Insurance liability: Recurs dismissed where prescription exception became res judicata due to failure to appeal interlocutory order.

Încheiere premergătoare. Cale de atac. Principiul disponibilității.

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Căi de atac.

Index alfabetic : încheiere premergătoare

- cale de atac

C. proc. civ. din 1865, art. 282 alin. 2

Potrivit art. 282 alin. 2 C. proc. civ. din 1865, „împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, în afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecăţii”. Fiind vorba de o încheiere prin care s-a soluţionat o chestiune litigioasă, partea nemulţumită de soluţia respectivă trebuie să formuleze calea de atac prevăzută de lege atât împotriva hotărârii prin care a fost soluţionat fondul cauzei, cât şi împotriva încheierii respective, în considerarea principiului disponibilităţii, aplicabil şi în materia căilor de atac.

Altfel spus, exercitarea căii de atac prevăzute de lege împotriva hotărârii pronunţate asupra fondului cauzei nu se consideră a fi făcută, în mod implicit, şi împotriva încheierilor premergătoare prin care au fost soluţionate diferite excepţii în cursul judecăţii.

În condiţiile în care partea nu a formulat apel împotriva unei încheieri interlocutorii prin care s-a soluţionat o excepţie procesuală, soluţia dată asupra acelei excepţii a intrat în puterea de lucru judecat, iar excepţia, chiar de ordine publică, nu poate fi reiterată direct în calea de atac a recursului, întrucat ar constitui un motiv de recurs invocat omisso medio.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 781 din 4 mai 2017

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a Civilă, la 03 februarie 2012, sub nr. x/3/2012, reclamantele A. S.A. prin mandatar S.C. B. S.A. şi S.C. B. S.A. au chemat în judecată pe pârâta S.C. C. S.A. solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună: obligarea pârâtei la plata sumei de 136.619 Euro reprezentând despăgubiri datorate în baza Contractului de asigurare complexă a transportatorilor de călători seria CF nr. x (XB nr. x conform Suplimentului de asigurare nr. x/07.04.2009) pentru bunul asigurat – autocar x, având seria de saşiu x şi număr de înmatriculare x; obligarea pârâtei la plata sumei de 133.000 Euro reprezentând despăgubiri ce însumează 7.000 Euro/lunar, aferente ratei de leasing achitate la zi pentru bunul avariat şi beneficiu nerealizat prin lipsirea subscrisei de folosinţa bunului în desfăşurarea activităţilor comerciale; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumei de 136.619 Euro până la data plăţii efective a despăgubirii şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 969, art. 998, art. 1073, art. 1084, art. 1088 C. civ. din 1864, art. 43 C. com., precum şi pe cele ale Legii nr. 136/1996.

Pârâta S.C. C. S.A. a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune iar, pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Prin încheierea din 25 iunie 2013, prima instanţă a respins, ca neîntemeiată, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, reţinând că reclamanta a luat cunoştinţă de refuzul asiguratorului la 11 august 2010, astfel încât termenul de prescripţie a început să curgă de la aceasta dată.

Prin cererea precizatoare depusă la dosarul cauzei, reclamanta a precizat în lei valoarea pretenţiilor, în sensul că solicită suma de 199.157,72 lei reprezentând cheltuielile cu reparaţiile şi serviciile de transport.

Prin aceeaşi cerere a solicitat şi obligarea pârâtei la plata sumei de 1.170.000 lei reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă, calculată potrivit ratei de leasing achitate şi profitului mediu nerealizat pe parcursul indisponibilizării bunului.

Prin sentinţa civilă nr. 5947 din 28 octombrie 2015, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a Civilă a admis, în parte, cererea formulată de reclamantele A. S.A. prin mandatar S.C. B. S.A. şi S.C. B. S.A., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. şi a obligat pârâta să plătească reclamantei A. S.A. suma de 196.037,72 lei, cu titlu de despăgubiri, din care 183.200 lei reprezentând contravaloarea reparaţiilor, iar suma de 12.837,72 lei reprezentând contravaloarea serviciilor de asistenţă rutieră şi transport, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestor sume, începând cu data de 11 august 2010 şi până la data plăţii efective a debitului principal; a respins celelalte pretenţii formulate de reclamante, ca neîntemeiate; a obligat pârâta să plătească reclamantelor suma de 17.402,26 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

În motivarea acestei sentinţe, s-a reţinut că între reclamanţii A. S.A. (proprietar) şi S.C. B. S.A. (utilizator), în calitate de asiguraţi, pe de o parte, şi pârâta C. S.A., în calitate de asigurător, pe de altă parte, a fost încheiat contractul de asigurare complexă a transportatorilor de marfă/călători nr. x/20 martie 2009, având ca obiect asigurarea a 5 vehicule, printre care şi autobuzul x având seria de saşiu x şi numărul de înmatriculare x.

În baza art. 1.1. din contractul de asigurare anterior menţionat părţile au convenit în mod expres ca asigurarea să intervină şi pentru caz de incendiu, iar potrivit art. 2.9. din acelaşi contract, perioada de asigurare a fost stabilită ca fiind 1 aprilie 2009 - 31 martie 2010.

S-a reţinut că în timpul desfăşurării activităţii comerciale de transport de persoane în trafic internaţional cu autobuzul, inclus în asigurare, la 5 ianuarie 2010, în timpul deplasării pe traseul Larisa - Elassona, autocarul a luat foc, fiind distrusă o jumătate din autobuz.

Împotriva sentinţei civile nr. 5947 din 28 octombrie 2015, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a Civilă, pârâta S.C. C. S.A. a declarat apel, înregistrat la 25 iulie 2016, prin care a solicitat admiterea apelului, cu consecinţa schimbării, în parte, a sentinţei apelate, în sensul de a se respinge, în tot, cererea introductivă, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 279A din 10 februarie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a Civilă a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta S.C. C. S.A., împotriva sentinței civile nr. 5947 din 28 octombrie 2015, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a Civilă, în contradictoriu cu intimatele A. S.A. prin mandatar S.C. B. S.A. și S.C. B. S.A.

În motivarea acestei decizii, s-a reţinut că doar pârâta a formulat apel, această parte fiind nemulțumită, în esență, de admiterea capătului de cerere privind obligarea sa la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea reparaţiilor și serviciilor de asistenţă rutieră şi transport.

Astfel, s-a constatat că, în baza art. 377 alin. 2 pct. 2 C. proc. civ. din 1865, soluția primei instanțe de respingere a capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosință a devenit irevocabilă, prin neapelare, intrând în autoritate de lucru judecat și neputând fi repusă în discuție în prezentul cadru procesual.

S-a stabilit că nu sunt fondate aserțiunile apelantei-pârâte prin care aceasta a reiterat excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei, întrucât prin încheierea din 25 iunie 2013, tribunalul a respins, ca neîntemeiată, această excepţie reținând, în motivare, că reclamanta a luat cunoștință de refuzul asigurătorului la 11 august 2010 și că termenul de prescripție a început să curgă de la această dată.

Or, în condiţiile în care pârâta S.C. C. S.A. nu a formulat apel împotriva acestei încheieri interlocutorii, chestiunea respectivă a fost tranşată în mod definitiv.

S-a reţinut că necesitatea precizării explicite a faptului că apelul are ca obiect și încheierea premergătoare din 25 iunie 2013 rezultă, fără dubiu, din aceea că, pe de o parte, prin Legea nr. 219/2005 a fost abrogat alin. 3 al art. 282 C. proc. civ. din 1865, care prevedea că „apelul împotriva hotărârii se socotește făcut și împotriva încheierilor premergătoare”, ceea ce înseamnă că legiuitorul a dorit să-l oblige pe apelant să identifice, dacă este cazul, și încheierile pe care le consideră nelegale pentru a nu exista nicio ambiguitate și, pe de altă parte, că potrivit art. 282 alin. 2 C. proc. civ. din 1865, „împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, în afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecăţii”.

Instanţa de apel a apreciat că nu este incident cazul de excludere invocat de către pârâtă pe tot parcursul judecății la prima instanță și reiterat prin apelul promovat în cauză, prevăzut de art. 3.1.1. din condițiile generale privind asigurarea pentru avarii și furt a vehiculelor de transport marfă/călători, anexă la contractul de asigurare complexă a transportatorilor de marfă/călători nr. x/ 20.03.2009, conform cu care „nu sunt cuprinse în asigurare și C. nu acordă despăgubiri pentru pagubele cauzate de întreținerea necorespunzătoare”.

S-a constatat că din concluziile raportului de expertiză, a rezultat imposibilitatea stabilirii, cu certitudine, a cauzei incendiului, iar motivul aspirării unui obiect incandescent în filtrul de aer al autocarului a rămas neelucidat, nefiind emisă ipoteza necurăţării sau neînlocuirii acestei componente.

Astfel, s-a reţinut că apelanta-pârâtă nu a administrat probe care să dovedească împrejurarea alegată, în sensul că incendiul a izbucnit din cauza faptului că filtrele de aer nu au fost curățate cu ocazia reviziei din 29 decembrie 2009, deşi potrivit art. 129 alin. 1 C. proc. civ. din 1865 și art. 1169 C. civ. din 1864, partea care face o afirmație este obligată să o probeze.

S-a observat că proba cu expertiză tehnică auto, cerută de apelanta-pârâtă la termenul din 24 iunie 2015, a fost respinsă de prima instanță prin încheierea pronunțată la acel termen, încheiere care nu a fost atacată cu apel și nu a fost solicitată ca probă în faza apelului, așa cum reiese din poziția procesuală exprimată de către reprezentantul convențional al apelantei-pârâte, conform mențiunilor făcute în practicaua deciziei pronunţate în apel.

Totodată, s-a reţinut că intimatele-reclamante au învestit instanţele de judecată cu o acţiune în răspundere contractuală și că singura apărare de fond formulată de apelanta-pârâtă prin întâmpinare și reiterată ca motiv de apel a fost aceea că evenimentul produs nu se înscrie în riscul asigurat, fiind cauzat de întreţinerea defectuoasă a filtrelor de aer, necurăţate corespunzător cu ocazia reviziei din 29 decembrie 2009.

Astfel, s-a apreciat că oricare ar fi culpa unităţii de service, în niciun caz, eventuala neîndeplinire sau îndeplinire necorespunzătoare a serviciilor de revizie nu poate fi inclusă în noţiunea de „întreţinere necorespunzătoare”, imputabilă asiguratului.

Această concluzie a rezultat din aceea că, întrucât intimata-reclamantă a efectuat la termen revizia obligatorie a autovehiculului implicat în incendiul din 05 ianuarie 2010, asiguratului nu i se poate opune situaţia întreţinerii necorespunzătoare, deoarece şi-a îndeplinit obligaţia asumată implicit prin contract.

De asemenea, s-a reţinut că prin contractul de asigurare complexă a transportatorilor de marfă/călători nr. x/20.03.2009, asiguratul nu și-a asumat și obligația de a verifica modalitatea de realizare a reviziei de către unitatea de service autorizată.

Totodată, instanţa de apel a constatat că intimatele-reclamante nu au și atribuţii de evaluare sau avizare a activităţii unităţii de service care a efectuat revizia obligatorie a autocarului x având seria de saşiu x şi numărul de înmatriculare x.

S-a apreciat că nici legea şi nici contractul încheiat între părți nu reglementează un caz de răspundere pentru altul (cu consecința suportării riscului asigurat) în privința asiguratului, în sensul că acesta trebuie să răspundă în ipoteza în care efectuarea operaţiunilor de service asupra motorului vehiculului asigurat ar fi fost realizată defectuos.

Pentru aceste motive, instanţa de apel a concluzionat în sensul că incendiul (cauza producerii prejudiciului) reprezintă un risc asigurat, iar, în cauză, nu se poate reţine cazul de excludere invocat de către apelanta-pârâtă.

Împotriva deciziei civile nr. 279A din 10 februarie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a Civilă, a formulat recurs pârâta S.C. C. S.A., invocând motivele de recurs prevăzute la art. 304 pct. 7, pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii recurate, în sensul admiterii apelului, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În susţinerea cererii de recurs, recurenta-pârâtă a arătat, în esenţă, că la 5 ianuarie 2010, s-a produs evenimentul asigurat, după 7 zile de la efectuarea reviziei, pe timp de iarnă, în filtre existând resturi de filtre uscate care au facilitat producerea incendiului.

S-a învederat că poliţa de asigurare încheiată între părţi nu acoperă şi acest tip de evenimente produs din culpa asiguratului, întrucât conform art. 3 din condiţiile generale ale contractului de asigurare „nu sunt cuprinse în asigurare şi C. nu acordă despăgubiri pentru: 3.1.1. pagubele cauzate vehiculului de întreţinerea necorespunzătoare sau de o utilizare improprie destinaţiei acestuia”.

Totodată, recurenta-pârâtă a arătat că acest caz de excludere a fost de la început cauza pentru care a refuzat plata despăgubirii solicitate, în condiţiile în care reclamanta nu a întreţinut în bune condiţii bunul asigurat, motiv pentru care acesteia din urmă îi incumbă toată responsabilitatea în situaţia apariţiei riscului asigurat.

Astfel, cazul de excludere prevăzut la art. 3 pct. 1.1. din condiţiile generale ale contractului de asigurare are deplină aplicabilitate, întrucât reclamanta nu a considerat necesar să se asigure că bunul respectiv a fost întreţinut sau reparat în mod corespunzător.

Totodată, recurenta-pârâtă a învederat că susţine în continuare motivul de recurs privind prescripţia extinctivă.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte a constatat că recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, se constată că, deşi au fost invocate motivele de recurs prevăzute la art. 304 pct. 7, pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ., criticile formulate prin cererea de recurs se încadrează în motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Cu privire la motivul de nelegalitate întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. care vizează cazul în care hotărârea atacată cu recurs nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, se reţine că în cuprinsul cererii de recurs nu au fost indicate, în concret, pretinsele motive contradictorii ori străine de natura pricinii din cuprinsul hotărâre recurate, neexistând nici măcar o afirmaţie a recurentei-pârâte în acest sens.

Totodată, se reţine că nu este incidentă nici ipoteza nemotivării hotărârii atacate cu recurs, întrucât aceasta cuprinde elementele obligatorii prevăzute de dispoziţiile art. 261 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ., respectiv motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei de apel, motivarea fiind clară şi concisă, instanţa de control judiciar motivându-şi hotărârea cu argumente pertinente atât în fapt, cât şi în drept.

Având în vedere că prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. au fost invocate doar formal, fără să fi fost dezvoltate critici care să poată fi încadrate în aceste dispoziţii legale, se apreciază că în prezenta cauză nu este incident acest motiv de recurs.

Cu privire la motivul de nelegalitate întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. care sancţionează schimbarea naturii sau a înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al unui act juridic, se constată că, prin criticile formulate, recurenta-pârâta nu a arătat, în concret, în ce constă interpretarea greşită a contractului de asigurare dedus judecaţii care să fi condus la schimbarea naturii sau a înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestui contract.

În condiţiile în care motivul prevăzut la art. 304 pct. 8 C. proc. civ. poate viza numai un act juridic în integralitatea sa, nu şi anumite clauze particulare din cuprinsul acestuia, rezultă că criticile care vizează pretinsa greşită interpretare a unor clauze din contractul de asigurare nu pot fi încadrate în acest motiv de nelegalitate.

Având în vedere că şi motivul prevăzut la art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat doar formal de către recurenta-pârâtă, se reţine că acest motiv de nelegalitate nu este incident în privinţa hotărârii pronunţate în apel.

Singura critică dezvoltată prin cererea de recurs care poate fi subsumată motivului de nelegalitate prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând a fi analizată în temeiul acestui text de lege, este cea prin care recurenta-pârâtă a arătat că poliţa de asigurare încheiată între părţi nu acoperă şi evenimentul produs din culpa asiguratului la 5 ianuarie 2010, întrucât conform clauzei de la art. 3 din condiţiile generale ale contractului de asigurare privind asigurarea pentru avarii şi furt a vehiculelor de transport mărfuri/călători, „nu sunt cuprinse în asigurare şi C. nu acordă despăgubiri pentru: 3.1.1. pagubele cauzate vehiculului de întreţinerea necorespunzătoare sau de o utilizare improprie destinaţiei acestuia”.

În legătură cu această critică se constată că, prin invocarea clauzei respective din contractul de asigurare, recurenta-pârâtă invocă implicit încălcarea de către instanţa de apel a art. 969 alin. 1 C. civ. din 1865 care consacră principiul forţei obligatorii a contractului, potrivit căruia „convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”.

Cu privire la clauza de la pct. 3.1.1 din condiţiile generale ale contractului de asigurare privind asigurarea pentru avarii şi furt a vehiculelor de transport mărfuri/călători, se reţine că pentru a se stabili incidenţa cazului de exonerare de la plata despăgubirii în favoarea societăţii de asigurare este necesar ca paguba cauzată vehiculului asigurat să fie determinată de întreţinerea necorespunzătoare sau de utilizarea improprie destinaţiei acestuia.

Având în vedere că, pe de o parte, ipotezele la care se referă clauza anterior menţionată vizează împrejurări de fapt, iar pe de altă parte, în etapa procesuală a recursului se analizează numai conformitatea hotărârii recurate cu dispoziţiile legale aplicabile prin raportare la motivele prevăzute la art. 304 C. proc. civ., rezultă că instanţa de recurs nu poate stabili o altă situaţie de fapt decât cea reţinută de instanţele de fond.

Astfel, susţinerea recurentei-pârâte în sensul că evenimentul asigurat s-a produs din culpa intimatei-reclamante S.C. B. S.A. care nu a întreţinut în bune condiţii bunul asigurat reprezintă, în realitate, o critică de netemeinicie, imposibil de cezurat în recurs, întrucât prin intermediul acesteia se încearcă schimbarea situaţiei de fapt în scopul de a se da eficienţă cauzei de exonerare a răspunderii instituite prin clauza de la pct. 3.1.1 din condiţiile generale ale contractului de asigurare privind asigurarea pentru avarii şi furt a vehiculelor de transport mărfuri/călători.

Or, faţă de caracterul de cale extraordinară de atac a recursului, în care se analizează strict motivele de nelegalitate prevăzute la art. 304 C. proc. civ., instanţa de recurs apreciază că nu este incidentă cauza de exonerare a răspunderii prevăzută la pct. 3.1.1 din condiţiile generale ale contractului de asigurare privind asigurarea pentru avarii şi furt a vehiculelor de transport mărfuri/călători, întrucât instanţele de fond au stabilit, în baza probelor administrate în cauză, că nu a existat o culpă a intimatei-reclamante în îndeplinirea obligaţiei de a întreţine în bune condiţii bunul asigurat.

Astfel, în condiţiile în care, pe de o parte, s-a stabilit că incendierea bunului asigurat s-a produs în perioada în care asigurarea era în vigoare, împrejurare de fapt de care este ţinută şi instanţa de recurs, iar, pe de altă parte, în cuprinsul art. 2.3. din condiţiile generale ale contractului de asigurare privind asigurarea pentru avarii şi furt a vehiculelor de transport mărfuri/călători este prevăzut şi acest risc printre riscurile asigurate, rezultă că, în mod corect, a reţinut instanţa de apel că sunt aplicabile dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările, în forma în vigoare la data încheierii contractului, potrivit cărora, „în asigurarea de bunuri, asigurătorul se obligă ca la producerea riscului asigurat să plătească asiguratului, beneficiarului desemnat al asigurării sau altor persoane o despăgubire”.

Având în vedere că instanţa de apel a aplicat în mod corect dispoziţiile legale incidente în prezenta cauză, critica subsumată motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va fi înlăturată, ca nefondată.

Cu privire la celelalte critici formulate prin cererea de recurs, se constată că acestea reprezintă, în realitate, critici de netemeinicie, motiv pentru care vor fi înlăturate, faţă de imposibilitatea examinării lor în prezentul cadru procesual.

Referitor la motivul de recurs privind prescripţia extinctivă, se constată că, prin încheierea din 25 iunie 2013, prima instanţă a respins excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune, cu motivarea că reclamanta a luat cunoștință de refuzul asigurătorului la 11 august 2010 și că termenul de prescripție a început să curgă de la această dată.

În condiţiile în care recurenta-pârâtă S.C. C. S.A. nu a formulat apel împotriva acestei încheieri interlocutorii, soluţia dată asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune a intrat în puterea lucrului judecat, întrucât potrivit art. 282 alin. 2 C. proc. civ. din 1865, „împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, în afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecăţii”.

Fiind vorba de o încheiere prin care s-a soluţionat o chestiune litigioasă, partea nemulţumită de soluţia respectivă trebuie să formuleze calea de atac prevăzută de lege atât împotriva hotărârii prin care a fost soluţionat fondul cauzei, cât şi împotriva încheierii respective, în considerarea principiului disponibilităţii, aplicabil şi în materia căilor de atac.

Altfel spus, exercitarea căii de atac prevăzute de lege împotriva hotărârii pronunţate asupra fondului cauzei nu se consideră a fi făcută, în mod implicit, şi împotriva încheierilor premergătoare prin care au fost soluţionate diferite excepţii în cursul judecăţii.

Prin urmare, critica din cererea de recurs privitoare la incidenţa în cauză a prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune va fi înlăturată.

Pentru toate aceste considerente, constatând că în cauză nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute la art. 304 pct. 7, pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ., în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. 1 teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. C. S.A., ca nefondat.