Arbitral award annulment action remanded after court misapplied procedural code based on 2015 ad hoc arbitration.

Hotărârea arbitrală. Acţiunea în anulare hotărâre arbitrală.Cale de atac specială.

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Arbitrajul

Index alfabetic: acţiune în anulare

-hotărâre arbitrală

NCPC, art. 27

Legea nr. 76/2012, art. 3

C. proc. civ. din 1865

Hotărârea arbitrală este un act jurisdicţional prin care tribunalul arbitral se dezînvesteşte de soluţionarea litigiului concret ce i-a fost dedus spre judecată.

Regula de drept intertemporal prevăzută de art. 27 din noul Cod de procedură civilă dispune că „hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul”.

Prin „cale de atac” în sensul art. 27 C. proc. civ. se înţelege orice mijloc de control al legalităţii şi temeiniciei unei hotărâri judecătoreşti sau arbitrale, indiferent de denumirea acesteia sau de regimul ei concret, de drept comun ori special.Regimul căii de atac cuprinde toate aspectele legale care o privesc, aşadar nu numai denumirea căii de atac, ci întreaga reglementare, înţelegându-se prin aceasta atât motivele care pot fi invocate, cât şi regulile de procedură prin care calea de atac este efectiv valorificată.

Acţiunea în anularea hotărârii arbitrale este o cale de atac specială, astfel că pe plan procesual prevederile legale care o reglementează sunt cele în vigoare la data începerii procesului arbitral, potrivit art. 27 din noul cod de procedură civilă şi art. 3 din Legea nr. 76/2012, respectiv cele cuprinse în C. proc. civ. de la 1865.

Sectia a -II- a civila, Decizia nr. 13 din 17 ianuarie 2017

Prin cererea de arbitrare, înregistrată iniţial la Curtea de Arbitraj Comercial - Camera de Comerţ şi Industrie Vâlcea, sub nr. x din 7

septembrie 2012 şi apoi la Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, sub nr. x din 4 februarie 2015, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună constatarea rezoluţiunii antecontractului de vânzare-cumpărare nr. 69/19.10.2007, obligarea pârâtei la plata sumei de 22.700 euro, reprezentând avansul achitat de reclamantă, conform antecontractului de vânzare-cumpărare nr. 69/19.10.2007, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de arbitrare. Ulterior, reclamanta şi-a precizat cel de-al doilea capăt de cerere şi a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 15.716,42 euro, reprezentând 70% din avansul plătit de aceasta, în temeiul antecontractului.

Prin sentința arbitrală nr. 63/28.05.2015, Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, în dosarul nr. x/2015, a respins excepţia prescripţiei extinctive cu privire la cererea de arbitrare şi a admis excepţia prescripţiei extinctive cu privire la cererea reconvenţională.

A admis cererea de arbitrare formulată de reclamanta A., obligând pârâta S.C. B. S.R.L. să plătească reclamantei suma de 15.716,42 euro, în lei la cursul BNR din ziua plăţii.

A fost respinsă cererea reconvenţională ca prescrisă, fiind obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 9.168,40 lei, cu titlu de cheltuieli arbitrale.

S.C. B. S.R.L. a formulat la 11 august 2015, acţiune în anularea hotărârii arbitrale, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a V-a Civilă, sub nr. x/2/2015.

Prin sentinţa civilă nr. 14 din 18 ianuarie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a Civilă a respins acţiunea în anularea sentinţei nr. 63 din 28.05.2015 pronunţată în dosarul nr. x/2015 al Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, formulată de reclamanta S.C. B. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta A.

Împotriva sentinţei civile nr. 14 din 18 ianuarie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a Civilă, recurenta-reclamantă S.C. B. S.R.L. a declarat recurs.

Recurenta a indicat în memoriul de recurs depus la dosar motivele de nelegalitate prevăzute la art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., art. 364 lit. i) C. proc. civ., precum şi dispoziţiile art. 3041 din acelaşi cod, apreciind că în cauză sunt incidente dispoziţiile C. proc. civ. de la 1865, susținând că data începerii litigiului este data sesizării primei instituţii de arbitraj la Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a judeţului Vâlcea, aparţinând Camerei de Comerţ şi Industrie a României - în anul 2012.

În susţinere, a arătat că sunt aplicabile dispoziţiile vechiului cod de procedură civilă, întrucât, în cauză, raportul juridic este născut sub legea veche, atât din punct de vedere al normelor de drept substanţial, cât şi a celor de drept procesual, iar acordul survenit în anul 2015 nu este de natură să determine - data începerii litigiului - câtă vreme raporturile dintre părţi datorate neînţelegerilor cu privire la executarea contractului datează din anul 2007. Recurenta arată că este vorba de o singură cerere principală, o singură precizare, o singură cerere reconvenţională aşa cum rezultă din atenta observare a actelor de procedură, dosarul de la Tribunalul arbitral Vâlcea, fiind înaintat arbitrajului ad-hoc organizat la sediul C.C.I.R. Bucureşti. Dosarul a fost transferat la Bucureşti, arbitrii de la Vâlcea fiind recuzaţi, iar recuzarea admisă. Precizează că data începerii litigiului este data sesizării primei instituţii de arbitraj la Curtea de Arbitraj de pe lângă C.C.I. Vâlcea, în 2012.

Mai susţine recurenta că acţiunea arbitrală a fost formulată cu încălcarea termenului legal prevăzut de Decretul nr. 167/1958, cu depăşirea termenului de prescripţie.

Astfel că, în raport cu termenul din 11.03.2009, când a avut loc recepţia imobilului, însuşită de reclamantă, acţiunea arbitrală este tardivă, fiind introdusă peste termenul de prescripţie - aspecte pe care arbitrul, în mod greşit le-a nesocotit, încălcând dispoziţiile imperative ale legii, fiind incidente prevederile art. 364 lit. i) C. proc. civ.

În acest sens, recurenta susţine că şi reclamanta a recunoscut faptul că, începând cu data de 31.12.2008, ar fi putut solicita rezilierea antecontractului şi aplicarea clauzei penale si că, tot de la acea dată putea face aplicarea art. 8.10 din antecontract, aspecte ce fac ca dreptul reclamantei să fi fost prescris chiar de la data de 20.12.2011, după împlinirea celor 3 ani de la recepţie.

În continuare, recurenta susţine că stabilirea altor momente decât cele permise de matricea legală constituită de dreptul aplicabil în această materie – C. civ. şi Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţie - sau stipulate prin convenţiile dintre părţi cu puterea conferită de dispoziţiile art. 969 C. civ., atrage după sine anularea hotărârii arbitrale, în temeiul dispoziţiilor art. 364 lit. i) C. proc. civ., întrucât au fost ignorate dispoziţiile de ordine publică privitoare la prescripţia extinctivă.

Motivează că, în mod eronat şi contrar dispoziţiilor legale, arbitrul „a unit cu fondul” excepţia prescripţiei, deşi nu existau probe „comune” care să determine o asemenea măsură procedurală, amânând de mai multe ori în mod inutil dezbaterile, pentru administrarea de probe în favoarea reclamantei.

Potrivit dispoziţiilor art. 137 C. proc. civ., instanţa - inclusiv cea arbitrală - trebuie să se pronunţe mai întâi asupra acelor excepţii de procedură care fac inutilă cercetarea în fond a cauzei, fie în totalitate, fie numai în parte. Conform alin. 2 al art. 137 C. proc. civ., nu pot fi unite cu fondul cauzei excepţiile de procedură, decât atunci când pentru soluţionarea lor este nevoie să se administreze dovezi în legătură cu dezlegarea în fond a pricinii. Deseori în jurisprudenţă, se arată că nu este corectă practica instanţelor care unesc excepţia cu fondul, pentru a respinge apoi acţiunea exclusiv în baza excepţiei, dovedindu-se astfel că nu era necesară cercetarea fondului dreptului dedus judecăţii.

O altă critică a recurentei vizează faptul că hotărârea atacată conţine motive contradictorii, având în vedere că cererea reconvenţională a fost considerată prescrisă, deşi arbitrul a reţinut că reclamanta A., pe parcursul procedurii arbitrale şi-a precizat cererea, recunoscându-şi culpa în conduita contractuală cu S.C. B. S.R.L.

Astfel, judecătorul acţiunii în anulare a considerat însă că nu poate să intervină, ceea ce constituie o încălcare a art. 6 par. 1 din Convenţie şi o violare a art. 20 din Constituţie, care consacră primatul aplicării Convenţiei, în speţă fiind vorba de un drept fundamental, dreptul de proprietate, protejat de CEDO prin art. 1 din Protocolul adiţional nr. l la Convenţie.

Cu toate acestea, potrivit principiului nediscriminării, deşi un moment şi un termen, se stabilesc în raport cu ambii contractanţi şi trebuie să aibă o aceeaşi înrâurire asupra ambelor părţi, arbitrul a considerat că acţiunea introductivă a reclamantei nu este prescrisă, în schimb cererea reconvențională a pârâtei ar fi prescrisă.

În acest context, recurenta susţine că dacă acţiunea reclamantei nu era prescrisă, rezultă că nici cererea reconvenţională nu era prescrisă şi trebuia admisă, iar soluţia arbitrului fiind nelegală, trebuie desfiinţată.

Mai susţine recurenta că, dacă ar fi judecat în echitate, deşi nu exista vreun acord, atunci arbitrul ar fi putut constata că a operat compensaţia între pretenţiile reciproce ale părţilor şi, văzând datoria reclamantei faţă de pârâtă, în valoare de 30.215,68 euro, invocată prin cererea reconvenţională, pretinsul debit în sumă de 15.716,42 euro ar fi fost stins prin compensaţie.

De asemenea, recurenta consideră că instanţa a interpretat greşit actele supuse judecăţii, întrucât nu reclamanta din prezentul litigiu a invocat lipsa procedurii prealabile de conciliere, ci pârâta A., în ceea ce priveşte cererea reconvenţională a S.C. B. S.R.L.

Mai susţine recurenta că instanţa a încălcat prevederile art. 364 lit. f) C. proc. civ., potrivit cărora, „tribunalul arbitral s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut", întrucât prin acţiunea introductivă, reclamanta A. a solicitat şi constatarea rezoluţiunii antecontractului de vânzare-cumpărare, capăt de cerere la care nu a renunţat în mod expres, iar în dispozitiv nu exista nici o referire în acest sens.

Printr-o altă critică, recurenta arată că renunţarea la un capăt de cerere trebuie să respecte condiţiile de formă şi totodată produce şi efectele prevăzute la art. 246 şi urm. C. proc. civ. Or, la dosarul cauzei nu exista nicio cerere de renunţare la primul capăt de cerere, astfel că arbitrul nu s-a pronunţat pe întreaga cerere de arbitrare, iar cum unul din efectele renunţării la un capăt de cerere, poarta asupra cheltuielilor de judecată, în aceasta situaţie, acestea ar fi trebuit compensate.

În continuare, recurenta arată cu privire la cheltuielile arbitrale că acestea au fost puse doar în sarcina S.C. B. S.R.L., omiţând faptul că reclamanta A. a renunţat la un capăt de cerere, precum şi de recunoaşterea culpei reclamantei în conduita contractuală.

Acest aspect a fost contestat, faţă de obligarea recurentei la plata cheltuielilor arbitrale, având în vedere că arbitrul a absolvit-o în mod eronat pe reclamanta A. de culpa pe care şi-a recunoscut-o şi de renunţarea, pe o cale ocolită, a primului capăt de cerere, privind rezoluţiunea contractului.

O altă critică vizează nerespectarea dispoziţiilor art. 364 lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora „tribunalul arbitral a soluţionat litigiul fără să existe o convenţie arbitrală sau în temeiul unei convenţii nule sau inoperante”, precum şi cele prevăzute la lit. c) a aceluiaşi articol, potrivit cărora „tribunalul arbitral nu a fost constituit în conformitate cu convenţia arbitrală”, aspecte ce rezultă din examinarea convenţiei arbitrale cu procedura urmată în acest litigiu, reclamanta A. iniţiind un arbitraj care nu a respectat dispoziţiile clauzei compromisorii din antecontract.

Astfel, potrivit prevederilor art. 366 alin. 2 şi 3661 C. proc. civ., hotărârile prin care se soluţionează acţiunea în anulare sunt supuse recursului, iar potrivit art. 129 din Constituţie, împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii. De la această regulă, ca şi de la prevederile C. proc. civ., derogările trebuie să fie exprese. Mai mult, nici o parte nu poate fi lipsită de o judecată asupra fondului problemei deduse judecăţii, aceasta fiind o critica esenţială a hotărârii instanţei arbitrale, pe care prima instanţa a nesocotit-o.

În continuare, recurenta-reclamantă S.C. B. S.R.L. arată că hotărârea Curţii de Apel Bucureşti a fost dată cu aplicarea greşită a legii, întrucât în cauză sunt aplicabile dispoziţiile vechiului C. proc. civ., având în vedere că este vorba despre un raport juridic născut sub legea veche, atât din punct de vedere al normelor de drept substanţial cât şi a celor de drept procesual.

Data începerii litigiului este data sesizării primei instituţii de arbitraj la Curtea de arbitraj de pe lângă C.C.I. a judeţului Vâlcea, aparţinând CCIR - adică 2012. În acest context nu se poate reţine faptul că acordul survenit în anul 2015 este de natură să constituie „data începerii litigiului” câtă vreme raporturile dintre părţi datorate neînţelegerilor cu privire la executarea contractului datează încă din anul 2007.

Intimata A. a depus la dosar întâmpinare la 29.04.2016, prin care a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil, având în vedere dispoziţiile art. 613 alin. 4 C. proc. civ.

Recurenta-reclamanta S.C. B. S.R.L. a depus la 23 mai 2016, răspuns la întâmpinarea intimatei prin care a solicitat respingerea excepţiei inadmisibilităţii recursului, întrucât în cauză sunt incidente dispoziţiile C. proc. civ. de la 1865.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. 2 din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul nu este admisibil, însă, în măsura în care instanţa va stabili că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile noului cod de procedură civilă, atunci soluţionarea recursului va fi reevaluată.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 13 septembrie 2016 a fost încuviinţat, în unanimitate, raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi s-a dispus comunicarea acestuia părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. 4 C. proc. civ.

Potrivit dovezilor de comunicare, raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 16 septembrie 2016.

Recurenta-reclamanta S.C. B. S.R.L. a depus la 28 septembrie 2016, punct de vedere asupra raportului, prin care solicită respingerea concluziilor raportului şi constatarea aplicabilităţii dispoziţiilor C. proc. civ. de la 1865.

Cu titlu preliminar, instanţa supremă ia în analiză excepţia inadmisibilităţii recursului întemeiată pe incidenţa prevederilor art. 613 alin. 4 coroborat cu art. 613 alin. 3 C. proc. civ., în considerarea soluţiei de respingere a acţiunii în anulare concomitent cu analiza motivului de recurs privind aplicarea greşită a legii noi de procedură civilă în detrimentul codului de procedură civilă de la 1865.

Curtea de apel învestită cu soluţionarea acţiunii în anulare hotărâre arbitrală pare a se raporta, în stabilirea legii de procedură aplicabile procesului, la momentul sesizării instanţei cu acţiunea în anulare hotărâre arbitrală, fără a exclude şi posibilitatea de a se raporta la data declanşării litigiului arbitral (dată pe care a determinat-o în mod greşit). A conchis că ambele repere temporale se situează în anul 2015, după data intrării în vigoare a noului cod de procedură civilă şi a reţinut incidenţa sa în soluţionarea acţiunii în anulare hotărâre arbitrală.

Concluzia la care a ajuns Curtea de apel cu prilejul determinării legii de procedură aplicabile acţiunii în anulare deduse spre soluţionare este greşită.

Hotărârea arbitrală este un act jurisdicţional prin care tribunalul arbitral se dezînvesteşte de soluţionarea litigiului concret ce i-a fost dedus spre judecată.

Hotărârea arbitrală a fost pronunţată la 28.05.2015 după intrarea în vigoare a noului cod de procedură civilă.

Procesul arbitral a început însă la data de 07.09.2012, prin cererea de arbitrare formulată de reclamanta-pârâtă A. şi înregistrată pe rolul Camerei de Comerţ şi Industrie Vâlcea. Procedura arbitrajului în cadrul acestei Curţi de arbitraj s-a desfăşurat prin constituirea tribunalului arbitral, formulat din trei arbitri, câte unul numit de fiecare dintre părţi, iar al treilea – supraarbitrul – a fost desemnat de Preşedintele Curţii de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie Vâlcea întrucât părţile nu s-au înţeles în această privinţă.

La data de 21.12.2012 pârâta S.C. B. S.R.L. a formulat cerere de recuzare împotriva supraarbitrului C. în faţa Tribunalului Bucureşti.

Ca urmare a soluţionării cererii de recuzare a supraarbitrului instanţa judecătorească a stabilit caracterul ad-hoc al arbitrajului şi a numit în calitate de supraarbitru pe domnul arbitru D.

În cursul lunii ianuarie 2015 părţile au agreat soluţionarea acestui arbitraj ad-hoc de către un arbitru unic şi sesizarea Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României pentru organizarea şi desfăşurarea procesului arbitral în modalitatea convenită. Dosarul conţinând cererea de arbitrare şi toate actele îndeplinite în faţa Curţii de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie Vâlcea au fost înaintate Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României care a organizat arbitrajul.

În mod greşit instanţa de anulare a hotărârii arbitrale a reţinut că data începerii litigiului se situează în anul 2015, când părţile au convenit ca litigiul să fie soluţionat de un arbitru unic în cadrul unui arbitraj ad-hoc organizat de Camera de Comerţ şi Industrie a României. Curtea de apel nu a observat că acest acord a intervenit în contextul în care cererea de arbitrare era înregistrată pe rolul Camerei de Comerţ şi Industrie Vâlcea iar soluţionarea sa a fost temporizată de ivirea incidentului procedural al recuzării supraarbitrului, desemnat cu ocazia constituirii tribunalului arbitral până când, după soluţionarea acestui incident, între părţi a intervenit înţelegerea de a fi desemnat un arbitru unic în persoana domnului arbitru E. şi a organizării arbitrajului de către Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional Bucureşti.

În aceste circumstanţe, trebuie subliniat că, prin hotărârea arbitrală din 28.05.2015, Tribunalul arbitral din cadrul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României prin pronunţarea hotărârii arbitrale ce face obiectul acţiunii în anulare a soluţionat cererea de arbitrare din 07.09.2012, înregistrată iniţial pe rolul Curţii de Arbitraj Vâlcea.

Litigiul arbitral a început la 07.09.2012, dată la care era în vigoare codul de procedură de la 1865 şi s-a finalizat prin pronunţarea hotărârii arbitrale la 28.05.2015, dată la care era în vigoare noul cod de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010.

În această situaţie devine incidentă regula de drept intertemporal prevăzută de art. 27 din noul cod de procedură civilă potrivit cu care „hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul”.

Prin „cale de atac”, în sensul art. 27 C. proc. civ. se înţelege orice mijloc de control al legalităţii şi temeiniciei unei hotărâri judecătoreşti sau arbitrale, indiferent de denumirea acesteia sau de regimul ei concret, de drept comun ori special.

Regimul căii de atac cuprinde toate aspectele legale ale acesteia, respectiv nu numai denumirea căii de atac, ci întreaga reglementare înţelegându-se prin aceasta atât motivele care pot fi invocate cât şi regulile de procedură prin care calea de atac este efectiv valorificată.

Acţiunea în anulare hotărâre arbitrală este o cale de atac specială, astfel că pe plan procesual prevederile legale care o reglementează sunt cele în vigoare la data începerii procesului arbitral potrivit art. 27 din noul cod de procedură civilă şi art. 3 din Legea nr. 76/2012, respectiv cele cuprinse în C. proc. civ. de la 1865.

În cauză, Curtea de apel printr-o interpretare restrictivă a stabilit în mod greşit legea de procedură care guvernează acţiunea în anulare hotărâre arbitrală şi a convertit, în mod nelegal, motivele acţiunii în anulare prevăzute de art. 364 C. proc. civ. de la 1865 în motivele prevăzute de art. 608 din noul cod de procedură civilă.

Rezultă că, în cauză, litigiul este guvernat pe plan procesual de dispoziţiile codului de procedură civilă de la 1865. Potrivit art. 366 alin. 2 C. proc. civ. de la 1865 hotărârea instanţei judecătoreşti cu privire la acţiunea în anulare poate fi atacată cu recurs, situaţie în care excepţia inadmisibilităţii recursului este lipsită de temei legal, urmând a fi respinsă.

Faţă de considerentele ce preced, având în vedere că instanţa învestită cu soluţionarea acţiunii în anulare nu a analizat motivele acţiunii în anulare prin prisma motivelor şi regulilor procesuale aplicabile în forma în vigoare la data începerii procesului arbitral, în temeiul art. 312 alin. 1, 3 şi 5 C. proc. civ. raportat la art. 304 alin. 1 pct. 5 şi 9 C. proc. civ. a fost admis recursul şi a fost casată hotărârea recurată cu consecinţa trimiterii cauzei spre o nouă judecată la aceeaşi instanţă.