Constitutionality referral refusal upheld as unfounded for lack of direct link to case resolution

Decizia civilă nr. 205/2017

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată la data de 31 octombrie 2007, reclamanta A. a solicitat revizuirea sentinței civile nr. 85/F din 1 iunie 2004, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția comercială și de contencios administrativ, în Dosarul nr. x/F/CA/2004, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată înregistrate la prima instanță, motivând că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra excepției vizând nelegalitatea adreselor nr. 6067/2002 și nr. 6554/2002, emise de Ministerul Apărării Naționale, pe care a invocat-o în cauză.

La data de 1 noiembrie 2007, prin rezoluție, instanța a stabilit în sarcina revizuentei obligația de a achita o taxă de timbru în sumă de 10 lei și 0,30 lei timbru judiciar, partea fiind citată cu această mențiune pentru termenul de judecată din data de 19 noiembrie 2007.

Revizuenta a formulat, la data de 8 noiembrie 2007, cerere de reexaminare împotriva măsurii obligării sale la plata taxei de timbru și a timbrului judiciar, iar, prin încheierea din camera de consiliu din data de 17 ianuarie 2008, curtea de apel a respins respectiva cererea de reexaminare.

La data de 23 ianuarie 2012, revizuenta a formulat verbal o cerere de ajutor public judiciar, în sensul scutirii sale de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar, cerere pe care instanța a respins-o, prin încheierea din ședința din camera de consiliu din data de 1 februarie 2012.

În aceeași cauză, prin încheierea de ședință din 9 mai 2012, Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins excepția de nelegalitate a rezoluției din data de 1 noiembrie 2007, invocată de revizuenta A.; a respins excepțiile de nelegalitate și de nulitate a încheierii de ședință din data de 17 ianuarie 2008, pronunțate în dosar, invocate de aceeași revizuentă; a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de revizuenta A. și a dispus sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 18 alin. (3) și a art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997.

Ulterior, prin sentința nr. 138/F din 14 iunie 2012, Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, a anulat, ca netimbrată, cererea de revizuire formulată de revizuenta-reclamantă A. împotriva sentinței civile cu nr. 85/F din 1 iunie 2004, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția comercială și de contencios administrativ, reținând că obligația achitării acestor taxe nu a fost îndeplinită de către revizuentă pe parcursul judecării procesului.

Recursurile declarate de revizuenta A. împotriva încheierii de ședință din data de 9 mai 2012 și a sentinței nr. 138/F din 14 iunie 2012, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, au fost respinse, ca nefondate, prin decizia nr. 3870 din 3 decembrie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/1/2013.

Prin decizia menționată, Înalta Curte a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de revizuentă, privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 241 din Legea nr. 304/2004 și ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

Referitor la cererea de sesizare a Curții Constituționale, instanța a reținut, în esență, că, soluția se impune, în raport cu obiectul cauzei, cu cel al recursului, precum și cu prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

2. Cererea de recurs

Împotriva soluției date prin decizia nr. 3870 din 3 decembrie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, cererii sale de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 241 din Legea nr. 304/2004 și ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, a declarat recurs, în temeiul dispozițiilor art. 29 alin. (5) C. proc. civ., petenta A.

Autoarea recursului a susținut că, raportat la obiectul cauzei și la taxele nedatorate la care a fost obligată, la dispozițiile legale ce i-au fost opuse, la drepturile sale și la căile de atac prevăzute de lege, pe care le-a exercitat, dar care i-au fost „răpite” de instanțe, respingerea ca inadmisibilă a cererii în discuție este netemeinică, „artificială” și contradictorie.

În privința art. 241 din Legea nr. 304/2004, recurenta consideră că formularea excepției se justifică, deoarece, în temeiul acestui text, i-a fost răpit dreptul la recursul prevăzut de art. 29 alin. (5) din Legea specială nr. 47/1992, pe care l-a exercitat împotriva încheierii din 25 iunie 2015, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în același dosar și care i-a fost respins, ca inadmisibil, de către completul de 5 judecători, printr-o încheiere dată în camera de consiliu, fără citarea părților.

Or, acea cale de atac specială viza, la rândul său, cererea de sesizare a instanței de contencios constituțional cu excepția de neconstituționalitate a unor texte din Legea nr. 146/1997, în temeiul cărora i-au fost impuse taxe nedatorate, într-o acțiune având ca obiect sancțiune cu amendă și daune pentru neexecutare hotărâre judecătorească irevocabilă de contencios administrativ, obiect exceptat prin lege de la plata taxelor de timbru .

Mai apreciază recurenta că, prin mențiunea „definitivă”, din al doilea text legal criticat, i s-a răpit dreptul de acces efectiv la examinarea excepțiilor de neconstituționalitate din perspectiva criticilor formulate în mod concret.

În concluzie, recurenta a arătat că, prin hotărârea atacată, s-au încălcat dispozițiile art. 21 și art. 1 alin. (3) din Constituție și ale art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului și a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, pe cale de consecință, admiterea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată, cu cheltuieli de judecată.

3. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând hotărârea atacată în raport cu actele dosarului, cu criticile formulate de recurentă, precum și cu reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în cele ce succed.

Fiind învestită de către recurentă cu solicitarea de sesizare a Curții Constituționale, pentru ca aceasta să se pronunțe asupra neconformității cu legea fundamentală a dispozițiilor art. 241 din Legea nr. 304/2004 și ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, secția de contencios administrativ și fiscal, a Înaltei Curți de Casație și Justiție a apreciat că nu sunt îndeplinite cerințele art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, pentru a da curs unui asemenea demers.

În mod just, instanța de recurs a reținut că, raportat la obiectul cauzei și la cel al recursului, nu este îndeplinită cerința existenței unei legături între soluționarea excepției de neconstituționalitate și soluționarea căii de atac deduse judecății.

Într-adevăr, prefigurarea unei soluții vizând neconstituționalitatea textelor legale criticate nu creează premisele aplicării directe a acestor norme de către secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție la speța dedusă judecății, dat fiind faptul că, potrivit dispozițiilor art. 241 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, text introdus prin Legea nr. 202/2010: „Completul de 5 judecători examinează admisibilitatea recursului în camera de consiliu, fără citarea părților. În cazul în care constată că cererea de recurs este formulată împotriva unei hotărâri care nu este supusă niciunei căi de atac, a unei încheieri care nu se atacă decât odată cu fondul, a unei hotărâri pronunțate în recurs sau în contestație în anulare, dispune, prin încheiere, respingerea cererii ca inadmisibilă”, iar, conform prevederilor art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată: „Decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie”.

Ceea ce avea de rezolvat Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca instanță de recurs, viza, însă, legalitatea și temeinicia măsurilor dispuse prin încheierea din 9 mai 2015, anterior rezumate, și ale soluției date cererii de revizuire, chestiuni asupra cărora normele legale menționate nu au aplicabilitate directă, întrucât excedează prevederilor legale pe care instanța inferioară și-a întemeiat soluția și nu influențează soluționarea recursului.

În acest context și în temeiul acestor considerente, secția de contencios administrativ și fiscal, a concluzionat în sensul lipsei legăturii dintre normele contestate și incidența lor în soluționarea cauzei.

Or, criticând această soluție, autoarea recursului nu demonstrează de ce este netemeinic și contradictoriu raționamentul instanței.

Argumentele pentru care recurenta susține că instanța a greșit atunci când a apreciat asupra relevanței excepției de neconstituționalitate, care impuneau, în opinia sa, ca normele criticate să aibă incidență în soluționarea pricinii, nu au relevanța atribuită, având în vedere că interesul procesual invocat viza rezolvarea unei alte excepții de neconstituționalitate, invocate anterior de către recurentă, soluționate printr-o altă încheiere, împotriva căreia a exercitat un alt recurs.

Aceste aserțiuni ale recurentei, prin care nu sunt combătute efectiv statuările instanței ce a pronunțat hotărârea atacată, nu pot fi reținute, având în vedere justețea argumentului care a constituit fundamentul soluției de nesesizare a Curții Constituționale.

Față de cele ce preced, instanța de recurs a făcut o corectă interpretare și aplicare a prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, atunci când a stabilit că nu poate fi primită cererea de sesizare a Curții Constituționale formulate de recurenta-revizuentă, nefiind îndeplinită condiția de admisibilitate, potrivit căreia, dispozițiile normative a căror constituționalitate se cere a fi cenzurată, să aibă legătură cu soluționarea cauzei.

De altfel, la acest moment, cel puțin în privința dispozițiilor art. 241 din Legea nr. 304/2004, introdus prin Legea nr. 202/2010, recurenta nici nu ar mai putea justifica un interes în menținerea cererii de sesizare a Curții Constituționale, dată fiind Decizia nr. 321 din 9 mai 2017, pronunțată de această autoritate.

În consecință, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva deciziei nr. 3870 din 3 decembrie 2015, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/1/2013.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 septembrie 2017.