Transport contract: Exclusive contractual liability barring tort claims and validity of unilateral termination clause as simple potestative condition

A. Răspunderea civilă delictuală. Răspunderea civilă contractuală. Calificarea naturii juridice a răspunderii atrase B.Condiția pur potestativă. Condiţii şi efecte

Cuprins pe materii:Drept comercial. Contracte. Răspunderea

Index alfabetic: contract de transport

-răspunderea civilă delictuală

-răspunderea civilă contractuală

C. civ. din 1864, art.998-1003, art. 1081-1092, art.1010

A.Răspunderea civilă –delictuală sau contractuală- este determinată de încălcarea unei obligații. Atunci când obligațiile își au izvorul în contract, încălcarea lor se asociază cu neexecutarea sau executarea defectuoasă a contractului, iar răspunderea civilă este contractuală. Dacă obligația încălcată nu își are izvorul în contract se angajează răspunderea civilă delictuală. Dar, pentru ca încălcarea obligației să reprezinte temei al răspunderii civile delictuale se impune ca nesocotirea să privească o normă a dreptului obiectiv care trasează subiectului activ o anumită conduită.

Cele două forme de răspundere civilă sunt reglementate distinct în C. civ.: în art.998-1003 răspunderea delictuală, iar în art.1081-1092 răspunderea pentru neexecutarea obligațiilor contractuale prin obligarea debitorului la daune-interese. Prima reprezintă dreptul comun al răspunderii civile, iar a doua are caracter derogator, special. În consecinţă, ori de câte ori nu există premisa răspunderii contractuale se vor aplica regulile privitoare la răspunderea delictuală.

Cât privește problema opțiunii între acțiunile fundamentate pe cele două tipuri de răspundere, în practica judiciară s-a conturat regula că, în cazul în care între părți a existat un contract, din a cărui neexecutare au rezultat prejudicii, nu este posibil să se apeleze la răspunderea delictuală, cu excepția cazului în care neexecutarea reprezintă o infracțiune.

B. Condiția pur potestativă este aceea a cărei realizare depinde exclusiv de voința uneia dintre părți, astfel că obligația asumată sub condiție suspensivă pur potestativă din partea celui care se obligă este nulă (art.1010 C. civ.), condiţia potestativă simplă depinde atât de voința uneia din părți, cât și de un element exterior acesteia şi nu antrenează nulitatea obligaţiei.

Sectia a- II -a civila, Decizia nr. 1133 din 20 iunie 2017

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 19 decembrie 2011, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii SC B. SRL, C., D., E. în calitate de administratori ai SC B. SRL, SC F. SRL şi G. în calitate de administrator unic al SC F. SRL obligarea, în solidar, a pârâţilor la plata sumei totale de 22.238.926,59 lei, cu titlu de daune-interese compensatorii aferente perioadei 01.01.2010 – 15.04.2011 cauzate de neexecutarea corespunzătoare a contractului de transport nr. x/23.03.2007 şi daune-interese aferente perioadei 15.04.2011 – 22.-03.2013 cauzate de faptele ilicite ale pârâţilor în ceea ce priveşte denunţarea abuzivă şi ilegală a contractului de transport şi daune interese compensatorii ca urmare a intrării societăţii în procedura insolvenţei.

Prin sentinţa civilă nr. 2577 din 22 aprilie 2016 pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a Civilă, în dosarul nr.x/3/2011, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta SC A. SRL prin administrator judiciar H. SPRL, în contradictoriu cu pârâții SC B. SRL, C., D., E., G., SC F. SRL.

În motivarea sentinţei, cu ocazia expunerii situaţiei de fapt, tribunalul a reţinut că între pârâta F. SRL şi SC I. SRL, în calitate de transportator, s-a încheiat contractul de transport produse petroliere nr.x/23.03.2007.

La data de 29 septembrie 2008 s-a încheiat contractul de novaţie prin care SC I. SRL au cesionat către reclamanta SC A. SRL toate drepturile şi obligaţiile sale decurgând din contractul nr.x/2007, reclamanta devenind astfel transportatorul în raportul contractual cu F. SRL.

Reclamanta a susţinut în cererea de chemare în judecată că beneficiarul final al serviciilor de transport efectuate în baza contractului nr. x/2007 era, însă, pârâta SC B. SRL, în baza contractului de prestări-servicii nr.x/28.12.2006 încheiat între cele două pârâte, prin care F. SRL se obligase să efectueze transportul de produse petroliere în beneficiul SC B. SRL.

În plus, tribunalul a mai reţinut că, în speţă, contractul nr.x/2007 a fost modificat succesiv, prin mai multe acte adiţionale.

Astfel, prin actul adiţional din 3 septembrie 2007, părţile au stabilit încheierea contractului pe o perioadă de 6 ani, majorarea numărului de autovehicule cu 20 de cisterne noi, comandate de transportator conform specificaţiilor beneficiarului și obligarea beneficiarului de a asigura un rulaj minim al autovehiculelor puse la dispoziţie de transportator, iar la data de 2 februarie 2009, a intervenit un nou act adiţional prin care părţile au stabilit că, începând cu data de 2 februarie 2009 se elimină din contract obligaţia beneficiarului de a asigura un parcurs minim garantat de 7.000 km pentru fiecare cisternă, precum şi obligaţia de a achita transportatorului un procent de 25% din tariful contractual pentru diferenţa de kilometri neparcurşi până la această valoare minimă.

În ceea ce priveşte temeiul cererii, prima instanță a constatat că se invocă, în principal, angajarea răspunderii civile delictuale a tuturor pârâţilor (având ca temei art.998-999 C. civ. pentru pârâţii persoane juridice şi art.35 alin. ultim din Decretul nr.31/1954 pentru pârâţii persoane fizice), iar în subsidiar, răspunderea contractuală a pârâtei F. SRL, dar numai referitor la neexecutarea culpabilă a contractului până la momentul denunţării unilaterale a acestuia (având ca temei art.1073, art.1084, art.1086 C. civ.).

În acest context, prima instanţă a procedat la analiza cu prioritate a condiţiilor răspunderii civile delictuale raportat la fiecare pârât în parte.

Astfel, în ceea ce priveşte pârâta F. SRL, tribunalul a apreciat că acţiunea îndreptată împotriva acestei pârâte pe temei delictual este neîntemeiată, pretenţiile reclamantei faţă de această pârâtă fiind analizate în cadrul cererii subsidiare, unde s-a invocat răspunderea contractuală.

Referitor la pârâta B. SRL, instanţa de fond a reţinut că nu s-a dovedit una dintre condiţiile angajării răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită, iar în contextul în care pentru admiterea cererii trebuie îndeplinite cumulativ toate condiţiile, s-a apreciat că nedovedirea uneia dintre acestea, face inutilă cercetarea celorlalte condiţii, lucru care atrage respingerea cererii ca neîntemeiată.

În ceea ce priveşte pârâţii persoane fizice, tribunalul a reţinut că administratorii nu au acţionat ilicit, aceştia au pus în practică o decizie a acţionariatului societăţii, conform atribuţiilor care le reveneau.

Tribunalul a constatat cu privire la cererea subsecventă de angajare a răspunderii contractuale a pârâtei F.SRL, că s-a solicitat angajarea acesteia doar pentru prejudiciul cauzat anterior denunţării unilaterale a contractului, motiv pentru care, potrivit principiului disponibilităţii şi cu respectarea limitelor învestirii, instanţa a verificat faptele şi împrejurările săvârşite până la momentul denunţării.

În plus, s-a reţinut că reclamanta nu a invocat încălcarea unei obligaţii legale, extracontractuale, ci încălcarea dispoziţiilor art.18 alin.1 lit. c) care au fost folosite, din perspectiva reclamantei, de o manieră abuzivă de către pârâtă. S-a mai reţinut că reclamanta nu a învestit instanţa cu o cerere având temei contractual în legătură cu faptele ce ţin de denunţarea unilaterală a contractului, motiv pentru care s-a apreciat că o analiză a acestora, într-un astfel de context, ar reprezenta o încălcare a limitelor învestirii instanţei.

Împotriva sentinţei nr. 2577 din 22 aprilie 2016, reclamanta SC A. SRL prin lichidator judiciar J. IPURL a declarat apel, care a fost soluţionat prin decizia civilă nr. 356A din 17 februarie 2017 de către Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a Civilă, în sensul respingerii ca nefondat a apelului.

În motivarea deciziei, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că în apel este prohibită schimbarea cauzei cererii de chemare în judecată și formularea de cereri noi, astfel încât s-a apreciat că nu poate fi primită critica reclamantei referitoare la faptul că acțiunea s-a întemeiat pe răspunderea contractuală izvorâtă din contractul de transport nr. x/2007 în ceea ce o priveşte pe pârâta SC F. SRL, răspundere aferentă perioadei cât contractul s-a aflat în vigoare (29.09.2008-15.04.2011).

În consecinţă, s-a apreciat că nu poate fi modificată prin cererea de apel perioada pentru care se pretinde plata daunelor interese izvorâte din pretinsa neexecutare conformă a contractului de transport nr.x/23.03.2007.

De asemenea, Curtea a mai apreciat că în apel, reclamanta SC A. SRL nu poate extinde perioada pentru care a pretins angajarea răspunderii contractuale a intimatei-pârâte F. SRL și după data denunțării unilaterale a contractului de transport nr.x/23.03.2007.

Instanţa de apel a constatat că este nefondată critica reclamantei referitoare la faptul că prima instanţă, în mod eronat, ar fi refuzat să se pronunţe în legătură cu răspunderea delictuală a pârâtei SC F. SRL numai pentru faptul că exista încheiat un contract.

În acest sens, s-a reţinut că este corectă concluzia primei instanțe în sensul că toate chestiunile referitoare la derularea contractului, inclusiv încetarea acestuia, trebuie valorificate pe tărâm contractual, întrucât atunci când se invocă încălcarea unor obligaţii contractuale, în privința intimatei-pârâte F. SRL, persoana (pretins) păgubită nu are un drept de opţiune între cele două forme de răspundere, respectiv contractuală și delictuală.

În plus, s-a mai reţinut că de la principiul neadmiterii opțiunii între cele două acțiuni, cea mai importantă excepție este aceea că opțiunea este permisă în cazul în care neexecutarea contractului constituie, în același timp, și o infracțiune, prevăzută de legea penală.

Cu privire la temeiul juridic al acestei interpretări, instanţa de apel a apreciat că, deși laconică, motivarea sub acest aspect a primei instanțe permite decelarea raționamentului logico-juridic ce a stat la baza soluției adoptate, fiind astfel întrunite exigențele impuse de art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

Instanţa de apel a găsit nefondată şi critica reclamantei referitoare la respingerea de către prima instanţă a solicitării de angajare a răspunderii delictuale a intimatei-pârâte SC B. SRL.

Sub acest aspect, s-a reţinut că între intimata-pârâtă B. SRL şi apelanta-reclamantă nu există raporturi contractuale astfel încât s-a constatat că este posibil a se apela, în această situație, doar la răspunderea delictuală, pentru angajarea căreia trebuie dovedită îndeplinirea cumulativă a celor patru condiţii impuse de art. 998-999 C. civ., respectiv fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi culpa autorului faptei ilicite.

Din această perspectivă, Curtea a reţinut, în consens cu prima instanță, că apelanta-reclamantă nu a probat că intimata-pârâtă B. SRL a săvârșit o faptă ilicită.

În plus, s-a mai apreciat că dreptul la denunțare unilaterală este un drept potestativ, nesusceptibil de exercitare abuzivă, întrucât neavând limite interne, poate fi exercitat până la limitele externe, adică până la epuizarea prerogativelor care alcătuiesc substanța sa juridică. Totodată, s-a reţinut că acest drept de denunţare unilaterală este recunoscut, deopotrivă, atât reclamantei, cât și pârâtei F. SRL, conform art.18 alin.1 lit. c) din contractul de transport produse petroliere nr.x/23.03.2007.

În continuare, instanţa de apel a respins ca nefondată şi critica reclamantei vizând soluția primei instanţe de respingere a solicitării de angajare a răspunderii delictuale a intimaților-pârâți persoane fizice, cu motivarea că reclamanta nu a probat că aceştia au săvârșit vreo faptă ilicită, deși sarcina dovezii în acest sens îi revenea, conform art.1169 C. civ. și a art.129 alin.1 C. proc. civ. Mai mult decât atât, s-a reţinut că intimaţii-pârâţi au exercitat una dintre atribuţiile şi obligaţiile legale ale administratorului oricărei societăţi, nefiind vorba, în viziunea instanţei de apel, despre săvârșirea vreunei fapte ilicite.

Totodată, au fost găsite neîntemeiate şi criticile reclamantei referitoare la greșita neangajare de către prima instanţă a răspunderii civile contractuale a pârâtei SC F. SRL.

Astfel, în raport cu solicitarea reclamantei din cuprinsul cererii de chemare în judecată, instanţa de apel a reţinut că aceasta nu a învestit instanţa cu o cerere având temei contractual în legătură cu faptele ce ţin de denunţarea unilaterală, motiv pentru care s-a apreciat că o analiză a acestora ar reprezenta o încălcare a limitelor învestirii instanţei.

În continuare, Curtea de Apel Bucureşti a mai reţinut că reclamanta nu a probat că intimata-pârâtă F. SRL a săvârșit vreo faptă ilicită, deși sarcina dovezii în acest sens îi revenea.

În plus, s-a constatat că în perioada 01.01.2010 - 15.04.2011, F. SRL nu mai era obligată contractual să emită un anumit număr de comenzi sau să solicite un număr minim de kilometri parcurşi.

În consecință, având în vedere că reclamanta nu a probat nici ipoteza unei utilizări nerezonabile a flotei acesteia, nici o exercitare abuzivă a dreptului unilateral al intimatei-pârâte de a plasa comenzi de transport, instanţa de apel a apreciat că nu se poate susține cu temei săvârșirea vreunei fapte ilicite, respectiv a unei neexecutări corespunzătoare a obligațiilor contractuale asumate de intimata-pârâtă F. SRL, în perioada 01.01.2010-15.04.2011.

Curtea de Apel Bucureşti a mai reţinut că, în speţă, nu este posibilă o combinare, în cadrul unei acțiuni mixte, a regulilor aplicabile răspunderii delictuale cu cele aplicabile răspunderii contractuale, după cum nu este posibil nici să se apeleze, în subsidiar, în completare, la acțiunea delictuală, după ce a fost utilizată răspunderea contractuală.

În continuare, instanţa de apel a constatat că prevederile art. 421 alin. 1 C. com. au fost invocate de către reclamantă direct în apel, fiind astfel nesocotite dispozițiile art. 294 alin. 1 teza I C. proc. civ.

Mai mult decât atât, s-a apreciat că aceste dispoziţii legale nu au legătură cu petitul şi argumentele expuse în cererea de chemare în judecată.

Împotriva deciziei civile nr. 356A din 17 februarie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti , Secţia a VI-a Civilă, a declarat recurs reclamanta SC A. SRL prin lichidator judiciar J. IPURL, prin care a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, cu consecinţa admiterii apelului şi modificării sentinţei civile, în sensul admiterii cererii de chemare in judecata şi obligarea pârâţilor la plata sumelor rezultate din raportul de expertiză şi precizate prin concluziile scrise depuse în primă instanţă.

Recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 7 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că, în mod eronat, instanţa de apel a considerat că, în ceea ce o priveşte pe pârâta SC F. SRL nu poate exista răspundere civilă delictuală, întrucât între această pârâtă şi reclamantă există un contract de transport.

Sub acest aspect, reclamanta a arătat că doctrina de specialitate afirmă că pentru a se angaja răspunderea contractuală se cere să preexiste un contract valabil încheiat, iar răspunderea născută în legătură cu un contract care a fost desfiinţat pentru că era nul sau anulabil, este de asemenea o răspundere delictuală.

Recurenta a mai învederat că răspunderea contractuală intervine cu prioritate numai în situaţia în care răspunderea este determinată de neexecutarea clauzelor contractuale. Însă, în momentul în care există elemente extrinseci, care nu au legătură strictă cu executarea clauzelor contractuale, opinia reclamantei este în sensul că intervine răspunderea civila delictuală.

Recurenta susţine că nu se poate scoate dintr-o coparticipare delictuală unul dintre participanţi doar pentru simplul fapt ca acel participant avea încheiat un contract.

În continuare, reclamanta învederează că, în speţă, este vorba de incidenţa unui caracter ilicit, simulator, prin care au fost create premisele unei aparenţe de legalitate pentru a se găsi un motiv întemeiat pentru denunţarea unilaterala a contractului de prestări-servicii.

O altă critică dezvoltată de recurentă vizează încălcarea dispoziţiilor art. 1003 C. civ. Din această perspectivă, s-a susţinut că răspunderea solidară atrage cercetarea judiciară a tuturor celor indicaţi în cererea de chemare în judecată şi impune reconfigurarea materialului probator ca un tot unitar, şi nu în funcţie de fiecare pârât în parte.

În opinia reclamantei, faptele delictuale şi vinovăţia nu pot fi analizate în raport cu fiecare pârât, ci acestea trebuie stabilite în contextul coparticipării.

În consecinţă, sub acest aspect, recurenta-reclamantă susţine că trebuie stabilit dacă aceşti coparticipanţi au acţionat sau nu pentru crearea aparenţei unui motiv întemeiat, pe baza căruia sa fie denunţat unilateral contractul sau dacă a existat un motiv obiectiv, care să conducă la încetarea contractului de transport.

Recurenta-reclamantă a mai susţinut că instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiile art. 969 şi 970 C. proc. civ.

Din această perspectivă, s-a învederat că dreptul suveran de gestionare a afacerii poate avea numai implicaţii interne şi, în acest context, instanţa nu poate cenzura oportunitatea deciziilor sau hotărârilor.

În plus, s-a susţinut că mărirea profitului cocontractantului în temeiul dreptului suveran de gestionare a afacerii a condus nu numai la intrarea societăţii reclamante în faliment, ci şi la păgubirea creditorilor societăţii.

În opinia recurentei, contractul poate înceta dintr-un motiv întemeiat, care trebuie să fie însă obiectiv. În acest sens, s-a arătat că motivul invocat de pârâta B. SRL a fost optimizarea afacerii care are la bază un raport de evaluare întocmit de o renumită societate de specialitate, respectiv K., raport care însă nu se regăseşte la dosarul cauzei, fiind depus doar contractul încheiat cu această societate de specialitate, având ca obiect evaluarea societăţii. În acest context, recurenta a susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel a făcut trimitere la acest studiu de fezabilitate fără ca acesta să existe la dosar.

Recurenta-reclamantă subliniază că posibilitatea denunţării unilaterale a contractului, pentru motive întemeiate, reprezintă o condiţie rezolutorie şi, în acelaşi timp, potestativă simplă. Recurenta a învederat că este potestativă simplă acea condiţie a cărei realizare depinde de voinţa unei părţi şi de un fapt exterior sau de voinţa unei persoane nedeterminate. Însă, în opinia sa, optimizarea afacerii nu poate fi considerată un fapt exterior, ci tot voinţa părţii şi, în acest caz, condiţia este pur potestativă, adică o condiţie lovită de nulitate cu consecinţa declarării încetării contractului.

O altă critică invocată de recurenta-reclamantă vizează faptul că instanţa de apel ar fi încălcat principiul disponibilităţii părţilor, refuzând a lua în discuţie răspunderea contractuală, rezultând din denunţarea unilaterala a contractului.

Din această perspectivă, s-a susţinut că procedura concilierii a vizat toată durata anului 2010 şi până la 15 aprilie 2011 şi ulterior acestei date, iar în petitul acţiunii s-au solicitat daune atât pentru executarea necorespunzătoare a contractului, cât şi pentru denunţarea sa abuzivă, reclamanta neînţelegând să limiteze răspunderea contractuală a acestei pârâte.

Prin urmare, recurenta a susţinut că aceasta nu a fost o cerere nouă care să fie soluţionată pentru prima dată de instanţa de apel, fiind astfel aplicate în mod greşit dispoziţiile art. 294 C. proc. civ.

În continuare, reclamanta a susţinut că art. 421 alin. 1 C. com. este aplicabil şi în cazul încetării unui contract de transport cu executare succesivă, prin voinţa unilaterală a beneficiarului unui contract exclusivist, în care serviciile de transport ale reclamantei implicau toate vehiculele achiziţionate prin leasing, la solicitarea pârâtei.

Recurenta-reclamantă a susţinut că pârâta ar trebui să plătească despăgubiri chiar şi în situaţia în care s-ar constata că denunţarea unilaterală a contractului s-a făcut în mod legal, întrucât a fost o denunţare înainte de termen.

În consecinţă, opinia reclamantei este în sensul că invocarea acestui text de lege nu reprezintă o cerere nouă în sensul art.294 C. proc. civ., ci o critică nouă invocată în motivarea apelului în conformitate cu dispoziţiile art. 292 C. proc. civ.

Criticile de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 alin. 1 pct. 7 C. proc. civ. vizează faptul că tribunalul şi curtea de apel nu au indicat temeiul juridic care interzice opţiunea între cele doua forme de răspundere, respectiv contractuală şi delictuală.

Intimaţii-pârâţi E., G., D.,C. , precum şi intimatele-pârâte SC B. SRL şi SC F. SRL au depus la dosar întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii atacate, ca fiind legală şi temeinică.

Analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, constată că recursul declarat de reclamanta SC A. SRL prin lichidator judiciar J. IPURL este nefondat pentru următoarele considerente:

Între pârâta SC B. SRL și pârâta SC F. SRL s-a încheiat contractul de prestări servicii nr.x din 28 decembrie 2006 în baza căruia aceasta din urmă s-a obligat să efectueze transporturi de produse petroliere în beneficiul primeia.

La rândul său, SC F. SRL în calitate de beneficiar a încheiat cu SC I. SRL, în calitate de transportator, contractul de transport produse petroliere nr.x din 23 martie 2007, care a fost novat reclamantei SC A. SRL la data de 29 septembrie 2008, aceasta devenind transportatorul în raportul contractual cu SC F. SRL.

Contractul s-a modificat succesiv prin acte adiționale, iar prin cel din urmă, încheiat la data de 2 februarie 2009 au fost eliminate obligația beneficiarului de a asigura un parcurs minim garantat de 7000 km/cisternă/lună și cea de achitare în favoarea transportatorului a unei cote de 25% din tariful contractual pentru diferența de kilometri neparcurși.

Anterior expirării duratei contractuale, la data de 10 martie 2011, SC F. SRL o notifică pe reclamantă prin executor judecătoresc în legătură cu încetarea contractului, conform art.18 alin.1 litera c, pe motiv că, la rândul său a fost notificată de SC B. SRL despre încetarea contractului nr.x/2006. Potrivit art.18 alin.1 litera c, contractul încetează „prin denunțarea unilaterală, pentru motive întemeiate pentru partea care uzează de acest drept, cu condiția notificării în scris a acestui lucru cu 30 zile înainte de data la care se dorește încetarea contractului”.

Prin cererea de chemare în judecată și motivarea acesteia, reclamanta a solicitat, în principal, angajarea răspunderii civile delictuale a tuturor pârâților, iar în subsidiar, răspunderea contractuală a SC F. SRL, dar, numai referitor la neexecutarea culpabilă a contractului până la momentul denunțării unilaterale, pentru perioada 1.01.2010-15.04.2011.

Instanța de apel a reținut că față de pârâta SC F. SRL nu poate fi angajată răspunderea civilă delictuală întrucât între aceasta și reclamantă a existat un contract, iar acest aspect a fost criticat prin memoriul de recurs.

Se va reține cu privire la acest aspect că, răspunderea civilă –delictuală sau contractuală- este determinată de încălcarea unei obligații. Atunci când obligațiile își au izvorul în contract și încălcarea lor se asociază neexecutării sau executării defectuoase a contractului, iar răspunderea civilă este contractuală. Dacă obligația încălcată nu își are izvorul în contract se angajează răspunderea civilă delictuală. Dar, pentru ca încălcarea obligației să reprezinte temei al răspunderii civile delictuale se impune ca nesocotirea să privească o normă a dreptului obiectiv care trasează subiectului activ o anumită conduită. Or, în speță nu s-a relevat de către reclamantă care a fost norma legală încălcată.

Prin urmare, în mod legal s-a reținut că, în speță, toate chestiunile referitoare la derularea contractului dintre reclamantă și pârâta SC F. SRL, inclusiv încetarea acestuia, trebuie valorificate pe tărâm contractual.

Recurenta susține că fapta pârâtei SC F. SRL de denunțare a contractului a avut legătură cu elemente extriseci raportului contractual cu reclamanta și din acest motiv se impune atragerea răspunderii sale delictuale în forma coparticipării delictuale cu ceilalți pârâți, însă aceste elemente de fapt, privind o conivență frauduloasă, nu s-au demonstrat în cauză.

În ceea ce privește invocarea încălcării dispozițiilor art.1003 C. civ. se reține că și în cazul răspunderii solidare, analizarea condițiilor răspunderii civile se realizează pentru fiecare pârât în parte, chiar dacă ei au acționat concertat. Or, din acest punct de vedere, instanța de apel a stabilit, în cadrul cercetării judecătorești, printr-o analiză judicioasă, că în speță lipsește caracterul ilicit al faptelor pârâților. Între părți nu a existat o conivență frauduloasă, iar organizarea licitației pentru serviciile de transport a constituit o decizie internă, de afaceri a pârâtei SC B. SRL, luată de asociatul majoritar, pe baza unui studiu de fezabilitate, care nu a avut un caracter fictiv, totodată, societatea nefiind ținută de angajamentele încheiate de partenerul său de afaceri cu terțe persoane, potrivit principiului relativității efectelor actelor juridice.

Nici critica potrivit căreia clauza de denunțare unilaterală a contractului dintre reclamantă și pârâta SC F. SRL este pur potestativă nu are caracter fondat.

Condiția pur potestativă este aceea a cărei realizare depinde exclusiv de voința uneia dintre părți, astfel că obligația asumată sub condiție suspensivă pur potestativă din partea celui care se obligă este nulă (art.1010 C. civ.), pe când cea potestativă simplă, depinde atât de voința uneia din părți, cât și de un element exterior acesteia.

Încetarea raportului contractual dintre pârâtele SC B. SRL și SC F. SRL ca urmare a deciziei beneficiarului de optimizare a afacerii sale, cu repercursiuni asupra raportului contractual dintre reclamantă și SC F. SRL constituie, în mod evident, un element exterior și nu unul ce depinde de voința exclusivă a uneia dintre părți, astfel că nu este afectată valabilitatea contractului.

Cât privește criticile referitoare la limitele în care instanța de apel s-a pronunțat, nici acestea nu sunt fondate. Sub acest aspect, în mod corect au fost aplicate dispozițiile art.294 alin.1 teza I C. proc. civ., reținându-se că reclamanta nu poate extinde perioada pentru care a pretins angajarea răspunderii contractuale a pârâtei SC F. SRL după data denunțării unilaterale a contractului de transport. Instanțele de fond s-au pronunțat în limitele învestirii inițiale prin cererea de chemare în judecată, potrivit principiului disponibilității și cu respectarea art.129 alin.6 C. proc. civ.

Recurenta a mai susținut că era îndrituită la despăgubiri, chiar și în situația denunțării unilaterale legale a contractului de transport, conform art.421 alin.1 C. com., deoarece această denunțare a avut loc înainte de termen și că, sub acest aspect soluția instanței de apel este greșită, cererea nefiind una nouă.

Nici aceste critici nu vor putea fi primite, instanța de apel reținând corect că reclamanta a invocat aceste dispoziții legale pentru prima oară prin cererea de apel, cu încălcarea art.294 alin.1 teza I C. proc. civ.

Prin urmare, în considerarea celor mai sus expuse se va reține că niciuna dintre criticile de nelegalitate, întemeiate pe art.304 pct.9 C. proc. civ. nu au caracter fondat.

De asemenea, decizia din apel îndeplinește toate condițiile prevăzute de art.261 alin.1 C. proc. civ. și cuprinde argumentat considerentele pentru care, în speță, opțiunea dintre cele două forme ale răspunderii civile este prohibită.

Cele două forme de răspundere civilă sunt reglementate distinct în C. civ.: în art.998-1003 răspunderea delictuală, iar în art.1081-1092 răspunderea pentru neexecutarea obligațiilor contractuale prin obligarea debitorului la daune-interese. Prima reprezintă dreptul comun al răspunderii civile, iar a doua are caracter derogator, special. Astfel, ori de câte ori nu suntem în prezența răspunderii contractuale se vor aplica regulile privitoare la răspunderea delictuală.

Cât privește problema opțiunii între acțiunile fundamentate pe cele două tipuri de răspundere, în practica judiciară s-a conturat regula că, în cazul în care între părți a existat un contract, din a cărui neexecutare au rezultat prejudicii, nu este posibil să se apeleze la răspunderea delictuală, cu excepția în care neexecutarea reprezintă o infracțiune.

Aceste aspecte au fost evidențiate și analizate și de către instanța de apel, astfel că nici motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.7 C. proc. civ. nu este fondat.

În baza celor mai sus reținute, potrivit art.312 alin.1 C. proc. civ. a fost respins ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva deciziei civile nr.356A din 17 februarie 2017 a Curții de Apel București,Secția a VI-a civilă.