Judicial Stamp Duty Determinations: Exclusive Reexamination Remedy and Res Judicata Precluding Appeal

A.Determinarea cuantumului taxelor judiciare de timbru.Reexaminare.Puterea lucrului judecat. B.Legalitatea căilor de atac.Principiu constituţional.

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Judecata

Index alfabetic: taxă de timbru

-căi de atac

- legalitate

Legea nr. 146/1997, art. 18

C.proc.civ. din 1865 art. 377 alin. 2

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 6 para. 1

A. Potrivit art. 18 alin. (2) din Legea nr. 146/1997, cu modificările şi completările ulterioare, cererea de reexaminare care vizează "modul de stabilire a taxei judiciare de timbru" în întregul său, se soluţionează prin încheiere irevocabilă, ceea ce semnifică, în înţelesul art. 377 alin. 2 din C. proc. civ., că, împotriva unei astfel de încheieri nu se mai poate exercita vreo cale de atac de reformare, nici pe cale separată şi nici o dată cu fondul, iar aspectele dezlegate prin încheierea irevocabilă pronunţată în temeiul articolului anterior menţionat intră în puterea lucrului judecat, neputând fi repuse în discuţie de aceeaşi parte în căile de atac exercitate împotriva hotărârii pronunţate cu privire la fondul litigiului.

B.O astfel de interpretare nu este de natură să nesocotească principiul constituţional al legalităţii căilor de atac, ci dimpotrivă, dă expresie acestui principiu, valorificând intenţia clară a legiuitorului de a reglementa o procedură rapidă şi eficientă de soluţionare a incidentelor privind modul de stabilire a taxelor judiciare de timbru, prealabil soluţionării fondului litigiului.

Limitarea posibilităţii părţii în sarcina căreia s-a stabilit taxa judiciară de timbru de a contesta caracterul timbrabil al cererii de chemare în judecată exclusiv prin intermediul cererii de reexaminare nu încalcă dreptul de acces la justiţie şi dreptul la un proces echitabil. Această cale de atac permite părţii în sarcina căreia s-a impus obligaţia de timbrare să supună contestaţia sa unei instanţe imparţiale şi independente, care nu trebuie să funcţioneze neapărat la nivelul unei jurisdicţii superioare celei care a stabilit taxa de timbru contestată, având în vedere că art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu garantează dreptul la dublul grad de jurisdicţie.

Secţia a II-a, Decizia nr. 367 din 2 martie 2017

Notă : Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru a fost abrogată de Ordonanţa de urgenţă nr. 80/2013 la data de 29 iunie 2013

Prin cererea arbitrală înregistrată în data de 19.11.2010 la Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, reclamanta SC A. SA a chemat în judecată pârâta Agenţia Domeniilor Statului solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 3.487.128 lei reprezentând profit nerealizat, a sumei de 400.000 lei reprezentând diferenţă de despăgubiri şi a sumei de 300.000 lei reprezentând contravaloarea a 4 puţuri de apă, reţea de alimentare cu apă şi reţea electrică, aflate pe terenurile concesionate şi retrocedate, cu cheltuieli de arbitrare.

Prin sentinţa arbitrală nr.156 pronunţată la 30.06.2011 în dosarul nr.x/2010 Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României a admis cererea reclamantei şi a obligat pârâta la plata sumei de 8.633.777 lei cu titlu de daune, şi a sumei de 301.539 lei cheltuieli de arbitrare.

Împotriva acestei sentinţe arbitrale, pârâta Agenţia Domeniilor Statului a formulat acţiune în anulare.

Prin sentinţa civilă nr.150 pronunţată la 03.11.2011 în dosarul nr.x/2/2011 Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a Civilă a respins acţiunea în anulare, ca nefondată.

Împotriva acestei sentinţe civile Agenţia Domeniilor Statului a formulat recurs. Prin decizia nr.2991 pronunţată la 01.06.2012 în dosarul nr.x/2/2011 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a Civilă a admis recursul, a casat sentinţa atacată, a admis acţiunea în anulare, a anulat sentinţa arbitrală nr.156/30.06.2011 şi a trimis cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Bucureşti. Cererea de revizuire şi contestaţia în anulare formulate împotriva acestei decizii au fost respinse.

În continuare, prin sentinţa civilă nr.6431 pronunţată la 01.11.2013 în dosarul nr.x/3/2012, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a Civilă a admis excepţia de netimbrare şi a anulat cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, ca netimbrată.

În motivarea acestei hotărâri, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele aspecte:

Potrivit art.20 alin.1 şi 2 din Legea nr.146/1997 privind taxele judiciare de timbru, taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, iar dacă taxa nu a fost plătită în cuantumul legal în momentul înregistrării acţiunii sau cererii, instanţa va pune în vedere petentului să achite suma datorată până la primul termen de judecată. Neîndeplinirea obligaţiei de plată până la termenul stabilit se sancţionează cu anularea acţiunii sau a cererii.

În acelaşi sens este şi prevederea art.36 alin.2 din Norme, potrivit căreia dacă acţiunile sau cererile nu cuprind datele sau documentaţia necesară caracterizării actului sau calculării taxelor sau dacă nu s-au anexat dovezile din care să rezulte plata acestora, instanţele judecătoreşti stabilesc termenul de judecată şi comunică părţilor, o dată cu citarea, şi obligaţiile în legătură cu taxa judiciară de timbru ce trebuie îndeplinite până la termenul de judecată, sub sancţiunea anulării cererii sau acţiunii.

Reclamanta a fost citată cu menţiunea de a achita: taxa de timbru în cuantum de 86448,77 lei şi timbru judiciar de 5 lei, sub sancţiunea anulării cererii, astfel cum rezultă din dovezile de îndeplinire a procedurii de citare aflată la fila 5 din dosar, însă, la termenul acordat în acest sens nu s-a conformat dispoziţiei instanţei.

Împotriva acestei sentinţe civile reclamanta a formulat apel.

Prin decizia civilă nr.678 pronunţată la 29.09.2014 în dosarul nr.x/3/2012, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a Civilă a admis apelul, în contradictoriu cu intimatele Agenţia Domeniilor Statului, Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit şi Administraţia Fondului Pentru Mediu, a anulat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti.

Împotriva acestei decizii civile Agenţia Domeniilor Statului a formulat recurs. Prin decizia nr.947 pronunţată la 26.03.2015 în dosarul nr.x/3/2012 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a Civilă a admis recursul, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a Civilă, prin decizia civilă nr.1151 A, pronunţată la data de 03 septembrie 2015, în dosarul nr.x/3/2012*, a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins apelul formulat de apelanta S.C. A. SRL împotriva sentinţei civile nr. 6431 din 1.11.2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti Secţia a VI a Civilă, în dosarul nr.x/3/2012, în contradictoriu cu intimatele Agenţia Domeniilor Statului Bucureşti, Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit Bucureşti şi Administraţia Fondului pentru Mediu Bucureşti, ca inadmisibil.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, următoarele motive:

La rejudecarea apelului instanţa, în raport de considerentele deciziei de casare menţionată, a invocat excepţia inadmisibilităţii apelului, cu privire la care, analizând actele dosarului, a reţinut următoarele:

În urma înregistrării cauzei la Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a Civilă, în raport cu dispoziţiile deciziei nr.2991/01.06.2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a Civilă, potrivit rezoluţiei de primire instanţa a stabilit pentru reclamantă obligaţia de plată a unei taxe judiciare de timbru în sumă de 86.448,77 lei şi a timbrului judiciar în valoare de 5 lei pentru judecata cererii.

În raport cu aceasta, reclamanta avea de urmat calea prevăzută de Legea nr.146/1997 privind taxele judiciare de timbru, fie calea prevăzută de OUG nr.51/2008 pentru acordarea de ajutor public judiciar. Reclamanta nu a înţeles să formuleze o cerere de reexaminare împotriva modului de stabilire a cuantumului taxei judiciare de timbru potrivit art.18 alin.2 din Legea nr.146/1997, ci a ales să formuleze cerere de ajutor public judiciar, dar această cerere i-a fost respinsă, prin încheierea de la 01.03.2013, fiindu-i respinsă şi cererea de reexaminare formulată împotriva acestei încheieri, prin Încheierea din Camera de Consiliu de la 19.04.2013 care, fiind irevocabilă, implică inadmisibilitatea atacării ei sau a sentinţei civile nr.6431/01.11.2013 pe calea apelului, în privinţa aspectului timbrajului.

Calea de atac a apelului, a reţinut instanţa de prim control judiciar, în privinţa aspectului timbrajului este inadmisibilă şi în raport cu faptul că reclamanta nu a înţeles să formuleze cerere de reexaminare cu privire la modul de stabilire a cuantumului taxei judiciare de timbru, în temeiul Legii nr.146/1997.

Sub acest aspect, s-a reţinut, potrivit art.18 alin.2 şi următoarele din legea menţionată,că singura cale de atac împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru este cererea de reexaminare, iar nu apelul, ţinând seama de principiul legal al unicităţii căii de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti, în acest sens fiind şi practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Prin urmare, faţă de considerentele reţinute, Curtea, apreciind că excepţia inadmisibilităţii apelului este întemeiată, a admis-o şi, în consecinţă, a respins apelul, ca inadmisibil.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen, reclamanta S.C. A. S.R.L., solicitând admiterea recursului şi, totodată, modificarea hotărârii recurate, în sensul respingerii excepţiei inadmisibilităţii şi, pe cale de consecinţă, trimiterea cauzei în vederea soluţionării apelului său Curţii de Apel Bucureşti; totodată, în temeiul dispoziţiilor art. 274 din C. proc. civ., a solicitat obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată generate de prezenta cauză.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct.9 al art.304 C. proc. civ., recurenta- reclamantă S.C. A. S.R.L. a criticat hotărârea recurată ca fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art.18 alin.2 din Legea nr.146/1997, invocând, în esenţă, următoarele motive:

Prin apelul formulat, a învederat instanţei de apel faptul că, judecătorul fondului în mod greşit a dispus anularea cererii introductive ca netimbrată, raportat la faptul că, în realitate, taxa judiciară de timbru datorată de reclamantă a fost achitată odată cu formularea acţiunii arbitrale.

Or, în atare condiţii, recurenta- reclamantă solicită instanţei de control judiciar să constate că, în primul ciclu procesual, Curtea de Apel Bucureşti în mod corect a reţinut faptul că prin obligarea sa la plata unei noi taxe judiciare de timbru se încalcă dreptul fundamental la un proces echitabil, apreciind în mod just faptul că această taxă, odată plătită, este suficientă pentru soluţionarea pe fond a cauzei.

Faţă de cele anterior menţionate, solicită instanţei de control judiciar să observe că, instanţa de apel, interpretând şi aplicând în mod eronat dispoziţiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 146/1997, a admis excepţia inadmisibilităţii apelului formulat de reclamantă, considerând în esenţă faptul că, referitor la timbraj, singura cale de atac este reprezentată de cererea de reexaminare.

Însă, mai arată recurenta- reclamantă, ce nu a observat instanţa de apel în soluţionarea acestei excepţii este faptul că, aceasta, în realitate, a contestat necesitatea achitării celei de-a doua taxe judiciare de timbru, arătând că, prin impunerea de două ori pentru soluţionarea aceleiaşi cauze a unei taxe judiciare de timbru, ce nici pe departe nu poate fi considerată ca fiind accesibilă, se încalcă liberul acces la justiţie, expunând, totodată, şi faptul că dispoziţiile art. 18 din actul normativ anterior menţionat privesc în mod strict numai posibilitatea reclamantului de a formula anumite critici privind modalitatea de stabilire a taxei, iar nu privind legalitatea impunerii obligaţiei de a plăti o nouă taxă.

Cu alte cuvinte, dispoziţiile art. 18 anterior evocate, prevăd posibilitatea reclamantului de a formula critici numai cu privire la cuantumul taxei judiciare de timbru şi modalitatea în care acest cuantum a fost stabilit, şi nicidecum cu privire la legalitatea impunerii unei noi obligaţii, constând în achitarea unei a doua taxe judiciare de timbru pentru soluţionarea aceleiaşi acţiuni în pretenţii.

De altfel, a susţinut recurenta-reclamantă, ar fi absurd a se considera faptul că, în cadrul unei proceduri necontencioase, cum este cea prevăzută de dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 146/1997, s-ar putea analiza legalitatea impunerii unei alte taxe judiciare de timbru, în condiţiile în care deja aceasta a fost achitată în faţa tribunalului arbitral, având în vedere în acest sens şi jurisprudenţa europeană ce în mod vădit şi notoriu interzice limitarea accesului liber la justiţie prin impunerea achitării anterioare a unor sume de bani, cu încălcarea limitelor proporţionalităţii.

Şi din această perspectivă, susţine recurenta- reclamantă, trebuie observat faptul că, deşi este în mod unanim acceptat că dreptul de acces la justiţie nu poate fi un drept absolut, ci unul care poate implica limitări, accesul la instanţa de judecată putând fi condiţionat de plata unei taxe de timbru necesară pentru acoperirea cheltuielilor de judecată, totuşi aceste taxe trebuie să prezinte un caracter rezonabil şi proporţional cu scopul urmărit.

Or, din această perspectivă, se arată, trebuie constatat că, în cauza de faţă, este pe deplin aplicabil principiului înlăturării oricărui element ce ar constitui îngrădirea liberului acces la justiţie, principiu ce prevalează şi ghidează modalitatea de interpretare şi aplicare a legislaţiei naţionale, oricare ar fi natura acesteia, inclusiv cea privind regimul juridic al taxelor judiciare de timbru.

În temeiul art. 11 alin.(1) şi (2), coroborat cu art. 20 din Constituţia României, republicată, legea fundamentală obligă la aplicarea şi interpretarea legilor interne prin raportare directă la tratatele internaţionale în materia drepturilor omului, printre care şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În baza acestei norme constituţionale, astfel de tratate trebuie aplicate cu prioritate faţă de normele interne. În plus, în ceea ce priveşte Convenţia, nu numai dispoziţiile acesteia sunt obligatorii în virtutea art. 11 alin. (1) şi (2), coroborat cu art. 20 din Constituţie, dar şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului ("C.E.D.O."), care reprezintă interpretarea oficială a Convenţiei, cum se prevede în art. 32 parag.(1), coroborat cu art. 19 şi art. 46 parag.(1) din Convenţie.

Art. 20 din Constituţie obligă toate autorităţile naţionale, în special instanţele de judecată, să aplice şi să interpreteze orice normă juridică de drept intern prin raportare la Convenţie. Mai mult decât atât, dispoziţiile Convenţiei trebuie aplicate cu prioritate faţă de orice altă normă juridică internă. În caz de incompatibilitate între norma internă şi Convenţie, judecătorul naţional este obligat să judece contra legem, înlăturând textul de lege care vine în contradicţie cu Convenţia şi să aplice cu prioritate dispoziţiile Convenţiei şi jurisprudenţa CEDO.

Prin urmare, recurenta-reclamantă solicită instanţei de control judiciar să constate că dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 146/1997 nu împiedică formularea căii de atac împotriva unei hotărâri de respingere a acţiunii introductive ca urmare a netimbrării acesteia, ci împiedică doar formularea acestei căi de atac împotriva modalităţii de stabilire a acestei taxe judiciare.

Or, în prezenta cauză, a arătat recurenta, suntem evident în prima dintre ipotezele menţionate, calea de atac a apelului vizând faptul că această taxă judiciară a fost achitată în faţa tribunalului arbitral, obligarea sa la a o achita şi a doua oară fiind excesivă, dincolo de limitele proporţionalităţii astfel cum acestea au fost stabilite şi interpretate prin jurisprudenţa Curţii Europene.

În condiţiile date, în mod evident, consideră recurenta- reclamantă, nu se poate susţine inadmisibilitatea căii de atac formulate ca urmare a vreunei pretinse încălcări a principiului unicităţii căii de atac, având în vedere faptul că exercitarea căii de atac s-a realizat tocmai având în vedere caracterul devolutiv al apelului, solicitându-se constatarea faptului că, odată achitată această taxă judiciară de timbru, chiar şi în faţa tribunalului arbitral, se poate proceda în continuare la soluţionarea pe fond a cauzei.

Legal citate, intimatele-pârâte Agenţia Domeniilor Statului Bucureşti, Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit Bucureşti şi Administraţia Fondului pentru Mediu Bucureşti nu au formulat întâmpinare în recurs.

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate şi a temeiului de drept indicat, Înalta Curte constată că acesta este nefondat şi a fost respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Prin recursul promovat, recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. îşi subsumează criticile formulate prevederilor art.304 pct.9 C. proc. civ., întregul său demers judiciar grevându-se pe aspecte referitoare la necesitatea achitării celei de-a doua taxe judiciare de timbru, pe prevederile art.18 alin.2 din Legea nr.146/1997, taxa nefiind datorată, susţine recurenta, dispoziţii care privesc în mod strict numai posibilitatea reclamantei de a formula anumite critici privind modalitatea de stabilire a taxei, iar nu privind legalitatea impunerii obligaţiei de a plăti o nouă taxă, recurenta invocând, totodată, şi interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art.18 alin.2 din Legea nr.146/1997, ori a art.11 alin.1 şi 2, coroborat cu art.20 şi art.21 alin.1 şi 2 din Constituţia României.

Asemenea critici nu pot fi primite, fiind nefondate.

Potrivit art.18 alin.1 din Legea nr.146/1997 privind taxele judiciare de timbru, astfel cum aceasta a fost modificată și completată prin Legea nr.195/2004, determinarea cuantumului taxelor judiciare de timbru se face de către instanța de judecată, alineatul 2 al aceluiași articol 18 prevăzând, imperativ, că, împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru se poate face doar cerere de reexaminare, la aceeași instanță, în termen de 3 zile de la data la care s-a stabilit taxa judiciară de timbru sau de la data comunicării sumei datorate, această cerere de reexaminare urmând să se soluționeze în conformitate cu prevederile art.18 alin.3 și 4 din aceeași lege, respectiv, de un complet din cadrul aceleiași instanțe, în camera de consiliu, fără citarea părților, prin încheiere irevocabilă.

Prin urmare, împotriva dispoziției unei instanțe de judecată, prin care s-a stabilit obligarea unei părți de a plăti o anumită taxă judiciară de timbru, singura cale legală de atac este aceea a reexaminării, în condițiile și în termenul prevăzute de art.18 din Legea nr.146/1997, modificată prin Legea nr.195/2004.

Se reţine, astfel, că în mod legal şi corect instanţa de apel a apreciat că modul de stabilire a taxei judiciare de timbru datorată în cauză de reclamanta S.C. A. S.R.L.- recurentă- reclamantă, s.n.- nu mai poate fi discutat direct în apel, câtă vreme partea nu a înţeles să formuleze o cerere de reexaminare împotriva modului de stabilire a cuantumului taxei judiciare de timbru potrivit art.18 alin.2 din Legea nr.146/1997.

Şi aceasta, faţă de dispoziţiile art.18 alin.2, 3 şi 4 din Legea nr.146/1997 care prevăd o procedură specială, de reexaminare, de care în speţă recurenta nu a uzat, taxa astfel stabilită rămânând definitivă („Împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru se poate face cerere de reexaminare, la aceeaşi instanţă, în termen de 3 zile de la data la care s-a stabilit taxa sau de la data comunicării sumei datorate- art.18 alin.2).

Dezlegările instanței cu privire la determinarea cuantumului taxei judiciare de timbru datorate au intrat în puterea lucrului judecat, împrejurare față de care ele nu mai pot forma obiectul examenului de legalitate în calea de atac de control judiciar a apelului.

Aşa fiind, raţionamentul pe care instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia de respingere, ca inadmisibil, a apelului formulat de apelanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei de fond, prin care s-a anulat cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, ca netimbrată, este conform cu legea, hotărârea recurată fiind legală şi corectă, şi se constată că instanţa de apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare a legii, în raport de situaţia de fapt temeinic stabilită.

Dezlegările instanţei cu privire la obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru, chiar şi a doua oară, cum susţine recurenta-reclamantă, au intrat în puterea lucrului judecat, împrejurare faţă de care ele nu mai puteau forma obiectul examenului de legalitate în calea de atac ordinară a apelului, deoarece, dacă s-ar admite contrariul, ar însemna să nu se recunoască şi să se încalce dispoziţiile art.18 alin.2 ori ale art.21 alin.1 din Legea nr.146/1997, ceea ce este inadmisibil.

În atari condiţii, corect şi legal Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că, sentinţa instanţei de fond nu era susceptibilă de a face obiectul unui apel, astfel că, sub acest aspect, în mod corect s-a reţinut inadmisibilitatea căii ordinare de atac promovate de reclamanta-recurentă, căci, altfel, se încalcă principiul legalităţii căii de atac, ceea ce este inadmisibil, exerciţiul căilor de atac fiind pus la dispoziţia părţilor, în limitele şi condiţiile legii.

Mai mult, prin decizia nr.7 din 8 decembrie 2014, pronunţată de Completul competent să judece Recursul în interesul legii al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat că, „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art.18 din Legea nr.146/1997, cu modificările şi completările ulterioare, partea în sarcina căreia s-a stabilit obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru poate formula critici care să vizeze caracterul timbrabil al cererii de chemare în judecată exclusiv în cadrul cererii de reexaminare, neputând supune astfel de critici controlului judiciar prin intermediul apelului sau recursului”.

Aşa cum rezultă în mod explicit din conţinutul deciziei, calea de atac prevăzută de art.18 alin.3 şi 4 din Legea nr. 146/1997 nu vizează doar modul de calcul al taxei judiciare de timbru, cum în mod greşit susţine recurenta- reclamantă, ci însăşi existenţa sau nu a obligaţiei de plată.

Astfel, aşa cum s-a reţinut şi în cuprinsul acestei decizii:

Potrivit art. 18 alin. (2) din Legea nr. 146/1997, cu modificările şi completările ulterioare, cererea de reexaminare, care vizează "modul de stabilire a taxei judiciare de timbru" în întregul său, se soluţionează prin încheiere irevocabilă, ceea ce semnifică, în înţelesul art. 377 alin. 2 din C. proc. civ., că, împotriva unei astfel de încheieri, nu se mai poate exercita vreo cale de atac de reformare, nici pe cale separată şi nici odată cu fondul, iar aspectele dezlegate prin încheierea irevocabilă pronunţată în temeiul articolului anterior menţionat intră în puterea lucrului judecat, neputând fi repuse în discuţie de aceeaşi parte în căile de atac exercitate împotriva hotărârii pronunţate cu privire la fondul litigiului.

O astfel de interpretare nu este de natură să nesocotească principiul constituţional al legalităţii căilor de atac, ci dimpotrivă, dă expresie acestui principiu, valorificând intenţia clară a legiuitorului de a reglementa o procedură rapidă şi eficientă de soluţionare a incidentelor privind modul de stabilire a taxelor judiciare de timbru, prealabil soluţionării fondului litigiului.

Limitarea posibilităţii părţii în sarcina căreia s-a stabilit taxa judiciară de timbru de a contesta caracterul timbrabil al cererii de chemare în judecată exclusiv prin intermediul cererii de reexaminare nu încalcă dreptul de acces la justiţie şi dreptul la un proces echitabil. Această cale de atac permite părţii în sarcina căreia s-a impus obligaţia de timbrare să supună contestaţia sa unei instanţe imparţiale şi independente, care nu trebuie să funcţioneze neapărat la nivelul unei jurisdicţii superioare celei care a stabilit taxa de timbru contestată, având în vedere că art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu garantează dreptul la un dublu grad de jurisdicţie.

Este adevărat că în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a cristalizat principiul potrivit căruia, în situaţia în care dreptul de a ataca o hotărâre judecătorească pe calea apelului sau a recursului este prevăzut în legislaţia unui stat parte la Convenţie, instanţa învestită cu aceste căi de atac este chemată să soluţioneze cauza respectând toate condiţiile instituite de art. 6 paragraful 1 (Cauza Delcourt contra Belgiei, 17 ianuarie 1970). Această ipoteză nu este aplicabilă însă în materia contestării modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, domeniu în care legislaţia naţională prevede exclusiv calea de atac a reexaminării.

De altfel, problema pretinsei contrarietăţi a prevederilor art. 18 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, cu modificările şi completările ulterioare, în raport cu principiul accesului liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, consacrate de art. 21 din Constituţie, a fost deja examinată de Curtea Constituţională, care a statuat în mod consecvent, prin numeroase decizii, că aceste prevederi legale nu sunt afectate de viciul neconstituţionalităţii.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte mai reţine că, în sistemul nostru de drept mijloacele procesuale de atac a hotărârilor judecătoreşti, exercitarea acestora şi efectele căilor de atac sunt guvernate de principiul legalităţii căilor de atac, regulă cu valoare de principiu constituţional, care semnifică instituirea prin lege a căilor de atac şi exercitarea lor în condiţiile legii, potrivit cu natura şi scopul lor şi într-o anumită ordine.

Legalitatea căilor de atac este un principiu a cărui respectare este impusă şi de exigenţele art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, concretizând una dintre garanţiile unui proces echitabil.

Este de necontestat că recunoaşterea unei căii de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac, precum şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii.

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv, a Curţii Constituţionale, prin instituirea de către legiuitor a unor prevederi cu privire la caracterul definitiv al hotărârilor judecătoreşti nu se încalcă dreptul la acces liber la justiţie, aşa cum acesta este prevăzut de dispoziţiile art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi nici nu se creează vreo discriminare în sensul celor reţinute de art.16 din Constituţia României.

Față de acestea, corect reținându-se că, pe calea apelului, nu mai poate fi criticat cuantumul taxei de timbru ori obligaţia stabilită în sarcina părţii de plată a taxei judiciare de timbru, deoarece, dacă s-ar admite contrariul, ar însemna să nu se recunoască și să se încalce dispozițiile art.18 din Legea nr.146/1997, având în vedere că inadmisibilitățile se situează în categoria excepțiilor peremptorii, de fond, Înalta Curte constată că legal Curtea de Apel a admis excepţia inadmisibilităţii invocată din oficiu, cu consecinţa respingerii apelului dedus judecății, ca inadmisibil.

De altfel, este vorba de o chestiune de drept dezlegată de instanţa de recurs prin decizia nr.947 din 26.03.2015, pronunţată în dosarul nr.x/3/2012, şi care este obligatorie conform art.315 C.proc.civ. pentru instanţa de apel, şi care se impune a fi respectată chiar şi de către instanţa de faţă.

Nefiind vorba, așadar, de vreo interpretare sau aplicare greșită a legii de către instanța de apel, Înalta Curte a constatat că recursul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. este nefondat, şi, în temeiul dispoziţiilor art.312 alin.1 teza a II-a Cod procedură civilă a fost respins.