulității clauzei prevăzute la art. 5.2. lit. g) din același contract, clauză în raport de care se solicită obligarea pârâtei la daune interese către reclamantă.

Reclamanta SC A. SA a depus răspuns la întâmpinare.

Totodată, reclamanta a depus întâmpinare la cererea reconvențională, prin care a solicitat respingerea acesteia.

Reclamanta a precizat atât în fața instanței, la termenul de judecată din data de 16 februarie 2012, cât și în scris, că renunță la judecată în privința capetelor de cerere privind prejudiciul cauzat din scăderea valorii de piață a companiei și din contravaloarea chiriei.

La termenul de judecată din data de 12 decembrie 2013, pârâta SN C. SA a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei.

Prin Sentința civilă nr. 1082, pronunțată la data de 27 martie 2014, în dosarul nr. x/118/2010, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâta SN C. SA, în contradictoriu cu reclamanta SC A. SA; a respins acțiunea formulată de reclamanta SC A. SA având ca obiect drepturile patrimoniale solicitate pentru perioada anterioară datei de 13 iulie 2007, urmare intervenirii prescripției dreptului la acțiune; a respins acțiunea formulată de reclamanta SC A. SA, în contradictoriu cu pârâta SN C. SA, și a respins cererea reconvențională formulată de pârâta- reclamantă SN C. SA, în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă SC A. SA, ca nefondată.

În motivarea acestei hotărâri, instanța de fond a reținut următoarele aspecte:

La data de 25 iunie 2003, între reclamanta SC A. SA - în calitate de operator și SN C. SA - în calitate de administrator, a fost încheiat contractul nr. x, având ca obiect acordarea dreptului de operare și acces la infrastructura aeroportuară operatorului, de către administrator, în vederea desfășurării activității de handling aeroportuar pe D. Constanța (art. 1.1 contract).

Încheierea acestui contract a avut la bază Hotărârea nr. 6 din 2 iunie 2003 adoptată în cadrul ședinței Consiliului de Administrație al pârâtei, prin care s-a aprobat externalizarea activității de handling, prin încheierea unui contract de operare cu Constanța A. SA, care va prelua personalul aferent acestei activități.

Potrivit prevederilor art. 5 din contract, administratorul SN C. SA și-a asumat următoarele obligații: asigurarea dreptului de operare aeroportuar reclamantei pentru prestarea de servicii de handling către companiile aeriene, care activează pe C., pe toată durata de valabilitate a contractului (7 ani cu reînnoirea automată pentru o perioadă similară dacă nu este denunțat de nici una dintre părți) - art. 5 lit. a), asigurarea accesului operatorului pe aeroport și la infrastructura acestuia în vederea desfășurării activității de handling aeroportuar - art. 5 lit. b), asigurarea, contra cost, a unor spații cu destinație exclusivă pentru desfășurarea activității operatorului pe bază de contracte de închiriere semnate de ambele părți, plus utilități aferente spațiilor respective - art. 5 lit. c), executarea - pe bază de contract încheiat între părți, a unor servicii de handling în favoarea operatorului SC A. SA, cu utilaje auto speciale și personal aferent, în limita posibilității administratorului și autorizațiilor acestuia - art. 5 lit. d), asigurarea exclusivității dreptului reclamantei SC A. SA de a contracta și presta activități de handling pe C. - art. 5 lit. g).

În desfășurarea acestui contract, între părți a fost încheiat contractul de prestări servicii din 30 iunie 2003 (dosar) prin care s-a convenit, în vederea dezvoltării activității de handling pe aeroport, prestarea de servicii de handling aeroportuar de către prestatorul D. Constanța SA în favoarea beneficiarului SC A. SA cu mijloacele tehnice și personalul de deservire aferent aparținând prestatorului.

Totodată, a fost încheiat și contractul din 16 iulie 2003, având ca obiect închirierea către SC A. SA a unor spații în incinta aeroportului, pentru a permite desfășurarea activității de către reclamantă (dosar).

A constatat instanța de fond că, prin adresa emisă de pârâtă și comunicată reclamantei la data de 28 octombrie 2005 (dosar) s-a adus la cunoștință reclamantei faptul că, începând cu data de 1 noiembrie 2005, pârâta a acordat dreptul de operare și acces la structura aeroportului și unei alte societăți, respectiv SC E. SA, iar prin adresa din 20 octombrie 2005 s-a comunicat reclamantei rezilierea de drept a contractului de prestări servicii din 30 iunie 2004 urmare ajungerii acestuia la termen, începând cu data de 31 decembrie 2005, poziția reclamantei urmare acestei rezilieri fiind comunicată pârâtei prin adresa din 25 noiembrie 2005 (dosar), prin care reclamanta încunoștința pârâta că utilajele ce nu îi mai sunt puse la dispoziție vor fi achiziționate prin efortul financiar personal al reclamantei, toate costurile aferente achiziționării respectivelor utilaje urmând a fi solicitate pârâtei în instanță.

A reținut instanța de fond că, începând cu data de 1 ianuarie 2007, urmare adoptării Hotărârii nr. 11 din 29 noiembrie 2006 a Consiliului de Administrație, pârâta SN C. SA a hotărât internalizarea activității de handling, în sensul înființării serviciului propriu de handling și colaborării cu alte societăți de handling, pentru asigurarea profitabilității economice.

Această hotărâre a fost concretizată și urmată de încheierea unor contracte de handling și cu alte societăți decât reclamanta (cum ar fi SC F. SRL, G., H., SC I. SRL, J., K. etc.), aspect comunicat reclamantei de către pârâtă prin adresele emise în intervalul 5 martie 2007 - 20 noiembrie 2007.

Urmare acestor acțiuni ale pârâtei, a fost formulată prezenta acțiune, reclamanta solicitând obligarea pârâtei la plata daunelor interese, sub aspectul sumei solicitate și obligațiilor pretinse a fi încălcate de pârâtă, reclamanta făcând mai multe precizări, ultimele precizări, ce vor fi avute în vedere de instanță în cele ce urmează fiind în sensul că se solicită următoarele sume: 14.587.809,94 lei, pentru prejudiciul rezultat din nerespectarea art. 5.2 lit. g) din contract, 2.179.968 lei, pentru nerespectarea dispozițiilor art. 5.2 lit. d) din contract, 3.162.153 lei, pentru prejudiciul cauzat urmare executării silite a reclamantei de către AFP, 4.221.027 lei, pentru prejudiciul izvorât din creditarea societății de acționari, cu dobânda aferentă.

Asupra excepției prescripției dreptului la acțiune, ce a fost analizată cu prioritate, instanța de fond a constatat următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 7 din Decretul nr. 167/1958, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul de acțiune.

În ce privește sumele solicitate urmare încălcării obligației de exclusivitate prevăzută la art. 5 lit. g) din contractul părților, este adevărat că reclamanta a cunoscut încălcarea de către pârâtă a acestei obligații încă din data de 1 ianuarie 2006, însă prejudiciul ce i s-a putut cauza a apărut în patrimoniul reclamantei ulterior acestei date - momentul producerii prejudiciului constituind punctul de plecare al dreptului la acțiune și implicit al începerii curgerii termenului de prescripție. Drept urmare, termenul de prescripție este împlinit doar pentru drepturile patrimoniale solicitate de reclamantă anterior datei de 13 iulie 2007 - deci pentru drepturile solicitate cu depășirea duratei de 3 ani anterior introducerii acțiunii, în raport de care prescripția dreptului la acțiune s-a împlinit, limită în care excepția invocată de pârâtă este întemeiată.

Arată instanța de fond că și excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru sumele provenite urmare încălcării de către pârâtă a obligației contractuale prevăzute la art. 5 lit. d) din contractul părților este întemeiată, instanța reținând că utilajele au fost achiziționate de reclamantă la datele de 31 octombrie 2006 și 27 aprilie 2007 (aspect reținut și în raportul de expertiză și precizat și de reclamantă), moment la care reclamanta a cunoscut producerea prejudiciului în patrimoniul său (urmare rezilierii de către pârâtă a contractului din 30 iunie 2004 prin care pârâta punea la dispoziția reclamantei utilajele necesare desfășurării activității de handling) și de la care se naște dreptul acesteia la acțiune. Ori, reține instanța de fond, în raport de data achiziționării utilajelor, termenul de prescripție al dreptului la acțiune se împlinea la data de 27 aprilie 2010 cel mai târziu, astfel încât formularea prezentei acțiuni la data de 13 iulie 2010 apare ca fiind făcută după împlinirea termenului de prescripție al dreptului la acțiune, excepția invocată de pârâtă fiind întemeiată, urmând a fi admisă.

Drept urmare, instanța de fond a admis excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei și a dispus respingerea, ca prescrisă, a acțiunii formulată de reclamanta SC A. SA având ca obiect daunele interese în valoare de 179.968 lei, solicitate pentru nerespectarea dispozițiilor art. 5.2 lit. d) din contractul din 25 iunie 2003. Totodată, a dispus și respingerea, ca prescrisă, a acțiunii având ca obiect drepturile patrimoniale solicitate de reclamantă urmare încălcării obligației prevăzută la art. 5 lit. g) din contract, pentru perioada anterioară datei de 13 iulie 2007.

Asupra cererii reconvenționale, prin care pârâta a solicitat, în principal, constatarea nulității contractului din 25 iunie 2003 și, în subsidiar constatarea nulității clauzei contractuale prevăzute la art. 5 lit. g) din contract (clauza de exclusivitate), instanța de fond a apreciat că nu este fondată, pentru următoarele considerente:

S-a invocat de pârâtă nulitatea absolută a contractului de operare, urmare lipsei unui mandat special al reprezentanților acționarilor pârâtei, hotărârile luate în cadrul CA și AGA din datele de 2 și 3 iunie 2003, prin care s-a decis externalizarea serviciilor de handling și, consecutiv încheierea contractului cu SC A. SA, fiind adoptate cu încălcarea dispozițiilor legale, modificarea obiectului de activitate putea fi hotărâtă doar în cadrul unei Adunări Generale Extraordinare a Acționarilor, nu în cadrul unui Adunări Generale Ordinare.

Ca un prim aspect, instanța de fond a constatat că, potrivit dispozițiilor art. 55 din Legea nr. 31/1990, în raporturile cu terții, societatea este angajată prin actele organelor sale (...). Drept urmare, în cadrul raporturilor dintre cele două societăți, în condițiile în care contractul de operare din 25 iunie 2003 a fost valabil semnat de reprezentanții legali ai pârâtei de la acel moment (director general L., director economic M., director tehnic și șef serviciu marketing), acesta produce efecte juridice, fiind fără relevanță procesul juridic care a determinat încheierea acestui contract de către pârâta SN C. SA.

În plus, instanța de fond a constatat că adoptarea hotărârii de externalizare a activității de handling, în cadrul unei ședințe a adunării generale ordinare și nu extraordinare, precum și lipsa mandatului special al reprezentanților acționarilor pârâtei constituie motive de nulitate relativă, ce puteau fi invocate în cadrul termenului de prescripție de 3 ani de la momentul adoptării hotărârii (3 iunie 2003), cu condiția invocării și dovedirii unui prejudiciu suferit de pârâtă urmare adoptării acestei hotărâri (care, de altfel, își invocă propria culpă urmare nerespectării dispozițiilor legale), condiții care nu sunt îndeplinite în cauză, motiv pentru instanța de fond a apreciat nefondată cererea reconvențională.

În ce privește subsidiarul cererii reconvenționale, prin care s-a solicitat constatarea nulității clauzei contractuale inserată la art. 5.2 lit. g) din contractul din 25 iunie 2003, vizând clauza de exclusivitate, s-a susținut de către pârâta SN C. SA că această clauză contravine dispozițiilor art. 5 lit. g) din Legea nr. 21/1996, fiind nulă conform art. 49 din actul normativ sus-arătat. Instanța de fond a apreciat nefondată cererea, întrucât, potrivit dispozițiilor Ordinului nr. 2924/2002 al Ministerului Transporturilor, prin care au fost aprobate Reglementările Aeronautice civile române din 20 decembrie 2002 privind accesul pe piața serviciilor de handling 1 sol pe aeroport: art. 5) limitarea numărului de prestatori nu poate fi făcută la mai puțin de doi prestatori pentru fiecare serviciu de handling la sol, art. 6) aeroporturile vor lua măsurile necesare, în conformitate cu prevederile art. 1, pentru a asigura libertatea de handling propriu, pentru organizarea de proceduri de selecția a prestatorilor de servicii de handling la sol, invitația de participare la licitație urmând a fi făcută publică, pentru a permite participarea oricărui prestator de servicii interesat. Drept urmare, susține pârâta, respectiva clauză este nulă, îngrădind libera concurență și încadrându-se în prevederile art. 49 din Legea nr. 21/1996, potrivit cărora, este nulă de drept orice clauză, expresă sau tacită, publică sau ocultă, orice angajament, convenție sau clauză contractuală ce se raportează la o practică anticoncurențială prohibită de art. 5 și 6 din aceeași lege.

Sub acest aspect, instanța de fond a constatat că, potrivit dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 21/1996, astfel cum acestea erau în vigoare la momentul încheierii contractului, prevederile art. 5 și 6 (care reglementează acțiunile ce încalcă libera concurență) nu se aplică în cazul agenților economici sau grupărilor de agenți economici la care cifra de afaceri pentru exercițiul financiar precedent recurgerii la comportamente susceptibile a fi calificate practici anticoncurențiale nu depășește un plafon stabilit anual de către Consiliul Concurenței (20 miliarde lei), iar cota de piață deținută de agentul economic sau agenții economici participanți la grupare nu depășește 5%, condiții cumulativ stabilite de dispozițiile legale. Or, pârâta nu a făcut dovada îndeplinirii condiției de a deține o cotă de piață de peste 5%, astfel că, inserarea în contract a clauzei de exclusivitate prin acordarea dreptului de operare unui singur prestator nu contravine dispozițiilor legale.

A mai reținut instanța și că s-a invocat de către pârâtă nerespectarea, prin inserarea acestei clauze, a dispozițiilor Ordinului Ministerului Transporturilor nr. 2024 din 20 decembrie 2002 pentru aprobarea Reglementării aeronautice civile române privind accesul pe piața serviciilor de handling la sol pe aeroporturi - adoptat în concordanță cu prevederile Directivei Consiliului Europei nr. 96/67 EC privind accesul pe piața serviciilor de handling la sol pe aeroporturi.

Instanța de fond a reținut însă, ca un prim aspect, că dispozițiile acestui ordin nu erau în vigoare la momentul încheierii contractului (25 iunie 2003), astfel că sunt aplicabile în speță exclusiv prevederile Legii nr. 21/1996, la care s-a făcut referire anterior. Chiar având în vedere acest ordin, susținerile reclamantei sunt întemeiate, în condițiile în care, în cuprinsul art. 1 lit. c) din acest ordin se menționează că, prevederile referitoare la categoriile de servicii de handling la sol la care se face referire în art. 5 (potrivit căruia aeroporturile vor lua măsurile necesare, în conformitate cu prevederile art. 1, pentru a asigura accesul liber pe piață al prestatorilor de servicii de handling la sol, pentru furnizarea de asemenea servicii către terțe părți) se aplică aeroporturilor care: au un trafic anual mai mare de 3 milioane de pasageri sau 75.000 tone de marfă sau au avut un trafic de peste 2 milioane de pasageri sau 50.000 tone de marfă pe o perioadă de 6 luni anterioară datei de 1 aprilie sau 1 octombrie a anului precedent, condiții care, astfel cum rezultă din înscrisul adresa emisă de Institutul Național de Statistică, depusă de reclamantă nu erau îndeplinite de pârâtă, iar pârâta nu a depus probe contrare prin care să combată aceste aspecte.

Față de aceste aspecte, instanța de fond a apreciat nefondată cererea reconvențională formulată, dispunând respingerea acesteia ca atare.

Asupra cererii principale, instanța de fond a constatat că, urmare precizărilor solicitate, reclamanta a arătat că, în ce privește nerespectarea de către pârâtă a clauzei de exclusivitate inserată la art. 5.2. lit. g) din contract, i-a fost cauzat prejudiciul urmare imposibilității prestării activității de alimentare cu carburant a tuturor aeronavelor deservite pe aeroportul administrat de pârâtă în intervalul (reținut de instanță) - 13 iulie 2007 - 13 iulie 2010, precum și urmare necesității de menținere a unei scheme de personal angajat (30 - 40 salariați) pentru a-și putea onora obligațiile contractuale.

Aceste elemente au fost avute în vedere și de către experții contabili la momentul întocmirii celor două rapoarte de expertiză, concluziile celor două rapoarte fiind însă contradictorii.

Astfel, instanța de fond a constatat că, în cuprinsul primei expertize (expert N.), s-a calculat prejudiciul prin multiplicarea cantității de combustibil ce a fost livrată până în anul 2010 de cele două companii SC O. SA și SC P. SRL care au alimentat cu combustibil toate aeronavele deservite - 20.728 tone - cu prețul fiecărei tone estimat de expert la 1.000 euro, iar la valoarea totală s-a aplicat procentul de 3%, rezultând valoarea finală de 2.706.913 lei, experta precizând că procentul de 3% ce ar reprezenta potențialul profit obținut de reclamantă a fost reținut ca fiind echivalentul comisionului pe care pârâta îl percepe reclamantei pentru dreptul de a opera pe C., și în mod analog același procent ar fi fost perceput de reclamantă de la companiile de furnizare de combustibil în condițiile în care i s-ar fi respectat dreptul de exclusivitate. A mai reținut experta N. că reclamanta a păstrat o schemă optimă de personal pentru deservirea în bune condiții a aeroportului, iar suma totală a pierderilor cauzate acesteia este de 1.880.889,94 lei, sumă rezultată din chetuielile cu salariile și cu chiria, și utilizarea de către expert, pentru restul cheltuielilor ce nu au putut fi identificate în mod cert pentru punctul de lucru din C., a unei chei de repartizare determinată prin raportarea veniturilor obținute la punctul de lucru C. la totalul veniturilor realizate de reclamantă.

În contradicție, contraexpertiza întocmită a reținut că, începând cu anul 2007, reclamanta a deschis un nou punct de lucru pe D. București Băneasa, la care se adaugă activitatea desfășurată la punctul de lucru RA R. SA, desfășurându-și astfel activitatea la trei puncte de lucru concomitent, iar urmare neținerii de către reclamantă a contabilității de gestiune pe cele trei puncte de lucru, nu se pot determina rezultatele financiare aferente activității desfășurate pe C.. A reținut contraexpertiza că din conținutul certificatelor de autorizare emise de S. reclamantei, nu rezultă că aceasta a fost autorizată să furnizeze carburant avioanelor, astfel că orice pretenție aferentă neexecutării acestui serviciu, este nejustificată.

Instanța de fond și-a însușit concluziile raportului de contraexpertiză. Astfel, potrivit chiar propriilor susțineri ale reclamantei, aceasta nu deținea autorizație pentru furnizarea directă de carburant aeronavelor, aspect ce rezultă și din cuprinsul certificatului de autorizare, anexa la acesta și anexa standard, printre activitățile pentru care reclamanta era autorizată - secțiunile 8.1.1, 8.1.6, 8.1.7 nefigurând și activitate de alimentare/golire aeronavă cu combustibil (ce figurează la altă secțiune decât cele prevăzute în certificatul de autorizare - 8.1.9), și nici nu dispunea de infrastructura necesară acestei activități, astfel încât instanța de fond apreciază că, neputând desfășura această activitate, reclamanta nu poate pretinde că i s-ar fi cauzat un prejudiciu de către pârâtă. În plus, instanța de fond apreciază că modalitatea de calcul a prejudiciului de către expert N. conține elemente incerte, aplicarea procentului de 3% ca reprezentând potențialul beneficiu obținut de reclamantă prin livrarea combustibilului fiind prevăzut în contractul părților exclusiv în favoarea pârâtei, reclamanta nu a depus absolut nici o dovadă în sensul că acest procent ar fi fost aplicat de ea și în eventuale contracte încheiate cu furnizori autorizați de combustibil, iar valoarea finală de 2.706.913 lei în mod evident nu poate fi reținută, o societate neavând doar profit ca și beneficiul nerealizat, din aceasta valoare nefiind scăzute eventualele cheltuieli efectuate de reclamantă, cum întemeiat a observat expertul parte al pârâtei T..

S-a susținut de către reclamantă că, pentru a subcontracta acest serviciu de furnizare combustibil cu furnizorii acreditați (care dețineau autorizație în acest scop), nu era necesară propria sa autorizare. Chiar în aceste condiții, instanța de fond constată că reclamanta nu a dovedit prin nici un mijloc de probă încheierea anterioară a unor asemenea contracte de subcontractare, aplicarea procentului de 3% care viza, în contractul părților, totalitatea activităților de handling, nu doar a celor de furnizare combustibil apare tot ca aleatoriu și nedovedit, iar potrivit concluziilor contraexpertizei - necontestate sub acest aspect de reclamantă, contabilitatea societății reclamante nu a fost ținută separat pe cele trei puncte de lucru, astfel încât, în mod întemeiat, experții au constatat că nu se pot determina cheltuielile făcute exclusiv pentru punctul de lucru de pe C..

În ce privește prejudiciul pretins cauzat reclamantei prin menținerea schemei de angajați, instanța de fond a avut în vedere tot concluziile raportului de contraexpertiză, prin care se reține imposibilitatea determinării cheltuielilor efectuate exclusiv la acest punct de lucru - urmare neținerii contabilității separat pentru fiecare punct de lucru, faptul că, inclusiv experta N. a precizat că pentru sumele ce nu pot fi identificate în mod cert pe acest punct de lucru s-a folosit o cheie, un algoritm care, în opinia instanței, nu conferă caracter cert, determinat, prejudiciului. În plus, instanța apreciază că, în condițiile în care încă din 1 ianuarie 2006 reclamanta cunoștea prestarea activităților de handling și de alte societăți comerciale, nimic nu împiedica reclamanta să diminueze numărul salariaților, urmare restrângerii activității efectuate, cu atât mai mult cu cât, prin contractul părților, s-a prevăzut, la art. 5.2 lit. d), efectuarea activităților de handling de către pârâtă în favoarea reclamantei, cu personalul, utilajele și autospecialele aparținând chiar pârâtei.

Pentru aceste considerente, instanța de fond a apreciat că, sub acest aspect, al nerespectării de către pârâtă a dispozițiilor art. 5.2. lit. g) din contractul nr. 2568 din 25 iunie 2003, reclamanta nu a făcut dovada producerii unui prejudiciu cert și determinat, acțiunea formulată fiind nefondată.

Sub aspectul prejudiciului cauzat urmare achiziționării utilajelor de către reclamantă, consecința nerespectării clauzei de la art. 5.2 lit. d) din contract, s-a reținut anterior că a intervenit prescripția dreptului la acțiune al reclamantei. În plus, astfel cum rezultă și din concluziilor contraexpertizei, reclamanta nu a dovedit folosirea exclusivă a utilajelor achiziționate la punctul de lucru de la C., pentru a se reține cauzarea unui prejudiciu cert, în condițiile în care efectua aceleași activități de handling, în cadrul cărora folosea același gen de utilaje la alte două puncte de lucru.

În ce privește prejudiciul pretins de reclamantă urmare executării silite a reclamantei de către AFP - 162.153 lei și cel izvorât din creditarea societății de acționari, cu dobânda aferentă - 221.027 lei, instanța de fond a apreciat nefondată acțiunea. A precizat reclamanta că, urmare neexecutării contractului de către pârâtă, utilajele deținute în patrimoniul SC A. SA au fost vândute în cadrul executării silite de către U., la prețuri mult inferioare valorii reale a respectivelor bunuri. Instanța de fond a constatat că respectivele utilaje au fost vândute către SC V.

SRL, administrată de soția administratorului reclamantei, cu acordul dat de U. prin adresa din 30 ianuarie 2008, în baza evaluărilor efectuate de un expert evaluator, toate aceste aspecte rezultând din cuprinsul raportului de expertiză întocmit de expert N. (opinia expertului parte T.) și din cuprinsul raportului de contraexpertiză. S-a mai arătat că, anterior respectivei vânzări, reclamanta a reevaluat valoarea utilajelor, majorând - cu 200% valoarea acestora. Ori, față de aceste aspecte, instanța de fond a apreciat că reclamanta nu a făcut dovada legăturii de cauzalitate dintre acțiunile pârâtei și prejudiciul suferit, în sensul că prin acțiunea pârâtei de nerespectare a clauzelor contractuale i s-a cauzat un prejudiciu direct urmare vânzării bunurilor pentru acoperirea creanțelor bugetare, cu atât mai mult cu cât, din documentele contabile ale reclamantei nu s-a putut determina cu certitudine că respectivele creanțe bugetare s-au născut în legătură directă cu activitatea desfășurată la punctul de lucru din M.

Kogălniceanu, în condițiile în care reclamanta desfășura activitate și la alte două puncte de lucru, astfel cum se reține în cuprinsul raportului de contraexpertiză, nefiind deci îndeplinită nici condiția dovedirii de către reclamantă a existenței unui prejudiciu cert și determinat. Aceleași concluzii sunt reținute de instanța și în raport de dobânda aferentă sumelor cu care asociații au creditat societatea reclamantă și respectiv a contractelor de împrumut contractate în beneficiul reclamantei, instanța de fond apreciind că reclamanta nu a făcut dovada că respectivele sume au fost folosite exclusiv pentru activitatea desfășurată pe punctul de lucru din C., în condițiile în care, astfel cum se reține în raportul de contraexpertiză, nu a fost condusă contabilitatea de gestiune care să permită localizarea utilizării pe puncte de lucru a sumelor împrumutate de acționari.

Concluzionând, instanța de fond a apreciat că, în lipsa unei clauze penale inserate în contractul părților, prin care să se fi determinat anticipat prejudiciul suferit de reclamantă în cazul neexecutării contractului de către pârâtă (clauza penală fiind stipulată exclusiv în favoarea pârâtei la art. 8.6 din contractul din 25 iunie 2003), devin incidente dispozițiile legale generale prevăzute în materia răspunderii contractuale - art. 969 C. civ., care impun reclamantei, pentru antrenarea răspunderii civile contractuale, dovedirea existenței unei fapte ilicite constând în nerespectarea unei obligații stipulate convențional, a existenței unui prejudiciu patrimonial și a unui raport de cauzalitate între faptă și pagubă, respectiv a vinovăției celui care își încalcă propria obligație. Ori, astfel cum s-a reținut anterior, instanța de fond a apreciat că reclamanta nu a dovedit faptul că, prin încălcarea de către reclamantă a prevederilor art. 5.2 din contract, a suferit un prejudiciu cert și precis determinat, sens în care acțiunea este nefondată, motiv pentru care s-a dispus respingerea acesteia ca atare.

Întrucât ambele părți sunt căzute în pretenții în propria cerere (reclamanta în raport de acțiunea principală, pârâta în raport de cererea reconvențională), s-a apreciat că, cererile de obligarea a părții adverse la cheltuieli de judecată nu sunt întemeiate, fiecare parte suportând propriile cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel, în termen, reclamanta SC A. SA - prin administrator judiciar B. SPRL Constanța, la data de 25 aprilie 2014, motivele de apel fiind depuse, de asemenea, în termen, în ședința publică de la 25 iunie 2014.

Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia civilă nr. 583, pronunțată la data de 4 noiembrie 2015, în dosarul nr. x/2010, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă SC A. SA - prin administrator judiciar B. SPRL Constanța împotriva Sentinței civile nr. 1082 din 27 martie 2014 pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr. x/2010, în contradictoriu cu intimatul-pârât SN D. Constanța SA; a respins cererea experților de majorare a onorariului; a dispus plata defalcată a onorariului de 3.000 lei, câte 1.000 lei fiecărui expert, și a obligat apelanta la plata cheltuielilor de judecată în favoarea intimatei în cuantum de 9.000 lei.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de control judiciar a reținut, în esență, următoarele motive:

Critica referitoare la soluția pronunțată de tribunal asupra excepției prescripției dreptului la acțiune a fost respinsă, ca nefondată, reținându-se că, termenul de prescripție de 3 ani începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe acela care a produs-o, astfel cum prevăd dispozițiile Decretului nr. 167/1958.

Referitor la prejudiciul solicitat ca urmare a încălcării dispozițiilor art. 5 lit. g) din contract, instanța de apel a apreciat că, în mod corect prima instanță a reținut ca a operat prescripția pentru perioada ce depășește 3 ani anteriori datei introducerii acțiunii, respectiv, 13 iulie 2007. De asemenea, termenul de prescripție s-a împlinit anterior datei introducerii acțiunii, 13 iulie 2010, și pentru prejudiciul solicitat în temeiul art. 5 lit. d) din contract întrucât la data de 27 aprilie 2007 reclamanta a procedat la achiziționarea utilajelor.

În ceea ce privește fondul cauzei, Curtea a constatat că susținerile apelantei referitoare la netemeinicia hotărârii tribunalului sunt nefondate, în sprijinul acestei concluzii stă probatoriul administrat în ambele cicluri procesuale, cu prisosință rapoartele de expertiză întocmite în cauză, raportul de expertiză întocmit în calea de atac a apelului confirmând cele consemnate în raportul de contraexpertiză de la fond.

Astfel, s-a reținut, în ceea ce privește prejudiciul solicitat de reclamantă în temeiul art. 5 pct. 2 lit. g) din contract, pentru nerespectarea obligației administratorului de a asigura operatorului exclusivitatea dreptului de a contracta și presta activități de handling aeroportuar pe D., în mod corect prima instanță și-a însușit concluziile raportului de contraexpertiză, confirmate și de raportul de expertiză întocmit la instanța de apel. A reținut faptul că, din cuprinsul certificatului de autorizare, rezultă că reclamanta nu deținea autorizație pentru furnizarea directă de carburant aeronavelor și nici nu dispunea de infrastructura necesară acestei activități, nu a efectuat niciodată aprovizionarea cu combustibil a aeronavelor pe D., nici chiar înainte de perioada litigioasă, nu a prezentat niciun subcontract cu vreun furnizor autorizat pentru o astfel de activitate. În ceea ce privește comisionul de 3%, conform art. 8.7 și 8.8 din contract, acesta se referă la tarifele portuare încasate de operator și nicidecum la veniturile din aprovizionarea cu combustibil a aeronavelor. Mai mult decât atât, experții au reținut că nu se poate calcula în mod real și obiectiv prejudiciul reclamat atât timp cât A., având trei puncte de lucru unde desfășura aceleași activități, nu a ținut evidența contabilă pe fiecare punct de lucru.

Referitor la prejudiciul solicitat ca urmare a executării silite a reclamantei și din creditarea societății de către acționari, Curtea a reținut că în mod corect prima instanță a constatat că nu poate fi evaluat în mod real atât timp cât reclamanta nu a ținut o contabilitate separat pe fiecare din cele trei puncte de lucru, pentru a dovedi, pe de o parte faptul că a fost supusă executării silite pentru niște creanțe ce aveau legătură directă cu activitatea de la punctul de lucru din C., iar pe de altă parte că sumele cu care acționarii ar fi creditat societatea au fost folosite exclusiv în scopul susținerii activității la acest punct de lucru, pentru a putea fi considerate ca generatoare de dobânzi.

A mai reținut instanța de apel că, una din condițiile răspunderii civile contractuale o reprezintă prejudiciul, iar pentru a se dispune antrenarea răspunderii civile este imperios necesar ca prejudiciul să fie cert, adică să aibă existență sigură, neîndoielnică. Or, în speța de față reclamanta nu a făcut dovada acestui element al răspunderii civile, fapt pentru care acțiunea sa a fost respinsă în mod corect ca neîntemeiată.

Pentru aceste considerente, Curtea a apreciat că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, motiv pentru care, în temeiul art. 296 C. proc. civ. apelul a fost respins, ca nefondat.

Cererea formulată de experți de majorare a onorariului a fost respinsă, ca nefondată, Curtea apreciind că acestora li s-a încuviințat un onorariu îndestulător raportat la complexitatea activității pe care au desfășurat-o în speța de față, dispunându-se plata defalcată a onorariului de 3.000 lei, câte 1.000 lei fiecărui expert, astfel cum au solicitat aceștia.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., a obligat apelanta la plata cheltuielilor de judecată în favoarea intimatei în cuantum de 9.000 lei.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen, reclamanta SC A. SA - prin administrator judiciar B. SPRL Constanța, solicitând admiterea recursului, și: în principal, casarea în tot a Deciziei civile nr. 583 din 4 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Constanta în dosarul nr. x/2010 și să se dispună trimiterea cauzei în rejudecare în apel, la aceeași instanță, cu cheltuieli de judecată; în subsidiar, să se admită apelul declarat de apelanta Societatea A. SA, să se modifice în parte Sentința civilă nr. 1082 din 27 martie 2014 pronunțată de Tribunalul Constanța, respectiv, să se admită acțiunea principală, așa cum a fost precizată, și să fie obligată pârâta SN D. Constanța SA sa plătească suma de 5.150.957,94 lei reprezentând prejudiciu cauzat din culpa contractuală a acesteia, cu cheltuieli de judecată. Totodată, a solicitat să se rețină, ca și chestiune prealabilă (excepție de fond), că, prin decizia recurată dar și prin sentința primei instanțe, s-a încălcat puterea de lucru judecat pozitivă, a Sentinței civile nr. 6288 din 9 noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Constanta în dosarul nr. x/2010, menținută prin Decizia nr. 46 din 23 martie 2011 a Curții de Apel Constanta și prin Decizia nr. 3415 din 2 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2010, prin care s-a constatat în mod definitiv și irevocabil că durata contractului de operare nr. x/2003 a fost prelungită până la data de 1 aprilie 2017, iar pârâta SN D. SA a fost obligată la executarea contractului sub sancțiunea daunelor cominatorii de 10.000 lei pe zi de întârziere.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 7 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a relevat, foarte pe larg, istoricul cauzei, în referire la situația în fapt și, soluțiile pronunțate în fond și în apel în acțiunea ce face obiectul cauzei de față, în dezvoltarea motivelor de nelegalitate și netemeinicie ale Deciziei nr. 583 din 4 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Constanta în dosarul nr. x/2010 invocând, în esență, următoarele motive:

Un prim motiv de recurs invocat prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., îl reprezintă nelegalitatea deciziei recurate ca urmare a lipsei unei motivări clare, lipsind arătarea în concret a motivelor de fapt și de drept ce au format convingerea instanței de apel în respingerea apelului precum și a motivelor pentru care s-au înlăturat cererile.

Astfel, solicită recurenta-reclamantă să se constate că din decizia recurată lipsesc motivele pentru care a fost înlăturată expertiza efectuată de N., motivele pentru care au fost respinse pretențiile sale reprezentând chiria, motivele pentru că au fost respinse pretențiile reprezentând scăderea valorii de piață a companiei ca urmare a pierderii clienților din vina pârâtei-intimate C. deși expertiza întocmită de cei trei experți: V., N. și T. menționa că "determinarea valorii de piață este o problemă de evaluare a întreprinderilor", cu privire la acest prejudiciu lipsind un răspuns în concret.

Mai mult, s-a susținut, nici din motivarea primei instanțe și nici din motivarea instanței de apel nu reiese în concret care sunt acele pretenții respinse ca fiind prescrise: suma de 267.193,84 lei reprezentând contravaloarea echipamentelor, platformei de încărcat aeronave, motostivuitoare, degivror aeronave și banda încărcat bagaje sau și toate celelalte pretenții solicitate constând în prejudiciile cauzate de pârâtă ca urmare a refuzului acesteia de a executa contractul de operare nr. x/2003, aceste motive nefiind explicite, clare și concise și bazate pe probele administrate în cauză.

A susținut recurenta-reclamantă că, din dispozițiile art. 261 alin. (1) C. proc. civ., rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească pentru exercitarea unui control judiciar. Motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar, ea constituind astfel o garanție pentru părțile din proces în fața eventualului arbitrariu, judecătoresc și de altfel singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar.

Or, din perspectiva celor expuse, s-a arătat, este de observat că hotărârea instanței de apel nu se circumscrie exigențelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., în condițiile în care nu sunt analizate raporturile juridice dintre părți prin prisma susținerilor, apărărilor și probelor de la dosar.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât considerentele sunt contradictorii, fără a arăta motivele de fapt și de drept pentru care au fost înlăturate susținerile reclamanților față de obiectul dedus judecății.

Cu privire la excepția prescrierii dreptului material la acțiune, recurenta-reclamantă a susținut că, societatea sa a arătat în motivele de apel că suma prescrisă este de doar 51.014,70 lei, care este, într-adevăr, anterioară datei de 13 iulie 2007, însă, toate celelalte sume constatate ca reprezentând prejudiciul cauzat de pârâtă se plasează înlăuntrul termenului general de prescripție.

Cu toate acestea, instanța de apel nu s-a preocupat niciun moment de verificarea acestor apărări și nu a arătat de ce a considerat prescrise și sumele reprezentând prejudiciu până la concurența sumei de 267.193,84 lei.

De fapt, instanța de apel nici măcar nu a arătat în motivare care este totalul sumei prescrise.

De asemenea, a mai susținut recurenta-reclamantă, în ceea ce privește respingerea motivelor de apel invocate pe fond, instanța de apel reține fără nicio detaliere în concret că "susținerile referitoare la netemeinicia hotărârii tribunalului sunt nefondate, în sprijinul acestei concluzii stând probatoriul administrat în ambele cicluri procesuale (...)", fără a se arăta însă rațiunile pentru care au fost reținute sau înlăturate probele, care sunt acele probe reținute în cauză și care sunt cele înlăturate, de ce au fost înlăturate apărările în concret.

Un alt motiv de recurs invocat de recurenta-reclamantă privește și nelegalitatea deciziei de apel sub aspectul lipsei oricărei motivări cu privire la respingerea chestiunii prealabile invocate în susținerea încălcării de către pârâtă a obligației de "a face" stabilită prin hotărâre definitivă și irevocabilă de instanță, respectiv obligația stabilită prin Sentința civilă nr. 6288 din 9 noiembrie 2010, pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr. x/118/2010.

Menționează recurenta că, a adus la cunoștința instanței de fond existența Sentinței civile nr. 4993/118/2010, care între timp a devenit irevocabilă, precum și faptul că a formulat plângere pentru neexecutarea acesteia de către pârâtă, la D.N.A.- Constanta pentru infracțiunea de abuz în serviciu, însă nicio instanță nu s-a pronunțat față de aceasta.

Sub acest aspect, susține recurenta-reclamantă, instanța de apel nu a menționat nici de ce a înlăturat efectele pozitive ale acestei hotărâri a cărei încălcare de către pârâtă dovedește reaua-credință în executarea obligațiilor contractuale, precum nici de ce nu a reținut puterea pozitivă a lucrului judecat a acesteia, încălcând, astfel, securitatea juridică dată de o hotărâre judecătorească irevocabilă care nu mai poate fi contrazisă nici măcar de o instanță de judecată și care trebuie respectată întocmai ca și legea.

Un alt motiv de recurs invocat a fost cel privitor la greșita apreciere a probelor și a apărărilor, atât sub aspectul dovedirii încălcării clauzelor contractuale de către pârâtă, contrar dispozițiilor art. 969 și art. 970 din vechiul C. civ., cât și sub aspectul dovedirii prejudiciului efectiv.

Astfel, a susținut recurenta-reclamantă, deși este evident că pârâta a refuzat să mai execute contractul de operare din 25 iunie 2003 începând cu luna ianuarie 2007, refuzând să-i permită exercitarea dreptului de a opera activități de handling și să acorde exclusivitate în operarea acestui gen de servicii aeroportuare fapt ce a generat insolvabilitatea societății, care a fost lipsită, astfel, de obiectul principal de activitate, instanța de apel a respins apelul asupra pretențiilor, pe fond, fără a arăta în concret care sunt motivele de fapt și de drept pentru care aceste pretenții le consideră nedovedite.

A susținut recurenta-reclamantă că, din expertiza întocmită în cauză de expert N., coroborată și cu evidențele contabile, rezultă în mod cert că suma de 487.809,94 lei reprezintă prejudiciul cauzat de pârâtă ca urmare a încălcării clauzei nr. 5 pct. 2 lit. g) din contract, desfășurătorul cu modul de calcul al debitului fiind reprezentat în Anexa 2 la raportul de expertiză; că suma de 179.968 lei reprezintă prejudiciul cauzat de pârâtă ca urmare a încălcării clauzei nr. 5 pct. 2 lit. d) din contractul de operare; că suma de 162.153 lei reprezintă prejudiciul cauzat societății reclamante ca urmare a neexecutării contractului de operare de către pârâtă astfel încât societatea nu a mai putut încasa contravaloarea activităților de handling contractate și din acest motiv a fost executată silit pentru neplata datoriilor la bugetul de stat de către U.. Acest fapt cauzal a fost prezentat pentru a se arăta consecințele direct prejudiciabile cauzate ca urmare a neexecutării contractului de către pârâtă.

Recurenta-reclamantă SC A. SA - prin administrator judiciar B. SPRL Constanța a mai arătat că, o altă critică pe care a supus-o verificării instanței de apel și asupra căreia Curtea de Apel Constanta nici nu s-a pronunțat, viza critica adusă încheierii de ședința din data de 16 februarie 2012 pronunțată în cauză de instanța de fond - Tribunalul Constanta - prin care instanța a respins excepția decăderii pârâtei din dreptul de a mai solicita contraexpertiza și a dispus efectuarea unei contraexpertize, deși anterior, prin încheierea din data de 9 februarie 2012, aceiași instanță respinsese ca neîntemeiată cererea pârâtei de constatare a nulității raportului de expertiză precum respinsese și obiecțiunile la raportul de expertiză întocmit de expert N.

Recurenta-reclamantă a evocat, totodată, prevederile art. 212 din vechiul C. proc. civ., aplicabil în cauză, arătând că, în fața instanței de fond, contraexpertiza nu a fost cerută la primul termen după depunerea primei lucrări, ci la al doilea termen, fiind contradictorii motivele invocate în încheierea din data de 9 februarie 2012 față de cele din încheierea din data de 16 februarie 2012, și consideră că, față de aceste motive invocate, instanța de apel nu s-a pronunțat și nici nu a motivat o eventuală respingere a acestor motive.

Cu privire la neexecutarea contractului - pentru obligațiile prevăzute la art. 5 lit. d) din contractul de operare - recurenta-reclamantă a susținut că, a arătat că pârâta și-a asumat obligația de a presta servicii de handling, în beneficiul societății recurente-reclamante, rezervându-și dreptul de a reține anumite servicii - degivrare aeronave, încărcare/descărcare containere etc. - fapt care a determinat compania să se bazeze pe aceste servicii contra-cost, fără a efectua investiții suplimentare, însă, începând cu 31 decembrie 2007, pârâta a refuzat să mai execute astfel de servicii, fapt care a pus-o în situația de a fi obligați să cumpere echipamente și utilaje necesare. Nu doar costurile utilajelor achiziționate din acest motiv reprezintă prejudiciul efectiv, ci pierderea unei șanse de câștig (prejudiciu cauzal), aspect care nu a fost analizat de instanța de apel, și nici cea de fond.

În fine, a mai arătat recurenta-reclamantă, nici instanța de fond, și nici instanța de apel nu s-a preocupat nicio clipă de a stabili drepturile și obligațiile contractuale derivate din contractul de handling, și nici de a defini acest contract care are ca scop un complex de servicii pentru a satisface asistența avioanelor și a pasagerilor în timpul staționării pe aeroporturi, precum nici normele de drept aplicabile acestui contract.

Sub acest aspect, a susținut recurenta, instanța de apel nici măcar nu a încercat să verifice corectitudinea susținerilor pârâtei care a invocat lipsa unor autorizații speciale din partea recurentei deși astfel de autorizații nu erau necesare.

Or, în lipsa oricărei calificări a contractului în litigiu, contract atipic din punct de vedere al vechiului C. civ. (și chiar și față de Noul C. civ.), dar în interpretarea căruia se aplică regulile generale în materie de contracte (și obligații civile contractuale) și chiar convențiile internaționale, nu se poate reține că instanța de apel și nici cea de fond au aplicat în mod corect principiul forței obligatorii a contractului.

Legal citată, intimata-pârâtă SN C. Constanța SA a formulat întâmpinare în recurs, la data de 27 decembrie 2016, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În ce privește critica din recurs, circumscrisă motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. prin care recurenta-reclamantă SC A. SA - prin administrator judiciar B. SPRL Constanța susține nelegalitatea hotărârii recurate întrucât ar fi nemotivată, Înalta Curte reține următoarele:

Într-adevăr, în conformitate cu dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârile judecătorești se dau în numele legii și ele trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților potrivit dispozițiilor art. 261 alin. (1) C. proc. civ., constituie elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la soluția litigiului cuprinsă în dispozitiv.

Obligația instanței de a menționa în mod expres și explicit, în considerentele hotărârii date, care sunt argumentele în măsură să îi susțină soluția pronunțată, apare ca esențială, din perspectiva textelor normative evocate mai sus, ea fiind de natură să înlăture orice arbitrariu, să convingă părțile în litigiu de temeinicia și legalitatea unei decizii, în sfârșit, să facă posibilă exercitarea controlului judecătoresc.

Însă, este indiscutabil, nu se cere instanțelor ca, procedând la motivarea soluției, să răspundă detaliat fiecărui argument invocat de părți, în considerarea uneia și aceleiași cereri, a unuia și aceluiași motiv.

Din aceste dispoziții ale legii rezultă, cu claritate, că admisibilitatea unei astfel de critici este condiționată de omisiunea - ce trebuie să fie totală - a instanței de a se pronunța asupra unuia din motivele cererii ce i-a fost supusă spre analiză, prin urmare, fiind vorba doar de nepronunțarea instanței asupra unui asemenea motiv, presupunând completa lui ignorare și, deci, neabordarea lui în cuprinsul sentinței.

Deopotrivă, pentru o apreciere completă a acestui motiv de recurs, este imperios necesar să se facă distincție între motive și argumente, căci, textul legal are în vedere numai omisiunea de a examina unul dintre motivele invocate, iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate de parte, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, sunt subsumate întotdeauna motivului pe care îl sprijină.

Instanța este îndreptățită, așadar, să răspundă la motivul invocat ori aspectul reținut și printr-un considerent comun, scop în care poate grupa diferitele argumente; de aceea, nu se pot confunda argumentele cu motivele cererii.

Cu alte cuvinte, în cazul în care instanța a înțeles să grupeze, printr-un raționament juridic de sinteză, argumentele folosite de parte în dezvoltarea unuia și aceluiași motiv al cererii sale, pentru a răspunde printr-un considerent comun, ori considerentele reținute de aceasta în argumentarea soluției, nu se poate reproșa instanței o omisiune de a motiva hotărârea, căci, nemotivarea nu există în situația în care instanța a analizat grupat argumentele reținute - cum este cazul în speță.

Așa fiind, neexaminarea distinctă a fiecărui motiv nu constituie, prin ea însăși, o omisiune, dacă instanța a răspuns motivelor formulate ori argumentelor reținute printr-un considerent comun.

În speță, instanța de apel a arătat foarte clar și motivat care sunt considerentele pentru care a găsit că, motivele de apel formulate de reclamantă sunt nefondate, Înalta Curte observând, totodată, că instanța a examinat, în mod real, cererea de apel, cu referire specială la fiecare dintre motivele de apel invocate, în raport cu probatoriile administrate în cauză, starea de fapt reținută și textele legale aplicabile.

Astfel, instanța a arătat, în cuprinsul hotărârii sale, care sunt motivele pe care se sprijină soluția cererii de apel formulate de apelanta-reclamantă, și, din examinarea legalității deciziei recurate, Înalta Curte reține că, Curtea de Apel a procedat la verificarea temeiniciei tuturor criticilor și aspectelor formulate, pentru considerentele expuse pe larg la paginile 27 și 28 din hotărâre.

Hotărârea instanței de apel este motivată în fapt și în drept, problemele supuse dezbaterii au fost examinate în mod real, iar în considerentele deciziei se regăsesc argumentele care au stat la baza pronunțării acesteia. Motivarea hotărârii presupune indicarea cu suficientă claritate a motivelor pe care se întemeiază hotărârea în urma examinării probelor administrate, iar hotărârea recurată răspunde acestor cerințe.

Mai mult, Curtea de Apel a identificat și a făcut aplicarea la situația de fapt, stabilită cu certitudine în cauză, a textelor normative incidente, coroborându-le cu situația de fapt stabilită în cauză, aplicație obligatorie, ce conferă suport legal soluției pronunțate.

Înalta Curte observă că, în considerente, instanța a stabilit împrejurările de fapt esențiale în cauză și a evocat normele substanțiale incidente și aplicarea lor la speță, soluția exprimată prin dispozitiv fiind susținută de considerente, iar nu pur formală, și este, în realitate, corolarul motivelor ce o preced.

Verificând toate aceste aspecte, în cauză, Înalta Curte constată că instanța de apel a luat în considerare motivele ce au condus la respingerea apelului reclamantei, iar considerentele hotărârii astfel pronunțate se raportează chestiunilor deduse judecății în cadrul căii de atac a apelului, sens în care greșit se susține că ar fi incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Astfel, decizia atacată cu recurs este temeinic și pe deplin motivată, cuprinde motivele de fapt și de drept reținute de instanță la adoptarea soluției, motive care sunt concordante cu actele existente în dosar, iar verificarea cererii de apel, prin prisma celor formulate de apelanta-reclamantă, s-a făcut cu respectarea cerințelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., fiind evidentă justețea soluției adoptate, prin motivele arătate.

Este util a sublinia că hotărârea instanței de apel respectă și exigențele art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană, în jurisprudența sa, arătând că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 parag. 1 din Convenție include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.

Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico contra Italia din 13 mai 1980), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică, în mod corect examinate de către instanța sesizată.

Altfel spus, art. 6 implică, mai ales în sarcina "instanței", obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența (Hotărârea Albina contra România din 28 iulie 2005).

Dreptul la un proces echitabil impune motivarea riguroasă a hotărârii judecătorești, întrucât numai pe această cale se poate verifica maniera în care, în circumstanțele concrete ale cauzei, s-a realizat, în mod corespunzător, actul de justiție.

Exigența motivării este esențială în administrarea adecvată a justiției, în condițiile în care considerentele reprezintă partea cea mai întinsă a hotărârii, în care se indică motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței.

Motivarea trebuie să fie pertinentă, completă, întemeiată, omogenă, concretă, convingătoare și accesibilă, întrucât ea reprezintă pentru părți garanția că cererile lor au fost analizate cu atenție, inexistența motivării sau motivarea necorespunzătoare atrăgând casarea hotărârii astfel pronunțate, ceea ce nu este cazul în situația de față.

În speță, așa cum s-a arătat mai sus, hotărârea instanței de apel a fost suficient motivată, sub toate aspectele cu a căror analiză a fost legal învestită, inclusiv, în corecta stabilire a situației de fapt, instanța de apel examinând în mod real elementele esențiale care i-au fost supuse, și, astfel, cererea de apel, soluționată prin decizia recurată, a fost examinată în mod echitabil, părților fiindu-le, astfel, pe deplin respectat dreptul lor la un proces echitabil, garantat de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Legat de susținerile recurentei- reclamante prin care aceasta reproșează instanței de apel că nu a dat valoare raportului de expertiză întocmit în cauză de expert N., ori că a ignorat obiecțiunile la acesta, este de observat că, în dezvoltarea acestor critici, recurenta vizează greșita reținere a situației de fapt de către instanța de apel, în contradicție cu probatoriul administrat în cauză.

Dar, greșita reținere a situației de fapt în raport de greșita interpretare a probelor constituie o chestiune de fapt, care nu vizează nelegalitatea hotărârii recurate. Altfel spus, critica recurentei pentru stabilirea situației de fapt funcție de răspunsul la obiecțiunile la raportul de expertiză, nu se convertește în motivul de nelegalitate invocat, deoarece stabilirea situației de fapt este atributul instanței fondului sau apelului din perspectiva caracterului devolutiv al acestei căi de atac, iar în cauză cele două instanțe și-au motivat hotărârea cu argumente pertinente pe aspectul situației de fapt reținute.

Reaprecierea probelor administrate în cauză de către instanța de apel nu mai este posibilă, odată cu abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ.

De altfel, argumentele aduse în sprijinul criticilor formulate demonstrează nu numai faptul că nu sunt în concordanță cu cerințele motivelor de nelegalitate invocate, ci evidențiază nemulțumirea recurentei-reclamante sub aspectul în care instanța a înțeles să administreze și să interpreteze materialul probator administrat în cauză, care excede competenței instanței de recurs, respectiv, de cale extraordinară de atac, care instituie un control de legalitate a hotărârii judecătorești recurate.

În concluzie, cu referire la motivele invocate se va reține că recurenta-reclamantă, prin argumentele aduse a cerut instanței de recurs să statueze asupra cauzei ca atare, judecând în fond, și nu doar să verifice decizia instanței de apel în ce privește modul de aplicare al legii.

Prin cea de-a doua critică de recurs s-a susținut nelegalitatea deciziei de apel sub aspectul lipsei oricărei motivări cu privire la respingerea chestiunii prealabile invocate în susținerea încălcării de către intimata-pârâtă a obligației de "a face" stabilită prin Sentința civilă nr. 6288 din 9 noiembrie 2010, pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr. x/118/2010, sub acest aspect arătând recurenta că, instanța de apel nu a menționat nici de ce a înlăturat efectele pozitive ale acestei hotărâri, a cărei încălcare de către intimata-pârâtă dovedește reaua-credință în executarea obligațiilor contractuale, precum nici de ce nu a reținut puterea pozitivă a lucrului judecat a acesteia, încălcând, astfel, securitatea juridică dată de o hotărâre judecătorească irevocabilă.

Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă este în eroare asupra funcțiilor autorității de lucru judecat.

Autoritatea de lucru judecat cunoaște două manifestări procesuale, aceea de excepție procesuală conform art. 1201 din vechiul C. civ. și art. 166 din vechiul C. proc. civ. și aceea de prezumție, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți, conform art. 1200 pct. 4 și art. 1202 alin. (2) din vechiul C. civ., ipoteză valabilă în cauza dedusă judecății.

Dacă în manifestarea sa de excepție procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată), autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzute de art. 1201 C. civ. (obiect, părți, cauză), nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect important al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit.

Astfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Această reglementare a autorității de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătorești.

Cum potrivit art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1201 alin. (2) C. civ., în relația dintre părți, această prezumție are caracter absolut, înseamnă că nu se poate introduce o nouă acțiune în cadrul căreia să se pretindă stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat judecătorește anterior.

Principiul autorității de lucru judecat corespunde necesității de stabilitate juridică și ordine socială, fiind interzisă readucerea în fața instanțelor a chestiunii litigioase deja rezolvate și nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece dreptul la acces la justiție nu este unul absolut, el poate cunoaște limitări, decurgând din aplicarea altor principii.

Autoritatea de lucru judecat consacrată de art. 1201 C. civ. și respectiv art. 166 C. proc. civ. presupune tripla identitate de elemente esențiale ale judecății - respectiv obiect cauză și părți - care se impune în al doilea proces ce are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a fi contrazis.

Principiul corespunde necesității stabilității juridice și ordinii sociale, interzisă fiind repunerea în discuție a situațiilor juridice rezolvate definitiv. În această măsură, efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, a determinat constant jurisprudența, să sancționeze o a doua cerere adresată justiției care, chiar și în condițiile lipsei identității obiectului celor două procese, scopul urmărit este acela de a readuce în discuția judecătorului o chestiune deja stabilită definitiv.

Este de principiu, constituind fundamentul instituției, că, ceea ce rămâne înzestrat cu autoritate de lucru judecat, sunt aspectele contestate și dezbătute judiciar în cadrul unui proces, bucurându-se de imutabilitate jurisdicțională.

În speță, se constată că recurenta-reclamantă nu pretinde o altă cauză juridică și care să fi fost deja analizată prin hotărârea anterioară de care se prevalează în invocarea acestei critici de recurs, ci, invocă o hotărâre pronunțată într-un litigiu cu obiect total diferit, invocând, practic, soluția instanței în cauza având ca obiect obligarea intimatei-pârâte la executarea contractului de operare nr. x/2003, sub sancțiunea daunelor cominatorii de 10.000 lei pe zi de întârziere, și, respectiv, a se constata că durata contractului de operare nr. x/2003 a fost prelungită până la 1 aprilie 2017.

Or, obiectul cauzei de față este total diferit, recurenta-reclamantă solicitând obligarea intimatei-pârâte la plata sumei de 6.078.999,67 lei reprezentând daune interese, astfel: 14.587.809,94 lei, pentru prejudiciul rezultat din nerespectarea art. 5.2 lit. g) din contract, 2.179.968 lei, pentru nerespectarea dispozițiilor art. 5.2 lit. d) din contract, 3.162.153 lei, pentru prejudiciul cauzat urmare executării silite a reclamantei de către AFP, 4.221.027 lei, pentru prejudiciul izvorât din creditarea societății de acționari, cu dobânda aferentă.

În consecință, pretinzând că ar fi nesocotite efectele unei alte hotărâri judecătorești și, pe de altă parte, că în mod greșit nu ar fi fost recunoscută și aplicată puterea pozitivă de lucru judecat a unei hotărâri irevocabile dintre părți, recurenta-reclamantă ignoră conținutul acestei instituții.

Este nesocotită, în concret, modalitatea în care se manifestă autoritatea de lucru judecat atunci când este vorba despre tripla identitate de elemente pentru a se opune excepția lucrului judecat și despre existența aceleiași chestiuni litigioase deduse deja judecății într-un litigiu anterior.

Prin urmare, Înalta Curte, constată că cealaltă hotărâre judecătorească de care se prevalează recurenta a fost pronunțată într-o acțiune prin care una din părțile unui contract solicita celeilalte părți contractante să își execute obligațiile decurgând din convenție, o anumită perioadă de timp. Practic, s-a solicitat instanței să interpreteze clauza referitoare la durata contractului. Or, în cauza de față aceeași parte contractantă solicită obligarea partenerului contractual la plata de daune, pentru o pretinsă neexecutare corespunzătoare a unor obligații asumate prin convenție. Este evident că prin cea de-a doua hotărâre nu se pot contrazice cele statuate prin hotărârea anterioară, sub aspectul duratei convenției.

De altfel, Înalta Curte reține că această hotărâre a fost avută în vedere de către instanța de apel la pronunțarea soluției sale, astfel cum rezultă din considerentele expuse la pag. 23 și 24 din hotărâre, însă, împrejurarea că instanța de apel nu ar fi făcut ea însăși, din nou, o analiză a acesteia și, din această perspectivă, a puterii pozitive a lucrului judecat, nu este de natură a afecta legalitatea deciziei de apel astfel pronunțate.

În ce privește critica formulată prin prisma dispozițiilor art. 212 C. proc. civ., Înalta Curte reține că singurul aspect pe care instanța supremă îl poate cenzura este dacă instanța de apel a înfrânt vreo dispoziție legală incidentă cenzurând criticile formulate sub acest aspect împotriva hotărârii instanței de fond.

În ceea ce privește cererea de efectuare a unei contraexpertize, reține instanța supremă că această probă este prevăzută de dispozițiile art. 212 C. proc. civ., putând fi concepută ca venind în completarea unei expertize deja efectuate. În plus, întregirea expertizei sau o contraexpertiză poate fi dispusă cu condiția ca instanța să nu se socotească lămurită de expertiza inițială.

Sub acest aspect, se reține că nu se poate imputa instanței de apel că a preferat să facă o contraexpertiză la expertiza deja efectuată, în condițiile în care sistemul românesc de drept nu cunoaște o ierarhie a probelor, iar judecătorul are libertatea de a le interpreta coroborat, cu obligația ca, în raționamentul pe care îl face, să motiveze în mod clar - ca în speță - de ce a preferat anumite probe și le-a înlăturat pe celelalte.

În plus, Înalta Curte pune în evidență și faptul că, pentru rațiunile expuse în precedent, modul de interpretare și de valorificare a probelor scapă controlului de legalitate în calea de atac a recursului.

Cât privește încuviințarea cererii de efectuare a unei expertize contrarii, Înalta Curte apreciază că în cauză această măsură luată de instanța de apel nu vine în contradicție cu dispozițiile art. 212 C. proc. civ., dispoziții care conferă instanței dreptul, nu obligația ("instanța poate dispune") de a ordona o nouă expertiză și aceasta numai în condițiile în care nu se socotește lămurită.

În plus, sunt apreciate ca lipsite de relevanță susținerile referitoare la existența unor motive de critică la adresa contraexpertizei efectuate, câtă vreme instanța de apel nu a reținut că solicitarea privind o nouă expertiză nu ar fi fost motivată, și nici nu sunt de natură să înfrângă cele reținute anterior prin încheierea din 9 februarie 2012.

Sub aspectul relevat nu este incident motivul de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dispozițiile art. 212 C. proc. civ. fiind aplicate în limitele legale.

În fine, Înalta Curte găsește nefondat și cel de-al doilea motiv de recurs invocat, întemeiat în drept pe prevederile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. și, totodată, se reține că dreptul la un proces echitabil este consacrat prin art. 21 alin. (3) din Constituție și art. 6 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, dar și prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În sistemul Convenției Europene, dreptul la un proces echitabil este dreptul unei persoane de a fi judecată în mod echitabil, de către un tribunal independent și imparțial, în mod public și într-un termen rezonabil, cu privire la drepturile și obligațiile sale civile (parag. 1). În esență, garanțiile unui proces echitabil se referă la egalitatea armelor, respectarea contradictorialității, în special în administrarea probelor și motivarea deciziilor.

În ceea ce privește regimul probelor, instanța europeană a statuat faptul că, admisibilitatea, administrarea și pertinența probelor sunt aspecte lăsate la latitudinea jurisdicțiilor naționale, dreptul la un proces echitabil semnificând respectarea, cu ocazia administrării probelor, a garanțiilor sus-menționate.

Respingerea obiecțiunilor părților la raportul de expertiză sau a cererii de încuviințare a unei noi expertize, în condiții de deplină contradictorialitate în fața instanței de judecată, nu constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil și, cu atât mai puțin, a dreptului la apărare al părții.

Așadar, refacerea expertizei cerută de una din părți nu este obligatorie pentru instanță, care apreciază necesitatea ei.

Or, în condițiile în care, în speță, conform dispozițiilor art. 212 alin. (2) C. proc. civ. concluziile raportului de expertiză au fost puse în discuția părților, recurenta-reclamantă, având astfel posibilitatea de a formula obiecțiuni la raportul de expertiză după depunerea acestuia la dosar, în fața primei instanțe, obiecțiuni care au fost analizate și instanța de control judecătoresc a apreciat asupra acestora, cererea de refacere a expertizei formulată iarăși, ca și motiv de recurs, nu poate fi primită. În aceste condiții, hotărârea recurată nu a produs reclamantei nici o vătămare, în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Totodată, se reține că, recurenta-reclamantă a subsumat acestui motiv de recurs și critici de netemeinicie, critici ce nu pot fi analizate în această cale de atac.

Argumentele aduse în sprijinul acestora demonstrează nu numai faptul că nu sunt în concordanță cu cerințele motivului de nelegalitate invocat, ci evidențiază nemulțumirea recurentei-reclamante sub aspectul în care instanța de apel a înțeles să statueze în fapt și să interpreteze materialul probator administrat în cauză, care excede competenței instanței de recurs, astfel că se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigențele impuse de art. 304 C. proc. civ., respectiv, de cale extraordinară de atac, care instituie un control de legalitate a hotărârii judecătorești recurate.

Succesiunea de fapte și afirmații din cuprinsul acestei critici de recurs, simplele referiri, generice, la dispozițiile legale, nu pot constitui motiv de nelegalitate.

Astfel, cu referire la acest motiv de recurs invocat, se va reține că recurenta-reclamantă prin argumentele aduse a cerut instanței de recurs să statueze asupra cauzei ca atare, judecând în fond, și nu doar să verifice decizia instanței de apel în ce privește modul de aplicare a vreunei legi.

În consecință, pentru considerentele reținute, cum instanța de apel a pronunțat o decizie conformă cu textele legale incidente în cauză, aplicate corect la situația de fapt stabilită, iar hotărârea cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază, context în care motivele de recurs invocate și întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ. nu pot fi reținute, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SA - prin administrator judiciar B. SPRL Constanța.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC A. SA - prin administrator judiciar B. SPRL Constanța împotriva Deciziei civile nr. 583 din 4 noiembrie 2015, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 ianuarie 2017.

Procesat de GGC - CL