Post-1989 Immobiles Recovery: Exclusion of Civil Reivindication in Favor of Special Reparation Law (Law No. 10/2001) Despite Abusive State Seizure

Decizia nr. 2089/2016

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 08.04.2008 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/3/2008, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții SC B. SRL, SC C. SA și Municipiul București, prin Primarul General, obligarea acestora să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de aproximativ 8.809 m.p., situat în București, sector 3; constatarea dreptului de proprietate al reclamantei asupra cotei de 2/3 din terenul de 1.474 m.p., din București, sector 3, identificat prin expertiza extrajudiciară în anexa nr. 4; ieșirea din indiviziune cu privire la terenul în suprafață de 1.474 m.p., deținut împreună cu pârâtele, cu respectarea principiului împărțelii în natură; grănițuirea terenului, proprietate exclusivă, în suprafață totală de aproximativ 9.792 m.p., situat în București, str. Grădinari, sector 3, stabilind linia de hotar a proprietății reclamantei; obligarea pârâtelor la ridicarea construcțiilor provizorii, amplasate pe terenul proprietatea sa, din București, iar, în ipoteza în care acestea nu se vor conforma acestei obligații în termen de 3 luni de la rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătorești, să fie autorizată reclamanta să ridice aceste construcții pe cheltuiala pârâtelor.

În motivare, a arătat, în esență, că imobilul, alcătuit din mai multe parcele de teren, a fost dobândit, de-a lungul timpului, de autorii reclamantei, urmare încheierii mai multor acte juridice.

Astfel, prin actul de răscumpărare a embaticului nr. 1083 din 05 februarie 1870, D. a dobândit prin confuziune dreptul de proprietate asupra imobilului reprezentând „trei locuri cu case în strada Lunii și Grădinilor, Culoarea Albastră, Comuna București, Suburbia Foișoru, Județul Ilfov”.

Așa cum rezultă din raportul de expertiză extrajudiciară întocmit de expertul topo S., cele trei locuri de case corespund unui număr de 3 loturi identificate astfel: lotul 1, localizat în prezent între str. Știubei, str. Văilor, str. Chiciurei și Splaiul Unirii, având o suprafață de 4.015 m.p., teren ocupat de proprietăți particulare și care nu formează obiectul prezentei acțiuni în revendicare; lotul 2, situat în prezent în str. Grădinari, având o suprafață totală de 7.781 m.p. Din această suprafață, 2.260 m.p. sunt deja în proprietatea și posesia reclamantei, diferența de 5.521 m.p. fiind deținută de pârâtele SC B. SRL și SC C. SA; lotul 3, localizat în prezent la sud de imobilul din str. Grădinari, actual imobilele pe str. Peneș Curcanul și pe Șos. Mihai Bravu, având o suprafață totală de 1.978 m.p., deținută de pârâtele SC B. SRL și SC C. SA.

Prin testamentul instituit de D., autentificat de Secția de Notariat a Tribunalului Ilfov sub nr. 9503 din 06 iulie 1899, au fost desemnate ca legatare cele două fiice ale acesteia, E., căsătorită cu F., și G., căsătorită cu H., asupra întregii averi, alcătuită de corp de case, situate în str. Grădinile, trei locuri pentru zarzavaturi. Aceste imobile au fost identificate în cuprinsul testamentului, prin raportare la actul de răscumpărare a embaticului nr. 1083 din 05 februarie 1870.

Prin actul dotal autentificat sub nr. 11293 din 05 noiembrie 1908, G., a constituit în favoarea fiicei sale, I., o dotă pentru căsătoria cu J., constând în loc viran pentru zarzavaturi, situat în București str. Grădinari, „în fundătură”, pe care îl poseda prin testament de la D., terenul identificându-se cu lotul 3 din actul de răscumpărare a embaticului. Potrivit raportului de expertiză extrajudiciară, suprafața totală de teren menționată în actul dotal este de 1.978 m.p., deținută de pârâtele SC B. SRL și SC C. SA.

Prin contractul de donație autentificat sub nr. 16135 din 02 noiembrie 1933, transcris în Registrul de transcripțiuni și inscripțiuni, conform procesului-verbal nr. 29935 din 02 noiembrie 1933, G. a donat, în părți egale, celor 3 fiice ale sale, averea pe care o deținea, în suprafață totală de 9.255 m.p., reprezentând suprafața de 7.781 m.p. corespunzătoare lotului 2 din actul de răscumpărare a embaticului nr. 1083/1870, suprafața de 1.474 m.p., cumpărată de G. de la sora ei E., prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 11921/1912.

Potrivit certificatului de calitate de moștenitor emis la data de 17.05.2006 de pe urma defunctei K. (decedată la 10.12.1933), a rămas ca moștenitoare I., în calitate de soră, decedată la 27.12.1957, a cărei moștenitoare este reclamanta A.

Prin testamentul autentificat sub nr. 39417 din 11 octombrie 1947, defuncta I. a lăsat nuda proprietate a întregii sale averi reclamantei A., născută Mătăluță, iar dreptul de uzufruct soțului său, L.

Soțul I. a decedat la data de 01.10.1949, așa cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 199 din 30 mai 1960, și cum, astfel, clauza testamentară privitoare la constituirea dreptului de uzufruct în favoarea acestuia a devenit caducă, reclamanta a rămas unica moștenitoare, potrivit certificatului de moștenitor nr. 22 din 21 februarie 1958.

Distinct de terenul care a făcut obiectul actului de răscumpărare a embaticului, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 13278 din 17 noiembrie 1897 transcris în Registrul de transcripțiuni și inscripțiuni, conform procesului-verbal nr. 3147 din 24 noiembrie 1897, M., N., O., P., Q. și R., în calitate de vânzători, au transmis către E., în calitate de cumpărător, dreptul de proprietate asupra mai multor imobile.

Aceste imobile reprezintă cota de 1/4 din moștenirea rămasă de pe urma defunctului F., soțul cumpărătoarei E., pe care vânzătorii, moștenitori ai acestuia, au fost de acord să o transmită soției supraviețuitoare.

Astfel cum s-a evidențiat și în expertiza extrajudiciară întocmită de expert S., loturile 2 și 3, fiind parcele alipite, au o suprafață totală cumulată de 5.517 m.p. și, în prezent, sunt deținute de pârâtele SC B. SRL și SC C. SA.

Reclamanta a mai precizat că, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 28401 din 16 decembrie 1911, transcris în Registrul de transcripțiuni și inscripțiuni, conform procesului-verbal nr. 17210 din 16 decembrie 1911, E. a înstrăinat soților J. și I. un loc viran situat în București, suburbia Foișorul, suprafața totală a terenului menționată în acest contract fiind de 4.043 m.p., care face parte din loturile 2 și 3 descrise anterior.

Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 18079 din 23 ianuarie 1912, transcris în Registrul de transcripțiuni și inscripțiuni conform procesului-verbal nr. 11921 din 26 ianuarie 1912, E. a înstrăinat surorii sale, G., două imobile, reprezentând teren și construcție, situate în suburbia Foișor, str. Grădinari, în suprafață totală de 5.365 m.p.

A menționat reclamanta că terenul dobândit de E. pe cale succesorală de la mama sa, D., este distinct de imobilele dobândite de E. de la moștenitorii soțului său prin actul de vânzare-cumpărare nr. 13278/1897.

A arătat că terenul în suprafață totală de 5.365 m.p. este compus din lotul 1 (dobândit prin moștenire de la D.), în suprafață de 3.891 m.p., și lotul 2 (dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 13278 din 17 noiembrie 1897), în suprafață de 1.474 m.p.

Totalul suprafeței revendicate de reclamantă este de aproximativ 8.809 m.p., proprietate exclusivă, plus cota de 2/3 din terenul de 1.474 m.p. (care corespunde unei suprafețe de aproximativ 983 m.p.).

Reclamanta a susținut că imobilul a fost preluat de stat în mod abuziv, printr-o simplă măsură de fapt, contrar prevederilor art. 8 din Constituția din 1948, iar, potrivit art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, valabilitatea titlului statului urmează a fi apreciată de instanțele judecătorești în conformitate cu legile în vigoare la data actului respectiv, și cu tratatele internaționale la care România era parte. De asemenea, a opinat că proprietarii imobilului au fost deposedați printr-o simplă măsură de fapt, motiv pentru care dreptul de proprietate nu a ieșit niciodată din patrimoniul lor.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 480 C. civ.

La data de 26.11.2008, reclamanta a depus la dosar cerere precizatoare în legătură cu adresa imobilului revendicat, prin care a arătat că terenul era situat, în anul 1933, în str. Grădinari; că terenul este deținut de pârâtele SC B. SRL și SC C. SA, că înțelege să îl revendice de la acestea și că figurează, în prezent, la următoarele adrese: str. Peneș Curcanul nr. 13, sector 3, București; str. Peneș Curcanul nr. 17, sector 3, București; str. Peneș Curcanul nr. 17A, sector 3, București; șos. Mihai Bravu nr. 510A, sector 3, București; șos. Mihai Bravu nr. 512, sector 3, București. Împrejurarea că ulterior preluării abuzive de către stat imobilul a fost ocupat de pârâte și a primit alte adrese este lipsită de relevanță, raportul de expertiză extrajudiciară stabilind identitatea între terenul proprietatea reclamantei și terenul deținut în prezent de pârâte.

La termenul de judecată de la 03.02.2009, reclamanta a depus la dosar o cerere completatoare și precizatoare, prin care a solicitat introducerea în cauză în calitate de pârâtă și a SC Ș. SRL, pe care tribunalul a constatat-o ca fiind tardiv introdusă.

Prin încheierea din data de 10.03.2009, instanța de fond a respins excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâtele SC C. SRL și SC B. SRL.

Prin sentința nr. 694 din 04 aprilie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, au fost respinse, ca neîntemeiate, excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamantei și lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC B. SRL; a fost admisă excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului Municipiul București, prin Primarul General, și a fost respinsă acțiunea, astfel cum a fost precizată, formulată în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea, astfel cum a fost precizată, cu toate capetele de cerere.

Pentru a dispune astfel, instanța a reținut că, prin actul de răscumpărare a embaticului nr. 1083 din 05 februarie 1870, D. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului descris ca reprezentând „trei locuri cu case în str. Lunii și Grădinilor, Culoarea Albastră, Comuna București, Suburbia Foișoru, Județul Ilfov”.

Prin raportul de expertiză topografică, întocmit de expertul tehnic judiciar T., cele trei loturi de teren care fac obiectul actului de răscumpărare sunt reprezentate de suprafața de 4.015 m.p. (teren ocupat de proprietăți particulare, care nu formează obiectul acțiunii în revendicare), de suprafața de 7.781 m.p.și de suprafața de 1.978 m.p.

Urmare testamentului autentificat sub nr. 9503 din 06 iulie 1899 de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat, D. a testat întreaga sa avere în favoarea fiicelor sale imobilul lăsat ca moștenire fiind reprezentat de „un corp de case situate în str. Grădinile și trei locuri pentru zarzavaturi”, dobândite prin actul de răscumpărare a embaticului nr. 1083/05.02.1870.

Prin actul dotal autentificat sub nr. 11293 din 05 noiembrie 1908 de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat, G. a constituit în favoarea fiicei sale, I., o dotă pentru căsătoria acesteia cu J., printre bunurile dotale aflându-se și imobilul constând în „loc viran pentru zarzavaturi, situat în București, str. Grădinari, în fundătură”, având lățimea de 25 stânjeni și lungimea de 26 stânjeni, care îi fusese lăsat prin testament de mama sa, D., iar aceasta, la rândul ei, îl dobândise prin actul de răscumpărare a embaticului nr. 1083 din 05 februarie 1870.

Potrivit raportului de expertiză topografică, suprafața de teren menționată în actul dotal este de 1.978 m.p.

Prin contractul de donație autentificat sub nr. 29935 din 02 noiembrie 1933 de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat, transcris sub nr. 16135 din 02 noiembrie 1933, G. a donat averea pe care o deținea (în total 9.255 m.p. teren) celor trei fiice ale sale, K., Ț. și I., fiecăreia câte o suprafață totală de teren de 3.085 m.p.

Urmare efectuării raportului de expertiză topografică, au fost identificate suprafețele de teren care au făcut obiectul contractului de donație menționat, cu privire la fiecare din cele trei fiice ale donatoarei, rezultând că K., Ț. și I. au dobândit, fiecare, o suprafață totală de teren de 3.085 m.p., din care: 386,67 m.p. proprietate în indiviziune cu celelalte două surori, 2.207 m.p. teren proprietate exclusivă și 491,33 m.p. teren în indiviziune cu celelalte două surori.

De pe urma defunctei K., decedată la data de 10.12.1933, a rămas unică moștenitoare sora sa, I., conform certificatului de calitate de moștenitor nr. 66 din 17 mai 2006.

Potrivit certificatului de moștenitor nr. 22 din 21 februarie 1958, reclamanta are calitatea de legatară universală a defunctei I., decedată la 27.12.1957, în baza testamentului autentificat sub nr. 39417/1947.

Prin testamentul menționat, I. a lăsat soțului său L. uzufructul întregii sale averi (mobilă și imobilă, prezentă și viitoare), averea imobilă de la acel moment a testatoarei fiind formată din 1/2 din imobilul situat în București, str. Logofătul Tăutu, precum și din partea proprietatea sa din imobilul clădire și teren, situat în București, str. Grădinari, astfel cum rezultă din actul de donație autentificat sub nr. 29935/1933 de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat. Prin acest testament, defuncta I. a lăsat reclamantei A., nuda proprietate a întregii sale averi.

Întrucât soțul I. a decedat la data de 01.10.1949, astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 199 din 30 mai 1960, anterior datei deschiderii succesiunii testatoarei, clauza testamentară privitoare la constituirea dreptului de uzufruct în favoarea acestuia a devenit caducă.

Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 13278 din 17 noiembrie 1897, transcris în Registrul de transcripțiuni și inscripțiuni conform procesului-verbal nr. 3147 din 24 noiembrie 1897, E. a dobândit dreptul de proprietate asupra mai multor imobile, individualizate prin raportul de expertiză topografică, reprezentând două parcele alipite cu o suprafață totală de 5.517 m.p., din care suprafața de 4.043 m.p. a fost vândută de E. către autoarea reclamantei, I. și soțul acesteia, L., potrivit contractului de vânzare-cumpărare nr. 17210 din 16 decembrie 1911, iar suprafața de 1.474 m.p. a fost înstrăinată lui G. prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 11921 din 26 iunie 1912.

Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 11921 din 26 iunie 1912 de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat, E. a vândut surorii sale, G., două imobile reprezentând teren și construcție, situate în suburbia Foișor, str. Grădinari, în suprafață totală de 5.365 m.p.

Terenul în suprafață totală de 5.365 m.p. este compus din lotul 1 (dobândit prin moștenire de la D.), în suprafață de 3.891 m.p. și lotul 2 (dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 13278 din 17 noiembrie 1897), în suprafață de 1.474 m.p.

În ceea ce privește titlul de proprietate al pârâtelor, s-a reținut că SC B. SRL este proprietara terenului în suprafață de 5.628,72 m.p., situat în București, șos. Mihai Bravu, sector 3, conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M10 nr. 0154 din 27 august 1993. Pârâta SC C. SA a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 13.628 m.p., situat în București, str. Peneș Curcanul, sector 3, conform protocolului de predare-primire din 28.01.1994, încheiat cu SC B. SRL.

Din raportul de expertiză extrajudiciară și din raportul de expertiză topografică judiciară, întocmit de expertul tehnic judiciar T., s-a constatat existența identității între terenul care a aparținut autoarei reclamantei, conform actelor de proprietate depuse la dosarul cauzei, și terenul ocupat de pârâtele SC B. SRL și SC C. SA, suprafața totală de teren ocupată de pârâte fiind de 9.792 m.p., din care 8.809 m.p. proprietate exclusivă și 983 m.p. teren indiviz.

Având în vedere înscrisurile de la dosar și concluziile raportului de expertiză topografică, tribunalul a constatat că este neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, întrucât a considerat că aceasta a făcut dovada că este titulara dreptului dedus judecății, în calitate de unică moștenitoare a autoarei sale, I., proprietarul terenului revendicat, urmare transmisiunilor succesive menționate.

Potrivit situației juridice comunicate de Primăria Municipiului București, imobilul din str. Grădinarilor a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 de la U., care figurează la poziția 5.409 în anexa acestuia.

Însă, față de înscrisurile depuse la dosar, care atestă dreptul de proprietate exclusivă, respectiv indiviză al autoarei reclamantei asupra imobilului în litigiu, instanța de fond a apreciat că nu prezintă relevanță persoana nominalizată în actul de preluare (U.), atât timp cât K. a fost moștenită de sora acesteia, I., autoarea reclamantei, conform certificatului de calitate de moștenitor depus în copie la dosar. Astfel, a considerat că din moment ce actele de proprietate, de stare civilă și certificatele de moștenitor confirmă calitatea autoarei reclamantei de unic moștenitor al defunctei K., indicarea în actul de preluare a altei persoane și propunerea de măsuri reparatorii către V. și W., cu privire la un alt imobil preluat de la autoarea lor prin Decretul nr. 92/1950 (str. Foișorului), nu reprezintă argumente care să conducă la admiterea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei.

De asemenea, tribunalul a reținut că este neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC B. SRL, întrucât prin raportul de expertiză topografică s-a stabilit că aceasta ocupă o parte din suprafața totală de teren revendicată.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București, prin Primarul General, s-a constatat că reclamanta nu a justificat legitimarea procesuală pasivă a acestui pârât cu privire la vreunul din capetele de cerere ale acțiunii. Astfel, s-a reținut că suprafețele de teren revendicate se află în posesia pârâtelor SC B. SRL și SC C. SA, iar, cu privire la constatarea dreptului de proprietate al reclamantei asupra cotei de 2/3 din terenul în suprafață de 1.474 m.p., situat în București, str. Grădinari, sector 3, Municipiul București, prin Primarul General, nu are calitate procesuală pasivă atât timp cât, potrivit raportului de expertiză topografică, terenul în suprafață de 1.474 m.p. este format din suprafețele de 648 m.p., respectiv 826 m.p. deținute de pârâte.

Instanța de fond a apreciat ca fiind întemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București, prin Primarul General, și referitor la capetele de cerere accesorii având ca obiect ieșirea din indiviziune și grănițuirea, care nu ar putea fi valorificate decât în contradictoriu cu pârâtele SC B. SRL și SC C. SA, în calitate de proprietari ai imobilelor cu privire la care se solicită partajul și grănițuirea. De asemenea, a considerat că numai aceste pârâte au legitimare procesuală pasivă în ceea ce privește solicitarea reclamantei de a fi obligate să ridice construcțiile edificate pe terenul revendicat.

Referitor la capătul de cerere privind revendicarea suprafeței de teren de 8.809 m.p., situată în București, str. Grădinari, sector 3, astfel cum a fost identificată prin raportul de expertiză topografică întocmit de expert T., prima instanța a reținut că Statul Român a preluat fără titlu valabil imobilul aflat în proprietatea autoarei reclamantei, în baza Decretului nr. 92/1950.

Instanța de fond a avut în vedere art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, conform căruia a apreciat că, pentru a analiza posibilitatea revendicării unor imobile preluate de stat, instanțele judecătorești trebuie să constate dacă bunurile respective au fost preluate de stat cu sau fără titlu valabil, precum și dacă fac obiectul unor legi speciale de reparație. De asemenea, a reținut că Decretul nr. 92/1950, în baza căruia s-a efectuat preluarea imobilului în litigiu, contravenea Constituției din acea perioadă. Dispozițiile acestui act normativ erau contrare și celor ale art. 481 C. civ., precum și dispozițiilor tratatelor internaționale la care România era parte, privitoare la proprietate, și anume Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Pârâta SC B. SRL a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M10 nr. 0154 din 27 august 1993, eliberat de Ministerul Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului, înstrăinând o parte din teren către pârâta SC C. SA, conform protocolului de predare-primire din 28.01.1994.

Identitatea dintre terenul indicat în actele de proprietate ale autoarei reclamantei și imobilul dobândit de pârâtele SC B. SRL și SC C. SA a fost confirmată prin raportul de expertiză topografică întocmit în cauză, expertul menționând actuala adresă a terenului ca fiind București, str. Grădinari, sector 3.

În ceea ce privește susținerile pârâtelor privind admisibilitatea promovării acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., instanța de fond le-a apreciat ca nefiind întemeiate, întrucât, potrivit procedurii speciale reglementate de Legea nr. 10/2001, reclamantei nu i se poate restitui în natură imobilul, evidențiat în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, raportat la dispozițiile art. 29 din acest act normativ. Or, în speță, în anul 2001, imobilul în litigiu nu era deținut de una din entitățile enumerate de dispozițiile art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, pentru a fi aplicabile prevederile art. 25, în sensul emiterii unei decizii sau dispoziții motivate prin care unitatea deținătoare să se pronunțe asupra cererii de restituire în natură formulată de persoanele îndreptățite.

Așadar, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, nici statul și nici vreo autoritate a administrației publice centrale sau locale nu aveau calitatea de acționar majoritar, pentru a se putea dispune restituirea în natură în conformitate cu prevederile art. 21 și urm. din Legea nr. 10/2001.

Ca atare, instanța de fond a reținut că urmarea de către reclamantă a procedurii speciale instituite de Legea nr. 10/2001 nu putea avea drept consecință restituirea imobilului prin decizie sau dispoziție motivată, motiv pentru care, întrucât procedura specială nu constituie o cale efectivă pentru restituirea în natură a imobilului în patrimoniul reclamantei, aceasta are deschisă calea acțiunii în revendicare imobiliară de drept comun.

Pe de altă parte, apreciind că Legea nr. 10/2001 reglementează regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, tribunalul a constatat că imobilul revendicat de reclamantă se încadrează în domeniul de aplicare al acestei legi speciale.

Procedând la compararea titlurilor părților, a apreciat că atât reclamanta, cât și pârâtele SC B. SRL și SC C. SA se prevalează de titluri de proprietate valabile. În acest sens, a ținut cont de criteriile de preferabilitate instituite prin decizia nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, de dispozițiile speciale prevăzute în Legea nr. 10/2001 și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, având în vedere noțiunea de bun, definită în art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O.

A reținut că, în materia acțiunii în revendicare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că o persoană are în patrimoniul său un bun actual dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului (cauza Maria Atanasiu și alții c. României).

Tribunalul a constatat însă că reclamantei nu i-a fost recunoscut în mod definitiv dreptul de a i se restitui imobilul în litigiu, de către instanțele judecătorești sau de către autoritățile administrative, motiv pentru care aceasta nu se poate prevala de existența unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., ci numai de un drept cu caracter economic.

Având în vedere că noțiunea de bun, care se circumscrie domeniului de aplicare al art. 1 din Protocolul nr. 1 presupune ca reclamanta să aibă cel puțin o speranță legitimă cu privire la valoarea patrimonială invocată prin acțiunea dedusă judecății, a apreciat că, în speță, reclamanta nu are o asemenea speranță. Constatarea preluării abuzive a imobilului prin considerentele prezentei sentințe nu atrage după sine, în mod automat, un drept la restituirea în natură a bunului, însă conferă dreptul reclamantei la despăgubire, în condițiile în care aceasta ar fi formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001.

Așadar, dată fiind întrunirea condițiilor cerute de lege pentru a beneficia de măsuri reparatorii, respectiv preluarea abuzivă a bunului, conform art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, precum și calitatea reclamantei de persoană îndreptățită, tribunalul a considerat că aceasta ar fi avut posibilitatea de a obține măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafețele de teren evidențiate în patrimoniul societăților comerciale privatizate, în condițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată.

Pe de altă parte, a reținut că valabilitatea titlului de proprietate al pârâtelor SC B. SRL și SC C. SA a fost consolidată prin împlinirea termenului de prescripție extinctivă a dreptului material la acțiunea în constatarea nulității actului de înstrăinare de către stat, care a avut loc în cadrul procesului de privatizare, motiv pentru care a apreciat că acestea se pot prevala de un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

În raport de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, tribunalul a conchis că se impune respingerea acțiunii în revendicare promovate de reclamantă, având în vedere siguranța raporturilor juridice, existența în patrimoniul pârâtelor a unui bun actual și conținutul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, care nu acordă posibilitatea restituirii în natură a imobilelor evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute de art. 21 alin. (1) și (2), persoanele îndreptățite având numai dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, care, conform art. 29 alin. (2) și 3, se propun de către instituția publică care a efectuat privatizarea.

Totodată, a reținut ca nefiind întemeiată solicitarea reclamantei privind constatarea dreptului său de proprietate asupra cotei de 2/3 din terenul în suprafață de 1.474 m.p., ocupat de pârâte, întrucât prin acest capăt de cerere, reclamanta a revendicat o cotă-parte ideală din bun, iar acțiunea în revendicarea unui imobil preluat abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. a fost apreciată ca nefiind fondată, prin raportare la prevederile Legii nr. 10/2001 și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

În consecință, instanța de fond a respins, ca neîntemeiate, și capetele de cerere accesorii privind ieșirea din indiviziune a părților asupra terenului în suprafață de 1.474 m.p., grănițuirea terenurilor părților și obligarea pârâtelor la ridicarea construcțiilor edificate pe terenul revendicat.

Prin decizia nr. 236/A din 14.10.2013, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondată, excepția invocată de apelanta-reclamantă privind lipsa de interes în formularea apelului de către pârâta SC B. SRL; a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă A.; a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă SC B. SRL, în sensul că a schimbat în parte sentința apelată și, pe fond, a respins, ca nefondată, acțiunea în revendicare pentru lipsa calității procesuale active; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței și a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 1303 din 07 mai 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul, a casat decizia recurată și a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecarea apelurilor, aceleiași instanțe de apel.

În considerente, instanța de casare a reținut că nu este fondată critica recurentei-reclamante care a susținut că, prin raportare la soluția de respingere pe fond a acțiunii în revendicare, pârâta SC B. SRL nu a justificat interesul de a declara apel, având posibilitatea de a reitera excepțiile procesuale respinse de tribunal, ca apărări, cu prilejul judecării apelului reclamantei.

Astfel, a considerat că, față de soluțiile de respingere a excepțiilor lipsei calității procesuale active și autorității de lucru judecat, aceasta a căzut în pretenții, iar în măsura în care a dorit să supună dezbaterii în apel soluțiile date acestor excepții trebuia să declare această cale de atac.

Cu referire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că dispozitivul deciziei recurate conține o contradicție, în sensul că, schimbând în parte sentința apelată, instanța de apel a respins, ca nefondată, acțiunea în revendicare, pentru lipsa calității procesuale active a reclamantei. Or, potrivit minutei întocmite cu prilejul soluționării apelurilor, soluția de respingere a acțiunii în revendicare, în contradictoriu cu pârâtele SC B. SRL și SC C. SA, a fost dată de curte pentru considerente ce țin de lipsa calității procesuale active.

Înalta Curte a apreciat că excepția lipsei calității procesuale active a fost în mod greșit admisă. A considerat că, în speță, reclamanta a depus la dosar înscrisuri autentice care probează calitatea sa procesuală activă.

A mai reținut Înalta Curte că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor legale privitoare la proba dreptului de proprietate și nu a menționat care este temeiul juridic care îl obligă pe reclamant, în acțiunea în revendicare (chiar a unui bun preluat de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001), să depună la dosar o hotărâre judecătorească sau o decizie administrativă a entităților abilitate în a soluționa notificarea cu privire la bun, pentru dovedirea calității procesuale active. În plus, a constatat că aceasta a înlăturat în mod nejustificat înscrisuri autentice, translative de proprietate.

Pe de altă parte, Înalta Curte a constatat, conform situației de fapt reținute de tribunal, pe baza raportului de expertiză judiciară în specialitatea topografie întocmit de expert T., coroborat cu raportul de expertiză extrajudiciară depus la dosar, că există identitate între terenul care a aparținut autoarei reclamantei și terenul ocupat de pârâtele SC B. SRL și SC C. SA. Potrivit tabelului în care expertul a evidențiat suprapunerile, rezultă că suprafața totală de teren proprietatea reclamantei, ocupată de pârâte, este de 9.792 m.p., din care 8.809 m.p. proprietate exclusivă și 983 m.p. teren indiviz.

În rejudecare, cauza a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 19.12.2014, sub nr. x/3/2008*.

Prin decizia nr. 356/A din 30 iunie 2015, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelanta-reclamantă A. și apelanta-pârâtă SC B. SRL împotriva sentinței nr. 694 din 04 aprilie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți SC C. SA și Municipiul București, prin Primarul General.

Astfel, în ceea ce privește prima critică susținută de apelanta-pârâtă, referitoare la respingerea excepției lipsei calității procesual active, instanța de apel a reținut: că prin decizia de casare a fost analizată chestiunea legitimării procesuale active în acțiunea în revendicare pendinte, în contextul recursului promovat de aceasta împotriva soluției prin care, în primul ciclu procesual, în apel, a fost găsită întemeiată excepția lipsei calității procesual active, și reformată soluția primei instanțe, corespunzător acestei constatări concluzia instanței de recurs fiind lipsită de echivoc în sensul că reclamanta justifică legitimarea procesuală, fiind dovedite atât transmisiunile convenționale și succesorale prin efectul cărora partea reclamă calitatea de succesor al fostului proprietar ce a fost deposedat abuziv (al defunctei I., dec. la 27.12.1957), cât și identitatea dintre terenul revendicat și cel deținut de societățile pârâte; că vânzarea de drepturi litigioase consimțită de reclamantă prin contractul autentificat sub nr. 1335/2001 la B.N.P. X. și prin actul adițional nr. 4813 din 14 noiembrie 2005 a avut ca obiect transmiterea exclusiv a drepturilor care au ținut de soluționarea Dosarului nr. x/2001 al Judecătoriei sectorului 1 București și că această vânzare nu afectează calitatea procesuală activă a reclamantei în procesul de față.

Referitor la preluarea de către stat a imobilului în litigiu, curtea a reținut că apelanta-pârâtă a susținut existența unui titlu al statului. Or, prima instanță a apreciat, în contextul analizei tezei caracterului abuziv al deposedării autoarei reclamantei, expusă în cererea de chemare în judecată, că preluarea de către stat a bunului imobil s-a realizat ca efect al aplicării Decretului nr. 92/1950 și că acest act normativ nu constituie un titlu valabil în favoarea statului, întrucât era contrar Constituției în vigoare la acea dată și dispozițiilor legale referitoare la dreptul de proprietate, precum și celor din tratatele internaționale la care România era parte.

Apreciind că realizarea unei astfel de analize, referitoare la valabilitatea titlului statului, este permisă de prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, instanța de apel a stabilit că nu este fondat argumentul apelantei-pârâte, în sensul că actualul cadru legal nu ar mai permite o evaluare a legalității dobândirii de către stat a dreptului de proprietate sub un alt regim constituțional anterior.

Față de concluzia astfel reținută, relativ la nevalabilitatea titlului în baza căruia statul a preluat și a deținut ulterior imobilul în litigiu, în absența unor argumente critice pertinente evocate de apelanta-pârâtă, care să fie de natură a permite instanței să realizeze controlul de legalitate și temeinicie asupra concluziei ce a fost astfel reținută la fond, în concordanță cu exigențele impuse de art. 295 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel a constatat că este vădit nefondată teza susținută de societatea pârâtă, constând în existența unui titlu apt a conferi legitimitate preluării acestui bun imobil.

Cât privește Decretul nr. 258 din 27 octombrie 1987, invocat de aceeași apelantă-pârâtă, ca reprezentând titlul statului, instanța de apel a reținut că acesta reprezintă, potrivit mențiunilor din lista societăților înființate în baza Legii nr. 15/1990, precum și celor din documentul intitulat „situația privind stabilirea terenurilor aflate în patrimoniul societății comerciale cu capital de stat” - actul normativ în baza căruia s-a constituit și a funcționat fosta unitate economică de stat (existentă în perioada regimului comunist), din care s-a constituit, cu statut juridic de societate comercială, apelanta-pârâta ulterior anului 1990, el neavând vreo legătură cu foștii proprietari deposedați de statul comunist.

De aceea, împrejurarea că statul a emis acte de dispoziție cu privire la imobilul în litigiu nu suplinește lipsa unui titlu de proprietate, ci un astfel de titlu ar fi trebuit să fie fondat pe o operațiune juridică ce ar trebui să aibă caracteristicile unuia dintre modurile de dobândire a proprietății ce sunt reglementate prin art. 644-645 C. civ.

Ca atare, curtea a constatat că acest decret nu a produs un transfer de proprietate de la fostul proprietar către stat, așa încât nu poate avea valențele unui titlu de proprietate al acestuia, apt să lipsească de eficiență actele juridice prin prisma cărora s-a reținut, chiar și în decizia de casare, că apelanta-reclamantă justifică legitimarea procesuală în demersul revendicării imobilului, preluat efectiv de stat cu mult înainte de edictarea acestui decret.

Cu privire la modalitatea de soluționare a excepției lipsei calității procesual pasive a SC B. SRL, instanța de apel a reținut că același argument al lispei de identitate între terenul revendicat și cel deținut de apelanta-pârâtă a fost expus și în cadrul criticilor relative la excepția lipsei calității procesual active a reclamantei, context în care a format obiect al analizei realizate de instanța de casare, care a statuat, raportându-se și la proba cu expertiză judiciară administrată în cauză, că „există identitate între terenul care a aparținut autoarei reclamantei, conform actelor de proprietate depuse la dosar, și terenul ocupat de pârâtele SC B. SRL și SC C. SA”.

Astfel, a apreciat că aceste considerente se impun instanței de rejudecare cu forța obligativității stabilită de art. 315 alin. (1) C. proc. civ., consecința fiind aceea a constatării caracterului nefondat al criticii aduse soluției de respingere a excepției lipsei calității procesual pasive a SC B. SRL.

Din perspectiva acestei excepții, instanța de apel a reținut că aspectul formal al numelui actual al arterei stradale și al numărului poștal la care s-ar afla imobilului revendicat și, respectiv adresa imobilului deținut de apelanta-pârâtă, avut în vedere în formularea criticii analizate, nu poate conduce prin el însuși la o concluzie diferită, proba cu expertiza, pe care s-a fundamentat dezlegarea dată de instanța de casare, constituind mijlocul procedural prin care s-a verificat situația de fapt concretă a bunului revendicat, respectiv corespondența materială între terenul pentru care reclamanta a exhibat actele de proprietate ale autorilor săi, și terenul aflat efectiv în posesia pârâtelor. Totodată, instanța a subliniat că reclamanta a depus precizări ulterioare la cererea de chemare în judecată, prin care a indicat adresele actuale ale imobilului revendicat, printre acestea regăsindu-se și cele din str. Mihai Bravu, în raport de care nu se verifică nici măcar lipsa formală de corespondent sesizată de apelanta-pârâtă.

Cât privește critica susținută în apel de apelanta-pârâtă cu privire la respingerea excepției autorității de lucru judecat, curtea a arătat că aceasta a fost analizată și găsită, ca nefondată, de instanța de apel, în primul ciclu procesual, iar partea care a invocat-o nu a exercitat recurs împotriva soluției astfel pronunțate.

În acest context, a apreciat că instanța de rejudecare nu este învestită cu reevaluarea soluției deja pronunțate, pentru că, în caz contrar, s-ar aduce atingere atât autorității de lucru judecat a unei soluții neatacate în condițiile legii, cât și pentru că s-ar înfrânge principiul non reformatio in pejus în măsura în care s-ar reevalua o soluție ce a fost favorabilă apelantei-reclamante, în cadrul judecății care se reia ca efect al admiterii recursului acesteia din urmă.

Nu în ultimul rând, curtea a considerat că măsura casării deciziei precedente, pronunțate în apel, a fost luată în cazul neexaminării tuturor motivelor conținute în cele două apeluri, astfel încât concluzia care se impune este aceea că instanța de rejudecare are a analiza numai criticile care au rămas neanalizate în cadrul apelului parcurs în primul ciclu procesul.

Având în vedere aceste considerente, instanța de apel a constatat că nu poate fi reținută o greșeală în legătură cu modul în care excepția autorității de lucru judecat a fost evaluată de prima instanță.

Din perspectiva efectului pozitiv al puterii de lucru judecat, instanța de apel a apreciat că nu poate fi reținut argumentul apelantei-pârâtei potrivit căruia ar constitui o dezlegare ce se impune judecății din prezenta cauză, constatarea instanțelor din litigiul care a format obiectul Dosarului nr. x/3/2005 - în care inițial a avut calitatea de reclamant A., iar ulterior cesionarul de drepturi litigioase, Y., - în sensul că reclamantul nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului, și, astfel, nu are calitate procesuală activă în acțiunea în revendicare. Aceasta pentru că prin decizia de casare s-a statuat cu putere obligatorie asupra dovedirii în speță a calității reclamantei A., de succesoare în drepturi a fostei proprietare, și, în plus, s-a stabilit în primul ciclu procesual, în apel, că hotărârea la care se raportează apelanta-pârâtă în fundamentarea acestui argument nu se bucură de putere de lucru judecat, nefiind tranșat fondul cauzei.

În ceea ce privește soluția dată de prima instanță excepției prescripției achizitive, invocată de apelanta-pârâtă, curtea a considerat-o ca fiind corectă, în contextul în care aceasta constituie o apărare de fond, al cărei scop îl reprezintă paralizarea unei pretenții de predare a posesiei bunului de către pârâtul deținător.

În măsura în care s-ar analiza fondul excepției prescripției achizitive, independent de soluția asupra cererii de revendicare, s-ar ajunge în situația în care s-ar realiza o judecată echivalentă ipotezei în care pârâtul ar fi formulat o cerere reconvențională, fără a exista însă un astfel de act procedural de învestire a instanței, și fără a se fi formulat o pretenție concretă de constatare a existenței dreptului de proprietate ce ar fi dobândit de pârât într-o atare modalitate (pretenție în constatare care s-ar impune a fi evaluată inclusiv din perspectiva cerințelor de admisibilitate impuse de art. 111 C. proc. civ.).

Cu privire la apelul promovat de apelanta-reclamantă, în ceea ce privește critica ce a vizat admiterea excepției lispei calității procesual pasive a pârâtului Municipiul București, prin Primarul General, curtea a reținut că legitimarea procesuală a acestuia se impunea a fi analizată în raport de capătul cererii de chemare în judecată, astfel cum corect a procedat prima instanță, iar nu în raport de motivele de fapt prin care această pretenție a fost susținută. Or, atâta vreme cât capătul de cerere conține pretențiile explicit formulate de reclamantă și cum Municipiului București nu i s-a imputat faptul că ar fi posesorul imobilului revendicat sau coindivizar asupra terenului pentru care s-a solicitat sistarea indiviziunii ori proprietar al construcțiilor a căror desființare s-a solicitat și nici că ar fi deținătorul unui teren față de care s-a solicitat grănițuirea, concluzia care se desprinde în mod necesar este aceea că niciunul din capete de cerere formulate de reclamantă nu conține o pretenție aptă a configura stabilirea de către instanță, în dezlegarea fondului pricinii, a unei obligații în sarcina acestuia. Ca atare, a stabilit că acesta din urmă nu întrunește condiția de persoană obligată în raporturile juridice deduse judecății și că nu justifică legitimare procesual pasivă.

De asemenea, instanța de apel a apreciat că împrejurarea că reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate al autoarei sale asupra terenului în litigiu și a preluării abuzive nu este suficientă pentru a conduce la admiterea acțiunii în revendicare.

Astfel, a reținut că, în acest sens, s-a statuat și prin decizia de casare - statuare care se impune instanței de rejudecare prin efectul dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. -, motiv pentru care nu a reluat analiza susținerii apelantei-reclamante cum că dovedirea aspectelor menționate ar fi trebuit să aibă drept consecință necesară admiterea pretențiilor de restituire către aceasta a imobilului preluat de la autoarea sa.

Așa fiind, instanța de apel nu a primit critica conform căreia instanța de fond a procedat greșit respingând acțiunea, după ce a constatat calitatea reclamantei de succesor al fostului proprietar și caracterul abuziv al preluării imobilului.

Totodată, a apreciat ca fiind lipsită de temei susținerea potrivit căreia vechiul drept de proprietate ar fi rămas în patrimoniul fostului proprietar, în condițiile în care însăși situația actuală a bunului asupra căruia a purtat respectivul drept reliefează faptul că el se află în posesia unor terți, respectiv a societăților pârâte, care exhibă și titluri de proprietate valabile pentru imobil.

Imobilul în litigiu a fost preluat de stat în perioada regimului comunist, iar statul s-a comportat față de acesta ca și proprietar, efectuând acte de dispoziție în privința lui, printre care se numără și emiterea unor acte normative prin efectul cărora s-a constituit dreptul de proprietate în favoarea societăților comerciale, înființate prin reorganizarea fostelor unități economice care au deținut terenul în perioada regimului comunist.

Instanța de apel a reținut că imobilul în litigiu intră în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, care reglementează regimul juridic al unor imobile preluate în perioada 06.03.1945-22.12.1989, întrucât se circumscrie cu evidență definiției date de acest act normativ, la art. 2 alin. (1) lit. a), categoriei de imobil preluat abuziv.

A apreciat, în lumina art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, dar și a principiului specialia generalibus derogant, că foștii proprietari ai bunurilor preluate abuziv de către stat sunt ținuți a se supune legii speciale de reparație, ei neputând refuza suportarea rigorilor acesteia, prin alegerea dreptului comun. În același sens este și dezlegarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 33/2008, pronunțată în recursul în interesul legii.

Prin urmare, a stabilit că fără temei pretinde reclamanta preferabilitatea dreptului derivat din titlurile de proprietate pe care aceasta le-a invocat, în condițiile în care dreptul autoarei sale, fost proprietar, nu mai este unul actual, iar legea specială de reparație generează un drept nou.

Acest argument a avut în vedere și statuarea cu valoare de principiu a Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza pilot Maria Atanasiu c. României și Kopecky c. Slovaciei.

Curtea a apreciat că dreptul autoarei reclamantei a încetat să mai fie actual odată cu actul de autoritate emis de stat, Decretul nr. 92/1950, care a stat la baza preluării bunului, astfel că reclamanta este îndreptățită să își exercite dreptul de a primi reparații în condițiile (de procedură și de fond) stabilite prin legea specială de reparație.

Ca atare, realizarea unei analize comparative în coordonatele propuse de apelanta-reclamantă, specifice acțiunii în revendicare de drept comun, ar avea drept consecință lipsirea de eficiență a concluziei reținute prin decizia pronunțată în recurs în interesul legii, cu privire la inexistența dreptului acesteia de a opta pentru calea dreptului comun în detrimentul celei deschise prin legea specială și, deopotrivă, nesocotirea caracterului obligatoriu al deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Or, dezlegările date de instanța supremă prin decizia nr. 33/2008, conform cărora concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială, se impun cu forță obligatorie în temeiul prevederilor art. 3301 alin. ultim C. proc. civ.

Instanța supremă a stabilit că în situația specială a acțiunilor în revendicare, în cadrul cărora se procedează la analiza comparativă a titlului de proprietate exhibat de fostul proprietar ce a fost deposedat abuziv de bunul imobil de către autorități în timpul fostului regim comunist, pe de o parte, și a titlului exhibat de subdobânditorul ce a dobândit cu bună credință, de la stat, același bun, pe de altă parte, constituie criteriu de preferabilitate a acestui din urmă titlu împrejurarea că nu a fost admisă o acțiune în justiție prin care să se fi constatat reaua credință a subdobânditorului respectiv sau nu a fost exercitată o acțiune cu acest obiect și, astfel, fostul proprietar a recunoscut implicit valabilitatea actului de înstrăinare.

Compararea titlurilor de proprietate realizată în cauză a fost făcută în considerarea unui complex de circumstanțe ce caracterizează situația particulară a părților aflate în proces, menționatul criteriu de preferabilitate (ce a fost reținut în privința titlului societăților pârâte) constituind expresia eficienței ce s-a acordat de instanța fondului statuărilor anterioare făcute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Valabilitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate care constituie titlul de proprietate primar al societăților pârâte a fost consolidată în condițiile în care nu a fost pronunțată o hotărâre judecătorească prin care să se fi constatat nulitatea acestuia. În situația în care termenul în care ar fi putut fi exercitată o acțiune în constatarea nulității respectivului certificat de atestare a dreptului de proprietate s-a împlinit în luna august 2002, instanța de apel a reținut că nu mai are posibilitatea să evalueze, în prezentul cadru procesual, eventuale vicii care ar fi de natură a-l afecta sub aspectul valabilității și, prin aceasta, de a-l lipsi de valoarea probatorie conferită de lege în privința dreptului de proprietate pe care îl atestă.

Fiind actul care atestă parcurgerea integrală a procedurii legale necesare pentru a lua naștere dreptul de proprietate în patrimoniul societăților comerciale care s-au înființat în condițiile Legii nr. 15/1990, prin reorganizarea fostelor unități economice socialiste - act care este supus, pentru opozabilitate erga omnes, și rigorilor publicității imobiliare, conform art. 5 alin. (1) teza finală din H.G. nr. 834/1991 -, se impune a i se conferi și în procedura judiciară pendinte valoare probatorie deplină, de act juridic care dovedește că pârâtele au dobândit proprietatea cu respectarea cerințelor legale, astfel că el nu poate fi ignorat în raportul comparației de titluri.

Din perspectiva dispozițiilor art. 644-645 C. civ., certificatul de atestare a dreptului de proprietate constituie dovada în sensul că pârâtele au dobândit dreptul de proprietate în modalitatea „prin lege”, iar forța probantă a acestei dovezi nu poate fi înlăturată decât în condițiile în care se probează o cauză de ineficacitate juridică a lor.

Instanța de apel a reținut că, raportat la cauza de ineficacitate afirmată în speță de reclamantă - nevalabilitatea/nulitatea certificatului respectiv - relevante sunt dispozițiile art. 46 (art. 45 în numerotarea actuală) din Legea nr. 10/2001, care permiteau persoanelor interesate să deducă analizei instanțelor judecătorești cauze de nulitate a unor astfel de acte juridice numai înăuntrul unui termen de prescripție de un an, care s-a împlinit în luna august 2002. Cum acțiunea pendinte a fost promovată după împlinirea acestui termen legal imperativ, a apreciat că reclamanta nu mai este îndreptățită să beneficieze de o analiză din partea instanțelor relativ la cauzele de nevalabilitate afirmate în privința titlurilor pârâtelor și, corelativ, drepturile pe care pârâtele le-au dobândit prin respectivele titluri ce s-au consolidat.

În aceste condiții, pârâtele exhibă titluri de proprietate valabile, care le conferă un drept real actual, în timp ce reclamanta nu s-a prevalat de un titlu apt a-i conferi un drept actual astfel cum a pretins prin acțiunea promovată, așa încât nu exista temei spre a se reține că aceasta opune pârâtelor un drept preferabil.

Preferabilitatea dobândită în condițiile anterior descrise de titlul pârâtelor impune a fi respectat dreptul de proprietate pe care îl exprimă, spre a fi satisfăcută cerința respectării stabilității circuitului civil și, implicit, principiul securității raporturilor juridice care au luat naștere în contextul unui cadru legislativ (existent la data emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate) determinat de realitățile sociale și istorice speciale care au constituit și fundament al adoptării legii reparatorii menționate.

În situația în care statul român a adoptat Legea nr. 10/2001, act normativ menit să asigure persoanelor deposedate de bunuri în timpul regimului comunist acordarea de măsuri reparatorii, iar legea prevede că aceste măsuri reparatorii se acordă prin echivalent în cazurile în care bunurile imobile preluate nu mai sunt în puterea de dispoziție a statului, curtea a apreciat că această reglementare națională este în concordanță cu principiile stabilite de instanța europeană în exercitarea atribuțiilor de prim interpret al Convenției Europene a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Împrejurarea că nu a fost finalizată procedura de obținere a măsurilor reparatorii pe care reclamanta le-a solicitat în condițiile Legii nr. 10/2001 nu poate constitui temei suficient pentru a conferi titlului exhibat de aceasta preferabilitate în cadrul unei revendicări pe baza dispozițiilor dreptului comun, atâta vreme cât respectiva procedură specială este în curs de derulare, iar prin adoptarea Legii nr. 165/2013 au fost create premisele legislative necesare înlăturării disfuncționalităților sistemice care au fost identificate în ce privește modalitatea de punere în aplicare a legii speciale, corespunzător obligațiilor ce incumbă statului român urmare pronunțării de către Curtea Europeană a hotărârii pilot în cauza Maria Atanasiu ș.a. c. României.

Reparațiile la care au dreptul persoanele deposedate de bunuri imobile în perioada de referință a Legii nr. 10/2001 pot fi obținute în procedurile, în formele și în condițiile stabilite de legiuitor prin Legea nr. 10/2001, act normativ în complinirea căruia a fost adoptată și Legea nr. 165/2013. Însă, în condițiile în care această procedură de obținere a reparațiilor se circumscrie marjei de apreciere ce este recunoscută statului în alegerea condițiilor de acordare a reparațiilor, instanța de apel a constatat că nu se poate reține caracterul nerezonabil al despăgubirilor ce pot fi obținute pe calea legii speciale.

Instanța de apel a apreciat că este vădit nefondată și critica prin care reclamanta a susținut că în mod eronat s-a acordat preferință titlului pârâtelor.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs recurenta-reclamantă A., prin care a solicitat admiterea căii de atac în baza prevederilor art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. se referă la faptul că instanța de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) din același act normativ, considerând că intimatul-pârât Municipiul București, prin Primarul General, nu are calitate procesuală pasivă în cauză și că soluția primei instanțe este legală și temeinică cu privire la acest aspect.

Astfel, recurenta-reclamantă a arătat că acest intimat-pârât are calitate procesuală pasivă în cauză chiar prin raportare la petitele cererii de chemare în judecată, întrucât s-a formulat o acțiune în revendicare, invocându-se faptul că imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu. Capătul doi de cerere se referă la constatarea dreptului de proprietate al reclamantei asupra cotei de 2/3 din suprafața de 1.474 m.p. În aceste condiții, Municipiul București, în calitate de reprezentant al statului în litigiile având ca obiect revendicare, are calitate procesuală pasivă întrucât se pun în discuție aspecte legate de modalitatea de preluare a acestui imobil de către stat.

În cadrul criticilor subsumate motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că hotărârea are o motivare contradictorie, că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, și anume înscrisurile care constituie titlul său de proprietate și care fac dovada proprietății acesteia, precum și pe cele care reprezintă titlul pârâtelor și că aceeași instanță a încălcat și aplicat greșit dispozițiile art. 480 C. civ., ale H.G. nr. 834/1991, ale Legii nr. 15/1990 și pe cele ale Convenției Europene ale Drepturilor Omului și Primului Protocol adițional la Convenție.

Recurenta-reclamantă a învederat că instanța de apel a reținut, în mod nelegal, că dreptul de proprietate a ieșit din patrimoniul său întrucât se află în posesia unor terți. Ca atare, s-au încălcat dispozițiile art. 480 C. civ. și s-a făcut o gravă confuzie între posesie, ca atribut al dreptului de proprietate și însuși dreptul de proprietate.

În opinia sa, instanța de apel și cea de fond au constatat, corect, cu prilejul soluționării cauzei, că imobilul a fost preluat în mod abuziv de către stat, printr-o simplă măsură de fapt, acesta neavând un titlu valabil. Or, în condițiile în care preluarea s-a produs în această modalitate, dreptul de proprietate a rămas în patrimoniul autoarei recurentei-reclamante, fiind transmis pe cale succesorală. Doar exercițiul acestui drept a fost paralizat prin acțiunea abuzivă a statului, care are natura unei încălcări continue a dreptului de proprietate, astfel cum a constatat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Vasilescu c. României și Brumărescu c. României. Prin urmare, sunt incidente dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, recurenta-reclamantă fiind privată de dreptul de folosință asupra terenului în cauză, deși a rămas proprietarul acestuia până în prezent.

Recurenta-reclamantă a mai susținut că posesia este unul din atributele dreptului de proprietate și nu se pune semnul egalității între pierderea posesiei și pierderea dreptului de proprietate, cum a apreciat instanța de apel. Numai în ipoteza în care statul ar fi justificat un titlu de proprietate, se putea reține că recurenta-reclamantă a pierdut dreptul de proprietate asupra bunului.

Pe de altă parte, a învederat că dreptul de proprietate nu se pierde prin neuz. Nepierderea acestui drept în aceste condiții se datorează caracterului său perpetuu. De aici rezultă și imprescriptibilitatea acțiunii în revendicare, iar această soluție este firească în ipoteza în care nu a fost vorba de o neglijență a proprietarului, ci de o preluare abuzivă a imobilului.

De asemenea, recurenta-reclamantă a precizat că motivarea hotărârii instanței de apel este contradictorie cu privire la existența titlului statului, arătându-se, pe de o parte, la pag. 25 din hotărâre, că „împrejurarea că statul a emis acte de dispoziție cu privire la imobilul în litigiu nu suplinește lipsa unui titlu de proprietate, ci un astfel de titlu ar fi trebuit să fie fondat pe o operațiune juridică ce ar trebui să aibă caracteristicile unuia dintre modurile de dobândire a proprietății ce sunt reglementate de art. 644-645 C. civ.”, iar, pe de altă parte, la pag. 28 a deciziei atacate, că reclamanta a pierdut dreptul de proprietate urmare preluării imobilului de către stat în timpul regimului comunist, care s-a comportat ca un proprietar, efectuând acte de dispoziție.

Totodată, a invocat nelegalitatea deciziei atacate prin raportare la considerentele acesteia, din care rezultă că, de fapt, în speță este vorba de o soluție formală de respingere a apelului și acțiunii în revendicare, ca neîntemeiată, însă în realitate instanța de apel consideră că cererea de chemare în judecată este inadmisibilă prin prisma deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în condițiile în care excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare a fost respinsă în ciclul procesual anterior.

Astfel, recurenta-reclamantă a susținut că, prin decizia nr. 1303 din 7 mai 2014, pronunțată în apel în primul ciclu procesual, a fost respinsă excepția autorității de lucru judecat, precum și excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, hotărâre împotriva căreia apelanta-pârâtă nu a formulat recurs. Ca atare, chestiunea inadmisibilității acțiunii în revendicare a fost depășită, Înalta Curte dispunând trimiterea cauzei, spre rejudecare, în vederea soluționării pe fond a pricinii de către instanța de apel.

Cu toate acestea, în considerentele deciziei recurate această instanță a reținut că, după anul 1989, statul român a adoptat reglementări speciale, cum ar fi Legea nr. 10/2001, iar imobilul în litigiu intră în sfera de aplicare a acestui act normativ, fiind preluat în mod abuziv. Concluzia instanței de apel a fost în sensul că rigorile legii speciale trebuie suportate (în același sens fiind și decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți, pronunțată în recurs în interesul legii) și că persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita ulterior acțiuni în revendicare având în vedere principiul electa una via.

Or, toate aceste considerente reținute de instanța de apel intră în conținutul juridic al excepției inadmisibilității acțiunii, a cărei admitere are drept consecință respingerea acesteia, fără a se intra în cercetarea fondului, făcând de prisos administrarea probatoriilor și verificarea susținerilor părților asupra fondului raporturilor litigioase. Însă, examinarea excepției inadmisibilității acțiunii este un moment procesual depășit încă din primul ciclu procesual, când s-a stabilit că acțiunea este admisibilă, recurenta-reclamantă având deschisă calea acțiunii în revendicare.

Din această perspectivă, recurenta-reclamantă a apreciat că decizia atacată încalcă formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., precum și dispozițiile art. 315 alin. (1) din acest act normativ. A invocat și încălcarea dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 C.E.D.O., nefiind posibilă aprecierea inadmisibilității acțiunii în revendicare, în condițiile în care s-a stabilit în ciclul procesual anterior că o astfel de soluție este nelegală.

Motivele de recurs au vizat și faptul că instanța de apel a reținut greșit aplicabilitatea în cauză a Legii nr. 10/2001, în sensul că reclamanta nu are deschisă calea acțiunii în revendicare, nefiind deținătoarea unui bun actual.

Sub acest aspect, recurenta-reclamantă a susținut că Legea nr. 10/2001 nu este incidentă în speță, întrucât acțiunea vizează un teren intravilan, preluat fără titlu legal, printr-o simplă măsură de fapt. În condițiile în care se pune problema preluării abuzive a imobilului, Legea nr. 10/2001 nu este aplicabilă, deoarece este vorba despre o atingere adusă dreptului de proprietate al părții reclamante, protejat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, în același sens pronunțându-se și Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 33/2008, care a reținut că acțiunea în revendicare se impune a fi admisă atunci când nu se aduce atingere unui drept de proprietate privată. Nu este aplicabilă Legea nr. 10/2001 nici atunci când se pune problema încălcării dreptului asupra unui bun în sensul Convenției.

Potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari.

În acest context, recurenta-reclamantă a arătat că a solicitat intimatei-pârâte SC C. SA restituirea în natură a imobilului în suprafață de 6.000 m.p. chiar la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, care nu a răspuns și nu a procedat la emiterea vreunei decizii în baza acestui act normativ. Din acest motiv a formulat prezenta acțiune în revendicare.

Prin urmare, recurenta-reclamantă a învederat că instanța de fond a reținut, în mod corect, inaplicabilitatea Legii nr. 10/2001, deoarece la nivelul anului 2001 imobilul în litigiu nu era deținut de vreuna din entitățile enumerate de art. 21 alin. (1) și (2) din lege, acțiunea în revendicare fiind considerată admisibilă.

Ca atare, concluzia instanței de apel cum că reclamanta nu are deschisă calea acțiunii în revendicare în raport decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție este nelegală, pentru că, în realitate, tocmai în raport de această hotărâre, în speță, poate fi formulată acțiunea în revendicare, întrucât există contradicție între legea internă și dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului. Acțiunea în revendicare trebuie să rămână deschisă foștilor proprietari ori moștenitorilor acestora, mai puțin în cazul în care s-ar face dovada, de către pârâți, că astfel, s-ar aduce atingere dreptului lor la un bun, în sensul Convenției, ori securității raporturilor juridice.

În cauză, se impune ca acțiunea în revendicare să rămână deschisă, întrucât Legea nr. 10/2001 nu este aplicabilă, iar recurenta-reclamantă nu a avut la dispoziție calea reglementată de acest act normativ, împrejurare menționată de intimata-pârâtă SC C. SA și adusă la cunoștința părții reclamante chiar de către Autoritatea Națională de Restituire a Proprietăților. Or, considerându-se că aceasta nu are la dispoziție nici calea acțiunii în revendicare, ar însemna să fie lipsită de accesul la justiție.

Recurenta-reclamantă a criticat și faptul că instanța de apel a considerat, în mod nelegal, că ambele părți au titluri valabile și că se impune compararea acestora, urmând a acorda preferință titlului intimatelor-pârâte.

În susținerea acestei critici, a arătat că certificatul de atestare a dreptului de proprietate al intimatei-pârâte nu constituie un titlu care să justifice respingerea acțiunii în revendicare, cum nelegal a reținut instanța de apel aplicând greșit dispozițiile H.G. nr. 834/1991. Certificatul de atestare a dreptului de proprietate este un act administrativ de autoritate care are efect constatator, deci declarativ, iar nu constitutiv de drepturi și, prin urmare, nu poate fi opus reclamantei ca fiind un titlu de proprietate valabil care să determine respingerea acțiunii.

Astfel, recurenta-reclamantă a invocat prevederile art. 1 din acest act normativ, pe cele ale Legii nr. 15/1991, precum și considerentele Deciziei nr. 112 din 9 noiembrie 1995 a Curții Constituționale și a apreciat că numai în cazul în care bunul ar fi intrat cu titlu valabil în patrimoniul societății ar fi fost incidente aceste norme juridice și se putea emite certificat de atestare a dreptului de proprietate. Or, cum terenul a fost preluat de stat în mod abuziv printr-o măsură de fapt, acesta nu a intrat valabil în patrimoniul pârâtelor.

Astfel, a concluzionat că este nelegală opinia instanței de apel cum că pârâtele exhibă un titlu valabil, care le conferă un drept real actual, întrucât, din moment ce statul nu a avut un titlu asupra terenului, nu le putea transmite acestora, în mod legal, terenul, având în vedere principiul nemo plus juris ad allium transfere potest quam ipse habet.

Referitor la construcțiile existente pe teren, recurenta-reclamantă a opinat că se impune demolarea acestora, întrucât o mare parte sunt construcții provizorii, edificate fără autorizație, așa cum rezultă din raportul de expertiză construcții și din răspunsul la obiecțiuni formulat de expertul în construcții. În ceea ce privește construcțiile definitive, a arătat că acestea afectează într-o mică măsură terenul revendicat și că existența acestora nu împiedică constatarea dreptului de proprietate asupra terenului, cu atât mai mult cu cât, la momentul emiterii autorizației, pârâtele știau că există un fost proprietar care face demersurile necesare redobândirii terenului, având în vedere litigiul anterior. În consecință, pârâtele au fost de rea credință la momentul edificării acestor construcții definitive chiar dacă autorizația a fost emisă în anul 2007, iar litigiul pendinte a fost declanșat în anul 2008.

Intimatele-pârâte SC B. SRL și SC C. SA au formulat întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

La data de 16.10.2015 a decedat recurenta-reclamantă A., în cauză recursul fiind continuat de moștenitorii săi legali, recurenții-reclamanți Z. și AA.

Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate, prin raportare la dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

În cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., care prevăd că „modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situații, numai pentru motive de nelegalitate: (…) 5. când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2)”.

Ca regulă, nulitatea actului de procedură este sancțiunea procedurală care intervine în cazul actului de procedură care nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru validitatea lui, lipsindu-l total sau parțial de efectele firești.

Art. 105 alin. (2) C. proc. civ. reprezintă dreptul comun în materia nulității actelor de procedură, fiind aplicabil pentru neîndeplinirea condițiile proprii actului de procedură. Însă, pentru a fi valabil, același act trebuie să respecte și o serie de condiții externe, între care se impune și îndeplinirea condițiilor de exercitare a dreptului la acțiune.

Prin urmare, lipsa calității procesuale (active sau pasive) atrage nulitatea actului de procedură din perspectiva aplicării prevederilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., fiind vorba de o nulitate necondiționată de existența unei vătămări, întrucât calitatea procesuală este definită drept condiție de exercițiu a dreptului la acțiune (condiție extrinsecă actului de procedură).

Înalta Curte reține însă că, pentru exercițiul acțiunii civile, trebuie justificată îndreptățirea de a figura în proces ca reclamant sau pârât, deci părțile trebuie să aibă calitate procesuală, care presupune existența unei identități între persoana reclamantului și persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecății și, pe de altă parte, între persoana pârâtului și cel obligat în același raport juridic.

În speță, recurenta-reclamantă contestă greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București, prin Primarul General. Or, Înalta Curte constată că această critică nu este fondată.

Prin cererea de chemare în judecată astfel cum a fost precizată la data de 26.11.2008, reclamanta A. a arătat că imobilul teren revendicat prin acțiune, situat la nivelul anilor 1933 în str. Grădinari, este deținut de pârâtele SC B. SRL și SC C. SA, „pe care înțeleg să-l revendic de la acestea”. Totodată, reclamanta a solicitat să se constate dreptul său de proprietate asupra unei cote de 2/3 din terenul de 1.474 m.p. situat în str. Grădinari, sector 3, deținut în coproprietate cu SC B. SRL (2/3 din 826 m.p.), respectiv cu SC C. SA (2/3 din 648 m.p.).

Potrivit raportului de expertiză topografică, terenul de 1.474 m.p. este format din suprafețele de 826 m.p., respectiv 648 m.p., deținute de pârâte, situație de fapt necontestată de părțile din litigiu.

În acest context, în mod legal instanța de apel a concluzionat că primele două capete de cerere conțin pretenții explicit formulate de reclamantă privind revendicarea imobilului de la posesorul neproprietar, în speță pârâtele SC C. SA și SC B. SRL, care dețin suprafețele revendicate aflate în proprietate exclusivă sau în indiviziune cu partea reclamantă.

În speță, nu s-a probat calitatea pârâtului Municipiul București de persoană obligată în raporturile juridice deduse judecății, în sensul că nu s-a dovedit că acest pârât ar fi posesorul terenului revendicat sau coindivizar al acestui imobil, nici că ar deține suprafața în litigiu pentru care s-a solicitat grănițuirea ori desființarea construcțiilor. Prin urmare, reclamanta A. nu a justificat legitimarea procesuală pasivă în cauză a Municipiului București prin Primarul General, astfel încât Înalta Curte reține că este legală soluția asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a acestui pârât.

Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”.

Invocând acest motiv de recurs, recurenta-reclamantă A. a arătat că decizia recurată are o motivare contradictorie cât privește existența titlului statului, că această hotărâre cuprinde o soluție formală de respingere a apelului, respectiv a acțiunii în revendicare, când, de fapt, are în vedere inadmisibilitatea prezentului demers judiciar.

Referitor la primul aspect semnalat, Înalta Curte apreciază că hotărârea recurată întrunește cerințele prevăzute de art. 261 pct. 5 C. proc. civ., cuprinzând motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

În cauză, în contextul analizării caracterului abuziv al deposedării autoarei reclamantei inițiale, instanța de apel a reținut, ca și prima instanță, că preluarea de către stat a bunului imobil în litigiu s-a realizat ca efect al aplicării Decretului nr. 92/1950 și că acest act normativ nu constituie un titlu valabil în favoarea statului. Prin urmare, instanța de apel a apreciat că un astfel de titlu ar fi trebuit să fie fondat pe o operațiune juridică caracteristică unuia dintre modurile de dobândire a proprietății astfel reglementate de C. civ. pentru a fi un titlu apt a conferi legitimitate preluării bunului imobil.

Fără a contrazice aceste susțineri, instanța de apel a constatat, ulterior, că împrejurarea că reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate al autoarei sale asupra terenului în litigiu și a preluării abuzive nu este suficientă pentru admiterea acțiunii în revendicare, în acest sens statuându-se și prin decizia de casare, obligatorie din perspectiva art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Ca atare, instanța de apel a apreciat că reclamanta a pierdut dreptul de proprietate urmare preluării imobilului de către stat în perioada regimului comunist, în prezent bunul litigios aflându-se în posesia unor terți (societăți pârâte), care exhibă titluri de proprietate valabile pentru imobil. În perioada ulterioară preluării (abuzive), statul s-a comportat față de acesta ca proprietar, efectuând acte de dispoziție prin efectul cărora s-a constituit dreptul de proprietate în favoarea societăților comerciale care s-au înființat prin reorganizarea fostelor unități economice care au deținut terenuri în perioada regimului comunist.

Drept consecință, Înalta Curte reține că nu există nicio contradicție între consemnarea caracterului abuziv al preluării imobilului de către stat și constatarea ulterioară a valabilității titlurilor de proprietate opuse de pârâte constând în acte normative de constituire a dreptului de proprietate în favoarea fostelor unități economice deținătoare ale imobilului în litigiu.

Recurenta-reclamantă A. a invocat și faptul că instanța de apel ar fi analizat, în considerente, excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, în contextul în care soluția asupra acesteia fusese pronunțată în mod irevocabil în primul ciclu procesual.

Înalta Curte constată că excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare nu a fost în mod expres soluționată de instanța de casare, în recurs, aceasta reținând doar, în considerentele deciziei nr. 1303 din 7 mai 2014, că „examinarea fondului acțiunii în revendicare imobiliare, în care ambele părți se prevalează de titluri de proprietate implică operațiuni specifice de analiză a acestora, cu consecința acordării preferabilității unuia dintre ele în funcție de elementele concrete ale speței”.

Prin decizia recurată, instanța de apel a reținut, în mod corect, că imobilul în litigiu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, conform art. 2 alin. (1) lit. a), că, în cauză, se impune, cu caracter obligatoriu potrivit prevederilor art. 3307 alin. ultim C. proc. civ., dezlegarea dată prin decizia nr. 33/2008 pronunțată de instanța supremă pe calea recursului în interesul legii și că, în analiza titlurilor de proprietate opuse de părți, prin prisma jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, preferabilitatea operează în favoarea intimatelor-pârâte SC B. SRL și SC C. SA.

Drept consecință, este nefondată susținerea recurentei-reclamante în sensul că pretențiile sale au fost analizate doar formal pe fond, dar în realitate prin raportare la excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare promovate după intrarea în vigoare a legii speciale. Aspectele mai sus reținute nu sunt de natură să conducă la concluzia că instanța de apel a avut în vedere principiul electa una via, în condițiile în care a cercetat pe fond pretențiile reclamantei prin compararea efectivă a titlurilor de proprietate invocate în speță.

În acest context, nu se poate aprecia nici că decizia recurată încalcă formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității art. 105 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel cercetând efectiv criticile ce au făcut obiectul apelului și întemeindu-și soluția pe argumente ce vizează materia acțiunii în revendicare a unor imobile preluate în perioada de referință a Legii nr. 10/2001. Înalta Curte constată că nu au fost încălcate nici dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în apel pricina fiind soluționată în sensul și în limite stabilite prin hotărârea instanței de casare. Înalta Curte mai observă că niciun element al dosarului nu permite o îndoială cu privire la echitatea procedurii supuse examinării, de natură a fi analizată din perspectiva art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Referitor la incidența în cauză a dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că acest motiv de recurs sancționează hotărârea care a nesocotit principiul înscris în art. 969 C. civ., trecând peste voința părților exprimată în contract. Ca atare, pentru a fi aplicabilă această critică este necesar ca „interpretarea greșită” făcută de instanță să vizeze un act juridic supus judecății, respectiv calificarea acestuia, iar nu chestiuni legate de efectele actului, ca în speța de față, conform susținerilor recurentei-reclamante.

În cauză, partea reclamantă invocă faptul că instanța de apel a interpretat greșit titlul său de proprietate, care face dovada proprietății acesteia, precum și înscrisurile pe care pârâtele își fundamentează dreptul de proprietate, însă, în realitate, contestă modalitatea în care s-a dat preferință celor din urmă, caz în care Înalta Curte consideră că referirea la dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. este greșită.

Din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a încălcat și aplicat greșit dispozițiile art. 480 C. civ., ale H.G. nr. 834/1991, ale Legii nr. 15/1990 și pe cele ale Convenției Europene a Drepturilor Omului și Primului Protocol adițional la Convenție.

Înalta Curte reține că, în cauză, s-a statuat cu putere de lucru judecat că dovedirea dreptului de proprietate al autoarei reclamante și a preluării abuzive a imobilului de către stat nu poate avea drept consecință directă admiterea acțiunii în revendicare pendinte.

Conform situației juridice existente la momentul formulării cererii de chemare în judecată, terenul revendicat se afla în posesia societăților pârâte, părți care exhibă titluri de proprietate întemeiate pe prevederile Legii nr. 15/1990, respectiv ale H.G. nr. 834/1991, nedesființate.

În speță, nu se poate realiza o analiză comparativă a titlurilor de proprietate opuse de părți pe coordonatele specifice acțiunii de drept comun, guvernată de dispozițiile art. 480 C. civ., în condițiile în care cererea de chemare în judecată a fost formulată după intrarea în vigoare a legii speciale.

Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 a fost actul normativ adoptat destinat să asigure cadrul legal pentru repararea prejudiciului cauzat foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora ca urmare a naționalizării, confiscării, exproprierii sau a preluării în orice alt mod a bunurilor aflate în proprietatea acestora. Legea specială reparatorie stipulează, în art. 1 alin. (1), că imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite se restituie în natura sau în echivalent, când restituirea în natura nu mai este posibilă, în condițiile prezentei legi.

În acest context, Înalta Curte reține că dispozițiile legii speciale de reparație se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv cu prevederile art. 480 și urm. C. civ. invocate de reclamantă în acțiune, fiind necesar a se sublinia și faptul că legea nouă reglementează toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ce intră sub incidența acestui act normativ indiferent că preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situație juridică și-ar fi putut găsi dezlegare până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 și 481 C. civ.

Ca atare, se constată a fi lipsită de relevanță juridică din această perspectivă, în a statua în cadrul acțiunii în revendicare asupra existenței unui bun în patrimoniul reclamantei A., critica din recurs referitoare la distincția între posesie, ca atribut al dreptului de proprietate, și însuși dreptul de proprietate, respectiv la exercițiul acestui drept și pierderea posesiei ori dreptului de proprietate prin neuz prin raportare la normele de drept comun.

Soluționarea cauzei de față nu poate ignora - cum corect a reținut instanța de apel - decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, instanța supremă analizând, prin acest mecanism judiciar, divergențele de jurisprudență de la acel moment, statuând, printre altele, asupra necesității analizării, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea unei acțiuni în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit de lege, ori securității raporturilor juridice.

În fapt, procedura instituită de Legea nr. 10/2001 dă expresie competentei constituționale a legiuitorului de a stabili conținutul și limitele dreptului de proprietate, fiind în deplină concordanță cu prevederile art. 1 alin. (2) din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană, potrivit cărora dispozițiile referitoare la protecția proprietății „nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general”. Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, între care și stabilirea unor termene, după expirarea cărora valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă.

Raportat la dispozițiile art. 3307 alin. ultim C. proc. civ., care conferă caracter obligatoriu deciziei nr. 33/2008, Înalta Curte constată că, în speță, situația juridică a dreptului recurentei-reclamante a fost corect determinată, concluzia fiind conturată, pe de o parte, de circumstanțele factuale concrete evocate de instanțele fondului, valorizate din perspectiva principiului securității raporturilor juridice, iar, pe de altă parte, de efectele create prin aplicarea normelor speciale, respectiv a raportului dintre lege specială și legea generală.

Prin urmare, imobilul litigios încadrându-se în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, reclamanta avea obligația conformării exigențelor legale, în sensul parcurgerii procedurii speciale obligatorii în cadrul căreia i se putea recunoaște dreptul la măsuri reparatorii în condițiile prevăzute de acest act normativ, exigențe la care nu s-a supus, nefinalizând procedura specială impusă de legiuitor.

Ținând cont de raționamentul judiciar expus în considerentele deciziei nr. 33/2008, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a procedat în mod judicios la examinarea acțiunii în revendicare în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, procedând corect la verificarea existenței în patrimoniul reclamantei a unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană în raport de titlul exhibat de societățile pârâte, concluzionând, legal - în acord cu jurisprudența actuală a Curții Europene - în sensul că aceasta nu deține un drept actual în accepțiunea Convenției, care să îi permită restituirea în natură a imobilului.

Pe de altă parte, în mod corect în cauză s-a reținut de către instanța de apel că valabilitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate care constituie titlu de proprietate primar al societăților pârâte a fost consolidată în condițiile în care nu a fost pronunțată o hotărâre judecătorească prin care să se constate nulitatea acestuia. Or, din perspectiva art. 644-645 C. civ., acest titlu constituie o dovadă în sensul că pârâtele au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu în temeiul legii, caz în care forța probantă a acestui înscris nu poate fi înlăturată decât în condițiile în care se dovedește o cauză de ineficacitate juridică a actului în cauză.

Recurenta-reclamantă a contestat eficacitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate opus de intimatele-pârâte, susținând că acest act nu putea fi emis decât în măsura în care imobilul în litigiu ar fi fost preluat de stat în mod valabil.

Înalta Curte observă, însă, că acest motiv de nevalabilitate a certificatului nu a fost dedus judecății în temeiul dispozițiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001, sens în care, în mod legal, instanța de apel a considerat că reclamanta nu mai este îndreptățită să beneficieze, la momentul formulării cererii de față, de o analiză din partea instanțelor relativ la cauzele de ineficacitate susținute cu referire la titlurile de proprietate ale societăților pârâte.

În acest context, întrucât s-a apreciat că pârâtele exhibă titluri de proprietate valabile, care le oferă un drept actual și pentru a fi respectat principiul stabilității circuitului civil, instanța de apel în mod corect a dat preferabilitate dreptului de proprietate dobândit în temeiul Legii nr. 15/1990 și al H.G. nr. 834/1991. Dreptul invocat de reclamantă a încetat să mai fie un drept actual la momentul preluării imobilului de către stat în baza Decretului nr. 92/1950, caz în care reclamanta era îndreptățită să își exercite dreptul de a primi măsuri reparatorii în condițiile legii speciale.

În consecință, realizând un examen de compatibilitate a soluției recurate cu exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, Înalta Curte reține că nu se poate aprecia că ar opera o încălcare a dreptului de proprietate, deoarece reclamanta a avut asigurată posibilitatea legală de a se adresa autorității competente pentru a solicita măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, dar nu a înțeles să uziteze de această procedură până la final (la acest moment) pentru a obține restituirea prin echivalent a imobilului care face obiect de reglementare al respectivului act normativ.

În acest sens sunt relevante și considerentele formulate de instanța de contencios european, prin care se explică întinderea competenței sale rationae temporis, subliniindu-se faptul că prin Convenție nu se impune statelor obligația de a repara prejudiciile produse prin acte ale statului, anterior ratificării Convenției.

Este de subliniat și faptul că instanța europeană, în cauza Maria Atanasiu și alții c. României, a apreciat că acțiunea în revendicare întemeiată pe prevederile de drept comun, motivată de necesitatea de a asigura aplicarea coerentă a legilor de reparație, nu relevă, în sine, o problemă din perspectiva dreptului de acces la o instanță garantat de art. 6 parag. 1 din Convenție, cu condiția ca procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să fie privită ca o cale de drept efectivă (parag.118).

Din această perspectivă nu se poate reține vreo limitare a accesului la justiție și a dreptului la un proces echitabil, întrucât reclamanta a avut asigurate garanțiile necesare pentru a parcurge procedura judiciară în condițiile și căile prevăzute de Capitolul III al Legii nr. 10/2001.

Cât privește critica legată de existența ilegală a construcțiilor pe terenul revendicat, precum și referitor la reaua-credință a pârâtelor la momentul edificării clădirilor în cauză, Înalta Curte reține că acest aspect nu a făcut obiectul analizei instanței de apel pentru a putea fi supus cenzurii instanței de recurs.

În concluzie, constatând că instanța de apel a efectuat o judicioasă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale interne și de drept european ce guvernează materia, Înalta Curte apreciază că motivele de recurs circumscrise art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sunt nefondate.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A., continuat de recurenții-reclamanți AA. și Z. împotriva deciziei nr. 356/A din 30 iunie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca nefondat.

Având în vedere dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga părțile căzute în pretenții, respectiv pe recurenții-reclamanți AA. și Z. (succesorii recurentei-reclamante A.), la plata sumei de 6.707 lei către intimata-pârâtă SC B. SRL, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs constând în onorariu de avocat (dovedit cu: factura nr. 76 din 4 decembrie 2015, chitanța nr. 103 din 4 decembrie 2015, pentru suma de 5.000 lei și factura nr. 81 din 1 aprilie 2016, chitanța nr. 106 din 1 aprilie 2016, pentru suma de 1.707 lei).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A., continuat de recurenții-reclamanți AA. și Z. împotriva deciziei nr. 356/A din 30 iunie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca nefondat.

Obligă pe recurenții-reclamanți AA. și Z. la plata sumei de 6.707 lei către intimata-pârâtă SC B. SRL, reprezentând cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 octombrie 2016.