Decizia nr. 216/A/2017 · Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie — Secţia Penală

Deliberând asupra apelurilor de faţă, în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Prin sentinţa penală nr. 97/F din 19 mai 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în baza dispoziţiilor art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b), teza I C. proc. pen., a achitat pe inculpata A., pentru infracţiunile de abuz în serviciu, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) cu referire la art. 309 C. pen., favorizarea făptuitorului, prevăzută de art. 269 alin. (1) C. pen. şi fals intelectual, prevăzută de art. 321 alin. (1) C. pen.

În baza dispoziţiilor art. 396 alin. (5) C. proc. pen. rap. la dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b), teza I C. proc. pen., a achitat pe inculpata B., pentru infracţiunile de abuz în serviciu, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 309 C. pen., favorizarea făptuitorului, prevăzută de art. 269 alin. (1) C. pen. şi fals intelectual, prevăzută de art. 321 alin. (1) C. pen.

În baza art. 25 alin. (5) C. proc. pen. a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă faţă de inculpatele A. şi B.

În baza art. 397 alin. (5) C. proc. pen. a menţinut măsurile asiguratorii dispuse asupra bunurilor inculpatelor A. şi B. prin Ordonanţele nr. 51/P/2012 din 31 martie 2014 ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie.

Potrivit dispoziţiilor art. 46 C. proc. pen. a disjuns cauza, atât pe latură penală cât şi pe latură civilă, în ceea ce o priveşte pe inculpata C.

Potrivit art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea prezentei cauze au rămas în sarcina statului.

Onorariul cuvenit domnului avocat desemnat din oficiu, D., în cuantum de 360 lei, a fost suportat din fondurile Ministerului Justiției.

Pentru a se pronunţa în acest sens, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin Rechizitoriul nr. x/P/2012 din 15 aprilie 2014 întocmit de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, au fost trimise în judecată, în stare de libertate, inculpatele A., C. şi B., pentru comiterea infracţiunilor de abuz în serviciu, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 309 C. pen., favorizarea făptuitorului, prevăzută de art. 269 alin. (1) C. pen. şi fals intelectual, prevăzută de art. 321 alin. (1) C. pen., toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) şi (2) C. pen.

În esenţă, în actul de inculpare, s-a reţinut în ceea ce priveşte acuzaţia de abuz în serviciu, că, cele trei inculpate, în calitatea lor de judecători la Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, şi-au îndeplinit în mod defectuos atribuţiile de serviciu, întrucât, cu prilejul soluţionării Dosarului penal nr. x/2/2011, având ca obiect contestaţie în anulare, prin Decizia penală pronunţată în cauză, nr. 381 din 22 februarie 2012, au desfiinţat în mod nelegal hotărârile judecătoreşti prin care numitul E. fusese condamnat la pedeapsa de 7 ani închisoare, respectiv, sentinţa penală nr. 1240 din 15 iunie 2010 a Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti, Decizia penală nr. 802 din 16 decembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti şi Decizia penală nr. 741 din 4 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti. Totodată, au anulat mandatul de executare a pedepsei de 7 ani închisoare emis pe numele condamnatului E., cu consecinţa obţinerii unui folos necuvenit de către acesta din urmă, prin exonerarea de executare a unei pedepse privative de libertate de 7 ani închisoare, dar şi de la plata despăgubirilor civile în sumă de 18.839 684,5 lei, la care condamnatul fusese obligat către SC F. SA.

În ceea ce priveşte infracţiunea de favorizare a făptuitorului, s-a menţionat în actul de inculpare, că, aceasta a constat în aceea că, pronunţarea de către cele trei inculpate a Deciziei penale nr. 381/2012, prin care a fost anulată condamnarea definitivă de 7 ani închisoare suferită de numitul E., a constituit un ajutor pentru acesta din urmă, în sensul de a nu mai executa pedeapsa de 7 ani închisoare, aplicată prin Decizia definitivă nr. 741/R din 4 aprilie 2011 și de a nu mai plăti despăgubirile civile la care fusese obligat.

Cât priveşte infracţiunea de fals intelectual, s-a reţinut că aceasta a constat în aceea că, cele trei inculpate, cu prilejul redactării Deciziei penale nr. 381 din 22 februarie 2012, pe care au pronunţat-o anterior, au atestat fapte şi împrejurări care nu corespund adevărului, respectiv, au susţinut nereal că toate dosarele derivate din Dosarul iniţial nr. x/P/2002 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, au avut la bază aceeaşi situaţie faptică-cesiunea de creanţă şi obţinerea de credite, acelaşi prejudiciu şi aceleaşi părţi, aspectele atestate nereal regăsindu-se la pag. 24, 25, 31, 36, 46, 61 şi 62 din decizia pronunţată.

Preliminar prezentării faptelor inculpatelor în materialitatea lor, a fost descris în rechizitoriu contextul general prealabil pronunţării Deciziei penale nr. 381/2012, context referitor la infracţiunile pentru care inculpatul E. a fost cercetat.

Astfel, s-a arătat că, prin Rechizitoriul nr. x/P/2002 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, a fost trimis în judecată inculpatul E., pentru complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 26 rap. la art. 246 combinat cu art. 2481 C. pen. de la 1969, cu aplicarea art. 41 alin. (2) rap. la art. 258 C. pen. de la 1969, faptă constând în aceea că, în perioada iulie 1999-februarie 2000, SC F. SA, prin nouă sucursale a cesionat creanţe de 10.678.612,4 lei, unui grup de 11 firme şi a acordat credite pe termen scurt sub formă de linii de credit, cu încălcarea prevederilor Legii nr. 58/1998 şi a normelor de creditare, beneficiar al acestor operaţiuni ilegale fiind E., asociat/administrator al firmelor din grup.

În urma judecării cauzei în care inculpatul a fost trimis în judecată, pentru infracţiunea de mai sus, a fost pronunţată Decizia penală definitivă, nr. 741/R din 4 aprilie 2011 de către Curtea de Apel Bucureşti, prin care inculpatul E. a fost condamnat la pedeapsa de 7 ani închisoare şi obligat în solidar cu coinculpaţii din acea cauză la plata despăgubirilor către SC F. SA.

Din Dosarul nr. x/P/2002 s-a disjuns şi constituit Dosarul nr. x/P/2006, dosar în care, prin rechizitoriul cu acelaşi număr, a fost trimis în judecată inculpatul E. pentru complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice şi asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni, prevăzute de art. 26 rap. la art. 248-2481 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 323 C. pen., ambele cu aplicarea art. 33 C. pen., fapte constând în aceea că, în perioada august 2000 - iulie 2001, inculpatul, alături de alţi inculpaţi, s-au asociat în scopul comiterii de infracţiuni şi au încheiat în mod fraudulos 14 convenţii de plată care au condus la prejudicierea SN G. SA Mediaş, cu suma de 26.082.460,55 lei, la data întocmirii rechizitoriului în cauza de faţă, acest dosar fiind nesoluţionat.

Faţă de inculpatul E. s-au efectuat cercetări în legătură cu circuitul sumelor de bani şi înregistrarea acestora în evidenţele contabile ale firmelor, în mai multe dosare, disjunse din Dosarele nr. x/P/2002 şi nr. x/P/2006 finalizate cu soluţii de neîncepere a urmăririi penale:

- prin Ordonanţa nr. 7/D/P din 18 mai 2008, menţinută prin Decizia penală nr. 683 din 26 iunie 2009 a Curţii de Apel Craiova, s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de E., pentru infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat, prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003, în baza art. 10 lit. e) C. proc. pen., constatându-se că pentru fapta comisă în perioada 1999 - 2001 există o cauză care înlătură caracterul penal;

- prin Rezoluţia nr. 83/P/2008 din 13 noiembrie 2009 a Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Craiova, menţinută prin Decizia penală nr. 1057 din 27 septembrie 2010 a Curţii de Apel Craiova s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de E., H. şi I., pentru infracţiunile de evaziune fiscală, spălare de bani şi asociere în vedere comiterii de infracţiuni, prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005, art. 23 din Legea nr. 656/2002 şi art. 323 C. pen., faptele cercetate în acest dosar fiind acelea că E. şi alţi funcţionari din cadrul SC J. SA, nu au înregistrat în evidenţa contabilă venituri reprezentând dobânzi şi penalităţi calculate în baza tranzacţiei de compensare din 10 ianuarie 2001 şi cesiunea depozitului în favoarea SC K. SA, conform contractului de cesiune de creanţă din 11 februarie 2001;

- prin Rezoluţia nr. 59 D/P/2006 din 15 ianuarie 2008 a Direcția pentru Investigarea Infracțiunilor de Crimă Organizată și Terorism - Biroul Teritorial Dolj, menţinută prin Deciziile penale nr. 798 din 18 noiembrie 2008 şi nr. 292 din 11 martie 2010 ale Curţii de Apel Craiova s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de E. şi alţii pentru infracţiunile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003 şi art. 23 din Legea nr. 656/2002, fapte constând în aceea că, la data de 22 februarie 2006, L. Dolj a sesizat organele de urmărire penală, cu privire la faptul că, în urma unui control efectuat la SC M. SA Craiova, administratorul N. a scos din patrimoniu bunuri în valoare de 1.151.350 lei care au fost cedate fundaţiei O., respectiv, că a înstrăinat din patrimoniu suma de 38 638 lei, către SC P. SA, printr-un contract de publicitate încheiat fictiv la 1 octombrie 2004, verificându-se în acea cauză dacă făptuitorii s-au asociat în vederea comiterii infracţiunilor de evaziune fiscală şi spălare de bani.

În baza Deciziei penale definitive nr. 741/R din 4 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, a fost emis mandatul de executare a pedepsei închisorii de 7 ani, nr. 1728/2010/4 aprilie 2011 de către Judecătoria sectorului 4 Bucureşti, iar în urma emiterii mandatului european de arestare, inculpatul E., care se sustrăsese de la executarea pedepsei a fost prins în Ungaria şi a fost încarcerat de autorităţile judiciare române la data de 28 aprilie 2011.

După începerea executării pedepsei, la data de 2 mai 2011, E. a formulat o contestaţie în anulare împotriva Deciziei penale nr. 741/R din 4 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, contestaţie respinsă de Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia penală nr. 1164 din 26 mai 2011, ca inadmisibilă, cu motivarea că la dosarul cauzei nu au fost depuse dovezi, din care să rezulte îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 386 lit. a), b), c) şi e) C. proc. pen. de la 1968.

La data de 18 august 2011, condamnatul a formulat o nouă contestaţie în anulare împotriva Deciziei penale nr. 741/R din 4 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, invocând cazul de contestaţie prevăzut de art. 386 lit. d) C. proc. pen., respectiv, autoritatea de lucru judecat a Deciziei penale nr. 1057 din 27 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, dar şi-a retras contestaţia, Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia penală nr. 2217 din 11 noiembrie 2011, luând act de manifestarea sa de voinţă.

La data de 23 noiembrie 2011, E. a depus, prin apărător ales, o a treia contestaţie în anulare, în care a invocat dispoziţiile art. 386 lit. d) C. proc. pen. de la 1968, respectiv autoritatea de lucru judecat a Deciziei penale nr. 1057/2010 a Curţii de Apel Craiova.

Cauza a fost repartizată completului de judecată format din judecătoarele C., A. şi B., complet care, la termenul din 1 februarie 2012 a respins contestaţia în anulare întemeiată pe art. 386 lit. c) C. proc. pen. de la 1968, ca fiind tardiv formulată, iar la termenul din 22 februarie 2012 a pronunţat Decizia nr. 381/2012, prin care a admis contestaţia în anulare formulată împotriva Deciziei penale nr. 741/2011 a Curţii de Apel Bucureşti, a desfiinţat în parte această decizie, cu motivarea că există autoritate de lucru judecat, dispunând anularea mandatului de executare a pedepsei închisorii.

Prima instanță a evaluat faptul că acuzațiile formulate împotriva inculpatelor pentru cele trei infracțiuni, respectiv, abuz în serviciu, dacă funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un folos material, fals intelectual și favorizarea făptuitorului, au urmat două coordonate fundamentale:

1. Prima coordonată s-a referit la faptul că Decizia penală nr. 381/2012 pronunțată de cele trei inculpate, în calitatea lor de judecătoare, este nelegală și netemeinică;

2. A doua coordonată s-a referit la darea de către condamnatul E. a unei sume de bani, cu titlu de mită, în vederea admiterii contestației în anulare.

1. În ceea ce privește nelegalitatea și netemeinicia Deciziei penale nr. 381/2012 pronunțată de către cele trei inculpate:

S-a arătat în actul de acuzare că inculpatele, prin Decizia mai sus menționată, au admis contestația în anulare formulată de condamnatul E., în temeiul art. 386 lit. d) C. proc. pen. de la 1968, respectiv „când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă”, au desființat Decizia penală nr. 741/2011 a Curții de Apel București, Decizia penală nr. 802/2010 a Tribunalului București și sentința penală nr. 1240/2010 a Judecătoriei sectorului 4 București și rejudecând, în baza art. 11 pct. 2 lit. b) rap. la art. 10 lit. j) C. proc. pen. de la 1968, au încetat procesul penal pentru infracțiunile pentru care anterior E. fusese condamnat, fără a fi îndeplinite condițiile legale pentru admisibilitatea unei astfel de contestații în anulare.

Inculpatele au argumentat soluția de admitere a contestației în anulare și desființare a hotărârilor anterioare de condamnare, în esență, prin aceea că, E. a mai fost cercetat anterior pentru aceleași fapte, pentru care, s-au dispus soluții de netrimitere în judecată de către Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Dolj, soluții menținute prin Decizia nr. 1057/2010, Decizia nr. 683/2009 și Decizia nr. 282/2010 ale Curții de Apel Craiova.

S-a arătat că soluția pronunțată de inculpate a fost adoptată cu încălcarea legii și prin denaturarea realității, deoarece:

Contestația în anulare este un remediu procesual prin intermediul căruia pot fi îndreptate erori de neînlăturat pe alte căi, fiind o cale de anulare a hotărârilor judecătorești, pentru vicii, nulități privind actele de procedură, dar nu și pentru nulități care privesc fondul cauzei.

Contestația în anulare este o cale de atac admisibilă numai în cazuri excepționale, iar cea întemeiată pe art. 386 lit. d) C. proc. pen. de la 1968 presupune pronunțarea a două hotărâri definitive pentru aceeași faptă, dar și existența unei identități de fapte și persoane. De asemenea, contestația este admisibilă numai atunci când instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra cauzei de încetare a procesului penal, în temeiul art. 10 lit. j) C. proc. pen. de la 1968 și dacă, prin ambele hotărâri definitive s-a soluționat fondul cauzei.

Pentru a exista autoritate de lucru judecat, trebuie să fie îndeplinite trei condiții: să se fi declanșat un proces penal împotriva aceleiași persoane, aceasta să aibă calitatea de inculpat/învinuit și să existe același fapt material, deci aceeași cauză materială care nu se confundă cu cauza juridică şi care se referă la încadrarea juridică.

Parchetul a arătat că în cauză nu a existat autoritate de lucru judecat, în raport cu soluțiile adoptate anterior în legătură cu E., deoarece acele soluții au fost pronunțate în procedura plângerilor împotriva rezoluțiilor de neîncepere a urmăririi penale, întemeiate pe dispozițiile art. 2781 C. proc. pen. de la 1968. Potrivit acestor dispoziții, judecătorul pronunță una din următoarele soluții: „a) respinge plângerea, prin sentință, ca tardivă sau inadmisibilă ori, după caz, ca nefondată, menținând rezoluția sau ordonanța atacată.”

Potrivit art. 2781 alin. (1)1 C. proc. pen. de la 1968, în situația prevăzută la alin. 8 lit. a), persoana în privința căreia judecătorul a decis că nu este cazul să se înceapă ori să se redeschidă urmărirea penală nu mai poate fi urmărită pentru aceeași faptă, afară de cazul când s-au descoperit fapte sau împrejurări noi ce nu au fost cunoscute de organul de urmărire penală și nu a intervenit unul dintre cazurile prevăzute de art. 10 C. proc. pen. de la 1968.

S-a arătat că principiul non bis in idem este reglementat într-o serie de convenții și tratate internaționale precum Convenția europeană de extrădare, Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen, Convenția de la Bruxelles, Convenția Europeană privind transferul de proceduri în materie penală, Protocolul nr. 7 la Convenția europeană a drepturilor omului. Acest principiu este reglementat și în art. 114 din Legea 302/2004, privind cooperarea judiciară în materie penală și art. 50 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, potrivit cu care, nimeni nu poate fi judecat sau condamnat pentru o infracțiune pentru care a fost deja achitat sau condamnat în cadrul Uniunii, prin hotărâre judecătorească definitivă. În conformitate cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene principiul non bis in idem nu este aplicabil unei decizii prin care un organ al unui stat dispune încetarea urmăririi penale într-un stadiu prealabil punerii în mișcare a acțiunii penale, în cazul în care această decizie de încetare, potrivit dreptului național al acelui stat, nu stinge definitiv acțiunea penală și nu constituie un impediment în calea unei noi urmăriri penale, pentru aceleași fapte.

O persoană nu mai poate fi subiectul unei proceduri penale, de urmărire sau judecată, dacă împotriva sa, s-a pronunțat o hotărâre definitivă cu privire la aceeași faptă, fie în sensul condamnării, fie în sensul achitării. În ceea ce privește „hotărârea definitivă”, potrivit interpretărilor Curții de Justiție a Uniunii Europene, „o decizie a unui organ de poliție, prin care se dispune încetarea urmăririi penale, însă nu se pune definitiv capăt acțiunii penale potrivit ordinii juridice naționale în cauză, nu poate constitui o decizie care să permită să se considere că în privința persoanei implicate a fost pronunțată o hotărâre definitivă”.

Jurisprudența națională a statuat în mod constant că o hotărâre pronunțată de o instanță în cadrul procedurii reglementate de art. 2781 C. proc. pen. nu este o hotărâre prin care s-a soluționat fondul cauzei, astfel că o astfel de hotărâre nu se bucură de autoritate de lucru judecat.

S-a precizat că printr-o interpretare proprie, în baza unui raționament fals, făcând trimitere la Protocolul nr. 7 la Convenția Europeană, precum și la dispozițiile art. 2781 alin. (1)1 C. proc. pen. de la 1968, care reglementează posibilitatea redeschiderii urmăririi penale atunci când se descoperă fapte sau împrejurări noi, dar și la deciziile Curții Constituționale, inculpatele au ignorat Decizia nr. 17 din 19 martie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin care s-a statuat că o hotărâre pronunțată de instanță, în cadrul procedurii reglementate de art. 2781 C. proc. pen. de la 1968 nu conține o rezolvare a fondului cauzei și deci nu se bucură de autoritate de lucru judecat.

Inculpatele au ignorat deciziile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în materia inadmisibilității contestației în anulare având ca temei art. 386 lit. d) C. proc. pen. de la 1968 atunci când una dintre hotărâri a fost pronunțată ca urmare a plângerii împotriva soluțiilor procurorului, dar și Deciziile nr. 233/2005 și nr. 328/2012, ale Curții Constituționale, prin care s-a arătat că, în cadrul procedurii prevăzute de art. 2781 C. proc. pen. de la 1968 nu se realizează o judecare a fondului cauzei ci doar un examen de legalitate al soluției procurorului.

În plus, inculpatele au examinat existența cauzei de încetare a procesului penal, constând în autoritatea de lucru judecat, în condițiile în care această presupusă autoritate a fost examinată și de instanțele de apel și recurs, care au respins-o motivat, iar inculpatele au cunoscut acest lucru, criticând modul în care instanțele de apel și recurs au „refuzat să recunoască autoritatea de lucru judecat”. Prin Decizia pronunţată de inculpate, nr. 381/2012, s-a rejudecat fondul cauzei ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/4/2006, pe calea căii de atac extraordinare a contestaţiei în anulare, admisibilitatea unei astfel de contestaţii întemeiate pe existenţa unei cauze de încetare a procesului penal fiind exclusă atunci când instanţa de recurs s-a pronunţat asupra ei, cazul prevăzut la art. 386 lit. d) având caracter subsidiar faţă de cazul prevăzut la art. 386 lit. c) C. proc. pen. de la 1968.

S-a menţionat că reexaminând fapte deja judecate prin hotărâre definitivă, inculpatele au transformat contestaţia în anulare într-un apel deghizat, încălcând dreptul la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, într-o prelungire a procesului penal, creând practic un nou grad de jurisdicţie, respectiv al patrulea grad de jurisdicţie, neprevăzut de lege, criticând motivarea instanţei de recurs.

În acest sens, s-a pronunţat şi Curtea Europeană, în cauza Mitrea vs. România, arătând că o cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanţa a cărei hotărâre este atacată a apreciat greşit probele sau a aplicat greşit legea, în absenţa unui defect fundamental, care duce la arbitrariu. Securitatea raporturilor juridice implică respectarea principiului res iudicata potrivit căruia, nicio parte nu este îndreptăţită să solicite revizuirea unei hotărâri judecătoreşti definitive în scopul de a obţine o nouă analiză a cauzei.

Parchetul a mai arătat că nu a existat autoritate de lucru judecat nici în raport de faptele pentru care E. a fost cercetat anterior, în materialitatea lor, fapte pentru care s-au dispus soluţii de netrimitere în judecată. Urmărind pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti favorabile inculpatului E., care să ducă la neexecutarea pedepsei de 7 ani închisoare, dar şi la neplata prejudiciului stabilit prin hotărârea judecătorească, de 18 839 684,5 lei, cu titlu de despăgubiri civile către SC F. SA, inculpatele au atestat fapte şi împrejurări necorespunzătoare adevărului în conţinutul Deciziei penale nr. 381/2002, atunci când au concluzionat că între faptele care au făcut obiectul Dosarului nr. x/P/2002 şi în care s-a pronunţat Decizia penală definitivă nr. 741/R/2011 şi cele care fac obiectul Dosarelor penale nr. x/P/2008 (în care s-a pronunţat Decizia penală nr. 1057/2010), nr. 59/D/P/2008 (în care s-a pronunţat Decizia penală nr. 798/2008) şi nr. 7/D/P/2008 (în care s-a pronunţat Decizia penală 683/2009), există identitate, în ceea ce priveşte situaţia de fapt, respectiv aceleaşi acte materiale-obţinerea de credite bancare şi cesiunea de creanţe, însă cu o altă încadrare juridică, aceeaşi sesizare (nr. x/P/2001), cu acelaşi conţinut, acelaşi prejudiciu, aceleaşi părţi civile.

De altfel, inculpatele nu au menţionat, în mod deliberat, în cuprinsul deciziei pe care au pronunţat-o, care au fost faptele materiale concrete care au stat la baza Deciziilor penale nr. 1057/2010, nr. 798/2008, nr. 292/2010 şi nr. 683/2009, după cum nu au menţionat nici faptul că cercetările efectuate de organele de urmărire penală au fost cercetări succesive, ca urmare a disjungerilor şi nu cercetări paralele.

În continuare, în actul de inculpare a fost prezentată situaţia de fapt care a stat la baza fiecăreia dintre soluţiile pronunţate şi care, redată în rezumat, a fost următoarea:

Decizia nr. 741/R/2011 a Curţii de Apel Bucureşti, i-a vizat pe inculpaţii R., S., T. şi E., primii trei fiind trimişi în judecată pentru infracţiunile prevăzute de art. 246 rap. la art. 2481 comb. cu art. 258 C. pen. de la 1969, iar inculpatul E., pentru complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 26 rap. la art. 246 comb. cu art. 2481 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) rap. la art. 258 C. pen. Situaţia de fapt a constat în aceea că, în perioada iunie-februarie 2000, SC F. SA a cesionat creanţe în valoare de 10.78.612,4 lei unui grup de 11 firme din municipiul Craiova şi a acordat credite pe termen scurt sub formă de linii de credit în valoare de 8.053 561,1 lei, cu încălcarea prevederilor Legii nr. 58/1998 şi a Normelor Interne de creditare, cu privire la documentaţia de creditare, analiza bonităţii, constituirea de garanţii, beneficiarul direct al încălcării de către funcţionarii bancari a normelor de creditare fiind inculpatul E., asociat şi administrator al firmelor din grup.

Prin urmare, situaţia de fapt a privit cesiunea de creanţe şi obţinerea de credite cu încălcarea legii, prejudiciul a fost în acea cauză de 187.321.734.408 lei, iar parte civilă a fost SC F. SA.

Deciziile penale nr. 798 din 18 noiembrie 2008 şi 292 din 11 martie 2010 ale Curţii de Apel Craiova au menţinut, în procedura prevăzută de art. 2781 C. proc. pen., Rezoluţia nr. x/D/P din 15 ianuarie 2008 a Direcției pentru Investigarea Infracțiunilor de Crimă Organizată și Terorism Biroul Teritorial Dolj, faţă de numiţii E., U., V., X., Z. şi H. (cu privire la infracţiunile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003 şi art. 23 din Legea nr. 656/2002), faţă de numiţii U., N., Z., Y., V., A.A. şi H. (pentru infracţiunile prevăzute de art. 6 şi 13 din Legea nr. 241/2005 şi art. 43 din Legea nr. 82/1991 rap. la art. 289 C. pen.), faţă de B.B., C.C., D.D. (pentru infracţiunile prevăzute de art. 290 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2)).

Situaţia de fapt cercetată în cauza nr. x/D/P/2008 a privit faptul că N., în calitate de administrator al SC M. SA Craiova, în luna septembrie 2004, a scos din patrimoniul acestei societăţi bunuri în valoare de 11.513.500.000.000 lei, cedate ulterior către fundaţia O., fără ca suma să fie înregistrată ca venituri şi fără să fie colectată taxa pe valoare adăugată de 2.187.470.000 lei.

De asemenea, s-au efectuat cercetări şi în legătură cu faptul că, la 1 ianuarie 2004, SC M. SA - Sucursala Frigorifer a încheiat cu SC P. SA, în mod formal contractul având ca obiect efectuarea de reclamă şi publicitate, înregistrând o taxă pe valoare adăugată deductibilă de 38.638 lei, iar SC F.F. SRL, administrată de Y., X. şi H., a încheiat 36 de contracte fictive de prestări servicii, pe baza cărora s-au efectuat plăţi de 1.260.000 lei.

În fine, s-au mai efectuat cercetări şi cu privire la faptul că, SC M. SA nu a înregistrat în evidenţa contabilă creanţa sa asupra SC G.G. SA Craiova, reprezentând venituri din penalităţi de întârziere, încasate prin executare silită, în sumă de 836 056 lei, prejudiciind bugetul de stat cu suma de 668 813 lei, impozit pe profit şi T.V.A.

Constatându-se că între faptele descrise mai sus a existat o legătură, fiind rezultatul unui grup infracţional organizat, constituit la iniţiativa lui E., precum şi faptul că, prin mai multe societăţi controlate de acesta a fost retrasă suma totală de 2.400.000 lei de către H.H. Oltenia de la SC I.I. SA, au fost efectuate cercetări şi sub aspectul infracţiunii de spălare de bani şi al infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat.

Prin urmare, faptele cercetate sunt spălarea de bani, evaziunea fiscală, fals şi constituire a unui grup infracţional organizat, săvârşite în perioada 2004-2005, persoanele cercetate sunt distincte de cele la care se referă Decizia nr. 741/2011, prejudiciul fiind altul, partea civilă ar fi putut fi în cauză statul, prin L. Dolj, iar societăţile implicate au fost altele decât cele la care se referă Decizia nr. 741/2011.

Decizia penală nr. 683 din 26 iunie 2009 a Curţii de Apel Craiova a menţinut, în procedura prevăzută de art. 2781 C. proc. pen. de la 1968, soluţia de neîncepere a urmăririi penale faţă de E., I., H., U. şi V., dispusă prin Ordonanţa 7/D/P din 16 mai 2008 a Direcția pentru Investigarea Infracțiunilor de Crimă Organizată și Terorism, în legătură cu infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat, prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003, constatându-se că există o cauză care înlătură caracterul penal al faptei.

În cauza nr. x/D/P/2008, cercetările au vizat şi infracţiunile de evaziune fiscală şi spălare de bani, prevăzute de art. 9 lit. b) şi c) din Legea nr. 341/2005 şi art. 23 din Legea nr. 656/2002, însă pentru acestea a fost declinată competenţa în favoarea Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Dolj.

Situaţia faptică în legătură cu care s-au efectuat cercetări a fost aceea că, în perioada 30 iulie 1999-30 septembrie 1999, SC F. SA a cesionat creanţele pe care le avea de încasat de la diverşi debitori, în sumă totală de 107.175.632.000 lei, către 11 firme controlate de E. şi deşi suma de 203.330.798.000 lei trebuia încasată în contabilitatea SC J. SA, acest lucru nu a fost făcut, astfel încât s-a calculat un impozit pe profit sustras de 50.832.699.500 lei.

S-a concluzionat de către parchet faptul că, situaţia de fapt cercetată în această cauză a privit constituirea unui grup infracţional organizat, perioada fiind 1999-2001, persoanele cercetate au fost cele menţionate mai sus, prin urmare, nu există identitate între această cauză şi cea în care s-a pronunţat Decizia nr. 741/2011.

Decizia penală nr. 1057 din 27 septembrie 2010 a Curţii de Apel Craiova a menţinut soluţia de neîncepere a urmăririi penale dispusă prin Rezoluţia nr. 83/P/2008 din 13 noiembrie 2009 a Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Craiova, faţă de E., I. şi H., pentru infracţiunile prevăzute de art. 9 lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005, art. 323 C. pen. şi art. 23 din Legea nr. 656/2003.

Faptele cercetate în această cauză au fost acelea că, E. şi alţi funcţionari din cadrul SC J. SA, nu au înregistrat în contabilitatea acesteia venituri financiare reprezentând dobânzi şi penalităţi calculate în baza tranzacţiei de compensare din 10 ianuarie 2001, respectiv, neînregistrarea în contabilitate a cesiunii depozitului în favoarea SC K. SA, conform contractului de cesiune de creanţe din 11 februarie 2001. Totodată, a fost cercetată şi legalitatea transferurilor de fonduri între SC J. SA, H.H. Oltenia şi SC I.I. SA, Craiova, SC K. SA, SC J.J. SA.

Neînregistrarea în evidenţa contabilă de către Cooperativa de Credit a sumei de 203.330.798.000 lei a avut ca efect sustragerea de la plata impozitului pe profit în valoare de 50.832.699.500 lei, aşa cum s-a stabilit prin actul de control al L. Dolj.

S-a concluzionat în actul de sesizare că actele materiale cercetate în această cauză au fost altele decât cele care au stat la baza Deciziei nr. 741/2011, prejudiciul este altul, persoanele cercetate şi societăţile implicate au fost altele, iar în cauză nu a fost efectuată o expertiză contabilă, soluţia fiind dispusă în baza actelor premergătoare.

În final, în actul de sesizare s-a susținut că, între cauzele în care s-au pronunţat soluţii de neîncepere a urmăririi penale şi cea în care E. a fost condamnat la 7 ani închisoare, nu a existat identitate de obiect, modalităţile de sesizare fiind diferite şi succesive, actele materiale fiind diferite, infracţiunile diferite, părţile civile şi prejudiciile diferite, numărul persoanelor cercetate şi calităţile procesuale fiind diferite.

Echivalenţa pusă de inculpate între complicitatea la infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor pentru care E. a fost condamnat definitiv şi infracţiunile de evaziune fiscală, spălare de bani, grup infracţional organizat şi fals în înscrisuri sub semnătură privată, pentru care s-au adoptat soluţii de neîncepere a urmăririi penale, săvârşite la intervale diferite de timp, în baza unor rezoluţii infracţionale distincte a fost contrară legii şi practicii judiciare şi contravine adevărului juridic.

Soluţiile de neîncepere a urmăririi penale au fost adoptate în baza actelor premergătoare, care sunt acte de procedură situate în afara procesului penal şi care au rolul limitat de a forma convingerea organului de urmărire penală în vederea începerii sau neînceperii urmăririi penale. De aceea obţinerea probelor în faza actelor premergătoare a fost supusă cenzurii şi sancţionată de instanţele de judecată, atunci când s-a apreciat că sunt încălcate dispoziţiile legale, cu consecinţa restituirii cauzei (în acest sens fiind Decizia nr. 912/2012 a Curții Supreme de Justiție).

În cuprinsul rechizitoriului, tot în legătură cu aspectul invocat, că, faptele care au fost cercetate în diferitele cauze, în ceea ce îl priveşte pe inculpatul E. nu au fost similare, s-a realizat o descriere a succesiunii cauzelor:

Prin Rechizitoriul nr. 61/P/2002 din 9 noiembrie 2006 al Direcția Națională Anticorupție, au fost trimişi în judecată inculpaţii R., S. şi T., pentru infracţiunile de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 comb. cu art. 2481, cu aplicarea art. 41 alin. (2) rap. la art. 258 C. pen. din 1969 şi inculpatul E. pentru complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 26 rap. al art. 246 combinat cu art. 2481, cu aplicarea art. 41 alin. (2) rap. la art. 258 C. pen. din 1969.

Prin acelaşi rechizitoriu s-a disjuns cauza cu privire la: valorificarea de către E. a unei părţi din creanţele preluate de la SC F. SA pentru obţinerea unor poliţe de risc financiar de la SC K.K. SA, Bucureşti, utilizate într-un proces de compensare cu SC L.L. SA, Mediaş; faptele de evaziune fiscală săvârşite de E. ca urmare a neînregistrării în contabilitate a creanţelor cesionate; faptele sesizate de numiţii M.M., N.N., O.O., P.P.; faptele de înşelăciune reclamate de R.R. cu privire la E. şi alţii; faptele de înşelăciune reclamate de S.S.

Referitor la modalitatea de sesizare a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, iniţial a fost adoptată Rezoluţia nr. 93/P din 11 noiembrie 2002 de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care a fost declinată competenţa în favoarea Direcția Națională Anticorupție, în ceea ce priveşte modalitatea de acordare a creditelor de către SC F. SA grupului de firme administrate de E., sub aspectul infracţiunii prevăzute de art. 10 lit. b) teza a II-a şi teza a III-a şi lit. c) din Legea nr. 78/2000. Cauza a fost înregistrată la Direcția Națională Anticorupție sub nr. x/P/2002. Prin rezoluţia din data de 20 octombrie 2003 Parchetul Naţional Anticorupţie a dispus neînceperea urmăririi penale sub aspectul infracţiunilor prevăzute de art. 10 lit. b) şi c) din Legea nr. 78/2000, în ceea ce priveşte utilizarea creditelor acordate de SC F. SA, neurmărirea destinaţiei creditelor şi a creditelor restante, cu motivarea că faptele nu erau prevăzute de legea penală la momentul comiterii lor şi declinarea competenţei în favoarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru efectuarea de cercetări sub aspectul infracţiunilor prevăzute de art. 246, art. 215 alin. (5) C. pen. şi art. 266 din Legea nr. 31/1990. Dată fiind existenţa unui conflict negativ de competenţă, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că în cauză competenţa de soluţionare aparţine Parchetului Naţional Anticorupţie, deoarece Legea nr. 78/2000 este una specială iar infracţiunea reţinută în sarcina membrilor Comitetului de Direcţie al SC F. SA este una continuă care a continuat să fie săvârşită şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 78/2000. Prin urmare, s-a stabilit că Parchetul Naţional Anticorupţie va continua să efectueze cercetări sub aspectul comiterii infracţiunilor prevăzute de art. 10 lit. b) tezele a II-a şi a III-a şi art. 10 lit. c) din Legea nr. 78/2000.

Ulterior, în favoarea Parchetului Naţional Anticorupţie au fost declinate alte două cauze şi anume, la data de 2 noiembrie 2014, s-a declinat de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cauza având ca obiect valorificarea creanţelor preluate de la SC F. SA pentru obţinerea unor poliţe de risc financiar de la SC K.K. SA, utilizate într-un proces de compensare cu SC G. SA Mediaş, respectiv, deşi societăţile deţinătoare ale poliţelor de risc financiar aparţinând inculpatului E. s-au angajat să achite SC G. SA Mediaş, datoriile cuprinse în procesul verbal de compensare, nu şi-au achitat obligaţia asumată, păgubind societatea creditoare cu suma de aproximativ 125 miliarde lei vechi.

La data de 14 decembrie 2004, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi-a declinat în favoarea Parchetului Naţional Anticorupţie competenţa de soluţionare a cauzei având ca obiect obţinerea de către SC T.T. SRL, din grupul de firme controlate de E. a unor creanţe în valoare de 8.700.000.000 lei, de la SC F. SA.

Întrucât între faptele cercetate exista o strânsă legătură a fost conexat dosarul având ca obiect „valorificarea” creanțelor preluate de la SC J. SA, prin SC K.K. SA, (Dosar nr. x/P/2004) și dosarul privind preluarea de creanțe și obținerea de credite de la SC J. SA, de către SC T.T. SRL Craiova (Dosar nr. x/P/2002 al Parchetului de pe lângă Tribunalul București) la Dosarul nr. x/P/2002 înregistrat la Parchetul Național Anticorupție.

Prin procesul verbal din 10 mai 2004, în Dosarul nr. x/P/2002, Parchetul Național Anticorupție se sesizase din oficiu cu privire la comiterea infracțiunilor prevăzute de art. 248 C. proc. pen. și art. 10 lit. b) din Legea nr. 78/2000 de către funcționari din cadrul SC F. SA.

Ulterior, la Dosarul nr. x/P/2002 au fost conexate sesizările formulate de numiții M.M., N.N., O.O., U.U. și P.P., vizând comiterea unor fapte penale de către E. și funcționari din cadrul SC F. SA; prin ordonanța din 21 iunie 2006 s-a dispus conexarea la dosar a plângerii formulate de S. față de E., V.V., X.X., Z.Z., B.B., Y.Y., U., A.A.A., B.B.B. și C.C.C., acționari sau administratori ai grupului de firme din Craiova, pentru comiterea infracțiunilor prevăzute de art. 289, 291 și art. 215 alin. (1),2,3 și 5 C. pen. în legătură cu preluarea de creanțe de la SC F. SA și contractarea de credite în perioada 1999-2000; prin ordonanța din 3 august 2006 a fost conexată la Dosarul nr. x/P/2002 sesizarea formulată de U. vizând comiterea infracțiunii de înșelăciune cu ocazia derulării procedurii de executare silită asupra unui imobil din Craiova, ipotecat la SC J. SA, de către E., N. , U., D.D.D. și E.E.E.; prin ordonanța din 12 septembrie 2006 a fost conexată sesizarea L. Dolj cu privire la aspectele constatate prin actul de control, încheiat ca urmare a verificărilor efectuate la SC M. SA dar și petiția formulată de S.S.

Situația reținută în rechizitoriul nr. x/P/2002 a fost aceea că, în perioada iulie 1999-februarie 2000, SC J. SA, prin nouă sucursale ale sale, a cesionat creanțe în valoare de 10.678.612,4 lei unui grup de 11 firme din Craiova și a acordat credite pe termen scurt sub formă de linii de credit în valoare de 8.053.561,1 lei cu încălcarea prevederilor Legii 58/1998 și a Normelor Interne de Creditare, beneficiarul acestor încălcări fiind E., asociat/administrator al firmelor din grup. În ceea ce privește latura civilă, s-a reținut că prejudiciul cauzat prin infracțiune este de 187.321.734.408 lei și se compune din 80.535.611.000 lei creat prin acordarea liniilor de credit și 106786.123.408 lei, creat prin aprobarea și încheierea contractelor de cesiune de creanță.

În acest act de sesizare s-a prevăzut în mod expres faptul că, vor face obiectul cercetărilor disjunse, compensările cu SC G. SA Mediaș și societățile debitoare ale acesteia.

Prin sentința penală nr. 1240 din 15 iunie 2010 a Judecătoriei sectorului 4 București: în baza art. 26 rap. la art. 246 comb. cu art. 2481, cu aplicarea art. 41 alin. (2) rap. la art. 258 C. pen., cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) -76 lit. b) C. pen., a fost condamnat inculpatul E. la 4 ani închisoare; în baza art. 246 comb. cu art. 2481, cu aplicarea art. 41 alin. (2) rap. la art. 258 C. pen., cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) -76 lit. b) C. pen., a fost condamnat inculpatul R., la 4 ani închisoare; în baza art. 246 comb. cu art. 2481, cu aplicarea art. 41 alin. (2), rap. la art. 258 C. pen. cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) -76 lit. b) C. pen., a fost condamnat inculpatul S., la 3 ani închisoare, cu aplicarea art. 81 C. pen.; în baza art. 246 comb. cu art. 2481, cu aplicarea art. 41 alin. (2) rap. la art. 258 C. pen., cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) -76 lit. b) C. pen., a fost condamnată inculpata T. la 3 ani închisoare cu aplicarea art. 81 C. pen.

Prin aceeași sentință a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de partea civilă SC J. SA, inculpații fiind obligați, în solidar, la plata despăgubirilor în sumă de 8.053.561,1 lei, cu dobânda legală.

Prin Decizia penală nr. 802/A nr. 16 decembrie 2010 a Tribunalului București, au fost admise apelurile declarate de Direcția Națională Anticorupție și partea civilă SC F. SA împotriva sentinței penale nr. 1240/2010, în sensul că, au fost majorate pedepsele aplicate inculpaților, astfel: pedeapsa inculpatului E., la 12 ani închisoare, pedeapsa inculpatului R., la 12 ani închisoare; pedeapsa inculpatului S., la 9 ani închisoare; pedeapsa inculpatei T., la 9 ani închisoare.

Totodată, a fost admisă în totalitate acțiunea civilă formulată de partea civilă SC J. SA, și au fost obligați inculpații, în solidar, la plata către aceasta a unor despăgubiri civile în sumă de 8.053 561,1 lei - valoare credit și 10.678.612,4 lei - valoare creanțe cesionate, cu dobânda legală, calculată până la plata efectivă.

Prin Decizia penală nr. 741/R nr. 4 aprilie 2011, Curtea de Apel București-secția I penală a admis recursurile declarate de inculpații E., R., S. și T., a desființat în parte Decizia nr. 802/A/2010 a Tribunalului București și rejudecând: a redus pedeapsa inculpatului E. la 7 ani închisoare, pedeapsa inculpatului R., la 7 ani închisoare, pedeapsa inculpatului S., la 5 ani închisoare, pedeapsa inculpatei T., la 4 ani închisoare, cu suspendarea sub supraveghere a executării acesteia.

Instanțele de apel și de recurs au examinat criticile inculpatului privind existența autorității de lucru judecat, în raport de faptul că față de inculpatul E. organele de urmărire penală au dispus soluții de neîncepere a urmăririi penale, cu motivarea că rezoluțiile procurorului nu pot avea autoritate de lucru judecat în fața instanței de judecată.

Prin rechizitoriul nr. x/P din 2 noiembrie 2007, Direcția Națională Anticorupție a dispus trimiterea în judecată a inculpatului G.G.G., pentru infracțiunile prevăzute de art. 248-2481 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 323 C. pen., precum și a inculpaților E., U., H., F.F.F., D.D.D., H.H.H. și I.I.I. pentru infracțiunile prevăzute de art. 26 rap. la art. 248 - art. 2481, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 323 C. pen., reținându-se că, în perioada august 2000-iulie 2001, cei nouă inculpați s-au asociat în scopul comiterii de infracțiuni, încheind în mod fraudulos 14 convenții de plată care au condus la prejudicierea SC G. SA Mediaș cu suma de 26.082.460,55 lei.

Din același rechizitoriu, s-a disjuns urmărirea penală și a fost constituit un nou dosar, fiind declinată competența în favoarea Direcției pentru Investigarea Infracțiunilor de Crimă Organizată și Terorism, Biroul Teritorial Dolj, pentru a efectua cercetări sub aspectul infracțiunilor prev. de art. 9 lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005, art. 7 din Legea nr. 39/2003 și art. 23 din Legea nr. 656/2002 față de E.

Situația de fapt reținută în Rechizitoriul nr. x/P din 2 noiembrie 2007 a privit valorificarea de către inculpatul E. a unei părți a creanțelor preluate de la SC J. SA, pentru obținerea unor polițe de risc financiar și utilizarea acestora într-un proces de compensare cu SC L.L. SA, Mediaș. Din actul de sesizare a rezultat că prejudiciul cauzat SC G. SA Mediaș a fost de 260.824.605 500 lei, nerecuperat.

Acest din urmă rechizitoriu a fost înregistrat la Judecătoria sectorului 2 București, fiind pronunțată deja o soluție de condamnare pentru E., la pedeapsa de 11 ani închisoare, pentru complicitate la infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, prin sentința penală nr. 1199/2013.

Prin Ordonanţa nr. 7/D/P/16 mai 2008 a Direcției pentru Investigarea Infracțiunilor de Crimă Organizată și Terorism - Biroul Teritorial Dolj, s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de E., pentru infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat, prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003 şi totodată, disjungerea şi declinarea competenţei de soluţionare a cauzei privind pe E., pentru infracţiunile prevăzute de art. 9 lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 şi art. 23 din Legea nr. 656/2002, în favoarea Direcţiei Naţionale Anticorupţie.

Fapta cercetată menţionată mai sus a constat în aceea că, în perioada august 2000-iulie 2001, inculpaţii E., V.V., U., H., F.F.F., D.D.D., H.H.H. şi I.I.I. şi G.G.G., s-au asociat în scopul comiterii de infracţiuni, încheind în mod fraudulos paisprezece convenţii de plată, ce au condus la prejudicierea SC G. SA Mediaş, cu 260.824.605.500 lei.

În cuprinsul ordonanţei s-a arătat că, în perioada 30 iulie 1999-30 septembrie 1999, SC F. SA a cesionat creanţele pe care le avea de încasat de la diverşi debitori în sumă totală de 107.175.362.000 lei către 11 firme controlate de E. şi deşi suma de 203.330.798.000 lei trebuia înscrisă în contabilitatea SC J. SA, ca venituri financiare, acest lucru nu a fost făcut, fiind calculat un impozit pe profit sustras în sumă totală de 60.832.699.500 lei.

S-a mai arătat că, infracţiunea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003 nu era prevăzută de legea penală la momentul când au fost comise faptele, în acest sens dispunându-se neînceperea urmăririi penale, pentru această infracţiune, în temeiul art. 10 lit. e) C. proc. pen.

În ceea ce priveşte infracţiunea de evaziune fiscală, deoarece s-a apreciat că prejudiciul depăşeşte 1 milion de euro, conform art. 13 pct. 12 din O.U.G. 43/2002, s-a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Direcţiei Naţionale Anticorupţie, tot acest parchet urmând a cerceta şi infracţiunea de spălare de bani aflată în strânsă legătură cu infracţiunea de evaziune fiscală.

Împotriva acestei ordonanţe au formulat plângeri atât E. cât şi Y.Y., plângerile acestora fiind respinse de procurorul şef Direcția pentru Investigarea Infracțiunilor de Crimă Organizată și Terorism, prin Ordonanţa nr. 3/D/II/2 din 13 ianuarie 2009, ordonanță menținută ca urmare a respingerii plângerilor formulate de E. și petentul Y.Y., prin sentința penală nr. 188/13 aprilie 2009 a Tribunalului Dolj și Decizia penală nr. 683 din 26 iunie 2009 a Curții de Apel Craiova.

Prin Rezoluția nr. x/P/2008 din 10 decembrie 2008 Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Craiova a dispus în baza art. 10 lit. d) și g) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de E., H. și I. pentru infracțiunile prevăzute de art. 9 lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005, art. 323 C. pen. și art. 23 din Legea nr. 656/2002, cu motivarea că nu a putut fi reținută vinovăția unei persoane cu privire la neînregistrarea în evidența contabilă a unui înscris ce nu poate produce consecințe juridice și nefiind astfel întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală, nu se poate reține nici întrunirea elementelor infracțiunilor de spălare de bani și asociere în vederea comiterii de infracțiuni. Prin Ordonanța nr. 372/II/2 din 27 aprilie 2009 a procurorului șef al secției a fost infirmată Rezoluția nr. x/P/2008, dispunându-se reluarea cercetărilor.

În această rezoluție s-a menționat în mod explicit că faptele cercetate constau în aceea că, E. și alți funcționari din cadrul SC J. SA, nu au înregistrat în evidența financiar contabilă veniturile financiare reprezentând dobânzi și penalități calculate în baza tranzacției de compensare din ianuarie 2001 și pentru faptul că nu a înregistrat în evidența contabilă cesiunea depozitului în favoarea SC K. SA, conform contractului de cesiune de creanțe din 11 februarie 2001.

În urma reluării cercetărilor, prin Rezoluția nr. x/P/2008 din 13 noiembrie 2009 Direcția Națională Anticorupție a dispus aceeași soluție de neîncepere a urmăririi penale față de E., H. și I., pentru faptele prevăzute de art. 9 lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005, art. 323 C. pen. și art. 23 din Legea nr. 656/2002, cu aceeași motivare, anume aceea că, fiind vorba despre un înscris care nu a fost apt să producă consecințe juridice, nu s-a putut pune în discuție nici obligația înregistrării în evidența contabilă a acestuia. Pe cale de consecință nu au fost întrunite nici elementele constitutive ale infracțiunilor de asociere în vederea comiterii de infracțiuni și spălare de bani.

Soluția de neîncepere a urmăririi penale a fost menținută prin sentința penală nr. 132 din 22 martie 2010 a Tribunalului Dolj și Decizia penală nr. 1057/2010 a Curții de Apel Craiova.

Prin Rezoluția nr. x/D/P din 15 ianuarie 2008 Direcția pentru Investigarea Infracțiunilor de Crimă Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial Craiova a dispus neînceperea urmăririi penale față de N., E., U., Z., X., H. pentru infracțiunile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003 și art. 23 din Legea nr. 656/2002; neînceperea urmăririi penale față de U., N. , Z., Y., V., A.A. și H., pentru infracțiunile prevăzute de art. 6,9 și art. 13 din Legea nr. 241/2005 și art. 43 din Legea nr. 82/1991 rap. la art. 289 C. pen.; neînceperea urmăririi penale față de B.B., C.C., D.D., pentru infracțiunea prevăzută de art. 290 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Împotriva acestei rezoluții au formulat plângere Y., E. și U., plângeri respinse prin Rezoluția nr. x/D/II/2 din 14 octombrie 2008, nr. x/D/II/2 din 7 noiembrie 2008 și nr. x/D/II/2 din 26 februarie 2008 ale procurorului șef al Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Craiova. Soluțiile de neîncepere a urmăririi penale au fost menținute prin Decizia penală nr. 292/2010 a Curții de Apel Craiova, fiind schimbate temeiurile soluției de neîncepere a urmăririi penale față de E. și Y., acestea fiind art. 10 lit. a) și c) C. proc. pen. de la 1968.

Faptele pentru care a fost cercetat E. în această cauză, s-au referit la implicarea numitului E. în derularea unor tranzacții suspecte prin SC J.J.J. SA, în cursul anului 2005, asociația SC H.H. SA încasând de la SC I.I. SA prin numita U. suma de 2400 milioane lei care au fost virați în conturile mai multor societăți.

Față de E. s-a dispus neînceperea urmăririi penale atât pentru infracțiunea prevăzută de art. 23 din Legea nr. 656/2002 cât și pentru infracțiunea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003, întrucât nu s-a dovedit proveniența ilicită a banilor.

Împotriva Rezoluției nr. x/D/P din 15 august 2008 a formulat plângere și L. Dolj, plângere ce a fost respinsă prin sentința penală nr. 280/18 iunie 2008 a Tribunalului Dolj, sentință menținută prin Decizia penală nr. 798 din 18 noiembrie 2008 a Curții de Apel Craiova.

Ca urmare, faptele cercetate în această cauză au fost spălarea banilor, inițierea sau constituirea unui grup infracțional organizat, evaziune fiscală, fals intelectual, fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 7 din Legea nr. 39/2003, art. 23 din Legea nr. 656/2002, art. 6, art9 și art. 13 din Legea nr. 241/2005, art. 43 din Legea nr. 82/1991 rap. la art. 289 C. pen. și art. 290 C. pen.

Faptele au fost sesizate de L. Dolj și vizează perioada 2004-2005, iar societățile implicate în circuitul suspect au fost SC M. SA, H., O., K.K.K., SC P. SA Craiova, SC I.I. SA și SC M. SA.

A doua categorie de argumente pe care se întemeiază acuzația adusă inculpatelor, în sensul comiterii infracțiunilor de abuz în serviciu, favorizarea făptuitorului și fals intelectual, s-a referit la darea de către condamnatul E. a unei importante sume de bani, în vederea pronunțării unei soluții favorabile în procedura contestației în anulare.

Astfel, au fost redate în rechizitoriu, condițiile și împrejurările în care a fost pronunțată Decizia penală nr. 381/2012 de către cele trei inculpate.

După ce prin Decizia penală nr. 741/R nr. 4 aprilie 2011 a Curții de Apel București inculpatul E. a fost condamnat la 7 ani închisoare, a fost emis mandatul de executare a pedepsei nr. 1728/2010 din 4 aprilie 2011 de către Judecătoria sectorului 4 București și, întrucât E. s-a sustras de la executarea pedepsei, părăsind teritoriul României, pe numele său a fost emis un mandat european de arestare, mandat executat la 19 aprilie 2011 pe teritoriul Ungariei. La data de 28 aprilie 2011 condamnatul E., care între timp își schimbase numele pe cale administrativă în „x”, a fost predat autorităților române și a început executarea pedepsei.

La data de 2 mai 2011 E. a formulat o contestație în anulare împotriva Deciziei penale nr. 741/2011, întemeiată generic pe dispozițiile art. 386 C. proc. pen., contestație care a fost respinsă de Curtea de Apel București, secția I penală, cu motivarea că, la dosarul cauzei nu au fost depuse dovezi din care să rezulte că sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 386 lit. a), b), c) și e) C. proc. pen.

La 18 august 2011 E. a formulat contestație în anulare a Deciziei penale nr. 741/2011, invocând formal, cazul prevăzut de art. 386 lit. d) C. proc. pen., respectiv, autoritatea de lucru judecat a Deciziei penale nr. 1057 din 27 septembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, însă, și-a retras contestația, prin Decizia penală nr. 2217 din 11 noiembrie 2011, Curtea de Apel București luând act de retragerea acesteia.

În aceste condiții, la data de 23 noiembrie 2011, E. a formulat, prin avocata L.L.L., avocat ales, o a treia contestație în anulare, înregistrată sub nr. de Dosar nr. x/2/2011, întemeiată pe art. 386 lit. d) C. proc. pen., precizând că va depune motivele la primul termen de judecată. La data de 21 decembrie 2011, condamnatul a depus „precizări” la motivele contestației, în care a susținut că pentru aceeași stare de fapt au fost pronunțate două decizii, atât Decizia de condamnare nr. 741/2011 a Curții de Apel București cât și Decizia prin care s-a confirmat soluția de neîncepere a urmăririi penale, nr. 1057/2010 a Curții de Apel Craiova, cele două decizii fiind contradictorii. În motivarea contestației în anulare condamnatul E. a făcut referire și la Deciziile penale nr. 683/2009, 292/2010 și 671/2009 ale Curții de Apel Craiova.

Această contestație a fost repartizată completului de judecată compus din judecătoarele A., C. și B., cauza parcurgând cinci termene de judecată: la termenul de judecată din 21 decembrie 2011 a fost respinsă cererea de suspendare a executării pedepsei formulată de contestator și s-a acordat un nou termen de judecată, la 1 februarie 2012, în vederea atașării dosarului de fond; la termenul din 1 februarie 2012 a fost respinsă contestația în anulare întemeiată pe art. 386 lit. c) C. proc. pen., ca fiind tardiv formulată și a fost amânată cauza la 8 februarie 2012, pentru discutarea contestației formulate în temeiul art. 386 lit. d) C. proc. pen.; la termenul din 8 februarie 2012 s-a constatat că SC F. SA este parte interesată în cauză, fiind acordat un nou termen, la 15 februarie 2012, în vederea citării acesteia; la termenul din 15 februarie 2012, a fost acordat un alt termen, în vederea pregătirii apărării de către partea civilă SC J. SA, prin lichidatorul judiciar SC M.M.M. SPRL.

La termenul din 22 februarie 2012 s-a pronunțat Decizia penală nr. 381 din 22 februarie 2012, prin care a fost admisă contestația în anulare a condamnatului E., a fost desființată în parte Decizia penală nr. 741/2011 a Curții de Apel București, cu referire la contestatorul E., cu privire la care există autoritate de lucru judecat; s-a desființat în parte sentința penală nr. 1240/2010 a Judecătoriei sectorului 4 București și Decizia penală nr. 802/A nr. 16 decembrie 2010 a Tribunalului București, în ceea ce îl privește pe contestator și drept urmare, în baza art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. rap. la art. 10 lit. j) C. proc. pen. a încetat procesul penal pornit împotriva contestatorului pentru infracțiunea prevăzută de art. 26 rap. la art. 246 combinat cu art. 2481 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) rap. la art. 258 C. pen., a anulat mandatul de executare a pedepsei de 7 ani închisoare, emis pe numele contestatorului și a dispus punerea în libertate a acestuia, dacă nu este arestat în altă cauză.

Au fost solicitate de către parchet înregistrările audio ale ședințelor de judecată, rezultând că la termenul din 22 februarie 2012, președinte al completului a fost inculpata A., care i-a solicitat avocatului ales al condamnatului, doamna N.N.N., să se refere la presupusa identitate de obiect a cauzelor în care s-au pronunțat Decizia nr. 741/R/2011 a Curții de Apel București și Decizia nr. 1057/2010 a Curții de Apel Craiova. Președintele completului a dorit să schimbe ordinea în care se dă cuvântul în susținerea contestației în anulare - întâi procurorul și apoi avocatul, cu motivarea că „trebuie să lămurească și să convingă atât Parchetul cât și instanța!”

Avocatul contestatorului a procedat la susținerea orală a contestației, arătând că, nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicțiile aceluiași stat pentru o infracțiune pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă, conform legii, arătând că la dosarul cauzei a fost depusă această decizie, căreia nu i s-a dat eficiența cuvenită de instanța de recurs. Avocatul a arătat în continuare că, în seama clientului său, s-a reținut că avea calitatea de acționar majoritar și reprezentant al grupului O.O.O. Craiova și cesionarea unor creanțe de către SC J. SA, acestui grup de firme a făcut obiect de cercetare și în cauza în care s-a pronunțat Decizia penală nr. 1057/2010; procurorul care a instrumentat cauza penală anterioară a reținut că nu există nicio implicare din partea contestatorului E. în semnarea tranzacției și în plus există alte cinci ordonanțe similare și încă trei decizii pronunțate de Curtea de Apel Craiova, în legătură cu faptele izvorâte din aceasta.

S-a arătat că, la același termen de judecată, procurorul de ședință a susținut faptul că nu există identitate de obiect între cele două cauze în care s-au pronunțat deciziile penale menționate, în dosarul Curții de Apel Craiova fiind vorba de infracțiunile de evaziune fiscală, asociere în vederea comiterii de infracțiuni și spălare de bani, în cauza în care a fost condamnat fiind vorba de infracțiunea prevăzută de art. 246 rap. la art. 2481 C. pen.

Pentru a admite contestația în anulare și a anula pedeapsa de 7 ani închisoare la care fusese condamnat E., inculpatele și-au exercitat abuziv atribuțiile de serviciu, interpretând în mod voit, contrar legii, dispozițiile art. 386 lit. d) C. proc. pen., ignorând litera, spiritul legii, dar și practica judiciară majoritară în materia hotărârilor pronunțate în temeiul art. 2781 C. proc. pen., inclusiv Decizia nr. XVII/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Urmărind pronunțarea unei hotărâri judecătorești favorabile condamnatului E., inculpatele au atestat în cuprinsul deciziei fapte și împrejurări necorespunzătoare adevărului, atunci când au concluzionat că între faptele pentru care s-a pronunțat Decizia nr. 741/R/2011 și cele care au făcut obiectul Dosarelor nr. x/P/2008 (Decizia penală 1057/2010), Dosarul nr. x/D/P/2008 (Decizia penală nr. 798 din 18 noiembrie 2008 și Decizia nr. 292 din 11 martie 2010) și Dosarul nr. x/D/P/2008 (Decizia nr. 683 din 26 iunie 2009), există identitate în ceea ce privește situația de fapt-aceleași acte materiale, respectiv obținerea de credite bancare și cesiunea de creanțe, însă, cu o altă încadrare juridică, aceeași sesizare, cu același conținut, același prejudiciu, aceleași părți civile.

Tot în scopul favorizării condamnatului E., inculpatele au omis, intenționat, să precizeze în conținutul hotărârii judecătorești pronunțate, faptele cercetate în dosarele anterioare și faptul că cercetările efectuate de organele de urmărire penală nu au fost paralele ci succesive, neputându-se circumscrie principiului non bis in idem.

În hotărârea pe care au pronunțat-o au omis să facă referire la Deciziile anterioare, nr. 1164/2011 și nr. 2217/2011, prin care s-a respins ca inadmisibilă contestația în anulare și respectiv, s-a luat act de retragerea acesteia.

După pronunțarea Deciziei penale nr. 381 din 22 februarie 2012 de către cele trei inculpate, ca urmare a denunțului formulat de L.L.L., s-a constituit Dosarul nr. x/P/2013 de către Direcția Națională Anticorupție prin care s-a dispus trimiterea în judecată, între alți inculpați și a inculpatei C., pentru infracțiunea de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. rap. la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, reținându-se că, în cursul lunii februarie 2012, în calitate de judecător la Curtea de Apel București, a primit prin intermediul inculpatei P.P.P. suma de aproximativ 630.000 de euro de la inculpatul E., prin medierea învinuitului Z.Z. și a inculpatei U., pentru a pronunța împreună cu ceilalți doi membri ai completului de judecată investit să soluționeze Dosarul nr. x/2/2011, o soluție de admitere a contestației în anulare.

Tot în legătură cu infracțiunea menționată mai sus, au fost trimiși în judecată, inculpatul E., pentru infracțiunea de dare de mită, prevăzută de art. 255 alin. (1) C. pen. rap. la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, constând în aceea că, în perioada septembrie 2011-februarie 2012, atât în mod direct, cât și cu ajutorul inculpatului Z.Z., a inculpatei U., a martorei denunțătoare L.L.L. și a inculpatei P.P.P., a promis suma de 1.500.000 de euro, iar ulterior a remis suma de 1 200.000 de euro, din care aproximativ 630.000 de euro au ajuns în posesia inculpatei C., pentru ca aceasta, în calitate de judecător la Curtea de Apel București, secția I penală, să pronunțe, împreună cu ceilalți doi membri ai completului de judecată investiți să soluționeze Dosarul nr. x/2/2011, o soluție de admitere a contestației în anulare formulate de E.; inculpata U., pentru complicitate la infracțiunea de dare de mită, prev. de art. 26 rap. la art. 255 alin. (1) C. pen.

și la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, constând în aceea că, în perioada septembrie 2011-februarie 2012, l-a ajutat împreună cu inculpatul Z.Z. pe inculpatul E. să promită suma de 1.500.000 de euro, învinuitei P.P.P. și ulterior să dea acesteia suma de 1.200.000 de euro, din care aproximativ 630 000 de euro au ajuns în posesia inculpatei C., pentru ca aceasta, în calitate de judecător la Curtea de Apel București să pronunțe o soluție favorabilă asupra contestației în anulare formulate de E.; inculpatul Z.Z., pentru complicitate la infracțiunea de cumpărare de influență, prev. de art. 26 C. pen. rap. la art. 61 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, constând în aceea că, în perioada august - septembrie 2011, ca urmare a promisiunii inculpatului E. de remitere a sumei de .500.000 de euro inculpatei P.P.P., care a lăsat să se creadă că are influență asupra judecătorilor de la Curtea de Apel București, pentru a-i determina să pronunțe o soluție favorabilă, constând în admiterea contestației în anulare ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/2/2011 al aceleiași instanțe, l-a ajutat pe E. să dea învinuitei respectivul folos, însă, întrucât beneficiul promis nu a fost obținut, suma de 500.000 de euro a fost restituită învinuitului, respectiv, pentru complicitate la infracțiunea de dare de mită prev. de art. 26 C. pen. rap. la art. 255 alin. (1) C. pen.

și art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, constând în aceea că, în perioada septembrie 2011-februarie 2012, l-a ajutat împreună cu inculpata U. pe inculpatul E. să promită suma de 1.500.000 de euro învinuitei P.P.P. și ulterior să dea acesteia suma de 1200.000 de euro, din care aproximativ 630.000 de euro au ajuns în posesia inculpatei C., pentru pronunțarea unei soluții favorabile în Dosarul nr. x/2/2011; inculpata P.P.P., pentru infracțiunea de trafic de influență prev. de art. 257 C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, constând în aceea că, în perioada august - septembrie 2011 a pretins și primit de la inculpatul E. suma de 500.000 de euro, lăsând să se creadă că are influență asupra judecătorilor de la Curtea de Apel București, pentru a-i determina să pronunțe în beneficiul acestuia o hotărâre favorabilă, constând în admiterea contestației în anulare și înlăturarea pedepsei de 7 ani închisoare, în Dosarul nr. x/2/2011 iar ulterior, pentru că beneficiul produs nu a fost obținut, banii au fost restituiți în întregime, precum și pentru complicitate la infracțiunea de luare de mită, prev. de art. 26 rap. la art. 254 alin. (1) C. pen.

și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, constând în aceea că, în cursul lunii februarie 2012, a ajutat-o pe inculpata C., să primească suma de 630 000 de euro de la inculpatul E., prin medierea învinuitului Z.Z. și a inculpatei U., în scopul pronunțării de către inculpata C. împreună cu ceilalți doi membri ai completului de judecată a unei soluții favorabile în Dosarul nr. x/2/2011.

Dat fiind faptul că în Rechizitoriul nr. x/P/2013 sunt prezentate fapte și împrejurări care contribuie la stabilirea activității infracționale a inculpatelor, în legătură cu pronunțarea Deciziei nr. 381/2012, în cauză, au fost preluate ca probe din Dosarul nr. x/P/2013, rechizitoriul, înregistrările convorbirilor ambientale și telefonice, procesele verbale de redare a acestora împreună cu suporții optici.

Din aceste probe a rezultat că în cursul lunii februarie 2012, P.P.P. a ajutat-o pe inculpata C., să primească suma de aproximativ 630.000 de euro de la E., prin intermediul fratelui acestuia Z.Z. și a inculpatei U., în scopul pronunțării de către inculpata C. împreună cu ceilalți doi membri ai completului de judecată, investiți să soluționeze Dosarul nr. x/2/2011 a unei soluții de admitere a contestației în anulare formulate de E.

A mai rezultat că denunțătoarea L.L.L., pe fondul acordării asistenței juridice condamnatului E., a cunoscut-o pe P.P.P. și că, în cursul lunii august 2011, aceasta i-a făcut cunoscut lui E. că poate obține anularea hotărârii de condamnare de 7 ani închisoare, întrucât o cunoaște pe judecătoarea C. de la Curtea de Apel București deoarece amândouă sunt de origine din Târgoviște și astfel ar avea „intrare” la completul de judecată din care făcea parte aceasta și făceau parte judecătoarele A. și B. În acest sens, P.P.P. i-a prezentat lui E. o strategie de urmat, respectiv formularea și depunerea la instanță a mai multor contestații în anulare, până când una dintre ele va fi repartizată completului de mai sus, precum și retragerea ulterioară sau anterioară a contestațiilor care ajungeau la alte complete de judecată.

L.L.L. a arătat că P.P.P. a dorit să-i ofere lui E. o dovadă a înțelegerii pe care o avea cu completul de judecată, sens în care i-a spus acestuia că, în următoarea ședință de judecată, cele trei judecătoare vor intra în ședință cu un pix de aceeași culoare, albastru, că, judecătoarea C. va purta părul împletit într-o coadă așezată pe partea stângă a capului și că președintele completului îi va adresa trei întrebări care printre altele priveau fraudarea SC L.L. SA și o expertiză extrajudiciară.

Prima faptă de corupție a fost comisă atunci când E., ca urmare a pretinderii de către P.P.P. a sumei de 500.000 de euro, a acceptat să-i dea folosul respectiv, pe care l-a remis prin intermediul lui Z.Z. și întrucât contestația în anulare formulată în acea perioadă (Dosarul nr. x/2/2011 al Curții de Apel București) nu a fost repartizată la completul inculpatelor, la solicitarea lui E., P.P.P. a restituit lui Z.Z. suma de 500.000 de euro.

Cu ocazia audierii sale, martora P.P.P. a susținut că a încheiat un contract de asistență juridică cu E. în anul 2011, pentru consiliere juridică în dosarul privind SC J. SA, pe care acesta îl avea în recurs la Curtea de Apel București. După ce E. a fost condamnat la 7 ani închisoare, martora a aflat de la un cunoscut că acesta a fugit în străinătate și a reluat legătura cu el atunci când a fost încarcerat în arestul Direcției Generale a Poliției Municipiului București. După reluarea legăturii cu E., acesta i-a spus că în cauza în care a fost condamnat exista autoritate de lucru judecat, deoarece Curtea de Apel Craiova a pronunțat două-trei decizii în temeiul art. 2781 C. proc. pen., în dosarul cu SC F. SA. Tot cu acea ocazie E. i-a cerut martorei P.P.P. să ia legătura cu L.L.L., ceea ce a și făcut, aceasta predându-i toate documentele pe care le deținea.

Martora a arătat că avea o relație de prietenie cu judecătoarea C., pe care o cunoștea de 15 ani și a avut o discuție cu aceasta despre dosarul lui E., oferindu-i și niște documente. La a doua întâlnire, inculpata C. i-a spus martorei că din punctul său de vedere o contestație în anulare ar putea fi motivată, însă, nimeni nu va avea curajul să o admită, întrucât E. avea multe probleme judiciare și că, personal, ar admite o astfel de contestație dacă dosarul i-ar fi repartizat, numai că și colegele de complet trebuie să fie de aceeași părere, pentru ca soluția să fie dată fără opinie separată. Totodată, a sfătuit-o pe martoră să depună contestația în anulare de mai multe ori, până când va ajunge la completul inculpatei. Martora a precizat în continuare, că, după depunerea mai multor contestații în anulare, care nu au fost repartizate completului din care inculpata făcea parte, în momentul în care a aflat că dosarul a fost repartizat completului din care făcea parte inculpata, a contactat-o pe aceasta, care i-a spus că va sta de vorbă cu colegele de complet, B. și A. La următoarea întâlnire, martora a aflat de la inculpată, că, ambele colege de complet sunt de acord să pronunțe o soluție de admitere a contestației în anulare, întrucât din documentele depuse rezultă că își pot motiva hotărârea, însă, fără remiterea unei sume de bani, nu vor admite acea contestație. În acest context, martora i-a transmis martorei L.L.L. cele discutate, iar ulterior, lui E., care a fost de acord cu remiterea unei sume de bani către completul de judecată. Martora a arătat că au existat ulterior mai multe discuții referitoare la cuantumul sumei, purtate între ea, L.L.L., Z.Z. și U., în final fiind stabilită suma de 1.500.000 de euro și că inculpata C. a fost de acord cu această sumă de bani.

În ceea ce privește remiterea banilor, martora a arătat că, la începutul anului 2012, în luna ianuarie sau februarie, a fost anunțată de L.L.L. că Z.Z. îi va remite suma de 1200.000 de euro, iar în seara respectivă i-a adus inițial 800.000 de euro, după care a venit șoferul acestuia cu încă 400.000 de euro. Martora s-a deplasat apoi la domiciliul inculpatei C., căreia i-a transmis că a intrat în posesia banilor, împreună cu aceasta convenind ca remiterea să aibă loc la locuința fiului acesteia R.R.R., ceea ce s-a și întâmplat, martora arătând că i-a dat inculpatei în locuința fiului acesteia suma de 650 000 de euro.

În rechizitoriu s-a arătat că cele relatate de martoră au fost confirmate și de declarația martorului S.S.S., care a relatat că la rugămintea martorei P.P.P. a condus-o pe aceasta la o adresă din București, fără a cunoaște scopul vizitei și că martora P.P.P. avea asupra sa o sacoșă grea, din rafie albă, pe care a lăsat-o la respectiva adresă. Martorul a relatat că P.P.P. i-ar fi spus că în respectiva sacoșă se află bani, fără a-i oferi vreun alt amănunt.

Potrivit declarației martorei P.P.P., aceasta a discutat cu inculpata C. despre suplimentarea sumei de bani, în cazul în care totul ar fi decurs conform planului și întrucât E. dorea o confirmare a faptului că banii au ajuns la completul de judecată, cele două s-au întâlnit înaintea judecării contestației în spatele Curții de Apel București, în dreptul unui gang, ocazie cu care judecătoarea i-a dat un bilețel pe care erau scrise trei întrebări și pe care președintele completului urma să i le adreseze lui E. în timpul judecății contestației în anulare, iar C. urma să își prindă părul într-o clemă. Martora a susținut că cele trei întrebări i-au fost adresate lui E. de către președintele completului, respectiv, judecătoarea A. și că judecătoarea C. i-a spus că motivarea deciziei o vor face toate trei, dar cea mai mare parte, A., pentru că este cea mai pregătită.

S-a arătat în rechizitoriu că, cele relatate de martoră au fost confirmate și de martora L.L.L., care, a arătat că, P.P.P. este cea care i-a propus lui E. să formuleze contestația în anulare, deoarece are „intrare” la un complet de judecată de la Curtea de Apel București, scriindu-i pe hârtie numele judecătoarelor: B., A. și C. Inițial, suma pretinsă de P.P.P. lui E. a fost de 2.500.000 euro, iar după negocieri, suma a fost scăzută la 2.000.000 euro și ulterior la 1.500.000 euro, pe care E. a acceptat-o.

Martora a confirmat și garanțiile obținute de martora P.P.P., care au constat în semne din partea membrilor completului de judecată și care aveau rolul să creeze inculpatului E. și membrilor familiei acestuia convingerea că banii au ajuns în posesia completului. P.P.P. le-a spus că la un termen de judecată inculpata C. va avea coada împletită pe partea stângă a capului și că judecătoarele vor avea pix de aceeași culoare, respectiv albastru, ceea ce s-a și întâmplat. A relatat și că martora P.P.P. i-a dat lui E. un bilet cu trei întrebări care urmau să-i fie puse de una dintre judecătoare. În ceea ce privește remiterea sumei de bani, martora a arătat că, Z.Z. și U. nu au reușit să strângă întreaga sumă de bani de 1.500.000 de euro, iar Z.Z. a venit în luna februarie la cabinetul de avocatură al martorei P.P.P. inițial cu suma de 800.000 de euro, ulterior a venit în aceeași zi și șoferul lui U. cu încă 400.000 de euro, iar despre diferența de 300.000 de euro, Z.Z. i-a promis martorei P.P.P. că i-o va da la momentul în care se va pronunța Decizia Curții de Apel. După ce Z.Z. a plecat de la cabinetul martorei P.P.P., aceasta i-a spus martorei că va merge în zona Piața Alba Iulia, acasă la C., rugând martora să mai stea un timp în mașină împreună cu T.T.T., până când ea va pleca cu banii, pentru a-i spune dacă observă ceva suspect.

Parchetul a arătat că și din procesele verbale de redare a convorbirilor ambientale purtate între P.P.P. și L.L.L., T.T.T. și P.P.P., P.P.P. și U., E., U.U.U., P.P.P. și L.L.L., P.P.P. și E., P.P.P. și R.R.R., au rezultat indicii temeinice cu privire la: remiterea sumei de 630.000 de euro cu titlu de mită către inculpata C.; împărțirea acestei sume cu ceilalți membri ai completului de judecată; formularea de cereri repetate având ca obiect contestații în anulare și retragerea lor ulterioară, după ce o contestație a ajuns la completul inculpatelor; că, neremiterea diferenței de 300.000 de euro, i-a creat martorei P.P.P. dificultăți în sensul că nu mai avea să fie primită de judecătoare.

S-a arătat și faptul că, din declarațiile martorilor V.V.V., X.X.X., Z.Z.Z., judecători în completul care a pronunțat Decizia nr. 741/R/2011, Y.Y.Y., A.A.A.A., judecători în completul care a pronunțat Decizia penală nr. 802/A/2010, a rezultat că între cauza dedusă judecății și cauzele soluționate de Curtea de Apel Craiova, prin care au fost menținute soluțiile de neîncepere a urmăririi penale față de E., nu a existat identitate de obiect, că, hotărârile pronunțate în procedura plângerii prevăzute de art. 2781 C. proc. pen. nu au autoritate de lucru judecat, deoarece nu privesc soluționarea fondului cauzei.

De asemenea, au existat și alte depoziții de martori care au confirmat diferite aspecte legate de împrejurările în care a fost pronunțată Decizia penală nr. 381/2012.

Martorul T.T.T. a luat cunoștință de actele de corupție săvârșite în legătură cu soluționarea contestației în anulare de la soția sa L.L.L. și de la martora P.P.P. Acesta a arătat că s-a deplasat împreună cu soția sa L.L.L. la Biroul martorei P.P.P. situat vis - a - vis de Curtea de Apel București și soția sa a urcat în bloc împreună cu Z.Z. iar el a rămas în mașină. După câteva minute soția sa a venit la autoturism și i-a comunicat că a fost rugată de martora P.P.P. să mai stea în mașină câtva timp, până când aceasta urma să plece cu banii primiți de la Z.Z., pentru a supraveghea zona. De la soția sa a aflat că P.P.P. urma să de deplaseze în zona Piața Alba Iulia, unde locuia judecătoarea C.. Martorul a văzut când P.P.P. a coborât din bloc, având asupra ei două sacoșe din rafie de culoare albă, fiind însoțită de S.S.S.. A arătat că știe de la soția sa că, suma de bani pe care P.P.P. trebuia să o dea judecătorilor era de 1.500.000 de euro dar fusese remisă numai suma de 1.200.000 de euro, iar diferența urma să fie dată ulterior.

Martorul Y.Y., șofer al lui Z.Z. a declarat că l-a însoțit pe acesta de mai multe ori la București, ocazie cu care acesta s-a întâlnit cu avocatele P.P.P. și L.L.L. La una dintre vizite, Z.Z. a urcat cu niște sacoșe de rafie despre care nu știe ce conțineau în Biroul avocatei P.P.P. L-a auzit pe Z.Z. că era nemulțumit de faptul că le-ar fi dat celor două avocate sume mari de bani și acestea nu au făcut nimic pentru punerea în libertate a fratelui său, E.

Martorul B.B.B.B., șoferul avocatei P.P.P., a confirmat faptul că aceasta o cunoștea pe judecătoarea C. și pe fiul acesteia R.R.R.

E., audiat în calitate de martor, a confirmat faptul că a avut un rol activ în demersurile de corupere a judecătorilor, dându-și acceptul pentru toate acțiunile întreprinse de P.P.P. și L.L.L., dar și de către fratele său Z.Z., recunoscând că a fost de acord să ofere mită judecătorilor pentru a i se admite contestația în anulare, precizând că au mai fost formulate alte două cereri, una respinsă și alta retrasă, până la cea depusă la data de 23 noiembrie 2011, în care erau invocate dispozițiile art. 386 lit. d) C. proc. pen., respectiv, autoritatea de lucru judecat a deciziei Curții de Apel Craiova. Cu privire la ultima contestație, L.L.L. i-a transmis că a fost repartizată completului din care făcea parte judecătoarea C., iar cu ocazia unei vizite la penitenciar, P.P.P. i-a pretins suma de 1.200.000 euro, din care 100.000 de euro pentru ea și L.L.L., 650.000 euro pentru „C.V”-C. și 450.000 euro pentru C.C.C.C. Martorul a fost de acord să îi remită suma de 1.200.000 euro, bani pe care aceasta urma să îi primească prin intermediul fratelui său. Cu ocazia unei vizite, i-a comunicat fratelui său Z.Z. să îi dea martorei P.P.P. 700.000 de euro, bani adevărați, iar diferența de 500.000 de euro să fie compusă din bani falși, bani pe care îi mai dăduse anterior avocatei P.P.P., cu ocazia judecării unei alte contestații în anulare. Martorul a arătat că suma de bani a fost remisă avocatei P.P.P. de către fratele său, la Biroul acesteia din Bucureşti, situat vis-a-vis de Curtea de Apel Bucureşti. Din cele relatate de fratele său şi de L.L.L., P.P.P. a luat sacoşele cu bani şi a plecat cu ele către locuinţa fiului judecătoarei C., R.R.R., care locuieşte lângă Mall x. Martorul a mai arătat că niciuna dintre cele trei judecătoare nu i-a transmis vreun semn dintre cele la care a făcut referire P.P.P., iar întrebările care ar fi trebuit să îi fie puse de membrii completului de judecată, au fost dictate de el avocatei L.L.L., conform interesului pe care în avea în dosarul cu SC L.L. SA.

Martorul Z.Z. a relatat că la indicaţia fratelui său a remis avocatei P.P.P. suma de 1.200.000 de euro, dar nu a avut cunoştinţă de scopul acestei remiteri, respectiv, coruperea judecătorilor care judecau contestaţia în anulare. A confirmat că anterior au mai existat încercări de corupere a magistraţilor, dar fără rezultat.

Parchetul a apreciat că declaraţia martorului E. dată la urmărirea penală a fost contrazisă de susţinerile celorlalţi martori, inclusiv de cele ale martorei U., care, a declarat că spre sfârşitul anului 2011 a aflat de la Z.Z., L.L.L. şi P.P.P. despre faptul că aceştia, în schimbul unei sume de bani oferite magistraţilor de la Curtea de Apel Bucureşti ar fi putut obţine admiterea unei contestaţii în anulare în urma căreia pedeapsa de 7 ani închisoare, la care fusese condamnat E., ar fi fost anulată. Pe parcursul mai multor discuţii a aflat de la L.L.L. că suma oferită judecătorilor ca mită ar fi fost de 2.500.000 de euro, ulterior această sumă a fost modificată în repetate rânduri, în final, în luna februarie 2012, Z.Z. i-a comunicat că s-a înţeles cu P.P.P. pentru suma de 1.200.000 de euro. Z.Z. i-a spus că pentru a remite această sumă mai are nevoie de 200.000 de euro şi pentru a face rost de această sumă de bani, martora a vândut acţiuni către SC D.D.D.D. SRL, apoi a efectuat schimburi valutare până la concurenţa sumei de 200.000 de euro, bani pe care i-a trimis prin intermediul şoferului E.E. lui Z.Z. la Bucureşti.

Martorul C.C.C.C. a declarat că a luat cunoştinţă de modul cum a fost soluţionat Dosarul nr. x/2/2011 atunci când a fost audiat în calitate de martor în Dosarul nr. x/P/2013 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie. A arătat că în cursul lunii iulie-august 2012, în timp ce se afla la birou, a primit o vizită din partea numiţilor Z.Z., L.L.L. şi U., ocazie cu care Z.Z. i-a relatat că a avut o înţelegere cu P.P.P. cu privire la acea contestaţie în anulare, însă martorul nu a dorit să afle mai multe amănunte.

Faţă de cele mai sus arătate, Direcţia Naţională Anticorupţie a arătat că cele trei inculpate au săvârşit infracţiunile de fals intelectual, abuz în serviciu, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit şi favorizarea făptuitorului.

În ceea ce priveşte infracţiunea de fals intelectual, s-a arătat că, deşi inculpatele au avut la dispoziţie actele dosarelor în care s-au pronunţat Deciziile penale nr. 741/R/2011, nr. 1057/2010, nr. 798 din 18 noiembrie 2008, nr. 292 din 11 martie 2010, nr. 683 din 26 iunie 2009, au atestat în mod nereal în cuprinsul deciziei pronunţate că acestea au avut la bază aceeaşi sesizare, vizează aceeaşi situaţie de fapt, acelaşi prejudiciu, aceleaşi părţi, aceleaşi societăţi comerciale, aceeaşi parte civilă, SC F. SA, aceeaşi expertiză contabilă.

Lipsa identităţii de obiect între Deciziile penale nr. 1057/2010 şi nr. 741/R/2011 a fost cunoscută de către inculpate, aşa cum a rezultat din examinarea conţinutului deciziei pe care acestea au pronunţat-o, menţiunile făcute de inculpate la pag. 24, parag. 2, pag. 25 parag. ultim, pag. 31 parag. 3, pag. 36, parag. 3-6, pag. 46, parag. ultim, pag. 47 parag. 3, pag. 61 parag. 3 şi pag. 62 parag. 2, conform cărora toate dosarele au avut la bază aceeaşi sesizare, aceeaşi situaţie de fapt, acelaşi prejudiciu, aceleaşi părţi, aceleaşi societăţi comerciale, acelaşi probatoriu, aceeaşi parte civilă SC F. SA, aceeaşi expertiză, sunt nereale.

În ceea ce priveşte infracţiunea de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, s-a arătat că, inculpatele şi-au exercitat cu rea credinţă atribuţiile de serviciu, cu prilejul pronunţării Deciziei penale nr. 381/2012, contrar obligaţiei pe care o aveau de a afla adevărul prin aplicarea şi interpretarea legii cu bună credinţă, cu respectarea jurisprudenţei naţionale şi europene, a deciziilor în interesul legii pronunţate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a deciziilor Curţii Constituţionale. Legea procesual penală impune exercitarea drepturilor procedurale în condiţiile legii, examinarea în fond a unei cereri formulate sau a unei căi de atac în alte condiţii decât cele determinate de dreptul naţional sau internaţional reprezentând o încălcare a acestora, un abuz care nu poate avea un corespondent într-o sancţiune disciplinară ci, într-una penală.

Admiterea unei căi de atac, în alte condiţii decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora, dar şi a principiului egalităţii în faţa legilor şi a autorităţilor, ceea ce constituie o soluţie inadmisibilă pentru ordinea de drept.

Atunci când aplicarea legii, în aceste condiţii, este urmată de obţinerea unor foloase materiale, pentru sine sau pentru altul, devine cu atât mai evidentă exercitarea abuzivă a atribuţiilor de serviciu.

Pronunţând Decizia penală nr. 381/2012, prin care a fost anulată condamnarea la pedeapsa de 7 ani închisoare pentru E., inculpatele au nesocotit cadrul legal reglementat de legea procesual penală, practica judiciară naţională, jurisprudenţa Curții Europene a Drepturilor Omului, deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale Curţii Constituţionale. Inculpatele au încălcat dispoziţiile art. 386 lit. d) C. proc. pen. şi ale art. 2781 C. proc. pen. de la 1968, interpretând jurisprudenţa în materie, naţională şi europeană, într-un sens original.

Inculpatele au încălcat autoritatea de lucru judecat a Deciziei penale nr. 1164 din 26 mai 2011 prin care inculpatele au respins ca tardiv formulată contestaţia în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 386 lit. c) C. proc. pen. şi de asemenea, prin Decizia pronunţată, au antamat fondul hotărârilor judecătoreşti pronunţate în Dosarele nr. x/2/2006 şi nr. x/2/2006, făcând aprecieri cu privire la vinovăţia inculpatului, la competenţa materială a organelor de urmărire penală, la limitele sesizării instanţelor de judecată, la motivarea hotărârilor anterioare.

Decizia pe care au pronunţat-o este fundamentată pe falsificarea realităţii şi contrafacerea adevărului. Desfiinţarea ilegală a hotărârilor judecătoreşti anterioare şi anularea mandatului de executare a pedepsei închisorii de 7 ani, emis pe numele lui E., a avut drept consecinţă obţinerea unui folos necuvenit de către acesta din urmă, prin exonerarea de executarea pedepsei privative de libertate şi de plata despăgubirilor civile în sumă de 18.839.684,5 lei, către SC F. SA, ceea ce a condus la prejudicierea intereselor legale ale acesteia.

Prin urmare, s-a apreciat de către parchet că fapta constituie infracţiunea de abuz în serviciu, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 309 C. pen.

În ceea ce priveşte infracţiunea de favorizare a făptuitorului, s-a arătat în rechizitoriu că aceasta a constat în aceea că, prin pronunţarea Deciziei penale nr. 381/2012, cele trei inculpate l-au ajutat pe E. să nu mai execute pedeapsa aplicată prin Decizia penală nr. 741/R/2011 a Curţii de Apel Bucureşti, fapta întrunind elementele constitutive ale infracţiunii revăzute de art. 269 alin. (1) C. pen.

Infracţiunea prevăzută de art. 269 alin. (1) C. pen., prin împrejurările şi efectele produse, s-a consumat în ambele variante, atât favorizarea personală a lui E., prin zădărnicirea executării pedepsei de 7 ani închisoare şi favorizarea prin acordarea ajutorului pentru asigurarea produsului infracţiunii.

S-a arătat şi faptul că, infracţiunea de favorizare a făptuitorului nu este absorbită de infracţiunea de abuz în serviciu deoarece cele două infracţiuni au un obiect juridic diferit.

În actul de sesizare s-a apreciat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 38 alin. (1) dar şi dispoziţiile art. 38 alin. (2) C. pen., privind concursul real şi formal de infracţiuni, existând concurs ideal între infracţiunile de abuz în serviciu şi favorizare a făptuitorului şi concurs formal între aceste infracţiuni şi infracţiunea de fals intelectual.

În rechizitoriu s-a mai arătat şi faptul că, deşi inculpatele au fost cercetate şi în procedura disciplinară, iar prin Decizia civilă nr. 435 din 25 noiembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, definitivă, s-a stabilit că nu sunt întrunite condiţiile angajării răspunderii disciplinare în legătură cu pronunţarea Deciziei penale nr. 381/2012, totuşi, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a avut cum să prevadă împrejurarea că, ulterior, inculpata C. va fi trimisă în judecată pentru infracţiunea de luare de mită, constând în aceea a primirii sumei de 630.000 de euro, pentru a dispune anularea pedepsei de 7 ani închisoare la care fusese condamnat E. De altfel, în alte două decizii de speţă, Înalta Curte de Casație şi Justiţie şi Curtea de Apel Braşov au apreciat că, atunci când normele procedurale sau penale au fost încălcate, depășind simpla interpretare şi aplicare a legii ‚,această acţiune ilicită poate angaja răspunderea penală sub aspectul infracţiunii de abuz în serviciu”.

Tot astfel, s-a arătat că împotriva inculpatelor s-au mai efectuat anterior cercetări de către Direcţia Naţională Anticorupţie, ca urmare a sesizării din oficiu, la data de 28 februarie 2012, pentru infracţiunile de abuz în serviciu prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 246 C. pen. comb. cu art. 2481 C. pen. şi favorizarea făptuitorului, prevăzută de art. 264 C. pen. de la 1969 rap. la art. 17 lit. a) din Legea nr. 78/2000 în legătură cu modul în care inculpatele şi-au exercitat atribuţiile de serviciu, cu ocazia pronunţării Deciziei penale nr. 381/2012 însă, prin rezoluţia din data de 7 august 2012 emisă de procuror în Dosarul nr. x/P/2012, în temeiul art. 249 alin. (1) şi (2) rap. la art. 11 pct. 1 lit. b) şi la art. 10 lit. b) C. proc. pen., art. 249 alin. (2) rap. la art. 245 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. şi art. 38 rap. la art. 45 alin. (1) C. proc. pen., s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitelor şi revocarea măsurilor asiguratorii.

Procurorul de caz a concluzionat că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor sesizate, prin emiterea cu ştiinţă a unui act nelegal, însă, judecătorii se bucură de inamovibilitate, sunt independenţi şi orice autoritate sau instituţie este datoare să respecte această independenţă, potrivit art. 1 din Legea nr. 303/2004. Din textul de lege ar putea rezulta interpretarea potrivit căreia judecătorii nu pot răspunde în condiţiile art. 246-249 C. pen., pentru hotărâri pronunţate în exercitarea atribuţiilor de serviciu, în aceleaşi condiţii cu ceilalţi funcţionari şi astfel, s-a apreciat că există îndoială asupra cadrului legal în care poate fi atrasă răspunderea penală a unui judecător pentru infracţiuni de serviciu care au ca obiect măsuri dispuse prin hotărâri judecătoreşti, motiv pentru care, în baza principiului in dubio pro reo, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală, reţinând totodată, că, aceeaşi faptă face obiectul cauzei disciplinare nr. x/J/2012 aflată pe rolul Consiliului Superior al Magistraturii, secţia pentru judecători, fiind aplicabile în cauză dispoziţiile art. 10 lit. b) C. proc. pen.

Ulterior, prin Ordonanţa nr. 10/C1 din 29 ianuarie 2014, a procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, a fost infirmată din oficiu rezoluţia mai sus menţionată, dispunându-se redeschiderea şi reluarea urmăririi penale în acest dosar faţă de inculpate.

În esenţă, prin ordonanţa de redeschidere a urmăririi penale s-a reţinut că, prin Rechizitoriul nr. x/P/2013 din 15 noiembrie 2013 inculpata C. a fost trimisă în judecată pentru infracţiunile de luare de mită, trafic de influenţă, complicitate la trafic de influenţă, instigare la infracţiunea de spălare de bani, înşelăciune în formă continuată, prevăzute de art. 254 alin. (1) C. pen. rap. la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, art. 257 C. pen. rap. la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, art. 26 rap. la art. 257 şi la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, art. 25 rap. la art. 17 lit. e) din Legea nr. 78/2000 şi la art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 290 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

S-a reţinut în sarcina inculpatei, în ceea ce priveşte legătura cu prezenta cauză, între altele faptul că, în cursul lunii februarie 2012 a primit de la E., prin intermediul inculpatei P.P.P. suma de 630.000 de euro, în scopul pronunţării, împreună cu ceilalţi doi membri ai completului de judecată, a unei soluţii de admitere a contestaţii în anulare formulate de E. în Dosarul nr. x/2/2011.

Trimiterea în judecată a inculpatei C. pentru infracţiunea de luare de mită săvârşită în legătură cu pronunţarea Deciziei penale nr. 381/2012 a constituit temei de redeschidere a urmăririi penale.

În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei şi măsurile asiguratorii dispuse, s-a arătat că, persoana vătămată SC F. SA, prin lichidator judiciar SC M.M.M. SPRL, s-a constituit parte civilă în procesul penal cu suma de 18.839.684,5 lei, reprezentând despăgubiri civile, la care a solicitat adăugarea dobânzilor legale până la plata efectivă a debitului. Prin adresa ulterioară din 5 martie 2014, partea civilă şi-a menţinut cererea de constituire ca parte civilă pentru suma de 18.838.804,50 lei, la care a solicitat calcularea dobânzilor legale, arătând că suma iniţială pentru care s-a constituit parte civilă a fost diminuată cu 880 lei, încasată în contul acestei creanţe de la executorul judecătoresc.

Întrucât prin Decizia penală nr. 381/2012 pronunţată de cele trei inculpate au fost desfiinţate Deciziile penale nr. 741/2011, nr. 802 din 16 decembrie 2010 şi sentinţa penală nr. 1240 din 15 iunie 2010 în integralitatea lor, în privinţa contestatorului E., dispunându-se încetarea procesului penal, pe motivul existenţei autorităţii de lucru judecat, a fost paralizată şi obligaţia inculpatului E. de a plăti despăgubirile civile în solidar cu ceilalţi inculpaţi, aceasta în condiţiile în care niciunul dintre coinculpaţi nu a avut bunuri asupra cărora să se poată face executarea.

Prin pronunţarea deciziei penale de către inculpate, au fost prejudiciate interesele legale ale părţii civile, iar pentru repararea pagubei, prin Ordonanţele nr. 51/P din 31 martie 2014 s-au instituit măsuri asiguratorii, respectiv poprire şi sechestru asiguratoriu asupra unor bunuri mobile, imobile şi sume de bani aparţinând inculpatelor:

- pentru inculpata B., s-a instituit poprire asupra sumelor de 4 823,71 euro, 22 949,16 euro şi 82 229,92 lei, aflate în trei conturi deschise la SC E.E.E.E. SA; s-a instituit sechestru asiguratoriu asupra apartamentului situat în sector 4 şi asupra imobilului din Predeal, judeţul Braşov, aflate în coproprietatea acesteia;

- pentru inculpata A., s-a instituit sechestru asiguratoriu asupra autoturismului, proprietatea inculpatei şi sechestru asiguratoriu asupra cotei părţi din apartamentul situat în Bucureşti, sector 3;

- pentru inculpata C., s-a instituit poprire asupra sumelor de 16.923,85 lei şi 10.590,80 lei, aflate în cont la SC E.E.E.E. SA şi respectiv SC E.E.E.E. SA Banca pentru locuinţe, sechestru asiguratoriu asupra apartamentului de 64,10 mp, situat în Târgoviște, judeţul Dâmboviţa, asupra apartamentului de 71,53 mp, situat în Târgovişte, judeţul Dâmboviţa, asupra terenului intravilan de 1.133 mp, situat în Târgovişte, asupra terenului intravilan arabil în suprafaţă de 2025 mp, situate în intravilanul municipiului Târgovişte, judeţul Dâmboviţa, asupra terenului extravilan în suprafaţă de 1.800 mp, format din trei loturi, de câte 600 mp, fiecare, situate în extravilanul municipiului Târgoviște judeţul Dâmboviţa şi teren neproductiv de 233,49 mp, din extravilanul municipiului Târgovişte.

Mijloace de probă;

În susţinerea acuzaţiilor au fost invocate de către parchet, următoarele mijloace de probă:

- declaraţiile martorilor: P.P.P.,L.L.L., F.F.F.F., Z.Z., Y.Y., S.S.S., B.B.B.B., T.T.T., C.C.C.C., U., E., V.V.V., X.X.X., Z.Z.Z., Y.Y.Y., A.A.A.A.;

- procesele-verbale de redare a convorbirilor ambientale din datele de 23 aprilie 2013, 25 aprilie 2013, 19 iunie 2013, 02 iulie 2013, 25 aprilie 2013,19 mai 2013, 27 mai 2013, 04 iunie 2013, 06 iunie 2013, 20 iunie 2013, 02 iulie 2013, 05 iulie 2013, 10 iulie 2013, 6 august 2013, 06 august 2013, 07 august 2013, 08 august 2013;

- copii din Dosarul de fond nr. x/4/2006 al Curţii de Apel Bucureşti, anume, motive de recurs depuse de inculpatul E.; Încheierea nr. x/4/2006 din 07 februarie 2011; motive de recurs formulate de avocat R.R.R.R., apărător ales al inculpatului E. împotriva Deciziei penale nr. 802 din 16 decembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală; Încheierea nr. x/4/2006 din 07 martie 2011; motive de recurs şi concluzii formulate de inculpatul E. în Dosarul nr. x/4/2006 depus la 16 martie 2011; Încheierea nr. x/4/2006 din 21 martie 2011; minuta deciziei penale din 04 aprilie 2011 emisă în Dosarul nr. x/4/2006; Decizia penală nr. 741/R din 04 aprilie 2011 emisă în Dosarul nr. x/4/2006; Încheierea nr. x/4/2006 din 07 octombrie 2010 a Tribunalului Bucureşti; Încheierea nr. x/4/2006 din 04 noiembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti; adresă S.I.F. Oltenia din 09 noiembrie 2011; memoriu formulat de E. înregistrat la 11 noiembrie 2010 la Dosarul nr. x/4/2006 al Tribunalului Bucureşti; Decizia penală nr. 1057 din 27 septembrie 2010 a Curţii de Apel Craiova emisă în Dosarul nr. x/63/2010; Decizia penală nr. 292 din 11 martie 2010 a Curţii de Apel Craiova emisă în Dosarul nr. x/63/2009; Decizia penală nr. 683 din 26 iunie 2009 a Curţii de Apel Craiova emisă în Dosarul nr. x/63/2009; motive de apel formulate de inculpatul E.; recurs formulat de Toma Bălăşoiu în Dosarul nr. x/4/2006 al Tribunalului Bucureşti; Încheierea nr. x/4/2006 din 12 noiembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti ; motive de apel formulate de inculpat E. şi documente depuse; Încheierea nr. x/4/2006 din 02 octombrie 2010 a Tribunalului Bucureşti; Decizia penală nr. 14165/4/2006 din 16 decembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti; Decizia penală nr. 288/R din 09 martie 2012 a Tribunalului Bucureşti emisă în Dosarul nr. x/300/2010/A3; acţiunea disciplinară exercitată de Comisia de disciplină pentru judecători împotriva judecătoarelor A., C. şi B., în Dosarul nr. x/CDJ/2012; nota de relaţii privind cercetarea disciplinară; fişa Ecris Dosar nr. x/2/2011;

- Dosarul Inspecţiei Judiciare - Serviciul de inspecţie judiciară pentru judecători nr. x/IJ/429/SIJ/2012;

- procesul-verbal de redare a dialogului dintre grefierul F.F.F.F. şi A. la 22 februarie 2012 în Dosarul nr. x/2/2011 şi un CD conţinând înregistrarea respectivei convorbiri; contestaţia în anulare formulată de E. înregistrată la data de 23 noiembrie 2011 la Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. x/2/2011; fişa Ecris Dosar nr. x/4/2006; precizări cu privire la contestaţia în anulare depuse de E. în Dosarul nr. x/2/2011; Decizia penală nr. 2333 din 18 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti emisă în Dosarul nr. x/4/2011;

Decizia penală nr. 1057 din 27 septembrie 2010 a Curţii de Apel Craiova emisă în Dosarul nr. x/63/2010 ; raportul de expertiză contabilă extrajudiciară; Încheierea nr. x/2/2011 a Curţii de Apel Bucureşti emisă în Dosarul nr. x/2/2011 din 21 decembrie 2011; fişa Ecris Dosar nr. x/4/2006; concluziile scrise formulate de E. în Dosarul nr. x/2/2011 în susţinerea contestaţiei în anulare; Decizia nr. 155 din 22 martie 2010 emisă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 9 judecători; ordonanţa emisă de Direcţia Naţională Anticorupţie din 27 aprilie 2009 în lucrarea nr. x/II-2/2009; ordonanţa emisă de Direcţia Naţională Anticorupţie din 23 noiembrie 2005 în Dosarul nr. x/4/2003;

Încheierea nr. x/2/2011 a Curţii de Apel Bucureşti emisă în Dosarul nr. x/2/2011 din data de 01 ianuarie 2012 ; concluziile scrise depuse de E. în Dosarul nr. x/2/2011 la data de 06 februarie 2011; concluziile scrise depuse de E. în Dosarul nr. x/2/2011 la data de 08 februarie 2011; Încheierea nr. x/2/2011 a Curţii de Apel Bucureşti emisă în Dosarul nr. x/2/2011 din data de 08 februarie 2012; Încheierea nr. x/2/2011 a Curţii de Apel Bucureşti emisă în Dosarul nr. x/2/2011 din data de 15 februarie 2012; raportul de expertiză contabilă extrajudiciară; memoriul formulat de E. în Dosarul nr. x/2/2011; minuta Deciziei nr. 9972/2/2011 din 22 februarie 2012;

Decizia penală nr. 381 din 22 februarie 2012 emisă de Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. x/2/2011; punctul de vedere suplimentar formulat de C. la data de 14 mai 2012 ;Dosarul de penitenciar nr. x/2011 al inculpatului E.; Rezoluţia nr. x/P/2008 a Direcţiei Naţionale Anticorupție - Serviciul Teritorial Craiova, din 13 noiembrie 2009; Ordonanţa nr. 372/II-272009, din 27 aprilie 2009 a Direcția Națională Anticorupție - Secţia de combatere a infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie; plângerea formulată de Y.Y., înregistrată sub nr. x/II-2/2009, la data de 09 martie 2009;

Rezoluţia de conexare nr. x/P/2006 din 12 decembrie 2006 a Direcției Naționale Anticorupție - Secţia de combatere a infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie; Rezoluţia nr. x/P/2006 din 06 iunie 2007 a Direcția Națională Anticorupție - Secţia de combatere a infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie; Rezoluţia nr. x/P/2007 din 16 iulie 2008 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Craiova; adresa Ministerului Finanțelor Publice, L. Dolj nr. 25870 din 26 mai 2009; Decizia penală nr. 798 din 18 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Craiova emisă în Dosarul nr. x/63/2008; sentinţa penală nr. 146 din 23 martie 2009 a Tribunalului Dolj emisă în Dosarul nr. x/63/2008;

Ordonanţa nr. 34/P/2007 din 25 mai 2007 a Direcției Naționale Anticorupție - Secţia de combatere a infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie; rezoluţia de respingere a plângerii emisă în Dosarul nr. x/D/II/2/2008 a Direcția pentru Investigarea Infracțiunilor de Crimă Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial Craiova; Rezoluţia nr. x/P/2008 din 10 decembrie 2008 a Direcției Naționale Anticorupție - Serviciul Teritorial Craiova; referatul cu propunere de declinare a competenţei din 18 aprilie 2006 Biroul de Combaterea Crimei Organizate Craiova emisă în Dosarul nr. x/D/P din 18 aprilie 2006; raportul de constatare preliminară întocmit de Direcția Națională Anticorupție - Serviciul specialişti în Dosarul nr. x/P/2002, la data de 30 septembrie 2004 ; procesul-verbal din data de 22 iunie 2012 a Direcției Naționale Anticorupție - Secţia de combatere a corupţiei;

Ordonanţa de neîncepere a urmăririi penale nr. 7/D/P/2008 din 16 mai 2008 a Direcția pentru Investigarea Infracțiunilor de Crimă Organizată și Terorism - Biroul Teritorial Dolj ;plângerea formulată de E. din 08 ianuarie 2009 adresată Direcției Naționale Anticorupție - Secția Teritorială Craiova; plângerea formulată de Y.Y. din 07 ianuarie 2009 adresată Direcției Naționale Anticorupție - Serviciul Teritorial Craiova ; Ordonanţele nr. 3/D/II-2/2009 din 13 ianuarie 2009 ale Direcția pentru Investigarea Infracțiunilor de Crimă Organizată și Terorism - Biroul Teritorial Dolj; plângerea din 30 ianuarie 2009 adresată de Y.Y.

Tribunalului Dolj; plângerea formulată la 30 ianuarie 2009 de E. adresată Tribunalului Dolj; sentinţa penală nr. 188 din 13 aprilie 2009 a Tribunalului Dolj în Dosarul nr. x/63/2009; recursurile din 16 aprilie 2009 şi 25 mai 2009 formulate de E. împotriva sentinţei penale nr. 188 din 13 aprilie 2009 ; Decizia penală nr. 683 din 26 iunie 2009 a Curţii de Apel Craiova în Dosarul nr. x/63/2009; Ordonanţa de neîncepere a urmăririi penale nr. 7/D/P/2008 din 16 mai 2008 a Direcția pentru Investigarea Infracțiunilor de Crimă Organizată și Terorism - Biroul Teritorial Dolj;

Rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale nr. x/P/2008 a Direcției Naționale Anticorupție - Secția Tribunalului Craiova din 10 decembrie 2008 ; Ordonanţa nr. 372/II-2/2009 din 27 aprilie 2009 a Direcției Naționale Anticorupție - Secţia de combatere a infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie; rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale din 13 noiembrie 2009 a Direcției Naționale Anticorupție - S.T. Craiova; plângerea formulată de Y.Y. la data de 04 decembrie 2009; Rezoluţia nr. x/II-2/2009 din 17 decembrie 2009 a procurorului şef al Direcției Naționale Anticorupție – Serviciul Teritorial Craiova ; plângerea L.

Dolj din data de 19 februarie 2010; Rezoluţia nr. x/II-2/2010 a Direcției Naționale Anticorupție - Secția Tribunalului Craiova; plângerea L. Dolj din data de 13 ianuarie 2010; plângerea formulată de Y.Y. din data de 24 decembrie 2009; plângerea formulată de E. din datele de 21 ianuarie 2010 şi 03 februarie 2010 depuse la Tribunalul Dolj în Dosarul nr. x/63/2010; sentinţa penală nr. 132 dispusă de Tribunalul Dolj în Dosarul nr. x/63/2010 la data de 22 martie 2010; recursul formulat de E. la data de 30 martie 2010; recursul formulat de L.

Dolj la 09 aprilie 2010; recursul formulat de Direcției Naționale Anticorupție - Serviciul Teritorial Craiova la 23 iulie 2010; Decizia penală nr. 1057 din 27 septembrie 2010 a Curţii de Apel Craiova ; Rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale nr. x/D/P/2006 din 15 ianuarie 2008 a Direcția pentru Investigarea Infracțiunilor de Crimă Organizată și Terorism - S.T. Craiova; plângerea formulată de U. la data de 10 octombrie 2008; rezoluţia procurorului şef Direcția pentru Investigarea Infracțiunilor de Crimă Organizată și Terorism - Secția Teritorială Craiova nr. 89/D/II-2/2008; plângerea formulată de U. la data de 15 decembrie 2008 împotriva rezoluţiei 89/D/II-2/2008;

încheierea de conexare a Tribunalului Dolj din data de 02 martie 2009;plângerea formulată de E. la data de 08 octombrie 2008 împotriva soluţiei dispusă prin Rezoluţia de neînceperea urmăririi penale nr. x/D/P/2006 din 15 ianuarie 2008; Rezoluţia nr. x/D/II-2/2008 a Direcția pentru Investigarea Infracțiunilor de Crimă Organizată și Terorism - Secția Teritorială Dolj din 14 octombrie 2008 ; plângerea formulată de E. adresată Tribunalului Dolj la data de 30 octombrie 2008; Rezoluţia nr. x/D/II-2/2008 din 26 februarie 2008 a Direcția pentru Investigarea Infracțiunilor de Crimă Organizată și Terorism - Secția Teritorială Craiova; plângerea formulată de Y. din data de 14 martie 2008 împotriva Ordonanţei nr. 37/D/II-2/2008; sentinţa penală nr. 1293 a Judecătoriei Craiova din data de 22 mai 2008;

încheierea de conexare a Tribunalului Dolj din data 16 februarie 2009; încheierea de conexare a Tribunalului Dolj din data 16 februarie 2009; sentinţa penală nr. 146 a Tribunalului Dolj din data de 23 martie 2009 emisă în Dosarul nr. x/63/2008; recursul formulat de Direcția pentru Investigarea Infracțiunilor de Crimă Organizată și Terorism - Secția Teritorială Dolj la data de 13 aprilie 2009; Decizia penală nr. 671 din 24 iunie 2009 a Curţii de Apel Craiova ; sentinţa penală nr. 433 din 20 octombrie 2009 a Tribunalului Dolj ; recursul declarat de L.

Dolj la data de 04 noiembrie 2009 împotriva sentinţei penale nr. 433 din 20 octombrie 2009 a Tribunalului Dolj; recursul formulat de Direcția pentru Investigarea Infracțiunilor de Crimă Organizată și Terorism - Secția Teritorială Craiova la data de 20 octombrie 2009 împotriva sentinţei penale nr. 433; recursul formulat de E. la data de 25 ianuarie 2010; Decizia penală nr. 292 din 11 martie 2010 a Curţii de Apel Craiova pronunţată în Dosarul nr. x/63/2009; sentinţa penală nr. 280 din 18 iunie 2008 pronunţată de Tribunalul Dolj;

Decizia penală nr. 798 din 18 noiembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Craiova; Rechizitoriul nr. x/P/2006 din data de 02 noiembrie 2007 al Direcției Naționale Anticorupție - Secţia de combatere a infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie ; Rechizitoriul nr. x/P/2002 din data de 09 noiembrie 2006 al Direcției Naționale Anticorupție - Secţia de combatere a infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie; copia Dosarului nr. x/2/2011 al Curţii de Apel Bucureşti, în care se află încheierea din data de 21 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, precum şi Decizia penală nr. 1164 din data de 26.05 2011 emisă de Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. x/2/2011; copia Dosarului nr. x/2/2011 al Curţii de Apel Bucureşti, în care se află încheierea din data de 07 octombrie 2011 şi Decizia penală nr. 2217 din 11.2011; hotărârile pronunţate de inculpate în alte cauze; rezoluţia de scoatere de sub urmărire penală din data de 07 august 2012, dispusă în Dosarul nr. x/P/2012 ;

Rechizitoriul nr. x/P/2013, din 25 noiembrie 2013, al Direcției Naționale Anticorupție - Secţia de combatere a corupţiei; adresa înaintată de avocatul G.G.G.G. către H.H.H.H. şi C.C.C. în data de 08 octombrie 2012; înscrisurile din Dosarul nr. x/4/2006, respectiv: ordonanţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie din 15 februarie 2006, sesizarea numitei R.R., adresată Direcţiei Naţionale Anticorupţie, scrisoarea adresată de P.P., Ministerului Justiţiei, memoriul formulat de M.M., procesul-verbal privind sesizarea lui Nicolae Ungureanu, plângerea penală depusă la Direcţia Naţională Anticorupţie de S., ordonanţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie din 21 iunie 2006, sesizarea anonimă privind nereguli comise de E., rezoluţia Parchetului Naţional Anticorupţie din 27 septembrie 2004, ordonanţa Parchetului Naţional Anticorupţie din 24 ianuarie 2005, rezoluţia Parchetului Naţional Anticorupţie din 27 septembrie 2004, ordonanţa Parchetului Naţional Anticorupţie din 28 septembrie 2004, rezoluţia Parchetului Naţional Anticorupţie din 04 ianuarie 2005, sesizarea anonimă adresată Parchetului Naţional Anticorupţie, sesizarea lui O.O., plângere SC F.

SA, ordonanţa Parchetului Naţional Anticorupţie din 28 septembrie 2004 de extindere a cercetărilor,ordonanţa Parchetului Naţional Anticorupţie din 24 ianuarie 2005, rezoluţia Parchetului Naţional Anticorupţie din 04 ianuarie 2005, rezoluţia Parchetului de pe lângă Înalta Curte, Secția Justiție de declinare a competenţei din 11 noiembrie 2002, rezoluţia Parchetului Naţional Anticorupţie din 20 octombrie 2003, de neîncepere a urmăririi penale,sesizarea numitului U.U., ordonanţa Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din 18 februarie 2004,ordonanţa din 16 august 2006 de schimbare a încadrării juridice a învinuiţilor,ordonanţa din 16 august 2006 de schimbare a încadrării juridice a învinuiţilor, precum şi procesul-verbal din 11 martie 2014 de copiere a respectivelor înscrisuri;

înscrisuri din Dosarul nr. x/2/2011 al Curţii de Apel Bucureşti şi al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv: cerere contestaţie în anulare formulată de E., detalii Dosar nr. x/2006 Ecris, motive contestaţie în anulare, Decizia penală nr. 2333 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Decizia penală nr. 1057 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, raport de expertiză contabilă extrajudiciară, minuta încheierii din 21 decembrie 2011, Încheierea nr. 3858/2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, detalii Dosar nr. x/2006 Ecris, concluzii scrise formulate de E., Decizia nr. 155 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/1/2010, Ordonanţa nr. 372/II-2/2009 a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Ordonanţa nr. 194/P/2003 a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, contract de asociere în participaţiune, declaraţie V., minuta încheierii din 01 februarie 2012 ;

Încheierea nr. 3858/2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, concluzii scrise formulate de E., concluzii scrise formulate de E. Încheierea nr. 3858/2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, cerere de amânare formulată de SC F. SA, Încheiere nr. 3858/2011 pronunţată de Curtea de apel Bucureşti, raport de expertiză contabilă extrajudiciară, minuta Deciziei nr. 9972/2/2011 din 22 februarie 2012, memoriu în susţinerea contestaţiei în anulare, cerere formulată de E., Decizia penală nr. 381 a Curții de Apel București în Dosarul nr. x/2/2011, cerere recurs formulată de SC F.

SA, cerere recurs formulată de SC F. SA, cerere formulată de E. pentru respingerea recursului formulat de SC M.M.M. SPRL, motive de recurs formulate de SC F. SA prin SC M.M.M. SPRL, cerere formulată de E. pentru respingere recursului formulat de SC M.M.M. SPRL, minuta Deciziei nr. 2288 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2/2011, Decizia nr. 2288 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2/2011, precum şi procesul-verbal din 25 februarie 2014 de copiere a respectivelor înscrisuri; înscrisuri din Dosarul nr. x/1/2013 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv: cerere recurs formulată de Inspecţia Judiciară, întâmpinare formulată de B. cu privire la cererea de recurs a Inspecţiei Judiciare, jurisprudenţă, notă către Consiliul Superior al Magistraturii, formulată de B.

în Dosarul nr. x/J/2012, opinie separată în sensul admiterii acţiunii disciplinare, transcrierea şedinţei de judecată din data de 01 octombrie 2012 privind Dosarul nr. x/2/2012, cerere formulată de Inspecţia judiciară în Dosarul nr. x/1/2013, minuta încheierii în Dosarul nr. x/1/2013, încheierea din 30 septembrie 2013 în Dosarul nr. x/1/2013, cerere formulată de Inspecţia judiciară în Dosarul nr. x/1/2013, Decizia civilă din 25 noiembrie 2013 în Dosarul nr. x/1/2013, precum şi procesul-verbal din 03 martie 2014 de copiere a respectivelor înscrisuri;

Ordonanţa nr. 61/P/2002 din 03 august 2006 şi Ordonanţa nr. 61/P/2002 din 12 noiembrie 2006; proces-verbal din data de 28 martie 2014 de ridicare a unor înscrisuri de la E.; adresa din 21 iunie 2012 a lichidatorului judiciar SC M.M.M. SPRL de constituire parte civilă; adresă din 05 martie 2014 a lichidatorului judiciar SC M.M.M. SPRL de constituire parte civilă; un număr de 15 suporturi optici, tip CD-R şi DVD-R, pe care se află înregistrările convorbirilor purtate în mediul ambiental interceptate şi înregistrate în Dosarul nr. x/P/2013 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Secţia de combatere a corupţiei.

București în Dosarul nr. x/P/2013 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Secţia de combatere a corupţiei, respectiv, autorizaţia şi Încheierea nr. 131, din data de 12 aprilie 2013, autorizaţia şi Încheierea nr. 140, din data de 18 aprilie 2013, Încheierea nr. 145, din data de 23 aprilie 2013, autorizaţia şi Încheierea nr. 157, din data de 09 mai 2013, autorizaţia şi Încheierea nr. 161, din data de 16 mai 2013, autorizaţia şi Încheierea nr. 171, din data de 27 mai 2013, autorizaţia şi Încheierea nr. 182, din data de 04 iunie 2013

Procedura în camera preliminară;

După sesizarea Curţii de Apel București cu rechizitoriul Direcției Naționale Anticorupţie, inculpatele B., A. şi C. au formulat excepţii privind legalitatea sesizării instanţei şi legalitatea administrării probelor în cursul urmăririi penale.

Prin încheierea din 16 iunie 2014, Curtea de Apel București-judecătorul de cameră preliminară, a respins excepțiile invocate de inculpate, a constatat legalitatea sesizării instanței, a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală, dispunând începerea judecății în cauză.

În esență, excepțiile invocate de cele trei inculpate au fost:

- redeschiderea urmăririi penale nu a fost confirmată de către judecătorul de cameră preliminară;

- excepția necompetenței Direcției Naționale Anticorupție de a efectua urmărirea penală în cauză;

- procurorul care a emis Ordonanța nr. 10/c1 din 29 ianuarie 2014 și prin care s-a dispus redeschiderea urmăririi penale în Dosarul nr. x/P/2012,este incompatibil;

- urmărirea penală este nelegală deoarece în cauză au existat cauze care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale, respectiv puterea de lucru judecat a ordonanței anterioare de scoatere de sub urmărire penală, menținută prin sentința penală nr. 379/F/2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a, dar și aceea că fapta nu există;

- a fost încălcat principiul ne bis in idem, în raport de faptul că prin rezoluția din 7 august 2012, s-a dispus scoaterea inculpatelor de sub urmărire penală, soluție confirmată de procurorul șef de secție și prin hotărârea judecătorească, secția penală nr. 379/2012;

- s-a mai invocat și nelegalitatea constituirii ca parte civilă a lichidatorului judiciar SC M.M.M. SPRL;

- s-a invocat nelegalitatea probelor, în sensul că în mod nelegal și cu nerespectarea principiului loialității administrării probelor au fost preluate declarațiile de martori date de judecătorii cauzei din prima procedură a urmăririi penale care aveau o opinie contrară, exprimată în hotărârile pe care ei le-au pronunțat. Încălcând prevederile art. 101 C. proc. pen., procurorul a respins cererea de probatorii care avea ca obiect opinia juridică și a altor juriști decât magistrații cu privire la soluția dată de ei și a înlăturat audierea avocatului cauzei, deși proba nu era înlăturată de lege;

- în cauză au fost audiate persoane care nu au nicio legătură cu Dosarul nr. x/P/2012, respectiv au fost audiați inculpații din cauza nr. x/P/2013, P.P.P., Z.Z., C.C.C.C., U., E., L.L.L.. Toți acești inculpați au fost audiați nelegal deoarece o persoană care a dobândit calitatea de parte în procesul penal, nu poate avea și calitatea de martor;

- nelegalitatea citării prin intermediul Direcției Naționale Anticorupție a doi martori, L.L.L. și T.T.T.;

- rechizitoriul a fost viciat și a golit de conținut normele prevăzute de art. 371 C. proc. pen. Rechizitoriul s-a limitat doar la prezentarea pe larg a propriilor opinii juridice exhibate ale autorului actului de sesizare și care sunt în disonanță cu propriile convingeri ale celor trei magistrați judecători.

- au solicitat înlăturarea depozițiilor martorelor P.P.P. și L.L.L., persoane care au avut calitatea de colaboratori ai organului de urmărire penală;

Excepțiile formulate de inculpate au fost respinse, în esență, pentru următoarele argumente:

- În ceea ce privește competența teritorială și după calitatea persoanei, această competență aparținea Curții de Apel București, deoarece persoanele față de care s-a realizat inculparea, au îndeplinit funcția de judecători în cadrul Curții de Apel București, iar faptele de care sunt acuzate, au fost prezentate în actul de inculpare şi au fost comise în legătură cu exercitarea funcției. Potrivit art. 38 alin. (1) C. proc. pen., Curtea de Apel judecă în primă instanță (.), litera f) infracțiunile săvârșite de magistrații asistenți de la Înalta Curte de Casație și Justiție, de judecătorii de la curțile de apel și Curtea Militară de Apel, precum și de procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanțe. Prin urmare, s-a apreciat că au fost respectate dispozițiile legale referitoare la competența instanței.

În ceea ce privește lipsa de competență materială a Direcției Naționale Anticorupție, judecătorul a reținut că, inculpatele au fost trimise în judecată, între alte infracțiuni și pentru aceea prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000, respectiv infracțiunea de abuz in serviciu contra intereselor persoanelor dacă funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un avantaj patrimonial sau nepatrimonial. Or, această infracțiune este reglementată de Legea nr. 78/2000, ca făcând parte din categoria infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție(secțiunea 3).

Potrivit art. 13 alin. (1) din O.U.G. nr. 43/2002, sunt de competenţa Departamentului Naţional Anticorupţie infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare, săvârşite în una dintre următoarele condiţii:

a) dacă, indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis, au cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 euro ori o perturbare deosebit de gravă a activităţii unei autorităţi publice, instituţii publice sau oricărei alte persoane juridice ori dacă valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 de euro;

b) dacă, indiferent de valoarea pagubei materiale ori de gravitatea perturbării aduse unei autorităţi publice, instituţii publice sau oricărei alte persoane juridice ori de valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie, sunt comise de către: deputaţi; senatori; membri ai Guvernului, secretari de stat ori subsecretari de stat şi asimilaţii acestora; consilieri ai miniştrilor; judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ai Curţii Constituţionale; ceilalţi judecători şi procurori; membrii Consiliului Superior al Magistraturii; preşedintele Consiliului Legislativ şi locţiitorul acestuia; Avocatul Poporului şi adjuncţii săi; consilierii prezidenţiali şi consilierii de stat din cadrul Administraţiei Prezidenţiale; consilierii de stat ai primului-ministru; membrii şi controlorii financiari ai Curţii de Conturi şi ai camerelor judeţene de conturi; guvernatorul, prim vice guvernatorul şi viceguvernatorul Băncii Naţionale a României; preşedintele şi vicepreşedintele Consiliului Concurenţei; ofiţeri, amirali, generali şi mareşali; ofiţeri de poliţie; preşedinţii şi vicepreşedinţii consiliilor judeţene; primarul generai şi viceprimarii municipiului Bucureşti; primarii şi viceprimarii sectoarelor municipiului Bucureşti; primarii şi viceprimarii municipiilor; consilierii judeţeni; prefecţii şi subprefecţii; conducătorii autorităţilor şi instituţiilor publice centrale şi locale şi persoanele cu funcţii de control din cadrul acestora, cu excepţia conducătorilor autorităţilor şi instituţiilor publice de la nivelul oraşelor şi comunelor şi a persoanelor cu funcţii de control din cadrul acestora; avocaţii; comisarii Gărzii Financiare; personalul vamal; persoanele care deţin funcţii de conducere, de la director inclusiv, în cadrul regiilor autonome de interes naţional, al companiilor şi societăţilor naţionale, al băncilor şi societăţilor comerciale la care statul este acţionar majoritar, al instituţiilor publice care au atribuţii în procesul de privatizare şi al unităţilor centrale financiar-bancare; persoanele prevăzute la art. 81 din Legea nr. 78/2000, cu modificările şi completările ulterioare; lichidatorii judiciari; executorii Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului.

Prin urmare, față de calitatea inculpatelor de judecători, nu a fost necesară nici îndeplinirea condiției prejudiciului.

Astfel, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcția Națională Anticorupție, a fost organul de urmărire penală competent să instrumenteze cauza în această etapă.

În ceea ce privește legalitatea sesizării instanței, s-a constatat că actul de sesizare a fost legal întocmit. Potrivit art. 327 C. proc. pen., atunci când constată că au fost respectate dispozițiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă și există probele necesare și legal administrate, procurorul emite rechizitoriul prin care dispune trimiterea în judecată, dacă din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârșită de inculpat și că acesta răspunde penal.

Potrivit art. 328 alin. (1) C. proc. pen., rechizitoriul se limitează la fapta și persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală și cuprinde în mod corespunzător mențiunile prevăzute la art. 286 alin. (2) C. proc. pen., datele privitoare la fapta reținută în sarcina inculpatului și încadrarea juridică a acesteia, probele și mijloacele de probă, cheltuielile judiciare, mențiunile prevăzute la art. 330 și 331 C. proc. pen., dispoziția de trimitere în judecată, precum și alte mențiuni.

Rechizitoriul este verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, iar când urmărirea este făcută de acesta, verificarea se face de procurorul ierarhic superior. Când urmărirea penală este efectuată de un procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, rechizitoriul este verificat de procurorul-şef de secţie, iar când urmărirea penală este efectuată de acesta, verificarea se face de către procurorul general al acestui parchet. În cauzele cu arestaţi, verificarea se face de urgenţă şi înainte de expirarea duratei arestării preventive.

Din examinarea conținutului actului de sesizare, judecătorul de cameră preliminară a constatat că acesta a avut conținutul și forma prevăzute de lege și a fost verificat sub aspectul legalității și temeiniciei de procurorul șef de secție urmărire penală din cadrul Direcției Naționale Anticorupție.

Pentru a satisface cerinţele art. 371 C. proc. pen. a fost necesar ca fapta să fie prezentată în rechizitoriu în toate elementele ce prezintă relevanţă penală, sub aspectul conţinutului unei infracţiuni, pentru a înlătura orice îndoială că fapta face obiectul judecăţii, creându-se astfel posibilitatea inculpatului să se apere şi instanţei să se pronunţe asupra acestei fapte.

Pentru sesizarea instanţei cu judecarea unei infracţiuni nu a fost suficientă descrierea acesteia în expunerea făcută în rechizitoriu; sesizarea instanţei a fost legală numai în cazul în care în dispozitivul de trimitere în judecată al rechizitoriului este menţionată fapta, cu încadrarea ei juridică

Activitatea apreciată ca fiind infracțională de organele de urmărire penală, de care sunt acuzate inculpatele, a fost descrisă detaliat în conținutul rechizitoriului și fiecare faptă este încadrată juridic.

Descrierea faptelor în rechizitoriu s-au referit la împrejurările de loc, de timp, mijloace, mod și scop în care a fost săvârşită fapta, iar expunerea cuprinde descrierea tuturor faptelor reţinute .

Satisfacerea exigenţelor art. 6, parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în sensul dreptului la un proces echitabil, paragraful 3 lit. a), în sensul că orice acuzat are, în special, dreptul să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa şi parag. 3 lit. b), în sensul dreptului la apărare, presupune o descriere adecvată în rechizitoriu a naturii şi cauzei acuzei ce i se aduce, determinarea precisă a persoanei şi a faptei, pe ce probe este bazată acuzaţia; încadrarea în drept, respectiv încadrarea juridică a fiecărei fapte.

Judecătorul de cameră preliminară a constatat că în rechizitoriu au fost indicate probele pe care se sprijină acuzația, iar criticile referitoare la forța probantă a unora dintre probele indicate, nu a fost un aspect care să fie examinat în procedura de cameră preliminară ci a fost unul care vizează temeinicia acuzațiilor, urmând să fie apreciat la soluționarea cauzei în fond.

Faptul că în rechizitoriu procurorul de caz și-a expus opiniile personale, juridice, nu a fost un aspect care să afecteze rechizitoriul de nelegalitate.

Nici indicarea ca mijloc de probă, în cuprinsului rechizitoriului a unui alt Rechizitoriu, nr. x/P/2013, nu i-a afectat legalitatea, întrucât menționarea acestuia în categoria probelor, s-a făcut în considerarea sa de înscris, emanând de la o autoritate judiciară, a cărui utilitate și relevanță nu face obiectul procedurii de cameră preliminară, judecătorul de cameră preliminară având doar rolul de a elimina, în această fază, acele probe obținute nelegal astfel cum prevăd dispozițiile art. 102 C. proc. pen.

În ceea ce privește neconfirmarea redeschiderii urmăririi penale de către judecătorul de cameră preliminară, această neconfirmare nu a atras nelegalitatea redeschiderii, deoarece, la momentul la care s-a redeschis urmărirea penală, 29 ianuarie 2014, aceasta nu era supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară.

Potrivit art. 335 alin. (1) C. proc. pen., dacă procurorul ierarhic superior celui care a dispus soluția constată ulterior că nu a existat împrejurarea pe care se întemeia clasarea, infirmă ordonanța și dispune redeschiderea urmăririi penale. Potrivit alin. (4), redeschiderea urmăririi penale este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară, în termen de cel mult 3 zile, sub sancțiunea nulității.

Însă, potrivit art. 4 din Legea nr. 255/2013, de punere în aplicare a N.C.P.P., actele de procedură îndeplinite înainte de intrarea în vigoare a C. proc. pen., cu respectarea dispozițiilor în vigoare la data îndeplinirii lor, rămân valabile, cu excepțiile prevăzute de lege. Or, în privința acestor acte, legea nu a făcut vreo excepție.

Prin urmare, redeschiderea urmăririi penale, la data de 29 ianuarie 2013, era guvernată de dispozițiile art. 270 și 273 C. proc. pen. 1968, potrivit cărora redeschiderea urmăririi penale în cazul în care s-a dispus încetarea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire penală are loc dacă ulterior se constată că nu a existat faptul care a determinat luarea acestor măsuri sau că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia încetarea sau scoaterea de sub urmărire. Potrivit alin. (2), redeschiderea urmăririi penale se dispune de procuror prin ordonanță, redeschidere care potrivit normelor procesuale în vigoare la momentul la care a fost dispusă, nu era supusă niciunui control.

Prin urmare, reluarea urmăririi penale prin redeschiderea acesteia, în cauza de față nu a fost afectată de vreun element de nelegalitate.

În ceea ce privește nelegalitatea urmăririi penale, dată fiind existența unuia din cazurile care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale, acela al autorității de lucru judecat, judecătorul de cameră preliminară a apreciat că această excepție a fost neîntemeiată.

Prin Rezoluția nr. x/P din 7 august 2012, emisă de procuror în Dosarul nr. x/P/2012, în temeiul art. 249 alin. (1) şi (2) rap. la art. 11 pct. 1 lit. b) şi la art. 10 lit. b) C. proc. pen., art. 249 alin. (2) rap. la art. 245 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. şi art. 38 rap. la art. 45 alin. (1) C. proc. pen., s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a inculpatelor: A., pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi favorizarea infractorului, în legătură directă cu o infracţiune de corupţie, prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 246 comb. cu art. 2481 C. pen. şi art. 264 C. pen. rap. la art. 17 lit. a) din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 33 lit. b) C. pen.; C., pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi favorizarea infractorului, în legătură directă cu o infracţiune de corupţie, prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 246 comb. cu art. 2481 C. pen. şi art. 264 C. pen. rap. la art. 17 lit. a) din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 33 lit. b) C. pen. și B., pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi favorizarea infractorului, în legătură directă cu o infracţiune de corupţie, prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 246 comb. cu art. 2481 C. pen. şi art. 264 C. pen. rap. la art. 17 lit. a) din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 33 lit. b) C. pen.

În esenţă, procurorul de caz a reţinut că „A., C. şi B., în calitate de judecători la Curtea de Apel Bucureşti, secţia I-a penală, în Dosarul nr. x/2/2011, şi-au îndeplinit în mod defectuos atribuţiile de serviciu, cu prilejul emiterii Deciziei penale nr. 381 din 22 februarie 2012. Prin săvârşirea acestei fapte E. a obţinut un avantaj patrimonial, constând în desfiinţarea obligaţiilor civile, în cuantum de 18.839.684,5 lei, către SC F. SA, prin lichidator judiciar SC M.M.M. SPRL, cu caracter definitiv, cu consecinţa vătămării intereselor legale ale părţii civile. Efectele aceleiaşi hotărâri judecătoreşti s-au constituit într-un ajutor efectiv dat condamnatului E., pentru a asigura folosul infracţiunii şi pentru a zădărnici, prin anulare, executarea pedepsei definitive din Dosarul penal nr. x/4/2006, în care a fost condamnat la pedeapsa de 7 ani închisoare pentru complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prev. de art. 26 rap. la art. 246 comb. cu art. 2481 C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., rap. la art. 2581 C. pen.

Astfel, din probatoriul administrat în cauză, procurorul de caz a concluzionat că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi favorizarea infractorului, în legătură directă cu o infracţiune de corupţie, prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 246 comb. cu art. 2481 C. pen. şi art. 264 C. pen. rap. la art. 17 lit. a) din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 33 lit. b) C. pen., în sarcina învinuitelor A., C. şi B., prin emiterea cu ştiinţă a unui act nelegal - Decizia nr. 381 din 22 februarie 2012.

Procurorul a motivat soluţia de scoatere de sub urmărire penală pe împrejurarea că, potrivit dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 303/2004, judecătorii se bucură de inamovibilitate, sunt independenţi şi „orice persoană, organizaţie, autoritate sau instituţie este datoare să respecte independenţa judecătorilor”. A apreciat că din formularea respectivului text de lege ar putea rezulta o interpretare potrivit căreia judecătorii nu pot răspunde în condiţiile art. 246-249 C. pen. pentru hotărârile date în exercitarea atribuţiilor de serviciu, în aceleaşi condiţii cu ceilalţi funcţionari, bucurându-se de un tip de „imunitate” reglementat prin conceptele de „inamovibilitate” şi „independenţă”, atunci când atribuţiile de serviciu încălcate, cu ştiinţă sau din culpă, vizează chiar conţinutul soluţiei adoptate într-o cauză dedusă judecăţii. Procurorul de caz a apreciat că există o îndoială asupra cadrului legal în care poate fi atrasă răspunderea penală a unui judecător pentru infracţiuni de serviciu care au ca obiect măsurile dispuse prin hotărârile judecătoreşti, motiv pentru care, în baza principiului in dubio pro reo, a dispus scoaterea de sub urmărire penală, reţinând, totodată, că aceeaşi faptă face obiectul cauzei disciplinare nr. x/J/2012, aflată pe rolul Consiliului Superior al Magistraturii, Secţia pentru Judecători, astfel că în cauză sunt aplicabile prev. art. 10 lit. b) din C. proc. pen.”

Examinând din oficiu rezoluţia procurorului de caz, s-a constatat că aceasta este nelegală, motiv pentru care a fost infirmată, prin Ordonanța de redeschidere a urmăririi penale nr. 10/C1 din 29 ianuarie 2014 emisă de procurorul șef adjunct al Direcției Naționale Anticorupție.

S-a reținut că, „prin Rechizitoriul nr. x/P/2013 din data de 15 noiembrie 2013 emis de Direcţia Naţională Anticorupţie - Secţia de Combatere a Corupţiei s-a dispus trimiterea în judecată, printre alţii, a numitei C. pentru săvârşirea infracţiunilor de luare de mită şi trafic de influenţă, complicitate la infracţiunea de trafic de influenţă, instigare la infracţiunea de spălare a banilor, comisă în legătură directă cu infracţiunea de luare de mită, infracţiunea de înşelăciune, în formă continuată (65 acte materiale), două infracţiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată şi infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată (65 acte materiale), prev. de art. 254 alin. (1) C. pen. rap. la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, art. 257 C. pen. rap. la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, art. 26 C. pen. rap. la art. 257 C. pen. şi la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, art. 25 C. pen. rap. la art. 17 lit. e din Legea nr. 78/2000 şi la art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, republicată, art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., art. 290 alin. (1) C. pen., cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen. şi art. 290 alin. (1) C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., toate cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen.

În esenţă, procurorul ierarhic superior a reţinut că, în cursul lunii februarie 2012, inculpata C., judecător la Curtea de Apel Bucureşti, secţia I-a penală, a primit aproximativ 630.000 euro de la inculpatul E., în scopul pronunţării împreună cu ceilalţi doi membri ai completului de judecată învestit să soluţioneze Dosarul nr. x/2/2011, a unei soluţii de admitere a contestaţiei în anulare formulate de inculpat.

Procurorul ierarhic superior a apreciat că soluţia dispusă de procurorul de caz în Dosarul nr. x/P/2012 vine în contradicţie cu motivarea acesteia. Astfel, la fila 28 din rezoluţia din 7 august 2012, procurorul a reţinut că Decizia penală nr. 381 din 22 februarie 2012 excede interpretarea judiciară, creativitatea şi originalitatea, în sensul că legea penală nu a fost interpretată şi aplicată, ci a fost încălcată într-un mod evident, actul de justiţie fiind transformat într-un simulacru de proces penal prin falsificarea realităţii şi prin contrafacerea grosieră a conceptului de adevăr. De asemenea, la fila 29 s-a reţinut că la Dosarul nr. x/2/2011, inculpatele A., C. şi B. au avut la dispoziţie actele din care rezultă inexistenţa unei identităţi de obiect între cele două hotărâri judecătoreşti - nr. x/2010 şi nr. x/R/2011, şi din motivarea Deciziei nr. 381/2012 rezultă că au şi cunoscut această lipsă de identitate. În continuare, la fila 35 din aceeaşi rezoluţie, procurorul de caz a arătat că inculpatele A., C. şi B. au cunoscut că autoritatea de lucru judecat în raport cu Deciziile nr. 1057 din 27 septembrie 2010, nr. 292 din 11 martie 2010 şi nr. 683 din 29 iunie 2009 ale Curţii de Apel Craiova, a fost invocată în Dosarul nr. x/4/2006, atât în faţa instanţei de apel, cât şi în faţa instanţei de recurs, instanţe care le-au respins motivat. Din acţiunea disciplinară nr. x/CDJ/2012, înregistrată cu nr. x/J/2012, pe rolul Consiliului Superior al Magistraturii, Secţia pentru judecători, a rezultat că judecătorii inspectori au constatat că A., C. şi B., au transformat calea de atac extraordinară a contestaţiei în anulare care a format obiectul Dosarului nr. x/2/2011 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia I-a penală, într-o prelungire a procesului penal, creând practic un nou grad de jurisdicţie în cauza analizată, respectiv al patrulea grad de jurisdicţie, neprevăzut de lege.

În acelaşi sens, la fila 36 s-a reţinut, că intenţia inculpatelor A., C. şi B. de a-şi încălca atribuţiile de serviciu, a rezultat din contrafacerea adevărului în ceea ce priveşte identitatea de obiect între cauzele cu privire la care au constatat autoritatea de lucru judecat, coroborată cu multitudinea interpretărilor greşite ale legii. În final, procurorul de caz a reţinut, la fila 39 din rezoluţie, că inculpatele au transformat calea de atac extraordinară a contestaţiei în anulare într-o prelungire a procesului penal, creând practic un nou grad de jurisdicţie, respectiv un al patrulea grad de jurisdicţie, neprevăzut de lege.

În literatura juridică şi în doctrină s-a apreciat că magistratul poate fi subiect activ al infracţiunii de abuz în serviciu. Pentru a angaja răspunderea penală a judecătorului sau procurorului, în cadrul anchetei sau a cercetării judecătoreşti trebuie dovedită reaua-credinţă sau neglijenţa gravă.

Pentru a se bucura de protecţia legală în ce priveşte soluţiile dispuse, raţionamentul juridic al magistratului trebuia să fie în concordanţă cu principiile de drept care guvernează instituţiile de drept penal sau drept procesual penal. În situaţia în care magistratul a distorsionat în mod vădit legea, nu mai putea beneficia de protecţia conferită de aceasta.

În literatură s-a apreciat că activităţile judiciare desfăşurate de magistrat prin încălcarea gravă a normelor procesuale, a normelor procedurale şi printr-o interpretare vădit eronată a probelor, care au condus la pronunţarea unei soluţii favorabile unei părţi şi, în mod corelativ, prejudicierea gravă a alteia, au putut constitui elementul material al infracţiunii de abuz în serviciu.

În speţa de faţă a rezultat clar că inculpatele nu au fost interesate să pronunţe o hotărâre legală şi temeinică şi au urmărit încă de la început pronunţarea unei hotărâri favorabile condamnatului E., prin anularea hotărârii de condamnare.

În condiţiile în care în practica judiciară au fost trimise în judecată şi condamnate persoane care deţineau calitatea de funcţionar public pentru acte de serviciu mult mai puţin grave decât hotărârea pronunţată de inculpate în care au anulat hotărârea unui condamnat, a accepta motivarea în sensul că judecătorii nu pot răspunde în condiţiile art. 246-248 C. pen. pentru hotărârile date în exercitarea atribuţiilor de serviciu în aceleaşi condiţii cu ceilalţi funcţionari ar însemna crearea unui concept de imunitate care ar excede prevederilor legale şi constituţionale.

De altfel, trimiterea în judecată a numitei C. pentru infracţiunea de luare de mită săvârşită tocmai în legătură cu pronunţarea Deciziei penale nr. 381/2012 în Dosarul nr. x/2/2011 al Curţii de Apel Bucureşti a constituit temei de redeschidere a urmăririi penale şi de reluare a acesteia”.

Judecătorul de cameră preliminară a constatat că rezoluția dată în Dosarul nr. x/P din 7 august 2012, a fost atacată în procedura prevăzută de art. 2781 C. proc. pen. de la 1968, plângerea împotriva acesteia fiind respinsă prin Hotărârea penală nr. x/F din 1 octombrie 2012 a Curții de Apel București.

Inculpatele au invocat existența autorității de lucru judecat, ca o cauză care împiedică reluarea urmăririi penale, în raport de această sentință penală rămasă definitivă menționată dar și nesocotirea principiului non bis in idem.

Această excepție de nelegalitate a celei de-a doua urmăriri penale a fost apreciată ca neîntemeiată, deoarece, soluția adoptată de parchet prin Rezoluția nr. x/P/2012 nu a fost una care privește fondul cauzei, ci a fost pronunțată ca urmare a aprecierii inexistenței unui cadru legal în care să poată fi atrasă răspunderea penală a unui magistrat pentru presupuse fapte comise în exercitarea atribuțiilor de serviciu.

Prin urmare, nu s-a putut stabili existența autorității de lucru judecat în raport de această Rezoluție nr. x/P/2012, astfel cum a rămas definitivă prin sentința penală nr. 379/2012 a Curții de Apel București.

Potrivit art. 4 al Protocolului nr. 7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,” Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de instanţele aceluiaşi stat din cauza unei infracţiuni pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă în conformitate cu legea şi procedura penală a acestui stat.”

Prevăzut în mod expres în legislația noastră principiul ”non bis in idem ” pune în balanță două drepturi legitime din dreptul procesual penal; pe de o parte există dreptul societății exercitat prin Ministerul Public de a obține condamnarea oricărei persoane care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, iar pe de altă parte există dreptul acuzatului de a ști că procesul penal finalizat nu poate fi repus în discuție. Într-o exprimare de mare acuratețe juridică, s-a statuat că o justiție care nu ar putea pune niciodată capăt unui conflict nu va avea nici prestigiu față de justițiabili, nici încrederea acestora și nici vreun folos pentru societatea juridicește organizată și chiar pentru dreptatea în sine. Totodată, dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori este prevăzut în mod expres de către Protocolul nr. 7 al Convenției Europene a Drepturilor Omului la art. 4.

De asemenea, garanția mai este prevăzută de către art. 54 din Convenția de Aplicare a Acordului Schengen precum și de art. 50 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

Pentru a-și găsi aplicare principiul non bis in idem, trebuie să existe o primă procedură penală care s-a finalizat printr-o hotărâre de condamnare sau de achitare definitivă a unei persoane împotriva căreia s-a formulat o acuzație în materie penală iar autoritățile să demareze o a doua procedură penală(elementul bis), pentru aceeași faptă(elementul idem), cu privire la aceeași persoană.

Sintetic, o persoană se bucură de trei garanții: nu poate fi urmărită, judecată sau pedepsită de două ori pentru aceeași faptă.

În ceea ce privește doctrina noastră recentă s-a apreciat că se bucură de autoritate de lucru judecat și rezoluțiile sau ordonanțele procurorului de neurmărire sau netrimitere în judecată, dispuse pentru motive de drept și care sunt confirmate de către judecător în cadrul procedurii prevăzute de art. 2781 C. proc. pen.

De asemenea, practica noastră judiciară a statuat că, în raport de dispozițiile art. 2781 alin. (1)1 C. proc. pen., rezoluția sau ordonanța prin care procurorul dispune neînceperea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire penală, în situaţia în care este atacată cu plângere împotriva actelor procurorului, potrivit dispoziţiilor art. 278 C. proc. pen., iar prin hotărâre definitivă se dispune respingerea plângerii, capătă caracter definitiv şi împiedică o nouă urmărire şi o nouă judecată pentru aceeaşi faptă şi împotriva aceleiaşi persoane.

Instanța supremă a apreciat, de asemenea, că rezoluţia Ministerului Public a intrat sub autoritate de lucru judecat, având în vedere că aceasta a fost menţinută de către instanţele de judecată în cadrul procedurii prevăzută de art. 2781 C. proc. pen. (Înalta Curte de Casație și Justiție - Decizia penală nr. 354/2010).

Însă, numai ordonanțele sau rezoluțiile dispuse pentru ”motive de drept”, au putut dobândi această autoritate nu și cele care au fost pronunțate în temeiul unor ”excepții”. În cauză, prima rezoluție de scoatere de sub urmărire penală, nu a analizat faptele, nu a constatat vinovăția ori nevinovăția inculpatelor, ci scoaterea de sub urmărire penală s-a pronunțat pentru că există o cauză de impunitate și anume inamovibilitatea și independența judecătorilor în exercitarea funcției.

În cauza Miraglia (C-469/03) Curții de Justiție a Uniunii Europene a decis că nu se aplică principiul ne bis in idem şi că o decizie emisă de procuror, de neurmărire penală, pe simplul motiv de procedură (şi nu de fond) într-o altă jurisdicţie, nu are caracterul unei hotărâri definitive.

În ceea ce privește posibilitatea redeschiderii urmăririi penale prevăzută de art. 2781 alin. (1)1 C. proc. pen., aceasta nu afectează caracterul definitiv al soluției Ministerului Public. Caracterul definitiv al soluției, dispuse conform art. 2781 C. proc. pen., s-a păstrat până la constatarea apariției unor fapte noi .

Prin urmare, excepția de nelegalitate a urmăririi penale, pentru existența unei cauze de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale-autoritatea de lucru judecat și pentru nesocotirea principiului non bis in idem, a fost neîntemeiată.

Neîntemeiată a fost apreciată și susținerea cum că ar exista autoritate de lucru judecat dată fiind existența Deciziei civile nr. 43 din 25 noiembrie 2013 a Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători, prin care s-a respins recursul Inspecției Judiciare împotriva hotărârii nr. 15/J din 4 decembrie 2012 a Consiliului Superior al Magistraturii, Secția pentru judecători, deoarece, această hotărâre a vizat în mod exclusiv răspunderea disciplinară, pentru fapte de natură disciplinară, or, în cauza de față, în discuție au fost fapte de natură penală, pentru care Ministerul Public a urmărit atragerea răspunderii penale, cele două răspunderi fiind total diferite, având consecințe diferite și temeiuri diferite.

Critica privind nelegala reluare a urmăririi penale pentru că fapta nu există, existând încă un caz care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale-art. 16 lit. a) N.C.P.P., nu putea fi primită în procedura de cameră preliminară, fiind un aspect asupra căruia judecătorul s-a aplecat la soluționarea cauzei în fond.

Tot cu privire la nelegalitatea urmăririi penale, s-a invocat incompatibilitatea procurorului șef adjunct H.H.H.H., cu motivarea că, acesta a emis Ordonanța de infirmare nr. 10/c1 din 29 ianuarie 2014, în ceea ce privește rezoluția de scoatere de sub urmărire penală nr. x/P/2012 și tot acesta a întocmit Rechizitoriul nr. x/P/2002 prin care a fost trimis în judecată E.

Excepția formulată a fost neîntemeiată. Potrivit art. 49 C. proc. pen. 1968, în vigoare la momentul emiterii ordonanței de redeschidere a urmăririi penale, dispozițiile art. 46 C. proc. pen. 1968 s-au aplicat procurorului și magistratului asistent sau după caz grefierului de ședință, când cauza de incompatibilitate există între ei sau între vreunul dintre ei și unul dintre membrii completului de judecată ( art. 46 C. proc. pen. 1968 se referă la motivul de rudenie). De asemenea, potrivit art. 49 alin. (2) dispozițiile art. 48 alin. (1) lit. b) - i) și alin. (2) se aplică și procurorului; (b) a fost reprezentant sau apărător al vreuneia din părţi; c) a fost expert sau martor; d) există împrejurări din care rezultă că este interesat sub orice formă, el, soţul sau vreo rudă apropiată e) soţul, ruda sau afinul său, până la gradul al patrulea inclusiv, a efectuat acte de urmărire penală, a supravegheat urmărirea penală, a soluţionat propunerea de arestare preventivă ori de prelungire a arestării preventive, în cursul urmăririi penale; f) este soţ, rudă sau afin, până la gradul al patrulea inclusiv, cu una dintre părţi sau cu avocatul ori mandatarul acesteia; g) există duşmănie între el, soţul sau una dintre rudele sale până la gradul al patrulea inclusiv şi una dintre părţi, soţul sau rudele acesteia până la gradul al treilea inclusiv; h) este tutore sau curator al uneia dintre părţi; i) a primit liberalităţi de la una dintre părţi, avocatul sau mandatarul acesteia.

S-a menționat existența cazului prevăzut de art. 48 lit. d), anume există împrejurări din care rezultă că este interesat sub orice formă. Interesul procurorului se susține a fi unul profesional, dat fiind faptul că a întocmit rechizitoriul mai sus menționat, fiind interesat în menținerea lui.

Judecătorul de cameră preliminară a apreciat că nu există cazul de incompatibilitate invocat. Prin Rechizitoriul nr. x/P/2002 a fost trimis în judecată E., iar prin ordonanța de infirmare a soluției de scoatere de sub urmărire penală, care le privește pe cele trei inculpate, din cauza de față, același procuror a susținut că această Ordonanță, nr. 51/P/2012, nu este legală, față de temeiurile invocate. Rechizitoriul și dispoziția de trimitere în judecată au aparținut însă unui alt procuror, acesta din urmă fiind cel care a stabilit dacă sunt îndeplinite condițiile legii pentru trimiterea în judecată și pentru tragerea la răspundere penală. Redeschiderea urmăririi penale s-a făcut ca urmare a dispoziției procurorului care a întocmit Rechizitoriul nr. 61/P/2002 însă urmărirea penală în sine a fost efectuată de un alt procuror, astfel încât această urmărire nu a fost viciată de incompatibilitatea procurorului.

În doctrină s-a arătat că sintagma ”interesat sub orice formă” presupune existența unor împrejurări de fapt ce trebuie arătate în concret, pentru a putea fi verificate și pentru a se putea aprecia asupra lor. În ceea ce privește cazurile în care ar putea fi dedusă existența unui interes al magistratului s-au reținut cu titlu de exemplu: situația în care magistratul se află într-o legătură de dependență materială față de una din părți, fiind debitorul sau creditorul acesteia, el personal sau o rudă apropiată a sa; are un proces similar la o altă instanță; a fost victima unei infracțiuni identice cu cea care formează obiectul dosarului care îi revine spre soluționare. Curtea de la Strasbourg a analizat diverse situații în care se punea problema unui eventual interes al judecătorului. Pentru identitate de rațiune, respectivele statuări sunt pe deplin aplicabile și în privința procurorilor. Curtea Europeană a apreciat că interesul poate fi unul material, cum s-a reținut în cauza D c. Irlandei, unde judecătorul deținea acțiuni la societatea pârâtă din dosarul pe care îl judeca. De asemenea, interesul poate fi și unul moral: de exemplu, în cauza Remli c. Franței s-a constatat că în timpul soluționării unei cauze unul dintre jurați s-a declarat rasist; în cauza Pescador Valero c. Spaniei a fost pusă în discuție imparțialitatea judecătorului în contextul în care reclamantul a fost concediat de către universitatea cu care magistratul implicat avea strânse relații profesionale. Beneficiarul deciziei luate de către magistrat poate fi: decidentul - interes direct; familia, prietenii, apropiații săi - interes indirect.

Desigur, nu este de neglijat nici interesul profesional, însă, așa cum s-a arătat urmărirea penală nu a fost efectuată de procurorul care aparent ar avea un interes profesional ci de un alt procuror, care a dispus de altfel și trimiterea în judecată a celor trei inculpate.

Existența cazului de incompatibilitate prev. de art. 64 lit. f) C. proc. pen., nu poate fi pusă în discuție, deoarece actul emis de procurorul la care se referă excepția de incompatibilitate, datează din 29 ianuarie 2014, când încă nu intrase în vigoare N.C.P.P.

Criticile referitoare la nelegalitatea redeschiderii urmăririi penale în Dosarul nr. x/P/2012, pe motiv că atât dispozițiile art. 273 C. proc. pen. de la 1968 cât și dispozițiile art. 335 alin. (2) C. proc. pen., prevăd că reluarea urmăririi penale în caz de redeschidere, trebuie să aibă în vedere fapte sau împrejurări noi din care să rezulte că a dispărut împrejurarea pe care s-a întemeiat scoaterea sau neînceperea urmăririi penale (clasarea potrivit legii noi), au fost neîntemeiate.

Această critică a privit în fapt netemeinicia redeschiderii urmăririi penale, nu neconformarea ei la lege. S-a criticat redeschiderea urmăririi penale, prin aceea că, că după emiterea soluției de scoatere de sub urmărire penală, la data de 7 august 2012, nu au apărut fapte sau împrejurări noi din care să rezulte că a dispărut împrejurarea pe care s-a întemeiat scoaterea de sub urmărire, emiterea Rechizitoriului nr. 111/P/2013 neconstituind o astfel de împrejurare.

Or, judecătorul de cameră preliminară a verificat numai aspecte care privesc legalitatea actelor de urmărire penală, conform art. 342 C. proc. pen., nu și pe cele care priveau temeinicia acestora și care ar fi fost avute în vedere la fondul cauzei.

Nelegalitatea urmăririi penale datorită nelegalei constituiri ca parte civilă a SC F. SA prin lichidator judiciar SC M.M.M. SPRL, a fost un evident aspect al fondului cauzei, inadmisibil a fi verificat în procedura de cameră preliminară.

Aspectele care țin de inexistența infracțiunilor de fals intelectual, abuz în serviciu și favorizarea făptuitorului, deoarece toate vizează raționamentul logico-juridic al magistratului au fost aspecte care au vizat fondul cauzei și nu au putut face obiectul procedurii de cameră preliminară În ceea ce privește criticile privind nelegalitatea probelor:

- S-a susținut în primul rând faptul că, sunt probe nelegale depozițiile martorilor P.P.P. și L.L.L., întrucât acestea au avut calitatea de colaboratori, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 101 alin. (1) și (3) C. proc. pen.

Critica a fost neîntemeiată, deoarece potrivit art. 103 alin. (3) C. proc. pen., hotărârea de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declarațiile investigatorului ale colaboratorilor ori ale martorilor protejați.

Prin urmare, legea nu interzice audierea acestor persoane ci doar recomandă aprecierea cu rezerve a acestor probe atunci când sunt probe exclusive. Or, art. 102 alin. (2) C. proc. pen. prevede că, numai probele obținute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal.

- S-a susținut și faptul că în mod nelegal în cauza de față au fost audiați ca martori inculpații din Rechizitoriul nr. 111/P/2013 (Dosarul nr. x/2/2013) anume P.P.P., L.L.L., C.C.C.C., Z.Z., S.S.S., U., E.

Critica a fost neîntemeiată, deoarece persoanele mai sus menționate sunt inculpați într-un alt dosar penal, acuzați de alte fapte penale, neavând calitatea de inculpați în cauza de față.

Legea nu interzice ca inculpații într-o cauză penală să aibă calitatea de martori într-o altă cauză penală.

Inculpatele au fost cercetate în prezenta cauză pentru fapte presupus comise în legătură cu modul în care au soluționat cauza penală având ca obiect contestația în anulare formulată de E. iar utilitatea, pertinența și corectitudinea depozițiilor lor sunt aspecte care urmează a fi analizate de instanța de judecată la soluționarea cauzei în fond.

Aceste probe nu au fost probe obținute în mod ilegal, fiind prevăzute de lege ca probe (art. 97 C. proc. pen., art. 64 C. proc. pen. 1968), motiv pentru care nu au existat motive de excludere a lor. Aceeași a fost situația și în ceea ce îi privește pe martorii Y.Y. și B.B.B.B., pe considerentul că aceștia, în calitatea lor de magazioner la SC M. SRL Craiova și șofer la cab. av. P.P.P., nu aveau cum să cunoască modul în care inculpatele au deliberat și pronunțat Decizia penală nr. 381/2012 . Proba a fost prevăzută de lege, fiind vorba despre proba testimonială și nu au existat dovezi că ar fi fost obținută prin violență, amenințări, ori alte mijloace de constrângere, promisiuni sau îndemnuri (art. 101 alin. (1)), prin tortură (art. 102 alin. (1)) ori într-un alt mod nelegal.

Potrivit art. 103 C. proc. pen. probele sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză.

Prin urmare, nu a existat motiv legal de excludere a acestor probe, utilitatea și concludența lor urmând a fi apreciată la soluționarea cauzei în fond.

- Tot astfel, s-a solicitat și excluderea depozițiilor martorilor V.V.V., A.A.A.A., Y.Y.Y., Z.Z.Z., X.X.X., aceștia fiind judecători care au soluționat aceeași cauză, ca și inculpatele fie în același stadiu procesual, fie în alte stadii procesuale.

Cererea de excludere s-a întemeiat pe faptul că, mijlocul de probă prin care au fost obținute probele a fost nelegal, că acești judecători nu pot avea o opinie legală echidistantă și că, în codul deontologic se interzice în mod expres magistratului să-și exprime opinia profesională cu privire la activitatea altui magistrat.

Critica a fost apreciată ca fiind neîntemeiată.

Potrivit art. 63 alin. (1) C. proc. pen. de la 1968, probele sunt elemente de fapt care servesc la constatarea existenței sau inexistenței unei fapte prevăzute de legea penală, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei.

Potrivit art. 97 alin. (1) C. proc. pen. în vigoare, este probă orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal.

Obiectul probațiunii în cauza de față este unul care ține în mare măsură de modul de interpretare și aplicare a legii, în materia autorității de lucru judecat, existența identității de obiect material între cauzele definitiv judecate în ceea ce îl privește pe inculpatul E., obiectul și succesiunea procedurilor penale privindu-l pe acest inculpat, diferitele acte materiale care compun activitatea infracțională a acestuia.

În mod evident, că acești martori nu își pot exprima părerea cu privire la raționamentul logico-juridic și la modul de interpretare a dispozițiilor procesual penale de către judecătorii inculpați în cauză, interpretarea normelor de drept procesual neputând fi cenzurată decât în căile legale de atac, atâta vreme cât interpretarea a fost rațională, argumentată și rezonabilă (în acest sens fiind și hotărârea Înaltei Curții de Casație și Justiție în materie disciplinară).

Însă, acești martori, în calitatea lor de judecători ai aceleiași cauze, în diferite etape procesuale, își pot exprima părerea, ca persoane care cunosc în mod nemijlocit o situație de fapt, asupra a cele ce au constatat cu ocazia instrumentării acelor cauze, cu privire la actele materiale care compun activitatea infracțională a inculpatului E., cu privire la succesiunea procedurilor penale care l-au privit pe acesta, cu privire la identitatea de fapte supuse judecății în cele două cauze, aceste elemente fiind împrejurări de fapt, a căror cunoaștere poate fi necesară în vederea justei soluționări a cauzei.

Prin urmare, proba nu a fost ilegală, neexistând motive de excludere a acesteia.

- În fine, judecătorul de cameră preliminară a constatat că neîntemeiată este și critica potrivit căreia, în cuprinsul rechizitoriului s-a menționat în mod nelegal că martorii L.L.L. și U.U.U. vor fi citați prin intermediul Direcției Naționale Anticorupție.

Este adevărat că un astfel de mod de citare nu a fost prevăzut de lege însă, în concret, modul de citare a părților la instanța de judecată a fost stabilit de judecătorul fondului, fiind astfel o mențiune a rechizitoriului lipsită de eficiență la momentul soluționării cererilor și excepțiilor.

Ca urmare, toate criticile privind nelegalitatea urmăririi penale și a administrării probelor au fost neîntemeiate.

Față de considerentele expuse, judecătorul de cameră preliminară, în temeiul art. 346 alin. (1) C. proc. pen., a constatat legalitatea sesizării instanței, a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală și astfel, a dispus începerea judecății în cauză.

Încheierea judecătorului de cameră preliminară a rămas definitivă prin respingerea contestațiilor declarate de inculpate împotriva acesteia de către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Încheierea nr. 2732 din 30 septembrie 2014.

Cercetarea judecătorească în fond;

Preliminar, în stabilirea cadrului procesual, înainte de cercetarea judecătorească, a fost formulată o cerere de intervenție în interesul inculpatelor, de către numitul I.I.I.I., acționar al SC F. SA prin care a invocat lipsa calității de reprezentant al părții civile SC F. SA, a lichidatorului judiciar SC M.M.M. SPRL. A arătat că procedura falimentului SC F. SA a fost declanșată la 10 iulie 2000, prin sentința penală nr. 4461 a Tribunalului București, fiind desemnat lichidator SC M.M.M. SPRL, devenită ulterior SC J.J.J.J. SPRL. Reprezentantul acestei societăți de lichidare a susținut în mod nereal că s-a transformat în SC M.M.M. SPRL, în realitate această societate transformându-se în SC K.K.K.K. SRL.

A arătat că, în fapt, partea civilă SC J. SA, a fost reprezentată de Consiliul de Administrație al acestei bănci. În susținerea acestei cereri, au fost depuse o serie de înscrisuri la dosarul cauzei.

În raport de cererea formulată, Curtea a dispus efectuarea unei adrese la Tribunalul București, prin care a solicitat clarificări privind procedura insolvenței SC F. SA și lichidatorul acesteia.

Prin încheierea din 22 decembrie 2014, s-a constatat legala reprezentare în cauză a părții civile SC J. SA, prin lichidatorul judiciar SC M.M.M. SPRL, întrucât din sentința civilă nr. 2465 din 20 iunie 2007 a Tribunalului București, s-a constatat calitatea acestui lichidator de a reprezenta SC J. SA, fiind succesorul în drepturi al SC J.J.J.J. SA, societate desemnată inițial lichidator al părții civile din prezenta cauză.

La același termen de judecată, inculpata A., prin apărător, a solicitat introducerea în cauză a Ministerului Justiției, ca parte responsabilă civilmente, cerere la care au achiesat și inculpatele C. și B., în temeiul raportului de prepușenie dintre inculpate și Ministerul Justiției.

Prin aceeași încheiere, Curtea a încuviințat cererea formulată și a dispus introducerea în cauză, ca parte responsabilă civilmente, a Ministerului Justiției. S-a reținut în încheierea mai sus menționată, că, potrivit art. 21 C. proc. pen., introducerea în procesul penal a părții responsabile civilmente poate avea loc, la cererea persoanelor îndreptățite, potrivit legii civile. Persoana îndreptățită, potrivit legii civile, poate fi atât partea civilă, interesată să își recupereze prejudiciul reclamat dar și inculpatele, în măsura în care ar cădea în pretenții.

Cât privește stabilirea părții responsabile civilmente, instanța a notat faptul că prepus este cel care lucrează în beneficiul și sub îndrumarea, autoritatea unei persoane fizice sau juridice-comitent, iar acesta din urmă este cel în măsură să direcționeze, să controleze, să supravegheze activitatea prepusului. Chiar dacă magistratul are un statut special, în sensul că în activitatea sa se supune numai legii și conștiinței sale, totuși nu se poate face abstracție că și magistratul este parte a unui raport de muncă, raport care întotdeauna este fundament al raportului de prepușenie. Statutul magistratului și limitele în care acesta ar putea fi îndrumat, coordonat, direcționat, sunt aspecte care au legătură pe soluționarea în fond a acțiunii civile, nefiind examinate la admisibilitatea cererii de introducere în cauză a părții responsabile civilmente.

Constatând că din punct de vedere formal au fost întrunite condițiile pentru introducerea în cauză a părții responsabile civilmente, parte care în opinia instanței nu poate fi decât Ministerul Justiției, în calitate de angajator și ordonator principal de credite, asigurând buna administrare și gestionare a justiției ca serviciu public, potrivit art. 5 și art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, Curtea a dispus introducerea în cauză a acestuia, ca parte responsabilă civilmente.

Cu ocazia audierii de către instanță, inculpatele au dat următoarele declarații:

Inculpata A. a arătat următoarele: Organele de urmărire penală nu pot avea atribuții de control judiciar asupra soluțiilor judecătorilor, iar hotărârea judecătorească reprezintă convingerea judecătorului ca urmare a evaluării probelor și eventualele erori care pot apărea în interpretarea și aplicarea legii pot fi îndreptate numai pe calea controlului judiciar. Art. 15 din Recomandarea Consiliului de Miniștri din 17 noiembrie 2010 prevede că judecătorii nu trebuie să fie obligați să-și justifice soluțiile pronunțate iar acuzațiile parchetului prin care se critică soluția pronunțată de inculpate sunt împotriva acestor recomandări.

Cu referire la inaplicabilitatea principiului non bis in idem, în situația pronunțării unor hotărâri judecătorești în procedura prevăzută de art. 2781 C. proc. pen., a arătat că există dispoziții exprese în acest sens și anume dispozițiile art. 2781 alin. (1)1 C. proc. pen. care prevăd că persoana față de care s-a dispus neînceperea urmăririi penale nu mai poate fi urmărită penal pentru aceeași faptă iar o serie de instanțe civile și militare au recunoscut autoritatea de lucru judecat a dispozițiilor pronunțate în procedura prev. de art. 2781 C. proc. pen. Faptul că alte instanțe au opinia contrară nu poate însemna decât că există divergență de opinii iar pronunțarea unei soluții în condiții de practică neunitară asupra unei probleme de drept cu constituie infracțiune.

Referitor la infracțiunea de abuz în serviciu, a arătat că aceasta nu poate fi concepută fără existența unei vătămări a intereselor unei persoane, însă, prin Decizia pronunțată, inculpatele nu au înlăturat obligarea condamnatului la plata despăgubirilor . Infracțiunea de abuz în serviciu în legătură cu soluțiile magistraților nu poate exista în absența unui element exterior procesului cognitiv.

În ceea ce privește faptele în materialitatea lor, pentru care E. a fost cercetat în multiplele proceduri, a arătat că începând cu Dosarul nr. x/P/2014, toate actele materiale au fost aceleași, respectiv toate se referă la cesiunea de creanțe și luarea de credite de la SC F. SA iar cu ocazia deliberării au fost verificate și prejudiciile din diferitele cauze, acestea fiind aceleași.

Cu privire la semnul pe care parchetul pretinde că inculpatele l-au trimis inculpatului E., în timpul soluționării contestației, pentru a-l asigura de soluționarea favorabilă, anume faptul că toate trei au avut în timpul ședinței de judecată pixuri de culoare albastră, a arătat că de la nivelul publicului din sală nu se pot vedea obiectele de pe pupitrul judecătorilor. În plus, consumabilele sunt date judecătorilor și personalului auxiliar de către grefierul șef al secției și pixurile distribuite sunt unele comune, de unică folosință, cu corpul transparent și mina albastră. De asemenea, iluminatul din sala de judecată este slab și nu permite vizualizarea adevăratelor culori.

A mai arătat că nu cunoaște niciun aspect referitor la darea unei sume de bani de către persoana condamnată în legătură cu soluția pronunțată în cauză și nu a simțit nicio insistență sau presiune din partea colegelor de complet. Din lecturarea Rechizitoriului nr. 111/P/2014 a observat că modul de lucru al avocatelor P.P.P. și L.L.L. este unul specific pentru unii avocați și cunoaște că există astfel de comportamente încă de la începutul profesiei. Avocata P.P.P. a mai fost condamnată pentru trafic de influență și în afara faptului că este trimisă în judecată prin Rechizitoriul nr. 111, mai are încă o cauză penală în curs de derulare.

Nu a avut vreo înțelegere cu condamnatul E. referitoare la adresarea unor întrebări în timpul ședinței de judecată, ca semn al soluționării favorabile a cauzei și nu a transmis lui E. să formuleze mai multe contestații până când una dintre acestea vor fi repartizate completului din care făcea parte. Nu a adresat nicio întrebare condamnatului în legătură cu fraudarea SC L.L. SA, ci doar în legătură cu măsura arestării preventive, deoarece acesta fusese extrădat și mai avea o cauză și pe rolul unei judecătorii. Întrebările nu au fost discutate cu celelalte inculpate, au fost întrebări spontane. Nu le cunoaște pe avocatele P.P.P. și L.L.L., pe avocata P.P.P. a văzut-o pentru prima dată în publicația x. Nu a discutat anterior ședinței de judecată cu colegele de complet referitor la admisibilitatea unei astfel de contestații. Nu a cunoscut despre faptul că E. a formulat mai multe contestații în anulare, a aflat despre acest aspect când s-a format dosarul de față.

A mai arătat că a preluat din Decizia nr. 1057 și din celelalte ordonanțe de netrimitere în judecată, numai acele aspecte care vizau perioada infracțională reținută în rechizitoriul nr. 61 și în urma căruia inculpatul a fost condamnat.

A precizat că are o vechime de 32 de ani în magistratură iar colegele de complet au de asemenea o experiență considerabilă.

Inculpata B. a declarat următoarele: Ca și la urmărirea penală, dorește să arate că nu poate fi cercetată pentru opinia juridică pe care a avut-o la pronunțarea Deciziei nr. 381/2012. Prin trimiterea în judecată, parchetul a încercat să dea o nouă cale de atac necunoscută de lege iar opiniile judecătorilor și atributul jurisdicțional nu pot face obiectul unor anchete penale.

Prin Decizia pe care a pronunțat-o nu a încălcat decizii ale Curții Constituționale sau date de Înalta Curte în recursuri în interesul legii iar prioritar a aplicat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Nu a discutat cu celelalte două colege de complet despre dosar înaintea ședinței de judecată, întrucât în mod obișnuit dosarele din ședință sunt studiate în mod individual de către judecători. Și-a îndeplinit cu bună credință atribuțiile de serviciu și nu există niciun indiciu că ar fi încălcat atribuțiile de serviciu sau le-ar fi îndeplinit în mod defectuos, aspect confirmat și de Secția pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii și Completul de 5 judecători din cadrul Înaltei Curții de Casație și Justiție. Hotărârea pronunțată este legală și temeinică, a vizat numai aspecte de nelegalitate iar contestația a funcționat ca un remediu, nefiind condiționată de discutarea anterioară în căile de atac ordinare a autorității de lucru judecat iar acolo unde legea nu distinge nici judecătorul nu poate adăuga la lege.

Completul de judecată din care a făcut parte nu a administrat probe, nu a stabilit vinovăția, ci a verificat doar încălcarea principiului non bis in idem, nu s-a pronunțat asupra laturii civile iar partea civilă în aceste condiții nu poate pretinde că este prejudiciată. Și alte instanțe, cum ar fi Curtea de Apel Oradea au dat soluții similare în cazuri asemănătoare.

A arătat că nu dorește să ofere detalii cu privire la modul în care a construit raționamentul în cauză dar va depune la dosar un memoriu în care va explica aceste lucruri. Nici ea și nici colegele de complet nu au urmărit favorizarea condamnatului iar parchetul nu a răsturnat prezumția de bună credință.

Inculpata C. a mai declarat următoarele: A pronunțat soluția în cauza cu care a fost investită cu bună credință, cu respectarea normelor și a jurisprudenței europene iar soluția a fost adoptată în unanimitate. Nu a discutat cu nimeni și nicăieri despre această cauză, în afara membrilor completului de judecată. A îndeplinit un act de justiție corect și nu a prejudiciat pe nimeni prin această soluție deoarece nu a dispus nimic cu privire la latura civilă a cauzei. Stabilirea identității faptelor pentru care a fost trimis în judecată E. a preocupat în mod deosebit completul de judecată iar după ce au examinat faptele, inculpatele au constatat că există această identitate fiind vorba despre aceleași părți, același prejudiciu, aceleași acte materiale. Din compararea Deciziei nr. 1057 și a deciziei 741 a rezultat că sunt aceleași fapte. În toate rezoluțiile anterioare parchetele au reținut aceeași situație de fapt. Deși s-a arătat că aplicabilitatea principiului non bis in idem a fost examinat și de instanțele anterioare, acestea nu au examinat identitatea de fapte și nici măcar concluzii nu au fost formulate sub acest aspect, cu ocazia dezbaterilor în fața instanțelor anterioare. Contestația formulată, întemeiată pe art. 386 lit. d) C. proc. pen. nu condiționează examinarea anterioară a autorității de lucru judecat și nici nu se soluționează în două etape, ca celelalte contestații. Nu a încălcat principiul legalității, contestația pe care a soluționat-o fiind o cale de atac prevăzută de lege. Forța argumentelor deciziei pronunțate exclude orice formă de neglijență în exercitarea funcției.

În legătură cu aspectul vizând formularea mai multor contestații în anulare de către E., a arătat că în cadrul secției funcționau 12 complete și având în vedere că inițial cauzele se repartizează aleatoriu între cele două secții și apoi aleatoriu în cadrul secției, probabilitatea ca o cauză să ajungă la un complet anume este foarte mică. Au existat anterior două contestații în anulare formulate de E., însă situația lor a fost diferită: prima s-a întemeiat pe dispozițiile art. 386 lit. a), b),c), e) și f) C. proc. pen., contestație ce a fost soluționată la 26 mai 2011, fiind introdusă, potrivit declarației lui E. de un avocat din Cabinetul L.L.L.L., condamnatul E. neavând cunoștință de introducerea acesteia și aflând despre ea numai după soluționarea dosarului; din declarațiile martorelor L.L.L. și P.P.P. a rezultat că au avut o înțelegere cu acesta privind introducerea mai multor contestații în anulare în luna august 2011, declarațiile acestora fiind nesincere pentru că prima contestație a fost introdusă în luna mai 2011 iar ele nici nu l-au reprezentat pe contestator în acea cauză; o a doua contestație a format obiectul Dosarului nr. x din 11 noiembrie 2011, s-a întemeiat pe art. 386 lit. d) C. proc. pen., contestatorul retrăgându-și contestația în acea cauză, în care a fost asistat de avocata Raluca Bădilă. A arătat că formularea unor căi de atac multiple este un obicei al persoanelor aflate în detenție așa cum a formulat și S., cercetat în aceeași cauză cu E., un număr de patru căi extraordinare de atac.

În ceea ce privește pretinderea și primirea unei sume de bani de la E., a arătat că suma despre care se face vorbire a variat de la 2 milioane euro la .500.000 de euro, în final a fost acuzată că a primit 630 000 euro, însă acuzația de luare de mită este formulată ambiguu și deși se susține că nu există probe pentru pretindere, se reține totuși că există dovezi pentru primire. P.P.P., E. și L.L.L. se contrazic în declarații referitor la locul în care se pretinde că s-au dat și respectiv primit banii, dar și cu privire la sume și la mijlocul de transport.

P.P.P. este o persoană cunoscută cu astfel de preocupări, insistând foarte mult să o cunoască pe inculpată, prin intermediul unei cunoștințe comune. P.P.P. are cabinetul chiar lângă Curtea de Apel București și deși inculpata a fost monitorizată o lungă perioadă de timp nu s-au adus probe din care să rezulte întâlnirile pe care P.P.P. pretinde că le-ar fi avut cu inculpata, martora nerelatând adevărul atunci când a declarat că o cunoaște pe inculpată de 20-25 de ani. A avut câteva întâlniri întâmplătoare cu martora, o dată fiind chiar cu fiul său, pe care l-a prezentat martorei.

P.P.P. a menționat pentru prima dată despre mita primită de inculpată atunci când a fost prinsă în flagrant, cu suma de bani pretinsă pentru traficul de influență pe care urma să-l comită în legătură cu un dosar aflat la Înalta Curte, în vederea favorizării unui inculpat pe nume M.M.M.M. Declarațiile ulterioare ale martorei sunt contradictorii și contrazic tot ceea ce aceasta afirmase în perioada în care a fost monitorizată. Declarațiile martorei nu au fost confirmate de niciun martor, nimeni nu a văzut conținutul sacoșelor și nimeni nu a asistat la momentul când martora pretinde că a fost la fiul inculpatei, în apartament.

Inculpata a arătat că este în obișnuința martorei de a se lăuda cu relațiile pe care le are cu diverși judecători și procurori, folosindu-se, ca de exemplu, de numele judecătorului N.N.N.N., de la Tribunalul București, al judecătorului Z.Z.Z.Z., de la Curtea de Apel București. Martora P.P.P. a pretins bani prin intermediul martorei L.L.L. și în legătură cu alte dosare pe care frații E. le-au avut la alte complete de judecată, aflate pe rolul Tribunalului București și Înaltei Curți de Casație și Justiție, fapte pentru care a fost trimisă în judecată.

Referitor la semnele despre care se menționează în rechizitoriu, a arătat că acestea erau ideile martorei P.P.P., care în acest fel încerca să dea asigurări de soluții favorabile lui E., prin intermediul martorei L.L.L., numai pentru a obține bani de la el. În acest fel a procedat martora și atunci când a încercat să dea asigurări investigatoarei sub acoperire O.O.O.O., în sensul că, nu poate primi semnul de la judecătorul P.P.P.P. de la Înalta Curte de Casație și Justiție, ca garanție a soluției favorabile pentru inculpatul M.M.M.M., a cărui cauză fusese repartizată la completul acesteia, pentru că judecătorul intrase în concediu de odihnă, dar, va avea acest semn, ca simbol al înțelegerii frauduloase, tot de la inculpata C., care va intra în sala de contencios administrativ a Curții de Apel București, se va ruja în sală, va zâmbi și își va aranja părul.

În realitate, inculpata C. nu s-a prezentat la ședința de judecată, fiind în concediu medical și atunci martora i-a spus investigatoarei că de fapt, nu cu inculpata C. s-a înțeles în legătură cu semnele ci cu judecătorul P.P.P.P., care, la rândul acesteia a promis că va vorbi cu judecătoarea C., pentru a transmite semne în locul său și că deși i-a transmis această rugăminte, nu a primit un răspuns de la aceasta din urmă. Ulterior, martora P.P.P. a revenit cu privire la acest aspect, arătând că de fapt nu a vorbit cu inculpata despre semne ci cu fiul acesteia, dar, a sperat ca inculpata să îi zâmbească în sală.

Referitor la aceleași semne pe care martora P.P.P. spunea că le va primi, ca garanție a soluției favorabile, inculpata a arătat că și cu ocazia precedentei contestații în anulare, formulată de E., pe care a retras-o, martora P.P.P. l-a asigurat pe acesta că toți membrii completului de judecată vor avea pixuri albastre, că președintele de complet va ridica pixul în sus și cu cealaltă mână își va aranja părul, însă, în sala de judecată a intrat un alt complet, al cărui președinte era un bărbat, iar martora dăduse deja aceste garanții ale semnelor.

Tot astfel și când E. a introdus prima contestație în anulare, martora P.P.P. i-a solicitat .500.000 euro, pentru soluționarea favorabilă( în vara anului 2011), nu a spus cui urma să dea banii, însă și cu acea ocazie a spus că judecătorii din complet vor avea toți pixuri de aceeași culoare. În același registru al declarațiilor nesincere făcute de martora P.P.P. se înscrie și afirmația acesteia, că, pentru recursul declarat de E. în dosarul de fond finalizat cu condamnarea acestuia la 7 ani închisoare, urma să dea suma de 350.000 euro judecătorului V.V.V., că, judecătorul îi va da o soluție favorabilă deoarece are ca profesor coordonator la doctorat pe avocatul R.R.R.R., avocat care l-a reprezentat pe E. la recurs.

În fine, în același sens sunt și afirmațiile martorei, potrivit cu care își transmitea semne cu inculpata prin geamurile Birourilor celor două, lucru imposibil, dată fiind orientarea Birourilor.

A mai arătat că martora a mai procedat într-o manieră similară și atunci când i-a arătat martorei L.L.L., un bilet pe care era scris numele inculpatului ( fiind vorba despre Z.Z.) care avea dosar la Înalta Curte, numărul de dosar și numele completului, bilet despre care i-a spus martorei L.L.L. că este scris de judecătorul P.P.P.P., în realitate biletul fiind scris de o grefieră de la arhivă, care, la insistențele acesteia i-a scris acele date pe bilet.

Inculpata C. a arătat în continuare, că, martora P.P.P. s-a contrazis în declarații și cu privire la cele trei întrebări, referitor la care a arătat că a avut o înțelegere cu inculpata în sensul de a-i fi adresate condamnatului în sală, cu ocazia soluționării contestației, ca semn al înțelegerii cu membrii completului. Astfel, într-o declarație (de la Curtea de Apel Constanța) martora a arătat că cele trei întrebări au fost scrise de inculpată pe un bilețel, în momentul în care a primit banii ( în apartamentul fiului inculpatei) iar într-o altă declarație a susținut că cele trei întrebări i-au fost date de inculpată, într-un gang din apropierea Curții de Apel. Afirmația martorei potrivit căreia a dat biletul cu întrebările martorei L.L.L., pentru a fi transmise lui E., sunt contrazise de acesta din urmă, care, a arătat că nu a primit un astfel de bilet. Declarațiile martorilor P.P.P., L.L.L., T.T.T. și Z.Z. sunt contradictorii în ceea ce privește întâlnirea dintre martora P.P.P. și inculpată, în restaurantul x. A arătat astfel, că, nu a fost niciodată cu martora P.P.P. în restaurantul x, fiind un obicei al acesteia de a merge acolo, așa cum rezultă din discuțiile ambientale.

Prin urmare, inculpata a arătat că nu a primit niciodată bani de la martora P.P.P., că nu s-a înțeles niciodată cu aceasta referitor la anumite semne, că, nu s-a întâlnit cu aceasta la restaurant și nu a cunoscut despre aceasta faptul că fusese condamnată.

După audierea acestora, inculpatele au propus administrarea de probe:

- inculpata C. a propus reaudierea martorilor menționați în actul de inculpare, V.V.V., X.X.X., Z.Z.Z., Y.Y.Y., A.A.A.A., E., C.C.C.C., U., P.P.P., T.T.T., L.L.L., Y.Y., B.B.B.B., F.F.F.F., Z.Z., S.S.S., cu motivarea că în cursul urmăririi penale, inculpatele nu au avut posibilitatea de a adresa întrebări martorilor; de asemenea, a solicitat audierea doamnei N.N.N., avocat al condamnatului E., în cauza în care inculpatele au pronunțat Decizia nr. 381 din 22 februarie 2012;

- inculpata A. a solicitat audierea martorilor care au fost audiați și la urmărirea penală, cu excepția martorilor judecători, deoarece această audiere ar contraveni dispozițiilor art. 15 din Recomandarea Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, potrivit cărora judecătorii nu pot fi obligați să își justifice hotărârile; audierea martorului S.S.S.S., avocat; audierea ca martor a doamnei T.T.T.T., grefier șef secție; atașarea declarațiilor martorilor P.P.P., L.L.L., S.S.S., Z.Z., E., U., Y.Y., date în Dosarul de urmărire penală, nr. x/P/2013, aflat pe rolul Curții de Apel Constanța; solicitarea planificărilor de ședință pe anul 2011 și ianuarie-februarie 2012 de la secția I penală din cadrul Curții de Apel București; efectuarea unei cercetări la fața locului sau a unui experiment judiciar, pentru a se stabili distanța de la care puteau fi identificate detalii ale pixurilor aflate în posesia judecătorilor, în sala de ședință; cercetarea la fața locului, pentru a se stabili dacă Birourile inculpatei C. și al martorei P.P.P., au vedere unul asupra altuia; efectuarea testului privind detectarea comportamentului simulat în ceea ce le privește pe martorele L.L.L. și P.P.P.; proba cu înscrisuri, respectiv, practică judiciară, norme internaționale, hotărâri ale Consiliului Superior al Magistraturii, articole;

- inculpata B. a solicitat audierea martorilor menționați în rechizitoriu, mai puțin a martorilor judecători, audierea doamnei avocat N.N.N. și a doamnei grefier șef secție I penală, T.T.T.T., atașarea declarațiilor martorilor din Dosarul nr. x/P/2013, cercetare la fața locului sau efectuarea unor fotografii pentru dovedirea faptului că Birourile inculpatei C. și martorei P.P.P. nu au vedere unul asupra altuia, așa cum martora a declarat; proba cu înscrisuri.

Ministerul Public, prin reprezentant a arătat că nu solicită readministrarea probelor administrate în faza urmăririi penale.

Prin încheierea din 3 februarie 2015, Curtea a încuviințat, în temeiul dispozițiilor art. 374 alin. (8) și 9 C. proc. pen. administrarea următoarelor probe: audierea tuturor martorilor care au fost audiați și la urmărirea penală; audierea martorilor N.N.N., T.T.T.T. și U.U.U.U.; atașarea la dosarul prezentei cauze a copiilor declarațiilor date de martorii P.P.P., L.L.L., S.S.S., Z.Z., E., Y.Y. și U., date în Dosarul nr. x/36/2014 aflat pe rolul Curții de Apel Constanța; solicitarea copiilor planificării ședințelor de judecată la secția I penală, pentru perioada ianuarie-februarie 2012.

Prin aceeași încheiere a prorogat pronunțarea asupra probei cu cercetarea la fața locului, după audierea martorelor P.P.P. și L.L.L. și s-a luat act de renunțarea la proba cu detectarea comportamentului simulat în ceea ce le privește pe martorele L.L.L. și P.P.P.

La termenul de judecată din 3 martie 2015, au fost înaintate și atașate la dosarul cauzei, copii ale declarațiilor martorilor, date în dosarul aflat pe rolul Curții de Apel Constanța, planificările ședințelor de judecată, din perioada ianuarie - februarie 2012 de la secția I penală a Curții de Apel București, au fost audiați martorii P.P.P. și S.S.S.

La termenul din 31 martie 2015, au fost audiați martorii L.L.L., T.T.T., E.; au fost înaintate și atașate la dosarul cauzei, copii ale declarațiilor date de martori în Dosarul nr. x/P/2013 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, dosar cu care a fost investită Curtea de Apel Constanța.

La termenul de judecată din 28 aprilie 2015, au fost audiați martorii U., Z.Z., Y.Y., C.C.C.C.

La termenul de judecată din 28 mai 2015, au fost audiați martorii X.X.X., Z.Z.Z., V.V.V. și U.U.U.U. La același termen de judecată, Direcția Națională Anticorupție a făcut cunoscut instanței faptul că, s-a sesizat din oficiu cu privire la săvârșirea de către martorul Z.Z. a infracțiunii de mărturie mincinoasă, în legătură cu declarația acestuia dată în fața instanței.

La termenul de judecată din 26 iunie 2015 au fost audiați martorii A.A.A.A., Y.Y.Y., N.N.N., I.I.I.I.I., B.B.B.B.

La același termen de judecată, inculpata C. a formulat cerere de suplimentare a probatoriului, solicitând audierea ca martor a numitului E.E.E., fiind persoana despre care s-a susținut de către organul de urmărire penală că a transportat de la Craiova la București, o parte din banii dați de condamnatul E., cu titlu de mită. De asemenea, a solicitat efectuarea unei expertize contabile având drept obiect stabilirea veniturilor și cheltuielilor sale și ale familiei sale.

Inculpata A., prin apărător a solicitat obținerea unor relații de la B.E.J., V.V.V.V., privind executarea silită a titlului executoriu reprezentat de Decizia penală nr. 802/A/2011, fiind vorba despre executarea aceleiași creanțe, pentru care există în această cauză constituire de parte civilă.

Totodată, Ministerul Public a solicitat atașarea la dosarul cauzei a copiilor hotărârilor judecătorești pronunțate în Dosarele nr. x/2/2013, nr. x/36/2014 și nr. x/300/2010.

Curtea a încuviințat atașarea hotărârilor judecătorești pronunțate în dosarele mai sus menționate, a încuviințat audierea martorului E.E.E., a dispus comunicarea de către executorul judecătoresc V.V.V.V. a informațiilor solicitate și a respins proba privind efectuarea unei expertize contabile privind veniturile și cheltuielile inculpatei C., ca nefiind utilă cauzei.

De asemenea, a dispus din oficiu, efectuarea unei adrese către Direcția Națională Anticorupție, pentru a depune la dosarul cauzei relații privind stadiul în care se află dosarul aflat pe rolul acestei unități de parchet și în care se efectuează cercetări față de inculpatele A. și B., pentru infracțiunea de luare de mită.

La data de 22 iulie 2015, a fost depusă la dosarul cauzei adresa din 20 iulie, emisă de Direcția Națională Anticorupție, din care a rezultat faptul că, în Dosarul nr. x/P/2014 a fost începută urmărirea penală in rem pentru infracțiunea de luare de mită, iar la termenul de judecată din 24 septembrie 2015, a fost depusă la dosarul cauzei, o altă adresă emisă de Direcția Națională Anticorupție din care rezultă faptul că, prin Ordonanța nr. 166/P/2014 din 27 august 2015 s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale față de inculpatele A. și B., pentru infracțiunea de luare de mită.

La termenul de judecată din 24 septembrie 2015 au fost depuse copii ale sentinței penale nr. 74/P din 8 mai 2014, sentinței penale nr. 3/P din 26 martie 2015 ale Curții de Apel Constanța, a fost depusă copie a cererii de executare silită în Dosarul de executare nr. x/2011 de către B.E.J., V.V.V.V.

La termenul de judecată din 22 octombrie 2015 a fost audiată martora T.T.T.T. și la același termen, inculpata A., prin apărător, a solicitat instanței să obțină de la Ministerul Justiției fișă cu atribuțiile de serviciu ale inculpatei, având în vedere că este trimisă în judecată pentru o infracțiune de serviciu. Cererea inculpatei A. a fost însușită și de către inculpatele C. și B. În fine, la același termen de judecată, inculpata C. a susținut că există o neconcordanță între declarația consemnată a martorei P.P.P. și declarația pe care aceasta a dat-o în fața instanței, solicitând audierea înregistrării ședinței de judecată de la termenul când a fost audiată martora P.P.P., în vederea eliminării neconcordanței.

Curtea a respins cererea inculpatelor privind solicitarea fișelor de post de la Ministerul Justiției, prin încheierea din 13 noiembrie 2015, cu motivarea că, judecătorii, în virtutea funcției pe care o exercită, sunt părți ale unor raporturi de muncă, însă, drepturile și îndatoririle acestora se exercită potrivit legii și statutului acestei profesii și nu în baza unor fișe de post individuale.

Îndatoririle judecătorilor sunt prevăzute la art. 5 din Regulamentul de Ordine Interioară a Instanțelor Judecătorești, adoptat prin Hotărârea nr. 387/2005 a Consiliului Superior al Magistraturii iar îndatoririle judecătorilor referitoare la înfăptuirea actului de justiție sunt comune tuturor judecătorilor și nu individuale, astfel încât să necesite fișe de post individuale. Există și alte atribuții, altele decât cele referitoare la înfăptuirea actului de justiție, așa numitele sarcini administrative, însă acestea, potrivit art. 10 lit. e) din același regulament, în vigoare la data pronunțării încheierii mai sus menționate, sunt stabilite de președintele Curții de Apel, cu aprobarea Colegiului de Conducere și nu au legătură cu prezenta cauză.

Curtea a încuviințat audierea în ședință publică a înregistrării ședinței de judecată în care a depus mărturie P.P.P.

La termenul de judecată din 4 decembrie 2015, a fost atașată la dosarul cauzei copia Deciziei penale nr. 825/A din 10 iunie 2015, a Curții de Apel București, secția I penală, și a fost depusă o cerere de către inculpata B., prin care a solicitat introducerea în cauză a noului lichidator al părții civile SC J. SPRL, arătând că această societate profesională a fost desemnată lichidator prin încheierea din 16 octombrie 2015, în Dosarul nr. x/3/2000.

Ca urmare a adresei dispuse de Curte, Tribunalul București a comunicat cu adresa din data de 21 decembrie 2015, faptul că, în dosarul de insolvență privind SC J. SA, s-a desemnat un nou lichidator judiciar, fiind vorba de SCP J. SPRL. Au fost atașate la dosarul cauzei, copii certificate ale încheierilor pronunțate de Tribunalul București la datele de 6 octombrie 2015 și 17 noiembrie 2015.

La termenul de judecată din 7 ianuarie 2016 a fost audiat martorul E.E.E., a fost citat în cauză noul lichidator judiciar al părții civile, care a solicitat acordarea unui termen de judecată, pentru a-și pregăti apărarea. Curtea a dispus efectuarea unei noi adrese către Direcția Națională Anticorupție pentru a comunica stadiul cercetărilor în dosarul disjuns, față de inculpatele A. și B., pentru infracțiunea de luare de mită.

Față de această adresă, Direcția Națională Anticorupție a comunicat faptul că se efectuează în continuare activități de urmărire penală în cauza disjunsă.

Partea civilă SC J. SA, a comunicat instanței, prin lichidatorul judiciar SCP J. SPRL, faptul că, anterior, la 12 decembrie 2014, fostul lichidator judiciar al SC F. SA și-a diminuat pretențiile în această cauză la suma de 18 802 405,24 lei, întrucât s-a distribuit către partea civilă SC F. SA suma de 36 399,26 lei, suma de 54 272,07 lei fiind reținută în contul onorariului de executorul judecătoresc, în cadrul procedurii de executare silită.

Ulterior, în cadrul procedurii de executare silită s-au distribuit sume numai în contul onorariului executorului judecătoresc. Ca urmare, a comunicat Curții că nu au existat modificări ale sumei cu care partea civilă s-a constituit parte civilă în cauză.

La termenul de judecată când au avut loc dezbaterile, 18 aprilie 2016, inculpatele au solicitat suplimentarea probei cu înscrisuri, o parte a acestora fiind deja la dosarul cauzei, probă încuviințată de instanța de judecată, majoritatea acestora reprezentând jurisprudență relevantă, în raport cu obiectul cauzei, acte în circumstanțiere, acte și lucrări, în copie din dosarele de urmărire penală aflate în legătură cu cauza de față.

Inculpata B. a depus la dosarul cauzei, caracterizare întocmită de președintele Curții de Apel București, Ordinul Național „Serviciul Credincios” în grad de cavaler, oferit de președintele României, raport de evaluare a activității profesionale, fișă de evaluare, soluția pronunțată în cauza Calmanovici împotriva României, soluția pe fond fiind adoptată de aceasta, memoriu.

De asemenea a depus jurisprudență, doctrină și alte înscrisuri: Decizia penală nr. 6883/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Decizia penală nr. 3126/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Decizia penală nr. 148/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Decizia penală nr. 146/2006 a Completului de 9 judecători, Decizia penală nr. 4431/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Rezoluția nr. x/845/II/2/2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, notă de relații în procedura cercetării prealabile, Ordonanța nr. 194/P/2003 din 23 noiembrie 2005, Decizia penală nr. 1032 din 21 martie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Decizia nr. 632/2011 a Curții de Apel Oradea, Decizia nr. 3525/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Decizia nr. 233/2005 a Curții Constituționale, Decizia nr. 328/2012 a Curții Constituționale, Cauza Lenskaya c. Rusiei, Hotărârea nr. 8/J din 18 iunie 2014 a Consiliului Superior al Magistraturii, Rezoluția nr. x/P/2011 din 26 noiembrie 2012, Decizia penală nr. 1032 din 21 martie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Decizia nr. 671/2007 a Curții Constituționale, Rezoluția nr. 83/P din 13 noiembrie 2009, Rezoluția nr. x/C/2012, sentința penală nr. 379 din 7 octombrie 2011 a Curții de Apel București, Rezoluția penală nr. x/P/2011, Încheierea nr. 41/R din 1 februarie 2011, Decizia penală nr. 1164 din 26 mai 2011, Decizia penală nr. 2217/2011 a Curții de Apel București, Rezoluția nr. 83/P din 10 decembrie 2008, rezoluția nr. 151/II/2/2014, Decizia penală nr. 1885/2011, cauza Curții de Justiție a Uniunii Europene C 398/12, tranzacția de compensare nr. 22 din 10 ianuarie 2001, sentința penală nr. 3/P din 26 martie 2015 a Curții de Apel Constanța, Decizia penală nr. 480 din 11 februarie 2013, Decizia nr. 27 din 2 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, acțiunea disciplinară nr. 18/CDJ/2012 din 13 mai 2012 a Consiliului Superior al Magistraturii.

Inculpata C. a depus la dosar rezoluția din 31 ianuarie 2014 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Pucioasa, dată în Dosarul nr. x/P/2014, pasaje din declarațiile martorilor date în Dosarul nr. x/P/2013, copii ale proceselor verbale privind redarea unora dintre convorbirile ambientale în Dosarul nr. x/P/2013, procesul verbal de conducere în teren, din Dosarul nr. x/P/2013, proces verbal de confruntare din Dosarul nr. x/P/2013, rezoluția din 1 august 2013 a Direcției Naționale Anticorupție dată în Dosarul nr. x/P/2013, sentința civilă nr. 18.270 din 27 septembrie 2013 a Judecătoriei sectorului 1 București, Decizia penală nr. 1603 din 2 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția I penală, Decizia penală nr. 2217 din 11 noiembrie 2011 a Curții de Apel București-secția I penală, plângere penală formulată împotriva investigatorului sub acoperire O.O.O.O., adresa din 12 decembrie 2014 a SC F. SA, Decizia penală nr. 2288 din 27 iunie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Rezoluția nr. x/P din 15 ianuarie 2013 a Direcției Naționale Anticorupție, Rezoluția nr. x/II-2/24 ianuarie 2013 a Direcției Naționale Anticorupție, cauza nr. 491/07 privind pe Vladimir Turansky, Decizia penală nr. 162 din 23 ianuarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, sentința penală nr. 9 din 28 februarie 2012 a Tribunalului Militar Cluj, Decizia penală nr. 345/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Decizia penală nr. 1813 din 6 mai 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, sentința penală nr. 379/2011 a Curții de Apel București-secția I penală, Decizia penală nr. 33 din 26 ianuarie 2009, sentința penală nr. 175/3 decembrie 2009 a Curții de Apel Bacău, sentința penală nr. 80 din 13 mai 2009 a Curții de Apel Ploiești, sentința penală nr. 1676 din 14 septembrie 2012 a Judecătoriei Galați, Decizia penală nr. 270/R/2012 a Curții de Apel Oradea, Decizia penală nr. 632 din 23 august 2011 a Curții de Apel Oradea, Rezoluția nr. 65/P din 23 noiembrie 2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de casație și Justiție, secția parchetelor militare, Rezoluția nr. 907/P din 11 noiembrie 2011 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.

Inculpata A. a depus la dosarul cauzei, doctrină și jurisprudență: Decizia penală nr. 2288/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, rezoluția din 15 ianuarie 2013 a Direcției Naționale Anticorupție, rezoluția din 24 ianuarie 2013 a Direcției Naționale Anticorupție, cauza nr. 491/07, Decizia penală nr. 162/2012 a Înaltei Curți de casație și Justiție, sentința penală nr. 9/2012 a Tribunalului Militar Cluj, Decizia penală nr. 354/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Decizia penală nr. 1813/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, sentința penală nr. 9/2012 a Tribunalului București, sentința penală nr. 103/2012 a Curții de Apel Oradea, Decizia penală nr. 33/2009 a Tribunalului Vrancea, sentința penală nr. 175/2009 a Curții de Apel Bacău, sentința penală nr. 80/2009 a Curții de Apel Ploiești, sentința penală nr. 1676/2012 a Judecătoriei Galați, Decizia nr. 270/2012 a Curții de Apel Oradea, Decizia penală nr. 632/2011 a Curții de Apel Oradea, sentința penală nr. 108/2014 a Judecătoriei Cornetu, sentința penală nr. 1801/2014 a Judecătoriei Cornetu, rezoluția din 23 noiembrie 2011 a Secției Parchetelor Militare, rezoluția din 11 noiembrie 2011 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, rezoluția din 15 noiembrie 2013 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, rezoluția din 5 iulie 2012 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Galați, sentința penală nr. 44/2002 a Tribunalului Militar Teritorial București, hotărârea din 26 aprilie 2007 a Curții Europene a Drepturilor Omului, rezoluția din 29 iulie 2014 a Inspecției Judiciare, cauza C-398/12, Cauza Zolotukhin contra Rusiei, Hotărârea nr. 15/J din 4 decembrie 2012 a secției pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, Decizia penală nr. 1130/2008 a Curții de Apel Bacău, Decizia penală nr. 1256/2012 a Curții de Apel Bacău, Recomandarea nr. CM/REC(2010)12 din 17 noiembrie 2010, Decizia penală nr. 117/2009 a Curții de Apel Iași, Decizia penală nr. 3071/2006 a Înaltei Curți de casație și Justiție, Decizia penală nr. 146/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Decizia penală nr. 1854/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Decizia penală nr. 4431/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 846/bis din 3 iulie 2014, Hotărârea Beian c.

României din 6 decembrie 2007, Decizia nr. 233/2005 a Curții Constituționale, Decizia nr. 328/2012 a Curții Constituționale, Decizia nr. 671/2007 a Curții Constituționale, Decizia nr. 27/2008 în interesul legii, Decizia nr. 6883/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Decizia penală nr. 1164/2011, Decizia penală nr. 2217/2011, Decizia penală nr. 2214/2011, sentința penală nr. 195/2007 a Curții de Apel București, sentința penală nr. 74/2014 a Curții de Apel Constanța, sentința civilă nr. 18270/2013 a Judecătoriei sectorului 1 București, Decizia penală nr. 1642/2015 a Curții de Apel București, dispozitivul sentinței penale nr. 322 din 24 februarie 2015 a Tribunalului București, doctrină.

Necesitatea disjungerii cauzei cu privire la inculpata C.

Curtea, către finalul cercetării judecătorești a supus dezbaterii părților, necesitatea disjungerii cauzei față de inculpata C., disjungere cu care au fost în principiu de acord inculpatele A. și B. și față de care s-au opus Ministerul Public și inculpata C.

Curtea a apreciat că disjungerea este absolut necesară față de această inculpată, întrucât nu poate pronunța o soluție în cauză, având reprezentarea întregii activități infracționale de care este acuzată, deoarece dosarul în care inculpata este trimisă în judecată pentru luare de mită în legătură cu îndeplinirea atribuțiilor de serviciu (nr. x/36/2014 al Curții de Apel Constanța), cu referire la pronunțarea Deciziei penale nr. 381/2012, la data la care s-a finalizat cercetarea judecătorească în prezenta cauză nu era soluționat definitiv, aflându-se în faza de apel, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Infracțiunile de abuz în serviciu dacă funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, favorizarea făptuitorului și fals intelectual, de care este acuzată inculpata în cauza de față se află în concurs cu infracțiunea de luare de mită, care formează obiectul Dosarului nr. x/36/2014, concurs cu conexitate etiologică, între infracțiunile din prezenta cauză și infracțiunea de luare de mită, existând legătura mijloc - scop, primele fiind comise pentru a înlesni săvârșirea celeilalte.

Or, atâta vreme cât această instanță nu are certitudinea, rezultată dintr-o hotărâre judecătorească definitivă (iar în prezenta cauză deși s-au administrat probe și în ceea ce privește luarea de mită, totuși nu această instanță a fost sesizată cu această infracțiune), că inculpata a comis infracțiunea scop de care este acuzată și neavând alte elemente din care să rezulte, în mod indubitabil, intenția acesteia în a pronunța o hotărâre judecătorească greșită și în a-l favoriza pe condamnatul E., având în vedere că toate infracțiunile din prezenta cauză sunt infracțiuni care nu pot fi comise decât cu vinovăție sub forma intenției, Curtea a apreciat absolut necesară disjungerea cauzei față de această inculpată, în vederea pronunțării unei soluții corecte, legale și fundamentate pe elemente cu un grad ridicat de certitudine.

Fără a dezvolta la acest capitol conținutul infracțiunii de abuz în serviciu, Curtea a precizat, că, această infracțiune, în cazul magistraților (în acest sens fiind chiar și opiniile Ministerului Public în foarte multe cazuri soluționate, la nivelul unităților de parchet) nu poate consta numai în faptul pronunțării unei soluții, fie ea și greșită. În lipsa unui element exterior care să vicieze procesul cognitiv și deliberativ, să altereze convingerea judecătorului, s-o deturneze de la substanța ei reală, internă, nu poate fi vorba despre comiterea infracțiunii de abuz în serviciu.

Pentru aceste considerente, Curtea a pronunțat o soluție în cauză numai în ceea ce le privește pe celelalte două inculpate, disjungând cauza referitor la inculpata C.

Considerații cu privire la infracțiunile de care au fost acuzate inculpatele A. și B. prin raportare la probele administrate.

Inculpatele, așa cum s-a arătat detaliat în rechizitoriul Direcției Naționale Anticorupție, au fost acuzate că au comis infracțiunile de abuz în serviciu, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 309 C. pen., favorizarea făptuitorului, prev. de art. 269 alin. (1) C. pen. şi fals intelectual, prev. de art. 321 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 38 alin. (1) şi (2) C. pen., în împrejurările pronunțării și ulterior redactării considerentelor Deciziei penale nr. 381/2012.

Prin această decizie, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2011, la data de 22 februarie 2012 s-a admis contestaţia în anulare formulată de E., împotriva Deciziei penale nr. 741 din 04 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a I-a penală, şi a fost desfiinţată în parte această decizie, referitor la contestatorul în cauză pentru existența autorității de lucru judecat; s-a desfiinţat, în parte, în ceea ce îl priveşte pe acelaşi contestator şi sentinţa penală nr. 1240 din 15 iunie 2010 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, precum şi Decizia penală nr. 802/A nr. 16 decembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală. Ca urmare, în baza art. 11 pct. 2 lit. b) rap. la art. 10 lit. j) C. proc. pen., a fost încetat procesul penal pornit împotriva contestatorului pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 26 C. pen. rap. la art. 246 C. pen. comb. cu art. 2481 C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen rap. la art. 258 C. pen., a fost anulat mandatul de executare a pedepsei emis pe numele contestatorului şi s-a dispus punerea de îndată în libertate a acestuia, dacă nu este arestat în altă cauză.

Așa cum rezultă din considerentele Deciziei penale nr. 381 din 22 februarie 2012, admiterea contestației în anulare formulate de E. împotriva Deciziei penale nr. 741 din 4 aprilie 2011 a Curții de Apel București, desființarea acestei decizii cu privire la condamnatul E. și a hotărârilor judecătorești anterioare (fond și apel), cu consecința încetării procesului penal față de acesta pentru infracțiunea prevăzută de art. 26 C. pen. cu referire la art. 246 combinat cu art. 2481 C. pen. raportat la art. 258 alin. (1) C. pen. și a anulării mandatului de executare a pedepsei închisorii de 7 ani, a avut la bază cazul de contestație în anulare, prevăzut de art. 386 lit. d) C. proc. pen. de la 1968 anume „când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă”.

În esență, cele trei inculpate, judecători ai cauzei de mai sus, au reținut că la pronunțarea deciziei de condamnare a inculpatului E., la pedeapsa de 7 ani închisoare, a fost încălcat principiul non bis in idem, astfel cum acesta este reglementat de art. 4 al Protocolului nr. 7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, principiu care se opune nu doar ca o persoană să fie condamnată penal de către jurisdicțiile aceluiași stat după ce anterior a fost deja achitată sau condamnată prin hotărâre definitivă, dar se opune ca persoană să nici nu fie urmărită de două ori de către jurisdicțiile aceluiași stat.

Au invocat în acest sens, în hotărârea judecătorească pronunțată, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și anume Cauza Zigarella c. Italiei, în care se menționează faptul că, principiul non bis in idem se aplică și atunci când o persoană a făcut obiectul unei urmăriri penale ce nu a condus la o soluție de condamnare, deoarece în materie penală principiul se aplică indiferent dacă cel urmărit a fost condamnat sau nu.

Totodată, au avut în vedere la pronunțarea și argumentarea soluției și cauzele Gradinger c. Austriei, Așci contra Austriei, Maszini c. României, în care Curtea Europeană arată că sensul principiului non bis in idem este acela de a interzice reluarea procedurilor închise prin hotărâre judecătorească definitivă.

De asemenea, cele trei inculpate au arătat că nici împotriva unei persoane față de care s-a pronunțat de către organul de urmărire penală o soluție de neurmărire sau netrimitere în judecată, soluție menținută de instanța de judecată, în procedura prevăzută de art. 2781 C. proc. pen. nu mai poate avea loc o nouă tragere la răspundere penală pentru aceeași faptă, în cadrul unei a doua proceduri, invocând în considerentele deciziei argumente jurisprudențiale și doctrinare.

În fine, au reținut că acest principiu, non bis in idem, este aplicabil atunci când faptele sunt aceleași, în materialitatea lor, chiar dacă li s-a dat o încadrare juridică diferită, aducându-se de asemenea argumente doctrinare, de text legal dar și jurisprudențiale.

Cu aceste categorii de argumente teoretice și jurisprudențiale, inculpatele au reținut, în motivarea soluției pronunțate, că, împotriva condamnatului E. s-au desfășurat proceduri paralele, au existat mai multe proceduri îndreptate împotriva acestuia, iar procedura soldată cu condamnarea la pedeapsa de 7 ani închisoare, a fost precedată de alte proceduri, în care s-a dispus față de acesta neînceperea urmăririi penale, pentru aceleași fapte, soluții menținute de instanțele de judecată, în procedura plângerii formulate potrivit art. 2781 C. proc. pen. Au arătat că Decizia penală definitivă care se opunea deschiderii unei noi proceduri penale și care avea autoritate de lucru judecat este Decizia penală nr. 1057 din 27 septembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, însă au menționat că aceleași fapte au mai fost examinate, sub alte încadrări și în Deciziile nr. 292 din 11 martie 2010 și nr. 683 din 29 iunie 2009 ale Curții de Apel Craiova, toate cele trei hotărâri judecătorești ale Curții de Apel Craiova, pronunțate în procedura plângerii împotriva soluțiilor de netrimitere în judecată, acoperind întreaga activitate infracțională, compusă din aceleași acte și fapte materiale reținute în sarcina condamnatului E., vizând același prejudiciu, aceeași perioadă a activității infracționale și au la bază aceeași sesizare.

Așa cum s-a arătat, Direcția Națională Anticorupție a urmat în formularea acuzațiilor, două coordonate de bază:

1. Decizia pronunțată de cele trei inculpate este nelegală, fiind adoptată cu încălcarea legii și a procedurilor dar și netemeinică, deoarece faptele pentru care inculpatul E. a fost cercetat în procedurile penale succesive nu sunt identice, deci nu putea fi reținută autoritatea de lucru judecat, în raport de soluțiile anterioare.

2. A existat un element exterior care a stat la baza conduitei infracționale și anume darea de către E. și primirea de către inculpata C. a sumei de 630 000 euro, prin mijlocirea martorei denunțătoare P.P.P., la rândul său, inculpata C. pretinzând suma respectivă de bani pentru a o împărți cu celelalte două inculpate, colege de complet și împreună cu care a pronunțat Decizia nr. 381/2012.

În ceea ce privește acuzațiile referitoare la nelegalitatea și netemeinicia Deciziei penale nr. 381/2012:

Preliminar, Curtea a făcut precizarea că potrivit art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, hotărârile judecătoreşti pot fi desfiinţate sau modificate numai în căile de atac prevăzute de lege şi exercitate conform dispoziţiilor legale, iar în prezenta cauză, Curtea nu a examinat Decizia celor trei inculpate în virtutea faptului că a fost investită cu o cale de atac, ci pentru că natura acuzației formulate impune acest examen, obligatoriu pentru soluționarea cauzei.

În același sens sunt și dispozițiile art. 10 din Legea nr. 303/2004, republicată, privind statutul judecătorilor și procurorilor, potrivit cu care aceștia nu își pot exprima opinia cu privire la procese aflate pe rol dar și dispozițiile art. 18 alin. (2) din Codul Deontologic al magistraților, potrivit cu care judecătorii nu își pot exprima opinia în legătură cu probitatea profesională a colegilor lor.

În acest context, raportat la acuzațiile Ministerului Public referitoare la aspectele de nelegalitate și netemeinicie ale Deciziei nr. 381/2012, după examinarea considerentelor acestei decizii, a celorlalte decizii care îl vizează pe E., a dispozițiilor legale incidente, a jurisprudenței în materie și a doctrinei, opinia acestei instanțe a fost aceea că decizia pronunțată de cele trei inculpate nu este afectată de vicii de nelegalitate și nu a fost pronunțată cu încălcarea procedurilor, însă, este esențialmente netemeinică, bazându-se pe argumentul greșit al identității faptelor pentru care a fost cercetat E. în procedurile penale care s-au succedat. Altfel spus, Curtea a fost de acord cu opinia acuzării că cele trei inculpate au pronunțat o decizie cu interpretarea greșită a situației de fapt, iar dacă ar fi fost investită cu această cauză, nu ar fi pronunțat această soluție, însă, judecătorii pronunță soluțiile în raport cu propria lor convingere, iar raționamentul logico-judiciar al acestora, așa cum a reținut și Înalta Curte de Casație și Justiție în procedura disciplinară în care inculpatele au fost cercetate tot în legătură cu pronunțarea acestei soluții, nu putea face obiectul cenzurii decât în căile legale de atac și nu putea constitui temei pentru tragerea la răspundere a acestora, în lipsa altor elemente exterioare acestui raționament.

Referitor la viciile de nelegalitate și încălcarea procedurii în materie, pe care le-a invocat Ministerul Public, în susținerea acuzațiilor, Curtea a reținut următoarele:

Așa cum s-a susținut și cum rezultă din actele și lucrările cauzei, condamnatul E., înainte de a fi condamnat definitiv, la pedeapsa de 7 ani închisoare, aplicată prin Decizia penală nr. 741/2011 a Curții de Apel București, secția I penală, a fost urmărit și în alte cauze penale, finalizate cu soluții de neîncepere a urmăririi penale, soluții confirmate de Curtea de Apel Craiova, în procedura plângerii împotriva soluțiilor procurorului, deciziile penale pronunțate fiind deja menționate mai sus și expuse amplu în rechizitoriu.

Opinia potrivit căreia soluțiile procurorului, de neurmărire penală, confirmate prin hotărâri judecătorești definitive, în procedura plângerii reglementate de art. 2781 C. proc. pen. de la 1968, nu a constituit bază pentru invocarea autorității de lucru judecat în raport de o nouă procedură penală, chiar dacă a fost împărtășită de o parte dintre practicieni și o serie de doctrinari, nu a fost o opinie unanimă, în practică fiind împărtășită și opinia contrară, iar în opinia prezentei instanțe, nu a fost susținută de textele de lege, de principiile penale aplicabile și nici de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, putându-se vorbi cel mult, de existența unei practici judiciare neunitare sub acest aspect.

Textele de lege interne care reglementau soluțiile procurorului, de netrimitere în judecată, în vigoare la data când au fost pronunțate acele soluții de neîncepere a urmăririi penale față de E., erau cele prevăzute de dispozițiile art. 11 C. proc. pen. de la 1968 cu raportare la art. 10 din același cod și art. 228. Potrivit art. 11 C. proc. pen. de la 1968, procurorul, atunci când constata existența vreunuia dintre cazurile prevăzute de art. 10 C. proc. pen., dispunea scoaterea de sub urmărire penală, în cazurile prevăzute de art. 10 lit. a)-e) și încetarea urmăririi penale, în cazurile prevăzute de art. 10 lit. f)-h) și j). Totodată, potrivit art. 228 alin. (4) C. proc. pen. de la 1968, dacă din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzute la art. 10, organul de urmărire penală înaintează procurorului actele încheiate cu propunerea de a nu se începe urmărirea penală. Potrivit art. 228 alin. (6)1, împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale se poate face plângere la instanța de judecată, în condițiile art. 2781 C. proc. pen.

Examinând cazurile prevăzute de art. 10 C. proc. pen. de la 1968, care împiedicau punerea în mișcare a acțiunii penale, s-a constatat că cele prevăzute la lit. a)-e), presupun examinarea faptei cu care a fost investit organul de urmărire penală, a conținutului ei constitutiv, procurorul, în aceste cazuri, dezlegând aspecte legate de faptă și vinovăția celui cercetat. De altfel, examinând Rezoluția nr. x/P/2008, din 13 noiembrie 2009, confirmată de instanță prin Decizia nr. 1057/2010 a Curții de Apel Craiova, în raport de care s-a susținut că există autoritate de lucru judecat s-a constatat că temeiurile soluției de neîncepere a urmăririi penale au fost cele prevăzute de art. 10 lit. c) C. proc. pen. de la 1968, respectiv fapta nu a fost săvârșită de E.

Or, în aceste condiții, atâta vreme cât această rezoluție nu a fost infirmată, fiind de altfel confirmată de instanța de judecată prin hotărâre definitivă și nu au apărut fapte sau împrejurări noi necunoscute de organul de urmărire penală, așa cum prevedeau dispozițiile art. 2781 alin. (1)1 C. proc. pen., Decizia instanței penale se bucură de putere de lucru judecat, deoarece a pus capăt, prin hotărâre definitivă, unui conflict de drept penal.

Prin Decizia nr. 17/2007 pronunțată într-un recurs în interesul legii, s-a stabilit într-adevăr că revizuirea nu este admisibilă împotriva unei hotărâri judecătorești pronunțate în procedura prev. de art. 2781 C. proc. pen., însă această decizie s-a referit la revizuire și nu la alte căi extraordinare de atac, or, în materie de procedură normele sunt de strictă interpretare și aplicare. Rațiunea pentru care Înalta Curte a dat această dezlegare este aceea că hotărârile judecătorești pronunțate în materia plângerilor împotriva soluțiilor procurorului nu conțin o rezolvare a fondului cauzei, în sensul prevăzut de art. 345 C. proc. pen. de la 1968, mai exact că prin acele hotărâri nu se dispune condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal, în urma unei cercetări judecătorești, întrucât este de esența revizuirii ca hotărârea judecătorească să statueze asupra fondului acuzațiilor. Revizuirea, ca și cale extraordinară de atac este o cale de atac esențialmente de fapt, este mijlocul procesual prin care sunt atacate hotărârile judecătorești definitive care conțin grave erori de fapt (Ion R.R.R.R., Tratat de procedură penală, 1997, pag. 620) provocând o reexaminare în fapt a cauzei penale (V. Dngoroz, Explicații teoretice ale C. proc. pen., vol. VI, pag. 262)

Finalitatea revizuirii este înlăturarea erorilor judiciare, iar funcția procesuală a acesteia constă în aducerea unui material probator nou, necunoscut instanței sau înlesnirea descoperirii unui astfel de material probator, care să permită constatarea erorii judiciare și înlăturarea ei. Înalta Curte de Casație a subliniat în Decizia pronunțată că numai la simpla examinare a dispozițiilor art. 394 alin. (2) C. proc. pen. de la 1968, se poate trage concluzia că hotărârile judecătorești supuse revizuirii trebuie să fie finalizate cu o soluție de condamnare, achitare sau încetare a procesului penal, soluții care în mod evident, nu pot fi pronunțate decât ca urmare a parcurgerii etapei cercetării judecătorești.

Însă, a extinde aplicabilitatea acestei decizii și la alte căi extraordinare de atac, înseamnă a adăuga la lege, ceea ce nu este permis, aceasta cu atât mai mult cu cât în practica judiciară recentă, calea de atac a contestației în anulare a fost admisă chiar și în materia măsurilor preventive.

În ceea ce privește contestația în anulare, fără a face discuții teoretice asupra caracterului controversat al acestei căi de atac extraordinare, cu referire la aspectul dacă prin intermediul ei se repară numai erori de procedură sau și erori de judecată (în mod evident cazurile prevăzute de art. 386 lit. c) și d) C. proc. pen. de la 1968, aveau ca finalitate remedierea unor erori de judecată și nu de procedură), au fost examinate strict încălcările normelor procedurale care au fost considerate de acuzare ca fiind intenționate și abuzive.

Curtea a arătat deja că Decizia nr. x/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu avea aplicabilitate în cauza cu care au fost investite inculpatele, fiind adoptată numai pentru dezlegarea problemei de drept vizând admisibilitatea revizuirii.

De asemenea, a apreciat că hotărârile judecătorești pronunțate în procedura prev. de art. 2781 C. proc. pen., prin care se confirmă o rezoluție de neîncepere a urmăririi penale, împiedică derularea unei noi proceduri vizând aceeași persoană și aceeași faptă (așa cum se va arăta, nu a fost vorba de aceeași faptă, însă în discuție sunt deocamdată numai încălcarea procedurilor), dispozițiile art. 2781 alin. (1)1 C. proc. pen. de la 1968 prevăzând în mod expres această interdicție. Potrivit acestui text de lege „ Persoana în privința căreia judecătorul, prin hotărâre definitivă, a decis că nu este cazul să se înceapă ori să se redeschidă urmărirea penală nu mai poate fi urmărită pentru aceeași faptă, afară de cazul când s-au descoperit fapte și împrejurări noi ce nu au fost cunoscute de organul de urmărire penală și nu a intervenit unul din cazurile prevăzute de art. 10”.

Formularea textului de lege a fost clară, neechivocă și anume o persoană față de care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, neîncepere confirmată în instanță, nu mai poate fi urmărită pentru aceeași faptă. Chiar și interpretarea potrivit că aceste hotărâri ar avea o autoritate de lucru judecat provizorie, numai până la descoperirea unor fapte sau împrejurări noi, nu împiedică aplicarea principiului non bis in idem, cu consecința urmăririi pentru a doua oară a unei persoane pentru aceeași faptă, căci, într-o atare interpretare, principiul nu s-ar aplica niciodată în cazul dublei urmăriri penale, or nu acesta este sensul legii. Într-o atare interpretare a existenței unei autorități de lucru judecat provizorii, s-ar putea afirma că toate hotărârile definitive se bucură de autoritate de lucru judecat provizorie, deoarece toate pot fi revizuite, exact pentru același considerent pentru care poate fi redeschisă urmărirea penală și anume descoperirea unor fapte sau împrejurări care nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei.

Tot astfel, nu a prezentat ă relevanță nici faptul că soluția de neîncepere a urmăririi penale a fost pronunțată numai în baza unor acte premergătoare, întrucât legiuitorul, incluzând în categoria soluțiilor procurorului care prohibesc o a doua urmărire penală, în cuprinsul dispozițiilor art. 2781 alin. (1)1 și pe aceea a neînceperii urmăririi penale, a avut reprezentarea exactă că o atare soluție se pronunță atunci când urmărirea penală nici măcar nu a fost începută, rolul actelor premergătoare fiind tocmai acela de a aduna un minim de informații care să susțină sau să contrazică actul de sesizare al organului de urmărire penală și să formeze convingerea acestui organ că este sau nu cazul de a începe urmărirea penală în cauză.

Există opinii numeroase în doctrina recentă dar și în jurisprudență, în sensul că se bucură de autoritate de lucru judecat și rezoluțiile sau ordonanțele procurorului de neurmărire sau de netrimitere în judecată, dispuse pentru motive de drept și care au fost confirmate de către judecător în cadrul procedurii prev. de art. 2781 C. proc. pen. Această opinie a fost exprimată și în doctrina franceză cu privire la deciziile judecătorului de instrucție și acceptată de către Curtea de Casație franceză.

De asemenea, practica noastră judiciară a statuat că, în raport de dispoziţiile art. 2781 alin. (1)1 C. proc. pen., rezoluţia sau ordonanţa prin care procurorul dispune neînceperea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire penală, în situaţia în care este atacată cu plângere, potrivit dispoziţiilor art. 2781 C. proc. pen., iar prin hotărâre definitivă se dispune respingerea plângerii, capătă caracter definitiv şi împiedică o nouă urmărire şi o nouă judecată pentru aceeaşi faptă şi împotriva aceleiaşi persoane. Instanța supremă a apreciat, de asemenea, că rezoluţia Ministerului Public a intrat sub autoritate de lucru judecat, având în vedere că aceasta a fost menţinută de către instanţele de judecată în cadrul procedurii prevăzută de art. 2781 C. proc. pen. (în acest sens sunt: Decizia penală nr. 354/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, sentința penală nr. 9/2012 a Tribunalului Militar Cluj, Decizia penală nr. 33/2009 a Tribunalului Vrancea, sentința penală nr. 175/2009 a Curții de Apel Bacău, sentința penală nr. 80/2009 a Curții de Apel Ploiești, Decizia penală nr. 270/R/2012 a Curții de Apel Oradea, Decizia penală nr. 632/2011 a Curții de Apel Oradea, sentința penală nr. 379/2011a Curții de Apel București, secția I penală, și multe altele).

Prin urmare, nu se poate fi vorba despre o nesocotire a normelor de procedură, cu referire la considerarea în mod greșit a hotărârilor judecătorești pronunțate în temeiul art. 2781 C. proc. pen., ca având autoritate de lucru judecat, cel mult, putându-se constata că din acest punct de vedere practica judiciară nu este unitară, ceea ce nu a fost un fapt imputabil inculpatelor.

În ceea ce privește acuzația potrivit căreia, inculpatele au constatat în mod nelegal existența autorității de lucru judecat, deoarece autoritatea de lucru judecat fusese invocată de condamnatul E. și în apel și în recurs și în aceste condiții nu o mai puteau examina, nu a fost fondată, deoarece această prohibiție este specifică cazului de contestație prevăzut la art. 386 lit. c) C. proc. pen. și nu cazului prev. la art. 386 lit. d) C. proc. pen. Astfel, dispozițiile art. 386 lit. c) C. proc. pen., prevăd cazul de contestație „ când instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute de art. 10 alin. (1) lit. f)-i), cu privire la care existau probe în dosar”, pe când cazul de contestație de la art. 386 lit. d) este acela „când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă”, acest caz neimpunând nicio altă condiție suplimentară.

S-a putut concepe existența a două hotărâri definitive împotriva aceleiași persoane în diferite situații, putând exista două hotărâri de condamnare, două hotărâri de achitare, dar pe temeiuri diferite, două hotărâri în care prin una se constată vinovăția, prin alta nevinovăția, etc, iar faptul că în cauză, existența celor două hotărâri definitive s-a întemeiat pe nesocotirea autorității de lucru judecat a uneia dintre acestea, nu era de natură să conducă la aplicarea în cauză a procedurii de la lit. c), care condiționează admisibilitatea contestației în anulare de nepronunțarea de către instanța de recurs asupra unei cauze de încetare a procesului penal pentru care existau probe la dosar.

Nici aspectul că inculpatele au soluționat direct contestația fără admiterea în principiu, nu a reprezentat o încălcare a normelor de procedură, deoarece potrivit art. 391 C. proc. pen. de la 1968, instanța examinează admisibilitatea în principiu a cererii de contestație numai în cazurile prevăzute de art. 386 lit. a)-c și e) C. proc. pen.

În esență, Curtea a reținut că inculpatele nu au încălcat normele de procedură edictate de lege pentru soluționarea contestațiilor în anulare, existând în schimb, în această materie o practică judiciară diferită și o abordare diferită a acestei căi de atac extraordinare.

De altfel, chiar și în situația în care s-ar fi constatat o încălcare a normelor de procedură, acest aspect, prin el însuși nu putea conduce la concluzia că inculpatele au comis faptele penale de care sunt acuzate, în lipsa altor elemente care să contureze o intenție clară de a pronunța o hotărâre prin abuz de funcție și în scopul favorizării condamnatului E., însă Curtea a făcut mențiunea că nici Înalta Curte de Casație și Justiție, în procedura disciplinară derulată împotriva inculpatelor, nu a constatat încălcarea normelor de procedură de către inculpate, arătând că nu se poate reține grava neglijență a acestora.

Această instanță a considerat însă că hotărârea pronunțată de inculpate este netemeinică, deoarece procedurile anterioare în care a fost cercetat condamnatul E. nu au vizat aceleași fapte în materialitatea lor și în mod special Decizia penală nr. 1057/2010 a Curții de Apel Craiova.

Așa cum s-a arătat în mod detaliat în rechizitoriul parchetului și cum a rezultat din cuprinsul Deciziei penale nr. 1057/2010 a Curții de Apel Craiova, în cauza ce a format obiectul Dosarului nr. x/P/2008 al Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Craiova, E., H. și I. au fost cercetați pentru evaziune fiscală, asociere în vederea comiterii de infracțiuni și spălare de bani, prevăzute de art. 9 lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005, art. 323 C. pen. de la 1969 și art. 23 din Legea nr. 656/2002, constând în aceea că, E. şi alţi funcţionari din cadrul SC J. SA, nu au înregistrat în evidenţa contabilă venituri reprezentând dobânzi şi penalităţi calculate în baza tranzacţiei de compensare din 10 ianuarie 2001 şi cesiunea depozitului în favoarea SC K. SA, conform contractului de cesiune de creanţă din 11 februarie 2001. Cercetarea faptelor a avut la bază procesul verbal de control din 2005 al L. Dolj și nota de constatare din 20 octombrie 2004 a Autorității Naționale de Control Garda Financiară, din care a rezultat faptul că, SC K. SA nu a evidențiat în conturi de cheltuieli dobânzile și penalitățile calculate de SC P. SA în sumă totală de 203.330.798.000 lei și nici nu a înregistrat în contabilitate cesiunea depozitului constituit de SC P. SA la SC F. SA.

Prin Rezoluția nr. x/P din 13 noiembrie 2009 a Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Craiova, s-a dispus neînceperea urmăririi penale în baza art. 228 alin. (6) C. proc. pen. rap. la art. 10 lit. c), d) și g) C. proc. pen. pentru infracțiunile prev. de art. 9 lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005, art. 323 C. pen. și art. 23 din Legea nr. 656/2002. În esență, s-a reținut prin această rezoluție că, acționarul SC K. SA Craiova, parte în tranzacția de compensare a fost V. și nu E. iar semnatarul tranzacției de compensare din 2001 este I., decedat. S-a mai reținut că nefiind întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală, ca infracțiune de bază, nu au putut fi reținute nici infracțiunile de spălare de bani și asociere în vederea comiterii de infracțiuni.

Prin ordonanța din 27 aprilie 2009, procurorul ierarhic superior a infirmat rezoluția de mai sus și a dispus reluarea cercetărilor, în urma reluării cercetărilor fiind adoptată rezoluția din 13 noiembrie 2009 prin care s-au schimbat parțial temeiurile de neîncepere a urmăririi penale, în sensul că față de E. s-a dispus neînceperea urmăririi penale în baza art. 10 lit. c) C. proc. pen.

Prin sentința penală nr. 132 din 22 martie 2010 a Tribunalului Dolj a fost admisă plângerea formulată de X.X.X.X. Dolj, în sensul că a fost schimbat temeiul neînceperii urmăririi penale față de E. și H., pentru E., în acela prev. de art. 10 lit. g) sub aspectul infracțiunii de evaziune fiscală pentru intervenirea prescripției și în acela prev. de art. 10 lit. d) C. proc. pen. pentru infracțiunile prev. de art. 323 C. pen. și art. 23 din Legea nr. 656/2002; pentru H., în acela prev. de art. 10 lit. g), în ceea ce privește infracțiunea de evaziune fiscală și în acela prev. de art. 10 lit. d), în ceea ce privește infracțiunile prev. de art. 323 C. pen. și art. 23 din Legea nr. 656/2002.

Tribunalul Dolj a reținut că obiectul infracțiunii de evaziune fiscală îl constituie acela că, SC K. SA a realizat disponibil din credite și creanțe SC F. SA, pe care le-a anulat prin tranzacția de compensare și a transferat în drept veniturile către SC P. SA, cedate mai departe conform circuitului arătat, iar cercetările se referă la faptul că, Cooperativa de Credit Banca Populară nu a înregistrat în evidența financiar contabilă veniturile financiare reprezentând dobânzi și penalități calculate în baza tranzacției de compensare din 2001, în sumă totală de 203.330.798.000 lei, precum și neînregistrarea în evidența financiar contabilă a cesiunii depozitului în favoarea SC K. SA, conform contractului de cesiune din 11 februarie 2001, acesta din urmă fiind semnat fără dubiu de E. și H., pentru cele două societăți, în sumă de 11.800.000.000 lei. În urma controalelor efectuate s-a stabilit un impozit pe profit sustras de 50.832.699.5000 lei, iar pentru neachitarea la scadență curg obligațiile fiscale accesorii. Circuitul de realizare a infracțiunii de spălare de bani a fost amplu descris în procesul verbal din 4 august 2005 al X.X.X.X.

Ca urmare, Tribunalul a reținut că temeiurile în baza cărora s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de E. și H. nu au fost corecte, deoarece probele administrate dovedesc implicarea celor doi, iar în drept, fapta de neevidențiere a veniturilor realizate în actele contabile ori de a înregistra cheltuieli care nu au la bază operațiuni reale, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prev. de art. 13 din Legea 87/1994, în vigoare la data comiterii faptelor, însă a constatat că pentru această faptă a intervenit prescripția răspunderii penale, termenul special de prescripție împlinindu-se în octombrie 2008, astfel încât nu se impune restituirea cauzei la procuror în vederea reluării cercetărilor.

În ceea ce privește infracțiunea de spălare de bani, având în vedere că la data comiterii faptelor, 1999-2001, nu era în vigoare Legea nr. 656/2002 ci Legea nr. 21/1999, lege care prevedea în mod expres infracțiunile premisă, între care și infracțiunea de evaziune fiscală, temeiul pentru neînceperea urmăririi penale pentru această faptă este cel prev. de art. 10 lit. d) C. proc. pen. Pentru aceleași argumente s-a apreciat că este incident același temei și pentru infracțiunea prev. de art. 323 C. pen.

Recursurile declarate de Direcția Națională Anticorupție și E. împotriva acestei sentințe au fost admise în sensul că a fost respinsă plângerea formulată de X.X.X.X. împotriva Rezoluției nr. x/P/2008 din 13 noiembrie 2009, rezoluție pe care a menținut-o.

Curtea de Apel Craiova a reținut că temeiurile inițiale stabilite de procuror, în Rezoluția nr. x/P/2008 din 13 noiembrie 2009 au fost corecte, deoarece procurorul a reținut o situație de fapt în acord cu probele administrate în cauză.

Așadar, față de cele mai sus arătate, faptele cercetate în cauza de mai sus nu au fost aceleași cu fapta pentru care E. a fost trimis în judecată prin rechizitoriul nr. 61/P/2002, aceasta fiind complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 26 rap. la art. 246 combinat cu art. 2481 C. pen. de la 1969, cu aplicarea art. 41 alin. (2) rap. la art. 258 C. pen. de la 1969, faptă constând în aceea că, în perioada iulie 1999-februarie 2000, SC F. SA, prin nouă sucursale a cesionat creanţe de 10.678.612,4 lei, unui grup de 11 firme şi a acordat credite pe termen scurt sub formă de linii de credit, cu încălcarea prevederilor Legii 58/1998 şi a normelor de creditare, beneficiar al acestor operaţiuni ilegale fiind E., asociat/administrator al firmelor din grup.

Nu a existat identitate nu doar de încadrare juridică între aceste fapte dar nici de acte materiale, interpretarea situației faptice de către inculpate fiind, în opinia acestei instanțe una evident eronată.

Aceeași a fost situația și în ceea ce privește celelalte două hotărâri judecătorești pronunțate în procedura prev. de art. 2781 C. proc. pen. față de E., respectiv, Decizia penală nr. 683/2009 a Curții de Apel Craiova și Decizia penală nr. 292/2010 a Curții de Apel Craiova.

Cât privește Decizia penală nr. 683/ 2009 a Curţii de Apel Craiova, prin aceasta a fost menţinută, în procedura prevăzută de art. 2781 C. proc. pen. de la 1968, soluţia de neîncepere a urmăririi penale,faţă de E., I., H., U. şi V., dispusă prin Ordonanţa nr. 7/D/P din 16 mai 2008 a Direcției pentru Investigarea Infracțiunilor de Crimă Organizată și Terorism, în legătură cu infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat, prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003, constatându-se că există o cauză care înlătură caracterul penal al faptei.

În cauza nr. x/D/P/2008, cercetările au vizat şi infracţiunile de evaziune fiscală şi spălare de bani, prevăzute de art. 9 lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 şi art. 23 din Legea nr. 656/2002, însă pentru acestea a fost declinată competenţa în favoarea Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Dolj.

Situaţia faptică în legătură cu care s-au efectuat cercetări a fost aceea că, în perioada 30 iulie 1999-30 septembrie 1999, SC F. SA a cesionat creanţele pe care le avea de încasat de la diverşi debitori, în sumă totală de 107.175.632.000 lei, către 11 firme controlate de E. şi deşi suma de 203.330.798.000 lei trebuia încasată în contabilitatea SC J. SA, acest lucru nu a fost făcut, astfel încât s-a calculat un impozit pe profit sustras de 50.832.699.500 lei.

Decizia penală nr. 292/2010 și Decizia penală nr. 798/18 noiembrie 2008 ale Curţii de Apel Craiova au menţinut în procedura prevăzută de art. 2781 C. proc. pen., Rezoluţia nr. x/D/P din 15 ianuarie 2008 a Direcției pentru Investigarea Infracțiunilor de Crimă Organizată și Terorism, Biroul Teritorial Dolj, faţă de numiţii E., U., V., X., Z. şi H. ( cu privire la infracţiunile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003 şi art. 23 din Legea nr. 656/2002), faţă de numiţii U., N., Z., Y., V., A.A. şi H. (pentru infracţiunile prevăzute de art. 6 şi 13 din Legea nr. 241/2005 şi art. 43 din Legea nr. 82/1991 rap. la art. 289 C. pen.), faţă de B.B., C.C., D.D.( pentru infracţiunile prev. de art. 290 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2)).

Situaţia de fapt cercetată în cauza nr. 59/D/P/2008 a privit faptul că N., în calitate de administrator al SC M. SA Craiova, în luna septembrie 2004, a scos din patrimonial acestei societăţi bunuri în valoare de 11.513.500.000.000 lei, cedate ulterior către fundaţia O., fără ca suma să fie înregistrată ca venituri şi fără să fie colectată taxa pe valoare adăugată de 2.187.470.000 lei.

De asemenea, s-au efectuat cercetări şi în legătură cu faptul că, la 1 ianuarie 2004, SC M. SA - Sucursala Frigorifer a încheiat cu SC P. SA, în mod formal contractul având ca obiect efectuarea de reclamă şi publicitate, înregistrând o taxă pe valoare adăugată deductibilă de 38.638 lei, iar SC F.F. SRL, administrată de Y., X. şi H., a încheiat 36 de contracte fictive de prestări servicii, pe baza cărora s-au efectuat plăţi de 1.260.000 lei.

În fine, s-au mai efectuat cercetări şi cu privire la faptul că, SC M. SA nu a înregistrat în evidenţa contabilă creanţa sa asupra SC G.G. SA Craiova, reprezentând venituri din penalităţi de întârziere încasate prin executare silită, în sumă de 836.056 lei, prejudiciind bugetul de stat cu suma de 668.813 lei, impozit pe profit şi T.V.A.

Constatându-se că între faptele descrise mai sus există o legătură, fiind rezultatul unui grup infracţional organizat, constituit la iniţiativa lui E., precum şi faptul că, prin mai multe societăţi controlate de acesta a fost retrasă suma totală de 2.400.000 lei de către H.H. Oltenia de la SC I.I. SA, au fost efectuate cercetări şi sub aspectul infracţiunii de spălare de bani şi al infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat.

Prin urmare, faptele cercetate au fost spălarea de bani, evaziunea fiscală, fals şi constituire a unui grup infracţional organizat, săvârşite în perioada 2004-2005.

Ca urmare, Curtea a constatat că actele materiale cercetate în cauzele de mai sus nu sunt aceleași cu actele materiale pentru care inculpatul E. a fost condamnat la pedeapsa de 7 ani închisoare.

Concluzionând, potrivit propriei convingeri, Curtea a constatat că soluția pronunțată în contestația în anulare cu care au fost investite cele trei inculpate este una greșită.

Însă, chiar așa stând lucrurile, s-a arătat că faptul pronunțării unei soluții greșite nu reprezintă un abuz în funcție și nu poate constitui temei al răspunderii penale, aceasta cu atât mai mult cu cât, așa cum s-a arătat în continuare, nu a constituit nici măcar temei al răspunderii disciplinare.

Prin Hotărârea nr. 15/J din 4 decembrie 2012, Consiliul Superior al Magistraturii - Secția pentru Judecători a respins acțiunea disciplinară exercitată împotriva inculpatelor ca fiind neîntemeiată, cu opinia separată a trei judecători, potrivit acestei opinii separate, cele trei judecătoare nesocotind în mod grav normele de procedură care reglementează contestația în anulare și pe care au transformat-o într-o cale ordinară de atac, prin reanalizarea unei excepții care a făcut obiectul judecății în fond, abaterea disciplinară săvârșită fiind aceea a exercitării funcției cu gravă neglijență, prin încălcarea din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil a normelor de drept procesual.

În opinie majoritară, Secția pentru judecători a reținut că, legiuitorul a instituit un remediu procesual prin care partea interesată poate obține restabilirea legalității încălcate prin nesocotirea principiului non bis in idem iar legiuitorul nu a condiționat admisibilitatea contestației în anulare întemeiate pe art. 386 lit. d) C. proc. pen. de împrejurarea că, în căile ordinare de atac să nu se fi discutat ori invocat încălcarea dispozițiilor referitoare la autoritatea de lucru judecat și nici nu a reglementat expres imposibilitatea analizării în cadrul acestei căi de atac a unor aspecte ce au făcut obiectul judecății în ciclul procesual ordinar.

S-a reținut că motivarea deciziei penale pe care au pronunțat-o este amplă și argumentată, cele trei judecătoare, în interpretarea normelor de drept procesual reținând că în cauză a fost încălcat principiul non bis in idem. S-a reținut în acest context că interpretarea normei de drept procesual nu a constituit un element al abaterii disciplinare imputate deoarece aceasta a constituit, în realitate, o modalitate de aplicare a legii, exclusă a fi supusă controlului administrativ, atâta vreme cât interpretarea este rațională, argumentată și rezonabilă.

Secția pentru judecători a reținut că cele trei judecătoare nu au exercitat un control judiciar asupra Deciziei penale nr. 741 din 4 aprilie 2011 a Curții de Apel București ci, în cadrul respectării normei procesuale au analizat modalitatea în care condamnatul a fost cercetat în două proceduri penale. Secția a mai reținut că nu își însușește susținerile Inspecției Judiciare referitoare la modalitatea concretă de soluționare a cauzei și la temeinicia soluției adoptate, aceasta fiind atributul exclusiv al instanței, a cărei soluție poate fi cenzurată doar în căile de atac și nu poate face obiectul acțiunii disciplinare. În caz contrar s-ar nesocoti principiul independenței judecătorilor reflectat de art. 124 alin. (3) din Constituția României, iar pe de altă parte s-ar încălca dispoziția constituțională potrivit căreia hotărârile judecătorești sunt supuse numai controlului judiciar.

Secția pentru judecători a mai reținut și faptul că, interpretarea probelor, interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale, în măsura în care sunt susținute de argumente juridice, logice, sunt de esența actului de judecată, fiind excluse controlului administrativ asupra acestora. De asemenea, nici forma de vinovăție cerută de lege pentru a se constata existența abaterii disciplinare nu s-a regăsit în cauză, deoarece cele trei judecătoare nu au acționat cu gravă neglijență.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători, prin Decizia civilă nr. 435 din 25 noiembrie 2013, a respins recursul declarat de Inspecția Judiciară împotriva hotărârii Secției pentru judecători. În adoptarea acestei hotărâri, instanța supremă a reținut în esență, următoarele:

Legislația muncii, practica și doctrina în materia răspunderii disciplinare au stabilit unanim că abaterea disciplinară reprezintă acea încălcare, cu vinovăție a obligațiilor de serviciu sau a normelor de comportament la serviciu, constând într-o acțiune sau omisiune, săvârșită de către o persoană, subiect al unui raport de muncă.

În ceea ce privește răspunderea disciplinară a judecătorilor, aceasta este una specială și derivă din statutul profesional distinct al acestora, angajarea răspunderii disciplinare fiind supusă îndeplinirii cumulative a condițiilor referitoare la faptă, vinovăție și legătura de cauzalitate între fapta ilicită și rezultatul produs iar în ceea ce privește vinovăția, aceasta trebuie constatată în mod cert, pe baza probatoriului. Referitor la abaterea disciplinară constând în nesocotirea din culpă a normelor de drept material sau procesual, statutul profesional specific, în contextul rigorilor intrinseci ale statului de drept, impune a se face distincție între interpretarea și aplicarea normelor de drept substanțial sau procedural la situația de fapt dedusă în concret judecății și nesocotirea normelor de drept substanțial sau procedural care, deși incidente, nu au format obiectul analizei magistratului, pe de altă parte.

Înalta Curte a reținut că în mod corect Secția pentru judecători a apreciat că nu se poate stabili în cauză existența unei nesocotiri sub forma gravei neglijențe, a normelor de drept invocate și că titularul acțiunii disciplinare pune în discuție însuși modul de interpretare și aplicare a unei norme de drept de către judecători și raționamentul logico-judiciar al acestora, aspecte care nu pot forma obiectul unor verificări disciplinare.

Exercitarea unui control asupra legalității sau temeiniciei contestației în anulare ce a constituit obiectul cauzei penale respective și prin urmare asupra legalității și temeiniciei deciziei pronunțate nu este posibilă în cadrul procedurii reglementate de dispozițiile art. 45 și următoarele din Legea nr. 317/2004, republicată, respectarea principiului independenței judecătorului reglementat de art. 124 alin. (3) din Constituția României și de art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, excluzând această analiză în cadrul procedurii disciplinare, o asemenea verificare constituind prerogativa exclusivă a instanței de judecată pe calea controlului judiciar. Analiza a presupus exercitarea unor prerogative jurisdicționale care includ în mod necesar capacitatea de a decide pe baza unor norme de drept și în cadrul unei proceduri organizate, asupra unei situații de fapt și de drept care intră în competența sa, cu respectarea principiului statului de drept inerent sistemului Convenției europene a drepturilor omului și protocoalelor sale adiționale.

Ceea ce angajează răspunderea disciplinară a magistraților sunt abaterile de la îndatoririle de serviciu sau faptele care afectează prestigiul justiției și în raport de aceasta, modul concret de aplicare a normelor de drept material sau procesual, în procesul interpretării și aplicării legii nu poate constitui nici abatere de la îndatoririle de serviciu și nici o faptă care afectează prestigiul justiției.

Potrivit art. 1 din Carta Universală a Judecătorului, independența judecătorului este indispensabilă unei justiții imparțiale, în conformitate cu legea. Aceste două noțiuni sunt indivizibile. Toate instituțiile și autoritățile, naționale și internaționale trebuie să respecte, protejeze și să apere această independență.

Înalta Curte a apreciat că nici motivele reținute în opinia minoritară nu prezintă relevanță, nefiind de natură să atragă pronunțarea unei alte soluții.

Ca urmare, având în vedere și argumentele prezentate de Înalta Curte de Casație și Justiție, în Decizia pronunțată asupra acțiunii disciplinare exercitate împotriva inculpatelor, Curtea a constatat că modul de aplicare a legii și interpretare a probelor de către inculpate, în cauza penală cu care au fost investite, raționamentul logico-judiciar al acestora nu poate constitui temei al unei răspunderi penale, în lipsa altor elemente care să altereze acest raționament și care să demonstreze în mod neechivoc, că, legea a fost aplicată greșit în mod intenționat, în vederea favorizării condamnatului E.

În ceea ce privește acuzația că a existat un element exterior care a stat la baza conduitei infracționale și anume darea de către E. și primirea de către inculpata C. a sumei de 630.000 euro, prin mijlocirea martorei denunțătoare P.P.P., la rândul său, inculpata C. pretinzând suma respectivă de bani pentru a o împărți cu celelalte două inculpate, colege de complet și împreună cu care a pronunțat Decizia nr. 381/2012, Curtea, în urma examinării probelor administrate în cauză, a constatat următoarele:

Inculpatele A. și B. nu au fost trimise în această cauză pentru luare de mită, prin rechizitoriul întocmit, nr. x/P din 15 aprilie 2014, fiind disjunsă cauza față de cele două inculpate pentru infracțiunea de luare de mită.

Curtea, pe parcursul cercetării judecătorești a făcut demersuri pentru a cunoaște stadiul în care se află cercetările în cauza disjunsă, în ultimele relații comunicate, înainte de finalizarea cercetării judecătorești în această cauză, Ministerul Public învederând instanței faptul că se efectuează în continuare cercetări față de cele două inculpate.

Deși nu sunt acuzate prin rechizitoriul prezent de luare de mită, s-a arătat totuși faptul că, inculpata C. a pretins și ulterior a primit de la E., prin mijlocirea martorei P.P.P., unul din avocații lui E., suma de 630.000 de euro, pentru a-i împărți cu colegele de complet, numai astfel, acestea fiind de acord cu pronunțarea unei soluții de admitere a contestației în anulare. Prin urmare, s-a invocat împrejurarea că inculpata C. a pretins și primit suma de 630.000 lei, de la condamnatul E., prin mijlocirea martorei denunțătoare P.P.P., pentru a-i împărți cu celelalte două inculpate, A. și B., reprezentând dovada relei credințe a acestor inculpate la pronunțarea soluției, a exercitării abuzului în funcție și a favorizării condamnatului.

În aceste condiții, Curtea a examinat eventuala primire de către inculpatele B. și A. a unor sume de bani de la inculpata C., din suma totală de 630.000 euro, chiar în condițiile în care instanța nu a fost investită cu această infracțiune, însă, în actul de inculpare din prezenta cauză s-au invocat primirea unor sume de bani de către cele două inculpate, ca argument în sprijinul relei credințe și a exercitării abuzive a funcției.

Curtea a prezentat succint principalele declarații date de martorii audiați în această cauză, cu relevanță din punct de vedere al acuzațiilor formulate, dar și aspectele care au rezultat din convorbirile purtate și înregistrate în mediu ambiental, probele din această cauză nefiind sub nicio formă în măsură să ofere indicii rezonabile privind mituirea inculpatelor A. și B. de către condamnatul E., prin intermediul inculpatei C., așa cum s-a susținut.

Înainte de prezentarea probelor, Curtea a menționat faptul că, singurul martor în cauză care a pretins că a fost implicat în actul mituirii (fiind vorba despre mituirea inculpatei C., deoarece martorul nu a afirmat niciun moment că a dat sau promis, vreo sumă de bani celorlalte două inculpate, personal) a fost martora denunțătoare P.P.P. și toți ceilalți martori audiați în această cauză nu au relatat fapte sau împrejurări percepute personal sau la care să fi participat personal, ci ceea ce au aflat din relatările martorei P.P.P. La darea și primirea sumelor de bani au participat și Z.Z. și L.L.L., inculpați în altă cauză pentru aceste fapte, însă aceștia au participat strict pe primul segment al „drumului banilor” și anume E., prin intermediarii mitei - P.P.P. Pe segmentul P.P.P. - C., nu a existat niciun martor care să fi perceput în mod direct fapte și împrejurări și de altfel darea de mită către inculpata C. nu face obiectul prezentei cauze, fiind în competența altei instanțe să dezlege această stare de fapt. Cu toate acestea primirea de către inculpata C. a sumei de 650.000 euro și împărțirea cu celelalte două inculpate a respectivei sume a fost un element invocat în rechizitoriul de față, ca dovadă a relei credințe a inculpatelor și a înfăptuirii unui act de justiție abuziv.

P.P.P. a relatat că: „a fost contactată de E., încă de pe vremea când cauza în care era inculpat nu fusese soluționată definitiv, pentru a-i acorda asistență juridică, inculpatul E. fiind în discuții și cu avocații. Martora a arătat că a consultat dosarul și a formulat o strategie de apărare pentru E., însă, nu l-a putut asista pe acesta pentru că făcea parte din Barou. Ulterior a aflat că după condamnare E. a fugit din țară și după ce a fost prins în Ungaria și introdus în Arestul Central, acesta i-a transmis să îl caute. A discutat cu acesta despre posibilitatea introducerii unei contestații în anulare și a apreciat că există șanse pentru o contestație întemeiată pe art. 386 lit.

d) C. proc. pen., deoarece E. era în posesia unor hotărâri definitive anterioare pronunțate de Curtea de Apel Craiova. A lucrat la contestație și a predat-o martorei L.L.L., avocat la rândul acesteia, E. cerându-i să păstreze legătura cu aceasta. A aflat de la L.L.L. că E. mai avusese și alte contestații anterioare, dar renunțase la ele. Martora a arătat că, personal, a avut convingerea că E. fusese nedreptățit, având în vedere că lichidatorul judiciar SC M.M.M SPRL era responsabil de devalizarea SC F. SA dar se căuta „un țap ispășitor” și mai ales după ce a studiat un raport de expertiză contabilă la care participaseră și reprezentanți ai X.X.X.X., din care rezulta că E. nu prejudiciase SC F.

SA. Soluția de condamnare fusese pronunțată numai în baza opiniei specialistului Direcția Națională Anticorupție. E. i-a cerut să-l ajute pe orice cale. În aceste condiții a luat legătura cu judecătoarea C., pe care o știa de multă vreme şi căreia îi povestise speța, din dorința de a se consulta cu aceasta. A întrebat-o dacă o poate ajuta în vreun fel și aceasta i-a cerut să îi aducă niște documente pentru a se uita peste ele. I-a dus documentele, peste o săptămână s-au întâlnit din nou și i-a spus că E. pare să aibă dreptate, dar pentru a-i spune dacă o poate ajuta trebuie să discute cu colegele de complet pentru a afla și părerea acestora.

După o perioadă i-a comunicat că a cerut părerea colegelor de complet și că trebuie făcută contestația, însă pentru a obține soluționarea favorabilă a cauzei sale, E. trebuie să dea o sumă de bani, fără să precizeze ce sumă. Inculpata a sfătuit-o să depună contestația de mai multe ori, până când va ajunge la completul acesteia, lucru care s-a și întâmplat, contestația fiind depusă de 2-3 ori, a treia fiind repartizată completului inculpatei. Contestația a fost lucrată de martoră, însă, avocat în cauză al condamnatului a fost N.N.N.

S-a întâlnit cu inculpata în timpul soluționării contestației și în discuțiile care au avut loc despre suma de bani, inculpata i-a sugerat că poate fi aceeași sumă pentru care inculpatul ar fi urmat să aibă o înțelegere cu SC F. SA, în jur de 1500.000 euro. I-a transmis lui E. acest lucru, când a mers la penitenciar iar acesta i-a cerut să ia legătura cu fratele său, Z.Z. pentru a-i remite suma de bani. Nu s-a înțeles cu E. de la început asupra acestei sume, acesta a oscilat, însă cu o săptămână sau două înainte de soluționarea contestației a venit la aceasta la cabinet, Z.Z., însoțit de avocata L.L.L.

și soțul acesteia, T.T.T., Z.Z. aducând cu el suma de 800.000 euro, pusă în două sacoșe iar la circa o jumătate de oră a venit și șoferul lui Z.Z., Y.Y., cu încă 400.000 euro. Nimeni nu a fost de față când a primit banii, cu excepția martorilor L.L.L. și T.T.T.. Nu a numărat banii, decât i-a vizualizat rapid, fiind încordată. Banii au fost aduși în jur de 18,00-19,00 și conform înțelegerii cu inculpata C., banii urmau să fie duși la fiul acesteia acasă, R.R.R. A pus suma de 650.000 euro, într-o sacoșă și l-a rugat pe colegul ei de cabinet, S.S.S. care era la Birou, într-o cameră alăturată să o însoțească și să o ducă cu mașina la o adresă.

Înainte de plecare i-a arătat banii din sacoșă și l-a întrebat pe martor dacă a mai văzut vreodată așa ceva. Nu i-a spus unde merge și l-a rugat să o aștepte 10 minute în mașină. A urcat la apartamentul lui R.R.R. la etajul 5, în apartament fiind soacra acestuia și soția sa, Nicoleta. L-a rugat să o sune pe inculpată și aceasta a venit foarte repede. A arătat că de fapt R.R.R. nu era acasă, soția acestuia fiind cea care a sunat-o pe inculpată. I-a spus ce sumă de bani se află în sacoșă dar și despre faptul că Z.Z. s-a angajat să aducă și diferența de 300.000 euro.

Au căzut de acord să nu se mai întâlnească o vreme și în cazul în care contestația va fi respinsă să îi dea banii înapoi. Cu acea ocazie a stabilit cu inculpata trei întrebări pe care să le pună completul lui E. pentru ca acesta să aibă o garanție a soluției favorabile. Le-a scris pe un bilet pe care i l-a dat apoi avocatei L.L.L., pentru ca aceasta, la rândul său, să-l dea lui E. Întrebările au fost puse la termenul de judecată de președintele de complet. O altă garanție, un semn pentru E. a fost acela ca în timpul ședinței de judecată, inculpata să își prindă părul cu o clemă.

Nu au fost și alte semne convenite. Le știa pe celelalte două judecătoare din complet din vedere, dar nu a discutat niciodată cu ele. La ultima întâlnire pe care a avut-o cu inculpata, aceasta i-a spus că va da și colegelor de complet câte 200.000 euro. Nu a discutat cu inculpata în ziua în care au sosit banii, aceasta i-a spus să meargă la locuința fiului său R.R.R. oricând pentru că, având copil mic, este în permanență cineva acasă. Nu a fost nimeni de față când a dat banii inculpatei. De la R.R.R. a plecat la cabinet, a luat restul de bani și s-a dus acasă.

La R.R.R. a mers cu mașina martorului S.S.S. iar de la cabinet până acasă a mers cu mașina cabinetului, însoțită de șofer. Din banii care i-au rămas i-a dat martorei L.L.L. suma de 60 000 de euro, 100.000 euro i-a cheltuit și restul i-a dus la Târgoviște la o prietenă pe care a rugat-o să păstreze sacoșa respectivă pentru că acolo se află acte importante. Martora a mai arătat că tot ca o garanție a soluției favorabile, martora L.L.L. i-a cerut martorei P.P.P. să se întâlnească cu inculpata în restaurantul Horoscop, însă martora L.L.L. nu a vrut să stea de vorbă cu aceasta.

Martora a negat că ar fi primit și alte sume de bani de la condamnatul E. în legătură cu soluționarea favorabilă a contestațiilor în anulare formulate anterior. A arătat că nu a promis acest gen de ajutor și cu ocazia altor dosare pe care le-au avut inculpatul E., Z.Z., că nu îi cunoștea pe judecători, președinți ai celor două secții penale la vremea respectivă.

Cu ocazia aceleiași declarații a revenit și a arătat că, într-adevăr și anterior a primit suma de 500.000 euro, de la E., dar nu pentru a-l ajuta cu o soluție favorabilă în contestațiile anterioare ci pentru a-l ajuta pe S., care fusese condamnat în același dosar. Banii urmau să fie dați unui judecător, pe care urma să-l găsească pentru a o ajuta. După câteva zile, E. i-a cerut banii înapoi și i-a dat.

A arătat că nu-i cunoaște pe domnii judecători V.V.V. și Z.Z.Z.Z. și nu s-a angajat să intervină la aceștia. Nici pe judecătoarea P.P.P.P. nu o cunoaște și nu a intervenit la aceasta în vreun dosar instrumentat de domnia sa. A revenit asupra aspectului declarat și a arătat că de fapt, împreună cu investigatoarea sub acoperire a mers la sediul Înalta Curte de Casație și Justiție pentru a intra în sală la doamna judecător P.P.P.P., aceasta urmând să dea o condamnare cu suspendare inculpatului M.M.M.M., dar judecătoarea era în concediu.

A arătat că despre depunerea contestațiilor anterioare a aflat de la avocata L.L.L., la prima sa vizită la arest. De asemenea, a arătat că nu le-a spus martorilor Z.Z. și L.L.L. despre faptul că și-ar fi făcut semne cu inculpata C. de la geamul Biroului său. Referitor la aspectul cu „semnul” pixurilor de aceeași culoare, a arătat că este ceva inventat de E.

Martora a relatat despre faptul că a auzit-o pe martora L.L.L. despre faptul că, avocatul Petre Daniel, prieten cu inculpata A., ar fi aflat despre aceasta că este nemulțumită de banii pe care i-a primit, însă martora P.P.P. a precizat că cele relatate de martora L.L.L. nu sunt adevărate ci au avut doar rolul de a o face pe martoră să vorbească.

Nu este adevărat că i-ar fi spus avocatei L.L.L. despre o soluție favorabilă pe care urma să o primească E. la recurs, de la judecătorul V.V.V., nu este adevărat că i-ar fi spus avocatei L.L.L. faptul că îl cunoaște pe judecătorul N.N.N.N. de la Tribunalul București și astfel E. va fi pus în libertate de acesta. Martora L.L.L. a spus foarte multe minciuni despre ea. Nu este adevărat că i-ar fi spus martorei L.L.L. că a fost căutată de o rudă de-a lui Becali, care i-ar fi oferit 5000.000 euro, a recunoscut în schimb că s-a lăudat la martora L.L.L. cu intervenția la un procuror, într-un anume caz, dar a fost o minciună”.

Martorul S.S.S., coleg de cabinet cu martora P.P.P., a arătat că: „a văzut-o o dată pe inculpata C. venind la cabinet la martora P.P.P. Știe că martora P.P.P. a lucrat la o contestație în anulare pentru E., dar nu cunoaște amănunte. Nu cunoaște despre o sumă mare de bani pe care E. să fi dat-o martorei P.P.P. pentru rezolvarea favorabilă a contestației în anulare. Întâmplător, într-una din zile când a intrat în cabinet, a auzit-o pe martora P.P.P. certându-se cu martora L.L.L., pentru o sumă mare de bani, dar, nu a înțeles despre ce e vorba. A auzit-o pe martora L.L.L. când îi reproșa martorei P.P.P. că i-a dat o sumă mare de bani iar aceasta și-a însușit-o. Într-una din seri, martora i-a cerut să o ducă în zona Mall x, pentru că are să ducă niște bani la cineva iar mașina cabinetului era lovită și șoferul nu era la cabinet. A oprit mașina între blocuri, martora a coborât cu sacoșa și a mers în față, a intrat într-o scară iar după 10 minute a coborât fără să mai aibă sacoșa. Apoi, i-a cerut martorului să o ducă la ea acasă și nu a observat ca la poartă să o aștepte cineva. A arătat că nu este real faptul că, înainte de a pleca din cabinet, martora P.P.P. i-ar fi arătat banii din sacoșă și așa ceva nu s-a întâmplat niciodată.

Referitor la copia legitimației de judecător a inculpatei C., aflată la cabinetul de avocatură al martorilor, a relatat despre faptul că, inculpata C. se străduia să obțină o viză de plecare în Statele Unite pentru o rudă și martora P.P.P. i l-a recomandat pe martorul S.S.S. pentru a o sfătui deoarece tocmai obținuse o astfel de viză anterior, pentru sine. Între piesele dosarului alcătuit de inculpata C. se afla și o copie a legitimației acesteia, ca o garanție a credibilității sale. Dosarul a fost respins la ambasadă dar a rămas multă vreme în cabinetul de avocatură pe un raft. Într-una din zile, când investigatoarea O.O.O.O. a venit la cabinetul avocatei P.P.P. (martorul a perceput-o ca fiind o rudă a inculpatului M.M.M.M.), martora P.P.P. i-a cerut martorului să-i dea copia legitimației de judecător a inculpatei C. Martorul nu a vrut să i-o dea, i-a părut rău că a păstrat copia în Birou și i-a făcut o fotografie cu telefonul, martora P.P.P. luând telefonul și mergând cu el în camera alăturată.

Martorul a mai arătat că, după părerea sa, martora P.P.P. are obiceiul să fabuleze pentru că de multe ori a auzit-o despre sume exagerate de bani și că a auzit-o de multe ori lăudându-se cu relațiile pe care le-ar avea în rândul judecătorilor și procurorilor, de la multe organe judiciare. Clienții pe care îi avea erau potenți financiar, așa îi percepea martorul, martora primea coșuri cu flori și atenții de la aceștia și își permitea să schimbe mașina o dată la un an.

Martorul a declarat că la urmărirea penală a relatat că a auzit-o pe martora P.P.P. spunându-i martorei L.L.L. că suma de 650 000 euro, a ajuns la R.R.R., pentru că așa i-a fost sugerat să declare. În Dosarul nr. x/P/2013, a scris declarația la dictare. A auzit-o pe martora L.L.L. reproșând martorei P.P.P. că nu a dus toți banii acolo unde trebuia să-i ducă dar nu a auzit nicio sumă de bani.

În seara când i-a cerut să o transporte în zona Mall x nu l-a văzut pe șoferul martorei P.P.P. la cabinet”.

E., în declarația sa a relatat următoarele:

„După ce a fost arestat în Ungaria și era transportat către România, un cumnat al său îi formulase deja o contestație în anulare, care a fost soluționată în lipsă și a aflat despre ea în timpul cercetărilor din Dosarul nr. x/P/2013. În timp ce se afla în Arestul Central a fost căutat de avocata P.P.P., pe care i-a recomandase un prieten director al unui hotel din Pucioasa, spunându-i să îi accepte ajutorul pentru că soțul acesteia lucrează la Serviciul Român de Informații și cunoaște multe despre afacerile lui, altfel, „poate muri cu dreptatea în mână”. Încă din faza de apel sau recurs îi dăduse martorei P.P.P. suma de 10.000 dolari, pentru consultanță, deși avea avocat pe domnul R.R.R.R., însă avea nevoie ca martora să îl informeze cu privire la alte dosare pe care le mai avea. Nu avea încredere în martoră pentru că nu știa să se ocupe de cauze și o suspecta de înșelăciune, motiv pentru care a rugat-o să se ocupe de S. și R. Ioan, condamnați datorită lui, în același dosar. Împreună cu martora P.P.P. a venit la arest și martorul C.C.C.C., avocat, cu care a încheiat un contract de asistență pentru a promova o plângere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Era vizitat de martora P.P.P. de 2-3 ori pe săptămână, pentru că aceasta mai venea și la alte persoane.

Pe data de 14 iulie 2011 a fost vizitat în arest de martora P.P.P., care i-a dat o listă scrisă la calculator și cu două rânduri olografe, pe listă apărând și un număr de telefon, fiind menționate un număr de 20 de societăți și ONG-uri la care martorul avea participații, martora P.P.P. spunându-i că scrisul de mână și numărul de telefon este al procuroarei Y.Y.Y.Y., de la Direcția Națională Anticorupție, P.P.P. susținând că acea listă reprezintă o notă de instruire către echipele care urmau să meargă să aplice sechestre dar și să ridice înscrisuri de la acele firme. Informația pe care i-a dat-o martora s-a dovedit a fi reală, deoarece la câteva zile au avut loc descinderi la firmele menționate în listă. Pentru această informație martora i-a cerut suma de 3.000.000 euro, i-a spus că nu are de unde să-i dea atâția bani dar, pentru a scăpa de ea, i-a cerut fratelui său să-i aducă o sacoșă în care se găseau 500.000 euro, bani falși, sacoșă pe care o avea pregătită încă din faza de recurs pentru a o da avocatei P.P.P., dar, a amânat momentul predării banilor pentru a vedea dacă soluția la recurs îi este favorabilă.

Tot martora P.P.P. i-a adus în arest o contestație în anulare semnată și ștampilată de ea ca avocat și i-a spus că a fost depusă la Curtea de Apel București și repartizată unui complet din care făcea parte judecătoarea C., o prietenă bună a sa, Dosarul având numărul x. I-a dat în acel moment sacoșa cu 500.000 euro, pe care a păstrat-o până la soluționarea contestației. La soluționarea contestației a constatat că în complet se aflau două doamne și un domn, nu a știut în acel moment dacă una dintre cele două doamne era judecătoarea C., ulterior a aflat că nu era, deși P.P.P. îi garantase că sacoșa cu cei .500.000 euro, ajunsese la judecătoarea C. P.P.P. îi spusese înainte de soluționarea contestației că va primi garanții din partea membrilor completului de judecată, în sensul că toți vor avea pixuri albastre iar doamna C., cu părul blond, va avea părul împletit. În sală nu a primit semnele despre care îi vorbise martora P.P.P. și și-a dat seama că a fost păcălit, motiv pentru care și-a retras contestația. Cu ocazia primei vizite la arest, i-a cerut banii înapoi, iar martora i-a spus că îi va cere la rândul acesteia banii judecătoarei C. și îi va restitui . După circa o săptămână martora i-a restituit banii fratelui său, Z.Z. iar martorul E. i-a spus fratelui său că nu vrea să o mai vadă pe martora P.P.P.

Ulterior a fost vizitat din nou în arest de avocata P.P.P. care a venit împreună cu avocata L.L.L. și care i-a spus despre prima că este o femeie periculoasă. I-a adus o nouă contestație în anulare, redactată, de o jumătate de pagină. Între timp, martorul aflase despre doamna avocat N.N.N. și a căutat-o, punându-i la dispoziție o serie de documente. În continuare, cele două avocate P.P.P. și L.L.L. insistau să se ocupe de contestația în anulare, avocata P.P.P. negociind cu el pe marginea sumelor de bani pe care trebuie să le dea. Atunci când vorbea cu martora P.P.P. despre bani, cealaltă se îndepărta la circa 10 metri. Negocierea a început de la 3.000.000 euro și a coborât succesiv până la 1500.000 euro, martora scriindu-i pe un bilețel că suma de 1.200.000 euro este ultima sumă, din care 50.000 euro îi va opri ea, 50.000 euro îi va da avocatei L.L.L., 350 000 euro, avocatului C.C.C.C. și 650.000 euro îi va da judecătoarei C. Martorul i-a arătat pe respectivul bilețel, cu degetul, că este de acord cu toate sumele mai puțin cu sumele pentru avocata L.L.L., cu care avea încheiat un contract de asistență juridică și cu suma de bani pentru avocatul C.C.C.C., pe care nu avea de ce să îl plătească în această fază. Martora nu a cedat și nu a acceptat mai puțin de 1.200.000 euro. I-a spus martorului că în complet va fi judecătoarea C. iar martorul i-a atras atenția să nu îl mai mintă și de data aceasta. Pentru a scăpa de insistențele acesteia, i-a venit din nou ideea de a introduce și suma de 500.000 euro, bani falși, printre cei adevărați.

Până la soluționarea contestației martora P.P.P. i-a spus că a dat banii celor trei judecătoare, câte 40. 000 euro pentru fiecare, însă martorul și-a dat seama că minte, pentru că dacă era așa, acestea s-ar fi plâns de banii falși. Banii au fost aduși la București de fratele său, dar fratele său nu cunoaște ce s-a întâmplat cu banii. În timpul contestației s-au dat trei, patru termene iar martorul i-a reproșat martorei P.P.P. durata mare a procesului, martora L.L.L. fiind de acord cu martorul și împărtășindu-i temerea că martora P.P.P. nu a dat banii unde trebuie. Nu a mai purtat discuții cu ocazia acestei contestații cu martora P.P.P. despre anumite semne pe care ar fi trebuit să le primească din partea completului de judecată. Nu este adevărat că ar fi primit un bilețel cu trei întrebări care aveau să-i fie adresate de membrii completului de judecată, dimpotrivă, martorul i-a dat martorei P.P.P. un bilet cu trei întrebări, ce ar fi dorit să îi fie adresate, dar nu i-au fost adresate.

După soluționarea contestației în anulare, martora P.P.P. a continuat să-l viziteze deoarece martorul a rămas arestat în dosarul SC L.L. SA și i-a spus că se va ocupa și de Dosarul acestuia cu nr. x și de ceilalți doi inculpați, condamnați în aceeași cauză, R. și S., dar, pentru asta, E. trebuie să îi mai dea bani, pentru că oricum „ea s-a ales cu praful după tobă”. Martorul i-a răspuns că nu îi va mai da bani, că a câștigat procesul privind contestația în anulare, pentru că avea dreptate și este meritul doamnei avocat N.N.N. și că i-a reproșat că nu a dat banii pe care i-a dat anterior, pentru că acolo erau și bani falși. Martora i-a reproșat gestul făcut, și-a exprimat regretul că a dezvăluit martorului relațiile sale cu judecătorii, spunându-i că datorită soțului său, care are acces la informații, judecătoarea C. va merge la Consiliul Superior al Magistraturii iar judecătoarele B. și A. vor fi promovate la Înalta Curte de Casație și Justiție și că este normal ca serviciile pe care ea le prestează să coste.

Ca urmare a întrebărilor care i-au fost adresate, martorul a mai relatat că a invocat autoritatea de lucru judecat și în fața instanței de recurs, iar cu avocații nu a discutat despre existența autorității de lucru judecat, ci numai cu doamna avocat N.N.N. A fost nemulțumit de prestația avocaților, primul grăbind soluționarea recursului iar cu al doilea a reziliat contractul de asistență încheiat pentru dosarul SC L.L. SA. A mai arătat că în timp ce se afla în arest, împreună cu omul de afaceri A.A.A.A.A., cu judecătorul B.B.B.B.B. și comisarul Direcția Națională Anticorupție, C.C.C.C.C., pe A.A.A.A.A. l-a vizitat P.P.P., despre care a aflat că i-a cerut bani „ pentru a-l scoate din arest”. C.C.C.C.C. i-a atras atenția asupra persoanei acestei martore și A.A.A.A.A. a renunțat la ea. A mai arătat că avocata P.P.P. i-a căutat în arest și pe D.D.D.D.D. dar și omul de afaceri E.E.E.E.E., dar nu a fost primită de aceștia. Martora i-a cerut să o pună în legătură cu F.F.F.F.F., aflat și el în arest, spunând că îi poate rezolva dosarul pe care acesta îl avea, dar martorul nu i-a transmis aceste lucruri lui F.F.F.F.F.. Tot astfel, a arătat și faptul că, avocata P.P.P. i-a reproșat martorului E. că nu a apelat la ea mai devreme, încă din faza apelului, pentru că este foarte apropiată de judecătorul N.N.N.N. de la Tribunalul București și acesta i-ar fi dat o soluție favorabilă.

Referitor la aducerea banilor de la Craiova și remiterea acestora, a arătat că nu cunoaște în mod direct aceste amănunte, fiind arestat, știe însă de la fratele său și de la U. că banii s-au adus în două tranșe, prima a fost de 1 milion euro, în sacoșele cu prima tranșă aflându-se și cei .500.000 euro bani falși (postere electorale) iar următoarea tranșă de 250 000 euro, a fost adusă de martorii E.E.E. și Y.Y. în parcarea de la Mall x. Despre banii falși nu știau decât el și fratele său. În discuțiile pe care le-a avut cu avocatul C.C.C.C., a aflat despre faptul că avocata P.P.P. s-ar fi plâns că ar fi primit bani falși de la E. și că o să-l pedepsească pentru asta”.

Martora L.L.L. a relatat următoarele:

„Pe E. îl cunoaște de multă vreme deoarece i-a acordat asistență ca avocat, în dosarul în care a fost condamnat pentru fraudarea SC F. SA iar pe avocata P.P.P. a cunoscut-o la Arestul Central, când a venit să-l viziteze pe E., după ce a fost condamnat. Știe că o primă contestație în anulare a fost formulată de avocați, fiind întemeiată pe art. 386 lit.

d) C. proc. pen. și întrucât martora P.P.P. i-a spus martorului E. cu ocazia unei grefe, că i-ar putea aranja soluționarea favorabilă a contestației în anulare dacă „pică la un complet bun”, l-a convins pe acesta să-și retragă contestația formulată. A doua contestație în anulare a fost redactată de avocatul C.C.C.C. iar avocata P.P.P. a scris pe un bilețel numele judecătorilor la care ar fi trebuit repartizată contestația pentru a avea șanse de reușită, fiind numele celor trei judecătoare. Întrucât contestația nu a le-a fost repartizată acestora, a fost și aceasta retrasă.

Pentru această a doua contestație știe că P.P.P. nu a cerut bani. Discuțiile despre bani au avut loc în sensul că banii vor fi dați dacă contestația va fi repartizată celor trei judecătoare. Martora P.P.P. i-a cerut martorului E. suma de 2.500.000 euro, acesta nu a fost de acord cu suma respectivă și au negociat până când s-a ajuns la suma de 1.500.000 euro. Martora a arătat că în prezența sa nu s-au purtat discuții între E. și P.P.P. referitoare la modul în care vor fi împărțiți banii. A observat că E. nu avea încredere în avocata P.P.P., în sensul că banii vor fi dați judecătorilor, având convingerea că aceasta va opri banii pentru ea și l-a auzit pe E. când i-a reproșat martorei P.P.P. că și la precedenta contestație i-a spus că banii pe care i-a dat acesteia, vor ajunge la judecătoarea C.

și nu a fost adevărat. E. i-a cerut acestei martore să-l caute pe fratele său Z.Z., pentru ca acesta să ia înapoi suma pe care a dat-o anterior avocatei P.P.P., urmând ca aceasta să își oprească din cei 500.000 euro, 25.000 euro, pentru „deranj”. A treia contestație a fost depusă de avocata P.P.P. la registratura instanței, fiind identică cu a doua redactată de C.C.C.C. Înainte de depunerea contestației, E. acceptase să dea suma de 1500.000 euro iar contestația a fost repartizată completului format din cele trei judecătoare.

Anterior termenului de judecată din ianuarie 2012, martora a fost împreună cu martorul Z.Z., la cabinetul avocatei P.P.P. și i-au dat suma de 1.200.000 euro, rămânând ca după pronunțare să fie dată și suma de 300.000 euro. Banii au fost aduși în două tranșe, inițial Z.Z. a venit cu suma de 800.000 euro și pentru că U., directoare la firma lui E. nu a avut toți banii, diferența de 400.000 euro, a fost trimisă în aceeași seară, cu un șofer. Avocata P.P.P. i-a spus atât martorei L.L.L. cât și martorului Z.Z. că va merge la judecătoarea C. acasă, în zona Piața Alba Iulia, pentru a-i duce banii.

Martora P.P.P. nu a spus câți bani va duce judecătoarei, această discuție nu a avut loc. Banii au fost numărați de martorele P.P.P. și L.L.L. dar și de Z.Z. și nu a mai fost nimeni altcineva prezent. Avocatul S.S.S., coleg de cabinet cu avocata P.P.P. și șoferul acesteia erau într-o cameră alăturată și nu au asistat la acest moment. Ulterior, martora a fost rugată de martora P.P.P. să aștepte în mașină în fața blocului, unde se afla și soțul său T.T.T., pentru a se asigura că nu este văzută de nimeni când pleacă cu banii.

La câteva minute, au coborât P.P.P. și colegul său S.S.S., având fiecare câte o sacoșă în mână, dintre cele aduse de Z.Z.. După circa un sfert de oră a plecat din fața blocului. Nu a discutat niciodată cu S.S.S., referitor la faptul că acesta ar fi cunoscut ce se afla în sacoșele respective.

A fost prezentă în sală la ultimul termen de judecată, când s-a soluționat contestația în anulare, la solicitarea fraților E. și a martorei U.. E. i-a transmis anterior termenului de judecată să ia legătura cu fratele său iar acesta la rândul său, cu avocata P.P.P., pentru a-i oferi niște garanții în legătură cu banii, în sensul să avocata P.P.P. i-ar fi dat la judecători și nu i-ar fi oprit pentru ea, deoarece o suspecta de acest lucru. În momentul în care cele două avocate au fost la grefă, E. a insistat că vrea niște semne, garanții ale faptului că banii au fost dați și atunci i-a cerut avocatei P.P.P. să se gândească la niște semne. După câteva zile, avocata P.P.P. i-a chemat pe ea și pe martorul Z.Z. la ea la Birou și le-a spus că judecătoarea C. va avea părul împletit pe partea stângă a capului iar completul va adresa trei întrebări condamnatului, întrebările fiind scrise de P.P.P. pe o hârtie. La termenul de judecată a văzut că judecătoarea C. avea părul împletit pe partea stângă a capului și dintre întrebări o mai ține minte doar pe aceea referitoare la o expertiză extrajudiciară. Nu a stat de vorbă niciodată cu cele trei judecătoare. Pe judecătoarea C. a văzut-o odată în restaurantul x, unde se afla împreună cu avocata P.P.P., aceasta s-a ridicat de la masă și s-a dus să vorbească cu o doamnă blondă, despre care i-a spus apoi că este judecătoarea C. Nu a avut nicio discuție cu martora P.P.P. despre câți bani a dat judecătorilor. Nu este adevărat că ar fi așteptat-o pe avocata P.P.P. în fața porții locuinței sale pentru a primi din banii dați de E. Pentru că E. nu i-a mai dat martorei P.P.P. și diferența de 300.000 euro, aceasta i-a cerut martorei L.L.L. să îi transmită lui E. că și dosarul cu SC L.L. SA tot la Curtea de Apel București va ajunge și dacă nu dă toți banii va fi rău pentru el.

Martora a mai arătat că știe de la avocata P.P.P. că aceasta și judecătoarea C. își făceau semne prin geamurile Birourilor pentru că poziționarea Birourilor permitea acest lucru. Referitor la semnul cu pixurile a arătat că a fost de față când E. i-a cerut martorei P.P.P. ca judecătoarele să aibă pixuri albastre și a văzut că într-adevăr toate aveau pixuri cu carcasa transparentă, albastre. Martora cunoaște că și în alte împrejurări P.P.P. i-a cerut bani lui E. pentru a obține soluții favorabile. În dosarul de fond, în faza recursului, P.P.P. i-a cerut lui E. suma de 300.000 lei, pentru a fi dată la judecători, la Direcția Națională Anticorupție fiind predat un bilet pe care erau scrise numele judecătorilor V.V.V., Ursulescu, B.B.B.B.B. E. a refuzat să îi dea banii iar P.P.P. a afirmat că E. a preferat să fugă din țară decât să îi dea ei suma de 300.000 euro.

Ca urmare a întrebărilor care i-au fost adresate, martora a mai arătat că, P.P.P. a mers să depună contestația după ce a primit un telefon de la o grefieră de la arhivă, după care a aflat de la P.P.P. că respectiva contestație a fost repartizată la completul judecătoarei C. A mai arătat că în timp ce era arestată P.P.P. i-a făcut propunerea de a o ajuta să fie liberată provizoriu, contra unei sume de 200.000 euro, dar nu a fost de acord să dea respectiva sumă. A formulat o singură cerere de liberare care i-a fost respinsă chiar de judecătoarea C. Știe de la E. că avocata P.P.P. mergea de multe ori la el în arest și că de multe ori acesta nu voia să o primească, spunând despre ea că este impostoare.

A mai arătat că P.P.P. i-a dat un bilet pe care erau scrise trei întrebări, pentru a-l da lui E., dar nu știe cine l-a scris. A relatat că banii au fost numărați după teancuri și etichete, nu au fost desfăcute respectivele teancuri cu bani. A relatat și o împrejurare legată de un alt bilet și anume aceea că, atunci când Z.Z. avea o cerere de liberare pe rolul Înaltei Curți, în recurs, P.P.P. i-a arătat un bilet despre care a afirmat că este scris de judecătoarea P.P.P.P. de la Înalta Curte, pe bilet fiind trecute numele judecătorilor din completul de recurs și niște sume de bani, spunând martorei L.L.L. că suma de 10.000 euro trebuie dată înainte de termen iar restul în zilele următoare. Martora L.L.L. s-a întâlnit cu E. și i-a transmis propunerea martorei P.P.P. dar aceasta a refuzat, ulterior spunând că a dat suma de 10.000 euro judecătoarei P.P.P.P., de la ea. În repetate rânduri martora P.P.P. îi solicita să racoleze clienți cu potențial financiar, pentru ca apoi să le „aranjeze” ea dosarele, era o practică a martorei P.P.P. de a proceda astfel, clienții îi racola de pe internet sau din sala de judecată. P.P.P. a susținut și că a negociat suma de 300.000 euro pentru soluționarea favorabilă a dosarului în care era inculpat E., în faza de recurs și că pronunțarea a fost amânată de trei ori, tocmai pentru ca banii să fie dați. A arătat că luna mai 2013 a fost cu martora P.P.P. la un coafor în x, unde au văzut-o pe judecătoarea B. dar niciuna dintre ele nu au vorbit cu aceasta. A auzit-o pe martora P.P.P. că poate interveni la judecătorul N.N.N.N. de la Tribunalul București, pentru soluționarea favorabilă a unei cereri de liberare provizorie, în schimbul unei sume de 300.000 euro, însă martora nu a crezut-o, pentru că tocmai acest judecător a fost cel care l-a condamnat pe E. la 12 ani închisoare. I-a auzit atât pe avocata P.P.P. cât și pe avocatul S.S.S. când garantau o soluție favorabilă unui inculpat, deoarece îl cunosc pe procurorul de ședință.

Martora a revenit și asupra aspectului privind „semnul” întrebărilor care urmau să-i fie adresate lui E., arătând că de fapt din cele trei întrebări numai una singură i-a fost adresată, cea referitoare la un raport de expertiză. A revenit asupra culorii pixurilor și a arătat că nu erau din acelea cu carcasa transparentă ci aveau carcasa albastră. Semnele transmise l-au mulțumit pe Z.Z., care s-a convins că martora P.P.P. a spus adevărul. De obicei martora L.L.L. nu o credea pe martora P.P.P. atunci când aceasta spunea că „aranjează” dosare la judecători, dar de data aceasta a crezut că este posibil. Părerea martorei ca avocat era aceea că nu era admisibilă contestația în anulare formulată de E., deoarece între cauze nu exista identitate de fapte, hotărârile judecătorești anterioare vizau fapte, persoane și societăți diferite. E. era în schimb convins că are dreptate. A auzit-o pe P.P.P. plângându-se că „ s-a ales cu praful de pe tobă”, că E. obișnuiește să „dea țepe”.”

Martorul T.T.T. a arătat în declarația sa următoarele:

„A fost cu soția sa la cabinetul avocatei P.P.P., unde Z.Z. urma să vină cu niște sume de bani, martorul așteptând afară, în mașină iar soția sa urcând în cabinet. După circa o oră soția sa a coborât și i-a spus că trebuie să mai aștepte un sfert de oră, până când coboară avocata P.P.P., iar după ce aceasta a coborât împreună cu un avocat despre care ulterior a aflat că se numește S.S.S., el și soția sa au plecat. Nu cunoaște alte amănunte legate de sumele de bani, tot ce cunoaște este ceea ce i-a relatat soția sa iar martora P.P.P. nu vorbea în prezența acestuia. A auzit de la avocata P.P.P. că banii aduși urmau să fie dați unor judecătoare, însă ulterior aducerii banilor nu a discutat cu aceasta despre ceea ce a făcut cu banii. Știe de la soția sa că au fost 1.300.000 euro, iar el și soția sa au primit 65.000 euro, aceștia din urmă fiind dați în Biroul martorei P.P.P. Nu a auzit-o pe soția sa reproșându-i avocatei P.P.P. că banii nu au fost duși acolo unde a spus că îi duce. Avocata P.P.P. i-a spus martorului că o va ajuta pe soția sa, L.L.L. să fie liberată provizoriu, dacă dosarul va ajunge la judecătoarea C.. Cererea a fost repartizată judecătoarei respective dar a fost respinsă, martora P.P.P. a motivat că este prea devreme și să mai aibă răbdare câteva termene. Au fost invitați el și soția sa la restaurantul x, de martora P.P.P. iar acolo aceasta a mers să vorbească cu o doamnă pe care a recunoscut-o ca fiind judecătoarea C.. S-au așezat la masa judecătoarei și au stat acolo câteva minute. Nu a fost în sală la termenul când s-a soluționat contestația. Mergea cu soția sa la E. la arest dar nu asista la discuții. În timpul discuțiilor cu soția sa, martorul a auzit-o de mai multe ori pe martora P.P.P. afirmând că are relații în mediul judiciar, dar soția sa de multe ori nu o credea. P.P.P. a spus că a dat bani unor judecători dar nu a pomenit numele acestora și nici al judecătoarei C.

A arătat că a auzit-o pe soția sa că atunci când judecătoarea C. merge la alergat, trece prin fața porții casei avocatei P.P.P. și vorbește cu aceasta. Nu a crezut-o pe P.P.P. atunci când a spunea că o va ajuta pe soția sa să fie liberată dar a considerat că aceasta îi promitea aceste lucruri pentru a nu spune despre banii pe care i-a luat. Soția sa crezut în final că P.P.P. a dat banii pentru că spunea soția sa că P.P.P. a demonstrat acest lucru, într-un fel anume, fără ca martorul să știe să explice cum”.

Martora U. a relatat următoarele:

„O cunoaște pe avocata L.L.L. de pe vremea când aceasta acorda asistență lui E., în dosarul de fond, în faza de apel sau recurs, iar pe avocata P.P.P. a cunoscut-o când era E. arestat, în anul 2011. Nu știe să fi existat discuții despre „aranjarea ” dosarului lui E., la apel sau recurs. Nu cunoaște situația contestațiilor în anulare promovate de E., știe că acesta a contactat mai mulți avocați, între care și pe P.P.P. A asistat personal la o discuție care a avut loc la Pitești, la care au participat L.L.L., P.P.P. și Z.Z. și cu ocazia căreia P.P.P. a pretins de la Z.Z. suma de 1.500.000 euro, pentru contestația în anulare. Discuțiile s-au purtat la o instanță din Pitești, în final aceștia căzând de acord asupra sumei de 1.200.000 euro iar acest aspect îl cunoaște de la L.L.L. Nu cunoaște destinația banilor și nu a auzit că banii urmau să fie dați cuiva anume.

S-a întâlnit cu P.P.P. în București, în februarie 2012, ocazie cu care i-a spus că a găsit o motivare pentru contestația lui E. și că o să fie bine, că trebuie să îi dea banii. Martora a sfătuit-o să discute cu Z.Z. deoarece aceasta nu putea dispune asupra banilor lui E.. În luna februarie 2012, Z.Z. i-a spus că are nevoie de suma de 200.000 euro, pentru că diferența până la 1.200.000 euro îi are el și atunci a vândut un pachet de acțiuni și prin intermediul martorului E.E.E. a trimis banii la București lui Z.Z. Cu ocazia unei vizite la arest, i-a spus lui E. să aibă grijă, în sensul ca fratele său să nu fie înșelat de cele două avocate, deoarece avocata L.L.L., sub diferite pretexte cere bani de la soția lui E. și de la Z.Z. dar și de la martoră, aducând bonuri de motorină și diferite facturi. La termenul când s-a judecat contestația în anulare a auzit-o pe P.P.P. când a afirmat că a dat banii la judecător. Nu a auzit de la aceasta sau de la avocata L.L.L. că vreunul dintre membrii completului urma să transmită vreun semn, ca garanție a soluției favorabile. După proces, avocata P.P.P. a afirmat că E. mai are la ea o datorie de 300.000 euro, dar martora a considerat că E. și-a plătit datoria cu ocazia plății de 420.000 euro, făcută în contul avocatului C.C.C.C. A aflat înainte de termenul de judecată că P.P.P. a cerut banii de la E. pentru a-i da la magistrați. A auzit de mai multe ori de la Z.Z. și L.L.L. că E. nu se înțelege cu avocata P.P.P. cu privire la suma de bani. Personal, a avut percepția că cele două avocate vor să îl înșele pe E., deoarece păreau neserioase. Și soțul avocatei L.L.L. a căutat-o pe martoră și i-a cerut bani dar aceasta l-a sfătuit să discute cu Z.Z.. A asistat când frații E. discutau despre faptul că P.P.P. nu a dat banii magistraților ci i-a împărțit cu avocata L.L.L.. Această discuție a avut loc când s-au întâlnit toți la parchet, în celălalt dosar în care au fost inculpați. A relatat despre faptul că a auzit-o pe avocata L.L.L. spunând că a cheltuit în Italia pe haine, în toamna anului 2012 o sumă mare de bani, cu care și-ar fi putut cumpăra o casă. Nu cunoaște nimic despre darea de către E. și a unei alte sume de 500.000 euro, pentru soluționarea favorabilă a unei alte contestații în anulare”.

Martorul Z.Z. a arătat următoarele:

„O cunoaște pe avocata L.L.L. de mai multă vreme, aceasta fiind cea care ulterior a acordat asistență juridică fratelui său. Când fratele său avea dosarul la Tribunalul București, avocata L.L.L. i-a spus că avocatul nu se prezintă la termenele de judecată, motiv pentru care i-a solicitat banii înapoi. Fratele său a avut mai mulți avocați între aceștia fiind și P.P.P., C.C.C.C., N.N.N.. A cunoscut-o pe avocata P.P.P. când fratele său era în Arestul Central. Fratele său i-a spus să ia legătura cu avocata P.P.P., aceasta spunându-i că se va ocupa de procesele fratelui său.

Avocata L.L.L. îi cerea martorului în permanență bani pentru diferite servicii. În septembrie-octombrie 2011 avocata L.L.L. i-a cerut martorului suma de 600.000 euro, pentru avocata P.P.P., spunând că acești bani vor fi dați pentru avocații fratelui său. După circa 3-4 zile a adus suma respectivă de bani, la București și s-a întâlnit cu cele două avocate la Penitenciarul Rahova. Avocata P.P.P. nu a vrut să ia banii la penitenciar și i-a cerut martorului să meargă în zona Pieței Rahova, unde martorul a pus sacoșa cu bani în portbagajul mașinii avocatei.

În toamna anului 2011 a fost sunat de avocata L.L.L. iar aceasta i-a spus să meargă la Târgoviște pentru a lua banii înapoi, martorul mergând și luând sacoșa cu bani de la avocata P.P.P., fără să afle motivul restituirii. Următoarea întâlnire cu cele două avocate a fost la Pitești, unde fratele său avea proces, iar acolo L.L.L. i-a spus că va trebui să aducă suma de 1.200.000 euro la București și să ia legătura cu fratele său E., pentru a-i confirma. Martorul a arătat că era iarnă, decembrie sau altă lună când a adus la București suma de 1.200.000 euro.

Suma a fost adusă în două tranșe, o tranșă de 800.000-850 000 euro a fost adusă de el și a doua tranșă a fost adusă de E.E.E., șofer la firma fratelui său. S-a întâlnit cu avocata L.L.L. la Penitenciarul Rahova, aceasta fiind cu soțul său și au plecat înspre cabinetul avocatei P.P.P.. Au urcat în Biroul avocatei P.P.P. numai el și avocata L.L.L., având banii puși într-o singură sacoșă de rafie. La P.P.P. în cabinet mai era un domn care nu a asistat la discuții, a lăsat banii și a plecat. Cealaltă tranșă de bani a sosit la 21,30-22,00, martorul s-a întâlnit cu E.E.E. în parcarea de la Mall x, ulterior a plecat cu banii către un x, situat după Intercontinental, acolo au venit ambele avocate și le-a dat banii.

În Biroul avocatei P.P.P. nu a numărat nimeni banii aduși. Nu știe despre faptul că banii urmau să fie duși altcuiva de către avocata P.P.P. În sacoșa pe care a recuperat-o de la Târgoviște erau bani falși, folosiți de fratele său în campania electorală. La o perioadă de timp L.L.L. i-a spus că avocata P.P.P. mai cere suma de 350.000 euro, susținând că a fost păcălită de E., banii urmând să fie virați în contul avocatului C.C.C.C. care nu a vrut să intre în proces până nu primește banii. Banii au fost virați avocatului C.C.C.C. Nu a discutat cu avocata L.L.L.

înainte de soluționarea contestației în anulare, în sensul că banii dați avocatei P.P.P. vor ajunge la completul de judecată. A declarat astfel în celălalt dosar, pentru că în timp ce se afla în duba arestului împreună cu avocata L.L.L., aceasta l-a sfătuit să declare așa, deoarece poate va fi pus în libertate. Nu a discutat cu U. despre faptul că banii urmau să fie dați la judecători, după eliberare. În momentul în care s-a întâlnit cu P.P.P. și i-a dat banii prima dată, a vrut să o filmeze, fiind vorba despre o sumă mare de bani, dar a fost observat de șoferul acesteia.

Și atunci ca și a doua oară când i-a dus banii la cabinet a observat că aceasta era foarte temătoare. Nu au fost numărați nici banii din prima tranșă nici din a doua. A arătat că atunci când erau arestați în dosarul judecătoarelor de la Tribunalul București, s-a pus de acord cu avocata L.L.L. să declare că a dat banii avocatei P.P.P. iar aceasta i-a dat mai departe judecătoarelor. Ca urmare a acestor declarații L.L.L. a fost pusă în libertate, martorul însă nu. Fratele său era convins că banii au fost împărțiți de cele două avocate.

Una dintre sacoșele cu bani care a fot dată prima dată avocatei P.P.P. și pe care a recuperat-o la Târgoviște de la aceasta a fost readusă la București, în sensul că o parte din bani au fost aceia. A aflat de la fratele său că acea sacoșă a fost găsită la un motel din Pucioasa dar nu cunoaște amănunte referitoare la acest aspect. Sacoșa cu bani falși era pregătită de multă vreme de fratele său, banii erau așezați în teancuri, deasupra teancului erau bani adevărați iar în teanc se aflau bani falși.

Y.Y., în declarația sa a arătat următoarele:

„A venit cu Z.Z. la București la solicitarea acestuia și în parcarea de lângă Curtea de Apel București acesta s-a întâlnit cu L.L.L., a luat din mașină două sacoșe de rafie și a plecat cu avocata, intrând în scara unui bloc. L-a așteptat pe Z.Z. circa o jumătate de oră. Z.Z. a coborât împreună cu avocata L.L.L. din bloc și apoi au mers la Mall x dar acolo martorul a intrat și a mâncat și l-a așteptat apoi pe Z.Z. în mașină. Nu știe dacă Z.Z. s-a întâlnit cu E.E.E. în această parcare. Nu mai știe dacă Z.Z. s-a întâlnit cu cele două avocate într-o benzinărie. Nu știe că Z.Z. să se fi plâns că a dat bani la avocați pentru fratele lui și nu a rezolvat nimic. Se plângea în general de prestația avocaților. Nu le cunoaște pe cele trei judecătoare care au pronunțat soluția în cazul lui E. Nu mai știe amănunte, la urmărirea penală a oferit mai multe, pentru că era mai aproape de data faptelor.”

C.C.C.C. a relatat următoarele aspecte:

„A lucrat cu avocata P.P.P., aceasta îi aducea clienți atât în civil cât și în penal, iar în iulie 2011 a auzit-o că îl are client pe E.. I-a spus martorului că trebuie să-i pregătească o contestație în anulare, că anterior mai fusese promovată una, care fusese respinsă ca inadmisibilă.

S-a înțeles cu acesta pentru un onorariu de 10.000 euro și a redactat motivele de contestație, după trei săptămâni de studiu al dosarului. Onorariul i-a fost plătit după o lună și jumătate și după ce a fost plătit, brusc, E. i-a spus că nu îl mai vrea ca avocat și i-a cerut banii înapoi. Martorul nu i-a restituit banii și i-a trimis motivele de contestație la penitenciar. Odată cu motivele i-a trimis și plângerea către Curtea Europeană dar au fost restituite toate. Motivele de contestație le-a trimis pe e-mail și către avocatele P.P.P. și L.L.L. Nu a discutat cu P.P.P. până la soluționarea contestației, de la televiziune a aflat că a fost admisă. Nici ulterior nu a discutat cu aceasta despre împrejurările în care a fost soluționată contestația în anulare. Ulterior, la insistențele avocatei P.P.P. a reluat colaborarea cu E., în alt Dosar al acestuia, nr. x/P/2010 și i-a spus acestuia că nu mai acceptă să lucreze pentru el decât în condițiile în care îi va plăti 500.000 euro, pentru fond și în recurs și în avans. În final au convenit asupra sumei de 350.000 euro, martorul trimițând contractul pe e-mail martorei U. În acest dosar a realizat mai multe acte, a formulat cereri, memorii, a intrat la termene pe măsuri preventive. La data de 4 aprilie 2012 E. avea termen la recurs pentru măsuri preventive. După o lună și jumătate a fost chemat de E. la penitenciar, acesta cerându-i banii înapoi. I-a spus că nu o să-i dea, iar ulterior a fost vizitat de U., Z.Z., avocata L.L.L. A aflat că Z.Z. se înțelesese cu avocata P.P.P. ca respectiva sumă de bani să garanteze punerea în libertate a inculpatului E. I-a comunicat martorului Z.Z. că nu a avut niciodată o înțelegere cu avocata P.P.P. în acest sens și să lămurească problema cu ea. Suma de 350.000 euro a fost stabilită în considerarea volumului foarte mare de muncă din acest dosar. I-a reproșat avocatei P.P.P. că l-a implicat în această problemă iar aceasta i-a relatat martorului că E. nu a fost corect cu ea, i-a dat bani falși și abia a reușit să scape de la casa de schimb valutar.

Nu a avut cu avocata P.P.P. decât o relație profesională iar aceasta nu s-a lăudat martorului cu relațiile acesteia din sistemul judiciar. Avea clienți potenți financiar. Nu a auzit-o niciodată pe aceasta că ar fi dar bani magistraților din completul de judecată și nu au existat alte împrejurări din care să tragă astfel de concluzii. Întrucât a lucrat la respectiva contestație în anulare, în opinia sa aceasta era admisibilă. Nu a cunoscut-o pe judecătoarea C. Nu cunoaște nimic în legătură cu suma de 1.200.000 euro.”

Martora X.X.X., judecător în cadrul secției I penale a Curții de Apel București, membru al completului de recurs în cauza în care E. a fost condamnat la 7 ani închisoare, a declarat următoarele aspecte:

„Nu poate exprima opinii juridice în legătură cu cele reținute de inculpate în Decizia pronunțată. Nu cunoaște împrejurările în care s-a soluționat contestația în anulare. Nu poate să comenteze în legătură cu admisibilitatea contestației în anulare pentru un motiv care a fost deja examinat de instanțele de fond și apel dar ca judecător își exprimă opinia că un astfel de aspect, care a făcut obiectul analizei instanțelor ordinare și de control nu mai poate fi cenzurat într-o cale extraordinară de atac. Nu poate face aprecieri asupra hotărârilor judecătorești pronunțate de alți judecători. Își amintește că autoritatea de lucru judecat a fost un aspect invocat în recurs și s-a răspuns prin considerente asupra acestui aspect, deși nu este autorul motivării. În opinia sa nu a existat autoritate de lucru judecat în cauza respectivă iar dispozițiile procesuale prevedeau condiția ca instanța de recurs să nu se fi pronunțat asupra acelei cauze de încetare a procesului penal. De asemenea, apreciază că o hotărâre judecătorească pronunțată în procedura plângerii prev. de art. 2781 C. proc. pen. poate constitui bază pentru invocarea autorității de lucru judecat cu condiția ca situația de fapt să fie identică și să nu apară fapte sau împrejurări noi. Cu doamna judecător B. a intrat în același complet numai pe perioada vacanței judecătorești și prin efectul planificării de permanență și nu a observat niciodată o anume insistență în legătură cu vreo soluție. Relațiile au fost strict profesionale.”

Martorul Z.Z.Z., fost judecător la Curtea de Apel București, secția I penală, membru al completului de recurs, în cauza în care E. a fost condamnat la 7 ani închisoare a arătat următoarele:

„Autoritatea de lucru judecat în raport de deciziile pronunţate de Curtea de Apel Craiova, a fost invocată și în apel și în recurs dar în cauzele de la Craiova au fost cercetate fapte diferite, în etapa actelor premergătoare. Chestiunile legate de autoritatea de lucru judecat se regăsesc în motivarea deciziei. Martorul a soluționat contestații în anulare, formulate pe același temei dar le-a respins ca fiind inadmisibile. În opinia sa, o hotărâre pronunțată în procedura art. 27811 C. proc. pen. nu constituie bază pentru invocarea autorității de lucru judecat. Nu poate face aprecieri asupra deciziei pronunțate în contestație. A arătat că nu este firesc să fie audiat ca martor cu referire la Decizia pronunțată de inculpate și să facă aprecieri asupra acesteia.”

Martorul V.V.V., membru al completului de recurs, care a pronunțat decizia de condamnare a lui E. la 7 ani închisoare, a arătat următoarele:

„Autoritatea de lucru judecat în cauza instrumentată a fost invocată la fond dar și în motivele scrise ale recursului iar la termenul când au avut loc dezbaterile, l-a întrebat pe avocatul R.R.R.R., care îl asista pe inculpat, dacă susține excepția invocată și acesta a arătat că renunță la ea, de fapt nu a mai susținut-o. Din considerentele deciziei pronunțate în recurs rezultă că a fost analizată autoritatea de lucru judecat. Nu poate preciza împrejurările pe baza cărora a ajuns la concluzia inexistenței autorității de lucru judecat, deoarece face parte din secretul deliberării. Nu cunoaște împrejurările în care a fost soluționată contestația în anulare de cele trei judecătoare. În opinia sa martorul și colegii săi de complet au pronunțat o hotărâre corectă și consideră că nu poate fi admisă o contestație în anulare pe temeiul autorității de lucru judecat atâta vreme cât această autoritate a fost examinată de instanțele anterioare. Autoritatea de lucru judecat a fost examinată prin raportare la rezoluțiile procurorului. Nu poate face aprecieri în calitate de martor cu privire la hotărârile altor judecători. Faptele cercetate în cauză nu au fost aceleași cu cele cercetate anterior. Nu o cunoaște pe avocata P.P.P., nu are și nu a avut lucrare de doctorat la domnul R.R.R.R. A intrat în complet cu doamna judecător B. și nici din partea acesteia, nici din partea altui coleg nu a simțit vreodată vreo formă de presiune. Cunoaște că avocata P.P.P. a făcut anumite afirmații referitoare la martor și soția acestuia dar sub aceste aspecte s-au efectuat cercetări. După părerea sa toate cele trei judecătoare cercetate în prezenta cauză sunt bine pregătite profesional.”

Martorul Petre Daniel Costel a relatat următoarele:

„Nu a vorbit niciodată cu doamna judecător A. și nici cu celelalte inculpate din această cauză. Nu a discutat cu nimeni aspecte legate de viața personală a doamnei judecător A. sau a celorlalte două judecătoare. O cunoaște pe doamna avocat L.L.L. dar nu a discutat cu aceasta despre faptul că ar fi fost cu vreuna dintre cele trei judecătoare sau cu familiile acestora la munte sau la mare. A discutat cu avocata L.L.L. despre dosarul lui E. și a aflat de la aceasta că împreună cu avocata P.P.P. îl asistă pe acesta și au făcut anumite acte de natură a rezolva situația lui E., mai exact a aflat de la avocata L.L.L. că familia lui E. a dat o sumă foarte mare de bani avocatei P.P.P. pentru ca această sumă să fie dată apoi judecătoarei C. A înțeles din relatările avocatei L.L.L. că avocata P.P.P. are „relații” la completul judecătoarei C. Personal a avut dosare la acest complet și a putut constata că soluțiile erau pronunțate conform legii.”

Martora A.A.A.A., membru al completului de apel, care a soluționat cauza în care a fost condamnat E., a relatat următoarele:

„A examinat împreună cu colegul de complet autoritatea de lucru judecat în raport de o hotărâre judecătorească pronunțată la Craiova și a ajuns la concluzia că faptele au încadrări juridice diferite deși aveau la bază aceleași acte materiale. Au apreciat că nu poate fi vorba de autoritate de lucru judecat, în raport de o decizie a Înaltei Curți, care statuase că sunt inadmisibile revizuirile împotriva hotărârilor pronunțate în procedura prevăzută de art. 2781 C. proc. pen. și situația era oarecum similară. Nu a remarcat nimic deosebit în comportamentul inculpatului sau al apărătorului acestuia. Nu a remarcat vreo apropiere între colegul său de complet și avocatul inculpatului și nu o cunoaște pe avocata P.P.P. A examinat autoritatea de lucru judecat pe cale de excepție și nu a avut în vedere modul în care jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului califică soluțiile procurorului de netrimitere în judecată.”

Martorul Y.Y.Y., membru în completul de apel, care a soluționat cauza în care a fost condamnat E., a arătat următoarele:

„Faptele din cauza pe care a instrumentat-o au constat în aceea că, din anul 2000 SC F. SA se afla sub supraveghere bancară și nu putea acorda credite mai mari de 5.000.000 lei fără acordul Băncii Naționale a României. În fapt, SC F. SA a acordat credite pentru mai multe societăți ale lui E. mai mari de 1.000.000.000 lei.

Avocatul inculpatului a invocat autoritatea de lucru judecat în raport de o soluție a procurorului prin care se dispusese neînceperea urmăririi penale, susținându-se că sunt fapte similare, dar cu încadrări juridice diferite. Soluția procurorului fusese menținută de Curtea de Apel Craiova. A examinat acest aspect și a ajuns la concluzia că nu sunt aceleași fapte nici ca încadrări juridice și nici din punct de vedere al actelor materiale. La Craiova fusese cercetat pentru că nu a înregistrat în contabilitate niște sume de bani, fiind vorba de evaziune fiscală dar și alte fapte. Nu o cunoaște pe avocata P.P.P., nu știe dacă l-a asistat pe E. în fața acestui complet dar numele ei nu îi spune nimic. Nu îl cunoaște pe domnul avocat C.C.C.C.„

Martora N.N.N., avocat al condamnatului E., a declarat următoarele:

„A fost angajată ca avocat în etapa contestației în anulare, contestație care inițial a fost formulată de alți avocați. I-a fost comunicată pe e-mail contestația în anulare la data de 20 decembrie 2012. La acea dată clientul său îl avea ca avocat pe domnul H.H.H.H.H. Nu știe dacă E. a mai avut și alte contestații în anulare anterioare. Clientul său avea un temperament vulcanic și a încercat să imprime și avocaților din stilul său, cerându-le să promoveze contestații repetate, lucru cu care nu a fost de acord, acesta fiind și motivul pentru care a încetat colaborarea cu acesta.

Contestația a parcurs 3-4 termene iar în opinia sa soluția pronunțată este una corectă și a fost pronunțată în condițiile unei practici judiciare neunitare cu referire la autoritatea de lucru judecat. Cunoaște că s-au exprimat mai multe puncte de vedere asupra soluției pronunțate de cele trei judecătoare însă în opinia sa, soluția a fost înțeleasă greșit. Problemele judiciare care au stat la baza soluției de condamnare s-au legat de o tranzacție de compensare între SC F. SA și grupul de firme administrate de E. iar această tranzacție de compensare a făcut obiectul mai multor proceduri judiciare.

Asupra acestei tranzacții s-au pronunțat procurorii din Craiova care au constatat că E. nu a fost personaj al acestei tranzacții, iar ulterior Direcția Națională Anticorupție - Structura Centrală a considerat că E. a participat la încheierea acelor tranzacții, motiv pentru care a fost trimis în judecată și ulterior condamnat. La formularea precizărilor la contestație a avut în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauză fiind aplicabile dispozițiile art. 4 din Protocolul 7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului iar judecătorii cauzei au pronunțat o soluție corectă într-un climat jurisprudențial inexistent.

Doctrina internă dar și jurisprudența Curții de la Luxembourg nu distingeau după cum hotărârile definitive erau pronunțate în procedura obișnuită sau în procedura prev. de art. 2781 C. proc. pen., important fiind ca o instanță să se fi pronunțat anterior asupra aceleiași chestiuni de fapt. Excepțiile în procedura penală sunt strict prevăzute de lege și interpretate ca atare iar legea nu distinge după cum hotărârile judecătorești au fost pronunțate în procedura obișnuită sau în altă procedură. La procesele condamnatului veneau și avocatele P.P.P. și L.L.L., le considera „iscoade” dar socializa cu dânsele exact atât cât era nevoie, îi mai cereau părerea sau copiau câte unui act.

Mai des se întâlnea cu avocata L.L.L., mergea cu aceasta la penitenciar, dar, după ce martora pleca, avocata L.L.L. rămânea întotdeauna în urma sa. Nu a asistat niciodată la vreo discuție între E. și celelalte avocate în care să se pună problema ca E. să plătească vreo sumă de bani pentru o soluție favorabilă. Nu a avut vreo suspiciune legată de judecătoarele cauzei și nici de modul în care a fost instrumentată contestația. Nu își amintește dacă la termenul de judecată când s-a soluționat contestația a avut loc vreun schimb de replici și nici care au fost acelea, preocuparea martorei ca și a avocatei L.L.L. fiind aceea ca E. să nu vorbească, pentru că de obicei avea un comportament care provoca iritarea completului de judecată.

E. se considera nedreptățit, dădea vina pentru situația în care se afla pe sistem și pe persoane, considerând că aceste persoane ar avea ceva cu dânsul, iar în opinia martorei, situația lui E. era una complexă iar dacă toate procedurile judiciare ar fi fost tratate cu atenție, s-ar fi putut obține soluții mai bune.

A mai arătat că a fost judecător timp de 7 ani și dacă nu era convinsă de părerea pe care și-o formase, nu au fi intrat în această cauză. Personal, și-a exprimat regretul că „mânia” pe care a stârnit-o E. din partea Ministerului Public a făcut „ victime colaterale”. Nu i-a atras atenția nimic din comportamentul membrilor completului de judecată, nu a avut nicio clipă impresia că E. ar fi fost sigur pe soluția din cauză, nu a lăsat să se înțeleagă că ar cunoaște pe judecătoarea C. Nu ar fi ezitat să se laude cu relațiile lui cu judecătorii dacă lucrurile așa ar fi stat, după cum nu a ezitat să se laude cu relația apropiată cu procuroarea de caz implicată în ancheta penală. Nu a verificat dacă autoritatea de lucru judecat a fost examinată de instanțele anterioare pentru că în cauză ceea ce interesa era existența a două hotărâri definitive.”

Martora I.I.I.I.I., grefier participant la ședința de judecată în care s-a soluționat contestația în anulare, a arătat următoarele:

„Își amintește că a fost o cauză complexă, în care s-au acordat mai multe termene, a avut grijă să redacteze încheierea de ședință după înregistrare, ca să nu omită ceva. Discuțiile pe care le-a avut cu doamnele judecător erau normale, acestea cerându-i să fie atentă. Își amintește că după ședința de judecată a avut o discuție cu procuroarea de ședință, care i-a spus martorei că în sală a susținut ceva iar martora a consemnat altceva. Nu a sesizat un altfel de comportament al membrilor completului de judecată, în raport cu celelalte cauze instrumentate, nici vreun interes deosebit al acestora pentru această cauză. Nu a observat dacă judecătoarea C. și-a așezat părul în timpul ședinței de judecată, deoarece stătea cu spatele la complet. Nu este cine a scris minuta dar crede că a fost scrisă de judecătorul de pe locul III, conform obiceiului secției. Crede că judecătoarea C. a redactat Decizia deoarece acesteia i-a predat practicaua. Nu își amintește ce pix a avut în ședința respectivă, dar crede că de la serviciu, fiind posibil ca și judecătorii să aibă pixuri tot de la serviciu. A declarat la Curtea de Apel Constanța că motivarea a fost făcută de toate judecătoarele din complet pentru că le-a auzit discutând despre practică judiciară și le-a văzut dându-și hârtii de la una la alta. Discuțiile la care s-a referit aveau loc în Birou și nu știe ce au vizat în concret aceste discuții. Discuțiile erau și cu privire la alte dosare nu doar cu privire la acesta . Judecătoarea C. obișnuia să-și prindă părul într-o parte sau deasupra capului. Nu a discutat nimic cu judecătoarea C. referitor la practicaua deciziei. Judecătoarea B. îi restituia des practicalele și încheierile pentru a le reface, fiind mai exigentă, solicitându-i atât refacerea acestora conform înregistrării ședinței cât și conform corecturilor pe care i le făcea pe hârtie cu pixul.”

Martorul B.B.B.B., șofer la cabinetul avocatei P.P.P., a relatat următoarele:

„Dintre cele trei judecătoare cercetate în prezenta cauză o cunoaște numai pe judecătoarea C., de 2-3 ani și pe care a văzut-o de două ori la avocata P.P.P. la cabinet. Îl cunoaște și pe fiul judecătoarei C. pentru că a fost la acesta la Birou. A mers la acesta, fiind rugat de avocata P.P.P. să îi ducă un bilet, nu cunoaște conținutul acelui bilet, dar i-a dat telefonul său fiului judecătoarei să vorbească de pe el cu avocata P.P.P. Într-o zi le-a lăsat pe avocata P.P.P. și pe O.O.O.O., în zona Alba Iulia și a presupus că au mers la judecătoarea C., pentru că știa că locuiește în acea zonă.

A mai fost cu avocata P.P.P. în zona în care locuiește judecătoarea C., martorul a rămas în mașină iar avocata P.P.P. a intrat în scara unui bloc. Nu îi spunea dacă a găsit-o sau nu acasă. Cu ocazia celei de-a doua vizite, i-a spus P.P.P. că nu a găsit-o pe prietenă acasă și atunci i-a cerut să o lase la Birou, unde a scris un bilet, pe care apoi martorul l-a dus lui R.R.R. A însoțit-o pe avocata P.P.P. la penitenciar de două ori, când a mers la E., dar nu a asistat la discuțiile pe care le-a avut cu acesta. Cu ocazia celei de-a doua vizite P.P.P. s-a întâlnit în fața penitenciarului cu Z.Z., au discutat și i-a atras atenția faptul că șoferul lui E. a vrut să o filmeze pe avocată.

Au plecat cu toții spre Piața Rahova, unde Z.Z. i-a dat o sacoșă din pânză de mărimea unei genți de voiaj pe care a pus-o în portbagajul mașinii sale. Sacoșa avea peste 10 kg, a plecat apoi la Târgoviște și a lăsat sacoșa la o prietenă Mihaela după care a revenit în București. Avocata P.P.P. nu i-a dat nicio explicație. După două săptămâni au mers din nou la Târgoviște, au luat sacoșa și apoi s-au întâlnit cu Z.Z. căruia i-au restituit sacoșa. P.P.P. i-a spus cu acea ocazie că „nu are nevoie de căprioara lui”.

Nu a discutat niciodată cu avocata P.P.P. despre problemele profesionale ale acesteia. Nu știe ce activități desfășura avocatul S.S.S. pentru P.P.P., discuta cu acesta numai chestiuni generale. Nu a fost de față la vreo vizită a lui Z.Z. în cabinetul avocatei P.P.P. Nu a discutat cu P.P.P. despre ceea ce să declare la proces, nici aici și nici în dosarul de la Constanța. Nu mai lucrează de aproximativ două luni pentru aceasta. Știe că avocata P.P.P. locuiește în strada Soveja, nr. 76, în zonă fiind și o benzinărie x. Nu i-a găsit niciodată pe avocata L.L.L.

și pe soțul acesteia la poartă la avocata P.P.P. Nu a rămas niciodată, seara târziu, la cabinet. În afara vizitei pe care a făcut-o cu avocata P.P.P. la prietena ei J.J.J.J.J. în Târgoviște și când i-a dus acea sacoșă neagră de la Z.Z., luată înapoi după două săptămâni, niciodată nu a mai dus sau luat ceva de acolo.”

Martora T.T.T.T., fost grefier șef secția I penală, a declarat că: „în virtutea atribuțiilor de serviciu, întocmea cantitatea de materiale consumabile, solicitând tot ceea ce era necesar pentru secție, coli, pixuri, alte consumabile, care erau date grefierilor și judecătorilor. Doamna judecător A. obișnuia să redacteze în ciornă și solicita coli de scris și pixuri iar atunci când dădea materiale pentru un judecător dădea și pentru colegii din Biroul respectiv. Pixurile cu care era aprovizionată secția erau de unică folosință, de culoare neagră sau albastră, dar și mecanice sau cu gel. De obicei dădea pixuri albastre, spre a fi folosite, dar și de unică folosință sau mecanice, de care avea, în acel moment. Și celelalte două judecătoare solicitau materiale consumabile. Și la momentul de față procedează la fel. A intrat ca grefier de ședință cu doamna judecător B. și aceasta îi cerea să facă practicalele după înregistrarea ședinței de judecată, pentru ca acestea să fie cât mai cuprinzătoare, chiar își făcea probleme, ca grefier, că nu reușește să scrie totul. Doamna judecător era mai exigentă și nu proceda așa doar cu martora ci și cu ceilalți grefieri. Nu i-a cerut niciodată să consemneze altceva decât s-a dezbătut în ședință. Relațiile dintre doamnele B. și C. erau de colegialitate, nu a avut impresia că ar fi fost mai strânse, dar nici conflictuale. Pixurile de unică folosință erau toate la fel, diferea numai mina iar cele cu gel erau de asemenea la fel. Cele mecanice mai erau câteodată și de culori diferite. Carcasa pixurilor de unică folosință și a celor cu gel este transparentă, a celor mecanice este colorată. Nu a observat dacă doamna judecător C. obișnuia să își aranjeze părul în ședința de judecată, datorită poziției Biroului grefierului în sala de judecată. Există posibilitatea ca judecătorii din același complet să aibă pixuri de aceeași culoare.”

Martorul E.E.E. a arătat că: „a venit la București cu șoferul lui Z.Z., numitul K.K.K.K.K., care îi era coleg de serviciu, în anul 2011, nu mai știe luna, era oricum sezon rece. Deplasarea a efectuat-o cu autoturismul aparținând doamnei U., aceasta din urmă înmânându-i și o sumă de bani, de 300 000-350 000 euro, banii fiind așezați în pungi de plastic și fiind legați cu elastic. A plecat din Craiova în jur de 16, 00 -17,00 și s-a întâlnit cu Z.Z. în parcarea de la Mall x. Când a ajuns în București era deja întuneric iar deplasarea a durat în jur de 2 ore. Nu o cunoaște pe doamna P.P.P. și nu știe unde are cabinetul. O cunoaște pe doamna L.L.L. dar în seara respectivă nu a văzut-o. Nu cunoaște destinația banilor, nu a discutat acest aspect nici cu Z.Z. și nici cu U. După ce a predat banii lui Z.Z. a plecat înapoi la Craiova. Cu circa 2-3 săptămâni înainte de această deplasare a fost rugat de U. să schimbe sume mai mari decât cele pe care le schimba de obicei. La 2-3 zile schimba aproximativ 10 000 euro. Pe judecătoarea C. a văzut-o la Curtea de Apel Constanţa iar pe celelalte judecătoare din această cauză le-a văzut acum, în timpul procesului.”

Curtea a examinat sintetic declarațiile principalilor martori din proces date la urmărirea penală, numai sub aspectul posibilei implicări în luarea de mită a inculpatelor A. și B.

Martora P.P.P. a arătat că: „i-a arătat judecătoarei C., pe care o știa de mai multă vreme și cu care mai ieșea la câte o cafea, documentele privind procesul lui E., finalizat cu condamnare, iar aceasta, la o altă întâlnire, i-a spus că ar putea fi motivată o contestație în anulare, dar nimeni nu ar avea curaj să o admită. Martora a relatat în continuare că, judecătoarea i-a spus că ea personal ar avea curaj să dea soluția dar trebuie să se consulte cu colegele de complet, întrucât soluția trebuie dată fără opinie separată. A sfătuit-o pe martoră să o depună de mai multe ori, până ajunge la complet. Martora a precizat că nu prima dată dar a doua oară a ajuns sigur la inculpate acea contestație. După o săptămână sau două, martora s-a întâlnit cu judecătoarea C. care i-a spus că ambele colege de complet sunt dispuse să dea o soluție de admitere a acestei contestații, după citirea documentelor, însă fără bani nu se vor încărca cu această problemă. În aceleași împrejurări, judecătoarea C. a întrebat-o pe martoră ce fel de om este E., dacă este serios și dacă este dispus să dea acea sumă de bani, martora răspunzându-i că E. se simte nedreptățit și că are intenția de a se înțelege cu partea civilă SC M.M.M. SPRL prin lichidator, pentru suma de 1.500.000 euro. În final, judecătoarea a fost de acord cu această din urmă sumă, sumă pe care E. o avea pregătită pentru SC M.M.M. SPRL.

La începutul lunii februarie 2012, a venit la București Z.Z., fratele lui E., cu suma de 1.200.000 euro, sumă adusă în două tranșe de la Craiova, din această sumă martora a dus judecătoarei C. în aceeași seară suma de 650.000 euro, la fiul acesteia acasă, a găsit-o acolo pe nora acesteia care a sunat-o pe inculpată, aceasta a venit și i-a remis suma și i-a spus că suma va fi suplimentată dacă totul va merge bine și E. va fi pus în libertate. I-a spus cu acel prilej că E. cere o garanție a faptului că banii au fost dați . S-a mai întâlnit cu judecătoarea C., o dată înaintea judecării contestației, într-un gang din dreptul bulevardului cu fântâni și cu acea ocazie martora i-a dat o motivare a contestației iar judecătoarea i-a dat un bilețel pe care erau scrise trei întrebări, pe care, președintele completului de judecată urma să le adreseze lui E. în timpul soluționării contestației în anulare și totodată, inculpata i-a spus că în timpul ședinței își va prinde părul cu o clemă. A citit întrebările și apoi le-a transmis lui E. prin intermediul lui L.L.L. Își amintește că una dintre întrebări se referea la durata arestului, pe celelalte nu și le mai amintește. A remarcat faptul că cele trei întrebări au fost adresate lui E. de președintele completului A. și crede că o altă întrebare se referea la expertiza financiar contabilă. Nu știe ce s-a întâmplat cu bilețelul pe care erau scrise întrebările. Când a dat suma de 650.000 euro judecătoarei C., de față a fost numai nora acesteia. Judecătoarea C. i-a spus martorei că a dat colegelor ei câte 200.000 euro.”

L.L.L. a declarat că: „ atunci când împreună cu avocata P.P.P. l-a vizitat pe E. la penitenciar, P.P.P. i-a propus lui E. să formuleze o contestație în anulare împotriva Deciziei nr. 741, spunându-i că are „intrare” la un complet de judecată la Curtea de Apel București, scriindu-i pe o hârtie numele celor trei judecătoare. I-a spus lui E. cu acea ocazie să introducă contestația de câte ori va fi nevoie până când contestația va nimeri la acest complet. Prima contestație în anulare a fost formulată de avocatul H.H.H.H.H. și întrucât nu a fost repartizată completului de judecată, a fost retrasă. Următoarea contestație în anulare, semnată de avocata L.L.L. și introdusă de P.P.P. la instanță, a fost repartizată completului compus din cele trei judecătoare. Suma pretinsă de P.P.P. pentru soluționarea favorabilă a contestației în anulare a fost inițial de 2.500.000 euro iar după negociere suma a fost scăzută succesiv la 1.500.000 euro. A aflat de la P.P.P., înainte de termenul de judecată, că, judecătoarea C. va avea o coadă împletită pe partea stângă iar judecătoarele vor avea toate pixuri albastre. Martora a observat că semnele s-au confirmat, adică judecătoarea C. avea părul împletit pe partea stângă iar judecătoarele aveau pixuri albastre. Înainte de ședința de judecată, P.P.P. i-a dat un bilet cu trei întrebări, pe care l-a dat lui E. la penitenciar, acestea urmau să-i fie puse la termenul de judecată de membrii completului și își amintește că una dintre întrebări se referea la fraudarea SC L.L. SA și că întrebările au fost puse de una dintre judecătoarele A. sau B. Martora a arătat că a fost de față când Z.Z. a dat martorei P.P.P. suma de 1.200.000 euro dar nu a urmărit-o pe aceasta să vadă unde merge cu banii, ci doar a văzut-o ieșind din bloc cu S.S.S.

Martora a mai arătat că i-a spus martora P.P.P. că banii au fost dați celor trei judecătoare și că acestea ar fi fost nemulțumite că nu au primit și diferența de 300.000 euro, suspectând-o pe martora P.P.P. că ar fi oprit banii. Din cele relatate de avocata P.P.P., motivarea deciziei a fost făcută de judecătoarea B. Nu știe dacă banii au fost dați în mod direct celorlalte două judecătoare, pentru că după pronunțarea soluției asupra contestației în anulare, P.P.P. le-a cerut în mod expres să considere că este un subiect mort. Martora a arătat și faptul că nu a primit nicio sumă de bani din banii dați avocatei P.P.P. de E.”

Martorul S.S.S., coleg de cabinet cu avocata P.P.P., a arătat că: „într-una dintre după - amiezele lunii februarie 2012, a fost sunat de avocata P.P.P., care l-a rugat să o ia cu mașina acestuia de la cabinet și să o ducă acasă, deoarece mașina acesteia se află la service. A sunat-o să coboare și a observat că aceasta avea o sacoșă de rafie albă, a avut impresia că este o sacoșă grea dar nu a observat conținutul acesteia. La plecare i-a spus martorului că trebuie să treacă întâi prin zona Mall Vitan, pentru că are de lăsat niște bani la cineva, martorul a dus-o în zona respectivă și a oprit între două blocuri, martora a coborât cu sacoșa și a revenit după 10 minute fără sacoșă. După câtea luni, a auzit o ceartă între P.P.P. și L.L.L. și cu acea ocazie a aflat că în acea sacoșă s-ar fi aflat o sumă de 650.000 euro, care ar fi fost dusă lui R.R.R., despre care mai târziu a aflat că este fiul judecătoarei C.. În acea discuție pe care a auzit-o, L.L.L. își exprima nemulțumirea că ea nu ar fi primit decât 60.000 euro.

Martorul T.T.T., soțul martorei L.L.L. a declarat la urmărirea penală că: „știe de la soția sa că aceasta împreună cu P.P.P. și Z.Z. urmau să dea niște bani unor judecători de la Curtea de Apel București, în scopul obținerii anulării condamnării lui E. la 7 ani închisoare. Aceste aspecte le cunoaște de la soția sa și de la P.P.P., dar nu a participat niciodată la aceste discuții. După ce Z.Z. a venit cu banii la București, martorul a așteptat-o pe soția sa în mașină, în timp ce aceasta și Z.Z. au urcat la cabinetul avocatei P.P.P. Când soția sa a coborât, i-a spus că trebuie să mai aștepte puțin în mașină, până când P.P.P. va pleca cu banii. De la soția sa a aflat că P.P.P. a plecat cu banii în zona Piața Alba Iulia, unde locuia judecătoarea C. A văzut-o pe P.P.P. coborând, însoțită de un bărbat despre care ulterior a aflat că se numește S.S.S.. Soția sa i-a spus că P.P.P. i-a promis că din diferența care trebuia să fie dată ulterior, urma să –i dea soției sale suma de 60 000 euro. După ce soția sa a fost arestată, P.P.P. i-a promis că va avea grijă de soția sa și că aceasta va fi eliberată după ce dosarul va ajunge la judecătoarea C. Nici soția sa și nici avocata P.P.P. nu i-au spus cine au fost celelalte două judecătoare din complet.”

Martora U. a arătat că: „spre sfârșitul anului 2011 a aflat de la L.L.L. și Z.Z. că, în schimbul unei sume de bani oferite magistraților de la Curtea de Apel București s-ar putea obține anularea pedepsei de 7 ani închisoare la care a fost condamnat E. I s-a transmis prin intermediul avocatei L.L.L. că suma oferită judecătorilor a fost de 2.500.000 euro, ulterior Z.Z. i-a spus că s-a înțeles cu P.P.P. pentru suma de 1.200.000 euro. Pentru a strânge întreaga sumă martora a vândut acțiuni de 200.000 euro. Cu ocazia unei vizite la penitenciar a discutat cu E. iar acesta era îngrijorat că cele două avocate ar putea să-l înșele referitor la demersul de corupere al magistraților.”

Martorul Z.Z. a arătat la urmărirea penală faptul că: „a adus la București suma de 1.200.000 euro, așa cum se înțelesese cu fratele său însă nici avocata P.P.P. și nici avocata L.L.L. nu i-au comunicat destinația banilor. La rugămintea avocatei L.L.L. a mers cu aceasta la restaurantul Horoscop pentru a se întâlni cu o judecătoare, acolo a venit și avocata P.P.P. dar la restaurant nu a venit nicio judecătoare. Nici cu acel prilej cele două nu i-au vorbit despre demersurile de corupere a unor judecători. Nici la Pitești, când s-a întâlnit cu cele două avocate la un proces al fratelui său, nu a discutat cu acestea despre demersurile care urmau să fie efectuate pe lângă judecători, pentru admiterea contestației în anulare. Înainte de termenul de judecată, L.L.L. i-a spus martorului că P.P.P. i-ar fi spus acesteia că toate judecătoarele sau toți judecătorii vor avea pixuri albastre sau că una dintre judecătoare va avea părul prins în coadă. L.L.L. și-a exprimat nemulțumirea pentru că P.P.P. a mințit, că acele semne nu s-au confirmat, iar în complet a fost un judecător. Martora L.L.L. își manifesta în permanență neîncrederea în P.P.P., spunând că este o „escroacă” iar de C. a auzit prima dată atunci când s-au efectuat cercetări în Dosarul nr. x/P/2013.”

Martorul E., la urmărirea penală a arătat că: „ a dat avocatei P.P.P. suma de 500.000 euro, încă de la momentul introducerii celei de-a doua contestații în anulare, iar P.P.P. i-a spus că deja a înmânat suma respectivă judecătoarei C. care urma să fie președinta completului de judecată (referindu-se la contestația introdusă la 18 august 2011 și soluționată la 11 noiembrie 2011). Ca o garanție a soluționării favorabile a contestației P.P.P. i-a comunicat martorului E. că judecătoarea C. va avea părul prins în coadă iar membrii completului vor avea pixuri albastre. Niciuna din aceste garanții nu au fost confirmate iar judecătoarea C. nu a fost în complet. Pentru acest motiv a retras acea contestație iar banii i-au fost restituiți de P.P.P. fratelui său. Din suma de .500.000 euro, numai 2000 euro erau bani adevărați, restul fiind falși.

A introdus o nouă contestație în anulare, la insistența avocatei L.L.L., aceasta i-a comunicat că această contestație a fost repartizată completului judecătoarei C. și că în aceste condiții este bine să reia legătura cu avocata P.P.P., pentru a avea șanse de reușită. A negociat cu P.P.P. și aceasta i-a solicitat suma de 1.200.000 euro, din care 100.000 euro, pentru aceasta și L.L.L., 450 000 euro, pentru C.C.C.C. și 650.000 euro, pentru C.. Martorul i-a spus că nu înțelege de ce trebuie să îi mai dea și lui C.C.C.C. atâția bani dacă tot dă mită. Nu a putut obține o reducere de sumă din partea avocatei P.P.P. și atunci, a luat legătura cu fratele său și i-a spus să aducă 700.000 euro bani adevărați și 500.000 euro, bani falși, fiind de fapt aceiași bani dați anterior, pentru precedenta contestație pe care P.P.P. i-a restituit. Din relatările fratelui său și a ale martorei L.L.L., avocata P.P.P. a plecat în aceeași seară, după primirea banilor către locuința fiului judecătoarei C., undeva lângă Mall x. După admiterea contestației în anulare, avocata P.P.P. i-a spus că a dat suma de 1.200.000 euro, celor trei judecătoare, câte 400.000 euro la fiecare și în aceste codiții trebuie să îi mai dea încă 300.000 euro, pentru ea și L.L.L. La niciunul dintre termenele de judecată judecătoarele nu i-au transmis vreunul dintre semnele la care s-a referit avocata P.P.P. (cu pixurile, cu părul) iar întrebările pe care ar fi trebuit să le primească au fost dictate de el avocatei L.L.L.”

Din examinarea tuturor acestor declarații, Curtea a reținut, în esență următoarele:

Martora P.P.P. a declarat că în seara când i-au fost aduși banii la București (1.200.000 euro), a mers la apartamentul fiului inculpatei C. și i-a dus acesteia 650.000 euro. Martora a mai declarat că aceasta i-a spus că va da și colegelor de complet câte 200.000 euro.

Inculpata C. nu a recunoscut primirea sumei de 650.000 euro și deci nici împărțirea acestei sume cu celelalte două inculpate iar inculpatele B. și A. au declarat că nu au avut cunoștință și nu au despre primirea acestei sume de către inculpata C., neavând nicio implicare în actul mituirii.

Niciun martor din prezenta cauză nu a putut confirma relatările avocatei P.P.P., niciun martor din prezenta cauză nu le cunoaște și nu a discutat cu cele două inculpate. Martora L.L.L. a relatat ceea ce a auzit de la avocata P.P.P., la fel și martorii T.T.T. și Z.Z. Și E. cunoaște tot de la avocata P.P.P. că inculpata C. urma să împartă banii cu celelalte două judecătoare din complet, spunând că la una dintre grefe, martora P.P.P. i-a spus deja că a dat la fiecare dintre cele trei judecătoare câte 400.000 euro. Martora P.P.P., referitor la acest ultim aspect, a arătat că a dus judecătoarei C., nu suma de 1.200.000 euro ci 650.000 de euro și niciun moment în declarațiile sale nu a arătat că ar fi dat vreo sumă de bani sau ar fi avut vreun contact cu vreuna dintre cele două judecătoare.

Atât în cauza de față cât și în Dosarul nr. x/2/2013 al Curții de Apel Constanța, martora L.L.L. a arătat că nu cunoaște cum s-au împărțit banii între judecătorii din complet, pentru că nu i-a pus o astfel de întrebare avocatei P.P.P.

Martora P.P.P. a arătat că a auzit-o la un moment dat pe avocata L.L.L., spunând că avocatul Petre Daniel, un cunoscut al avocatei L.L.L., i-ar fi spus acesteia că este bun prieten cu inculpata A. iar aceasta s-ar fi plâns martorului că nu este mulțumită cu suma de bani primită ca mită de la E. Martora P.P.P. a arătat că ea crede că martora L.L.L. i-a spus aceste lucruri doar pentru a o face să vorbească ( deoarece, așa cum rezultă din probe avocata L.L.L. a colaborat cu organele de urmărire penală și a înlesnit înregistrarea discuțiilor cu ceilalți participanți la faptele din cealaltă cauză). Audiat fiind, martorul Petre Daniel a arătat că nu o cunoaște pe inculpata A. și nu a vorbit niciodată cu aceasta și nici cu vreuna dintre celelalte inculpate.

Nu a existat nicio dovadă a unui contact între membrii familiei E. și inculpatele B. și A., nu există nicio dovadă a unui contact între cele două avocate și cele două judecătoare, nu a existat nicio dovadă a dării unor sume de bani de către inculpata C. celorlalte două inculpate.

Asupra „semnelor” despre care au relatat martorii P.P.P., L.L.L., E. și Z.Z., ca garanție anterioară a unei soluții favorabile pentru E., planează serioase dubii, neexistând nicio probă rezonabilă și verosimilă a faptului că acele semne s-au transmis. Curtea a constatat că înșiși martorii care au relatat despre aceste semne, au dat declarații contradictorii, astfel încât nu se poate trage o concluzie certă a existenței acestor semne nici ca garanții anterioare, nici ca elemente faptice prezente la termenul când s-a soluționat contestația.

În declarația dată în fața instanței, martora P.P.P. a arătat faptul că, semnul pixurilor de aceeași culoare purtate de cele trei inculpate este ceva inventat de E. și că în afara celor trei întrebări stabilite la fiul inculpatei C. în apartament și a faptului că judecătoarea C. trebuia să își prindă părul cu o clemă, nu au existat și alte semne. A mai arătat că, nu a relatat niciodată martorilor Z.Z. și L.L.L. că martora își făcea semne cu inculpata C. de pe geamul Biroului său.

Martora L.L.L. a arătat că înainte de termenul de judecată, martora P.P.P. i-a spus că drept dovadă a înțelegerii cu completul de judecată, inculpata C. va avea părul împletit pe partea stângă a capului, președinta completului de judecată va adresa trei întrebări inculpatului E., pe care P.P.P. i le-a arătat pe un bilețel și toate cele trei judecătoare vor avea pixuri cu carcasa albastră. A observat că judecătoarea C. avea părul împletit pe partea stângă a capului, că judecătoarele aveau pixuri albastre însă dintre cele trei întrebări, pe care nu le-a mai putut preciza, a arătat că a fost una singură adresată, aceea legată de o expertiză.

Martorul E., la urmărirea penală a arătat că, la niciunul dintre termenele de judecată judecătoarele nu i-au transmis vreunul dintre semnele la care s-a referit avocata P.P.P. (cu pixurile, cu părul), iar întrebările pe care ar fi trebuit să le primească au fost dictate de el avocatei L.L.L.. În fața instanței de judecată martorul a arătat că nu i-au fost transmise semnele despre care îi vorbise martora P.P.P., iar în ceea ce privește întrebările, nu a primit niciun bilet cu întrebări, dimpotrivă, el i-a dat martorei P.P.P. un bilet cu întrebările care ar fi dorit să îi fie puse dar niciuna din acestea nu i-a fost adresată.

În Dosarul de la Curtea de Apel Constanța, nr. x/2/2013, martora L.L.L. a arătat că E. a cerut niște garanții ale admiterii contestației sale și în acest sens martora P.P.P. i-a spus că la unul dintre termenele de judecată inculpata C. va avea părul împletit iar președintele de complet îi va adresa trei întrebări, dintre care, martora și-a amintit-o pe cea referitoare la expertiza extrajudiciară. În această declarație martora nu a relatat despre semnul pixurilor de aceeași culoare și totodată, a arătat că și în împrejurarea în care martora însăși a avut odată termen de judecată, la judecătoarea C., aceasta avea de asemenea, părul împletit.

Referitor la cele trei întrebări scrise pe un bilet, martora P.P.P. a dat declarații contradictorii, arătând într-o declarație că biletul cu întrebări l-a scris „la repezeală ” în apartamentul fiului judecătoarei C., atunci când i-a dus banii, iar într-o altă declarație arătând că biletul cu cele trei întrebări l-a primit de la judecătoarea C. pe un gang din apropierea Curții de Apel.

Curtea a menționat și faptul că, așa cum rezultă din declarația martorului E. și a martorului Z.Z., încă de la cea de-a doua contestație în anulare formulată, martora P.P.P. i-a cerut martorului E. suma de 500.000 euro, în vederea „rezolvării” favorabile a acesteia, martora P.P.P. promițând martorului E., aceleași semne, respectiv pixuri de aceeași culoare ale membrilor completului de judecată și părul împletit în coadă al judecătoarei C. Așa cum a rezultat din declarațiile celor mai sus menționați, completul de judecată, la cea de-a contestație în anulare nu a fost cel din care făcea parte judecătoarea C., semnele nu s-au confirmat, acesta fiind motivul pentru care E. și-a retras contestația, considerând că a fost înșelat. Pentru aceste motive i-a cerut martorei P.P.P. restituirea sumei de 500.000 euro și deși martora i-a spus că îi va cere înapoi judecătoarei C. pentru că banii fuseseră deja dați acesteia, din probe a rezultat faptul că banii au fost restituiți de martora P.P.P. în orașul Târgoviște, martorului Z.Z., acolo fiind locul unde martora și-a dus și sumele primite ulterior. Martorul B.B.B.B., șoferul avocatei P.P.P. a precizat clar faptul că sacoșa pe care Z.Z. a dat-o acesteia a fost dusă la J.J.J.J.J., prietena avocatei P.P.P. din Târgoviște, tot la Târgoviște sacoșa fiind dată înapoi lui Z.Z., deci, prima sumă de 500.000 euro, nu a fost dată judecătoarei C., așa cum P.P.P. a susținut în fața martorului E.

Din declarația martorei T.T.T.T., grefier șef la secția I penală, a rezultat faptul că mulți judecători și personalul auxiliar foloseau de obicei pixuri primite de la instituție, fiind posibil ca acestea să fie de aceeași culoare.

La acestea, Curtea a reținut și „semnele” pe care aceeași martoră P.P.P. le-a promis investigatoarei sub acoperire O.O.O.O., ca garanție a soluției favorabile pentru un anume inculpat M.M.M.M., semne care urmau să fie date de judecătoarea P.P.P.P. de la Înalta Curte și pentru că nu a fost găsită în sală, aceste semne, potrivit afirmațiilor martorei urmau să fie transmise în locul acesteia de judecătoarea C., numai că, venind în sala de judecată unde considera că trebuie să se afle aceasta din urmă și negăsind-o nici pe aceasta a afirmat că de fapt nici această judecătoare nu trebuia să îi dea semnele, pentru că prima a anunțat-o pe a doua, dar nu a primit răspuns. În declarația dată la urmărirea penală, în Dosarul nr. x/P/2013, martora a recunoscut că acele semne erau inventate și că, în realitate nu a vorbit nici cu judecătoarea P.P.P.P. pentru a aceasta să-i transmită un semn, nici cu judecătoarea C., prin intermediul fiului său, dar, a sperat că aceasta o va vedea în sală și îi va zâmbi. Deși aceste amănunte nu au legătură cu prezenta cauză, Curtea a apreciat că este relevantă menționarea lor, pentru a evidenția veridicitatea afirmațiilor martorei, credibilitatea acesteia și un anume mod de operare din partea acesteia.

Referitor la semnul „întrebărilor”, Curtea a menționat și faptul că, ambele martore, P.P.P. și L.L.L. au fost prezente în sală la termenul când s-a judecat contestația în anulare și au auzit ceea ce s-a discutat, iar întrebările puse de complet au rezultat în mod evident din partea introductivă a deciziei pe care cele trei inculpate au pronunțat-o. Prin urmare, atâta vreme cât aceste declarații au survenit ulterior și nu anterior dezbaterilor, când nu aveau posibilitatea să cunoască ceea ce s-a discutat în sală, declarațiile au fost privite cu rezerve, cu atât mai mult cu cât nu s-au coroborat și cu alte declarații în acest sens. Așa cum a reținut Înalta Curte de Casație și Justiție în considerentele Deciziei penale nr. 6883/2006, în cazul învinuirii unor magistrați, probele trebuie să fie serioase, credibile, de natură a da certitudine asupra situațiilor de fapt relatate. De asemenea, în raport de dispozițiile art. 103 alin. (3) C. proc. pen., hotărârea de condamnare nu s-a întemeiat în măsură determinantă pe declarațiile investigatorului, ale colaboratorilor și ale martorilor protejați. Or, în prezenta cauză, atât martora P.P.P. cât și martora L.L.L. au avut acest statut.

Așa cum a reținut Înalta Curte de Casație și Justiție, în practica sa - Decizia penală nr. 1885/2011, declarațiile martorilor denunțători nu pot fi înlăturate de plano, pe baza prezumției lipsei de obiectivitate, însă, pentru a întemeia o soluție de condamnare, trebuie coroborate cu probe suficient de credibile, probe care să provină din surse independente și exterioare persoanei denunțătorului. În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu s-a contestat că utilizarea declarațiilor efectuate de martori în schimbul unei imunități sal al unor avantaje reprezintă un instrument important în lupta împotriva criminalității și totuși s-a apreciat că prin utilizarea acestui mijloc de probă se poate compromite echitatea procedurilor împotriva acuzatului, de natură să ridice probleme delicate atâta timp cât prin chiar natura lor, declarațiile în cauză se pretează la manipulări sau pot fi efectuate exclusiv în scopul de a obține avantajele oferite în schimb.

Tot cu referire la acest ultim aspect, nu au fost trecute cu vederea contradicțiile multiple existente în declarațiile martorei P.P.P., declarații date în această cauză dar și în cauza aflată pe rolul Curții de Apel Constanța, contradicțiile dintre declarațiile acesteia și ale celorlalți martori și care, în mod evident, au pus serioase probleme cu privire la valoarea probatorie a declarațiilor sale. Chiar dacă nu au toate legătură cu prezenta cauză, aceste contradicții au fost importante pentru conturarea profilului martorei.

S-a arătat că au existat o multitudine de aspecte declarate în mod contradictoriu, precum:

- martora a declarat că a aflat despre depunerea contestațiilor anterioare de către E., de la L.L.L., în momentul când a mers la E. la penitenciar, potrivit unei declarații, iar potrivit altei declarații, judecătoarea C. este cea care a sfătuit-o să depună mai multe contestații, până când una dintre ele va fi repartizată completului său; în plus, așa cum a rezultat din probe, pentru cea de-a doua contestație chiar a și pretins bani lui E., suma de 500.000 euro;

- martora a declarat că, a fost condusă atât de la cabinet la apartamentul lui R.R.R., fiul judecătoarei C. de către S.S.S., deoarece autoturismul cabinetului era defect și tot de către acesta de la R.R.R., înapoi la cabinet și apoi la domiciliul acesteia, însă, în altă declarație, a arătat că de la cabinet către domiciliu a mers cu martorul B.B.B.B., șoferul cabinetului. Martorul S.S.S. a arătat că a dus-o pe P.P.P. până la poarta locuinței sale;

- martora a relatat că a dat banii martorilor L.L.L. și T.T.T. la locuința sa, deoarece aceștia au așteptat-o la poarta locuinței sale în seara respectivă, însă cei doi martori au arătat că nu au așteptat-o la poarta locuinței, că au primit banii în cabinetul acesteia . Și martorul S.S.S. a arătat că la poarta locuinței martorei P.P.P. nu era nimeni;

- martora P.P.P. a arătat în declarația dată în fața acestei instanțe că, în momentul în care se pregătea să plece din cabinet cu banii către locuința fiului judecătoarei C., i-ar fi arătat avocatului S.S.S. conținutul sacoșei cu bani, întrebându-l dacă a mai văzut vreodată atâția bani. În celelalte declarații, a arătat că S.S.S. nu a știut ce are în sacoșa respectivă. Totodată, martorul S.S.S. a arătat că martora nu i-a arătat banii din sacoșă așa cum a pretins aceasta;

- martora L.L.L. a declarat în sensul că, la circa o lună după anularea deciziei, E. a avut la Tribunalul București recurs împotriva încheierii privind cererea de liberare provizorie din dosarul SC L.L. SA iar martora P.P.P. i-a spus acesteia să-i transmită lui E., că poate interveni la judecătorul Y.Y.Y. de la Tribunalul București, în schimbul sumei de 350.000 euro; martora P.P.P., în declarat în Dosarul nr. x/P/2013 că avocatul C.C.C.C. este cel care i-a promis lui E. eliberarea contra sumei de 350.000 euro și că i-a spus martorei L.L.L. despre faptul că l-ar cunoaște pe judecătorul Y.Y.Y. Martora L.L.L. a avut rezerve față de afirmațiile martorei P.P.P., deoarece judecătorul făcuse parte din completul care îl condamnase pe E. la 12 ani închisoare. Judecătorul Y.Y.Y., cu ocazia audierii a arătat că nu o cunoaște pe avocata P.P.P.; tot astfel, martora L.L.L. a auzit-o pe martora P.P.P. reproșând faptul că E. nu a contactat-o pe ea mai devreme, din faza apelului, pentru că ar fi primit o soluție favorabilă deoarece îl cunoaște pe judecătorul N.N.N.N. de când lucra la Judecătoria Buftea;

- martora L.L.L. a arătat că a aflat de la martora P.P.P. despre faptul că aceasta ar fi intervenit pentru punerea în libertate a inculpatului Z.Z. la completul de recurs de la Înalta Curte din care făcea parte judecătoarea P.P.P.P. și că i-a transmis martorului E., că deja martora P.P.P. ar fi dat de la ea suma de 10.000 euro pentru coruperea judecătorilor din completul de recurs, însă martora P.P.P., în declarația dată în Dosarul nr. x/P/2013, a arătat că a mințit în legătură cu această intervenție și că nu a dat nicio sumă de bani la judecătorii din complet;

- martora L.L.L. a declarat că martora P.P.P. i-ar fi spus că a intervenit și la completul de recurs al Curții de Apel București-secția I penală (completul care l-a condamnat pe E. la 7 ani închisoare) însă din cauza faptului că E. nu a vrut să dea suma de 350 000 euro, negociată de P.P.P., acesta a fost condamnat. Martora P.P.P. nu a recunoscut aceste afirmații și a spus că E. este cel care susținut că va avea o soluție favorabilă deoarece unul din judecătorii completului este doctorand al profesorului R.R.R.R., avocat în faza recursului, pentru E.;

- din declarațiile martorului E. a rezultat că avocata P.P.P. i-a căutat la penitenciar și pe omul de afaceri A.A.A.A.A., arestat într-o cauză și pe omul de afaceri E.E.E.E.E. și pe F.F.F.F.F., arestat de asemenea, pentru a le promite intervenții în justiție;

- din declarațiile martorei L.L.L. a rezultat că era sfătuită de martora P.P.P. să racoleze „gulere albe” (adică inculpați cu bani) de pe listele de ședință, pentru a le promite apoi intervenții și soluții favorabile;

- din înscrisurile aflate la dosar a rezultat faptul că P.P.P. a fost trimisă în judecată pentru mai multe fapte de acest gen, în care a pretins că are influență asupra unor magistrați dar și alți funcționari; astfel, a fost trimisă în judecată pentru că a promis unui condamnat faptul că va interveni la funcționarii Administrației Naționale a Penitenciarelor dar și la procurorul de ședință pentru liberarea condiționată a acestuia de către Judecătoria sectorului 5, folosul fiind disimulat prin încheierea unui contract fictiv de asistență juridică.

Față de cele mai sus menționate, având în vedere că unica sursă a informațiilor în acest dosar a fost martora P.P.P., ale cărei declarații, în mod obiectiv și rezonabil trebuie să fie privite cu serioase rezerve, mai ales în măsura în care nu se coroborează cu alte probe și mai ales cu probe cu o altfel de valoare probatorie, Curtea nu a putut avea în vedere relatările martorei, preluate și de ceilalți martori, cu privire la sumele de bani care ar fi ajuns în posesia judecătoarelor A. și B. și cu privire la semnele oferite de aceste judecătoare, ca garanții ale unei soluții favorabile.

Nici înregistrările discuțiilor purtate în mediu ambiental nu au fost de natură să demonstreze implicarea celor două judecătoare în săvârșirea unui act de justiție abuziv și interesat.

Dintre toate convorbirile înregistrate în mediu ambiental, numai două dintre acestea le-a vizat în mod indirect pe cele două inculpate și anume a fost vorba despre convorbirea din 20 iunie 2013 purtată între L.L.L. și E., în care, între altele, L.L.L. încerca să obțină informații de la E. referitoare la sumele de bani date pentru soluționarea contestației în anulare, spunându-i acestuia că, P.P.P. este nemulțumită pentru că E. nu s-a achitat în totalitate de datorie (cu referire la diferența de 300.000 euro), că, „ălea (judecătoarele) i-au închis ușa și-i bat obrazul” și convorbirea din 8 august 2013 dintre P.P.P. și R.R.R., în care P.P.P. a încercat să obțină informații legate de judecătoarea A. de la R.R.R., spunându-i acestuia din urmă că, judecătoarea, aflându-se într-o relație apropiată cu avocatul Daniel Petre, s-ar fi plâns acestuia că nu a primit decât 200.000 euro de la C. S-a precizat că în cadrul acestei convorbiri, R.R.R. nu a confirmat nimic din cele spuse de avocata P.P.P.

Curtea a reținut că aceste două convorbiri nu au demonstrat sub nicio formă implicarea celor două judecătoare, fiind inițiate cu scopul de a obține mărturisiri, dar neavând acest rezultat și fiind contrazise de celelalte probe administrate.

În ceea ce o privește pe judecătoarea A., a fost audiat martorul Daniel Petre care a arătat că nu o cunoaște pe judecătoare și însăși avocata P.P.P. a arătat în declarația ei că această ipoteză a fost lansată de avocata L.L.L., pentru a o face inițial pe aceasta „să vorbească”, iar în ceea ce privește datoria de 300.000 euro, despre care P.P.P. susținea că o are E. la ea, din toate probele dosarului a rezultat că în mod constant avocata P.P.P. a încercat obținerea acestei diferențe de bani de la E.; afirmația martorei că „i-au închis ălea ușile și-i bat obrazul” nu a fost de natură să facă dovada faptului că cele două judecătoare ar fi făcut presiuni asupra avocatei P.P.P. pentru darea acelei sume sau a unor sume anterioare, atâta vreme cât însăși avocata P.P.P. a susținut în mod constant că nu le cunoaște și nu a vorbit niciodată cu acestea. În plus, așa cum s-a arătat deja, această martoră a fost unica sursă a tuturor relatărilor din această cauză, necoroborată cu alte surse.

Nici împrejurarea că cele trei inculpate ar fi lucrat toate trei la motivare nu a fost de natură să demonstreze o anumită conivență infracțională deoarece, așa cum a rezultat din probe, imediat după pronunțarea deciziei au fost prezente în spațiul public acuzații și suspiciuni la adresa acestora și a fost declanșată și procedura disciplinară și în aceste condiții era firesc să acorde atenție motivării. Chiar și soluția în sine, de o incidență rară în practica judiciară necesita o preocupare sporită firească din punct de vedere al argumentării.

În fine, Curtea a reţinut că, în primă instanţă, Curtea de Apel Constanţa, prin sentinţa penală nr. 3/P din 26 martie 2015 a condamnat-o pe inculpata C. pentru infracţiunea de luare de mită, reţinând primirea de către aceasta, de la condamnatul E., prin intermediul martorei P.P.P., a sumei de 120.000 de euro. Astfel, chiar şi în raport de această soluţie pronunţată în primă instanţă, nu pot subzista indicii ale primirii de către celelalte două inculpate a unor sume de câte 200.000 euro.

Prin urmare, Curtea, față de probele administrate și examinate în precedent, nu a avut niciun element pe care să își fundamenteze o convingere fermă asupra faptului că judecătoarele A. și B. ar fi săvârșit cu știință un act de justiție abuziv, din interes material.

Potrivit dispozițiilor art. 132 din Legea nr. 78/2000 în varianta anterioară modificării prin Legea nr. 187/2012, infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și infracțiunea de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, dacă funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un avantaj patrimonial sau nepatrimonial se pedepsește cu închisoare de la 3 la 15 ani.

Potrivit dispozițiilor din art. 132 din Legea nr. 78/2000, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 187/2012, în cazul infracțiunilor de în serviciu sau de uzurpare a funcției, dacă funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.

Potrivit art. 297 C. pen., abuz în serviciu este fapta funcționarului public care nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește defectuos și prin aceasta cauzează o pagubă sau o vătămare a drepturilor și intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice.

Deși actualul C. pen. a eliminat sintagma „cu știință”, aceasta nu înseamnă că legiuitorul a acceptat comiterea infracțiunii cu orice formă de vinovăție, deoarece, a incriminat separat neglijența în serviciu, în dispozițiile art. 298 C. pen., ca infracțiune săvârșită din culpă, din interpretarea sistematică a normelor codului rezultând că abuzul în serviciu a rămas în continuare o infracțiune de intenție, însăşi noţiune de abuz semnificând reaua-credinţă.

Referitor la calitatea judecătorilor de subiecți activi ai infracțiunii de abuz în serviciu, este mai presus de orice îndoială că pot avea această calitate și pot răspunde pentru această infracțiune în condițiile legii. Judecătorii exercită o funcție publică, în condițiile art. 175 lit. a) C. pen. iar justiţia este un serviciu public.

Potrivit art. 94 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, judecătorii răspund civil, disciplinar și penal, în condițiile legii.

În mod evident că aceștia nu beneficiază de imunitate pentru faptele comise în exercitarea atribuțiilor de serviciu, putând fi subiecți activi ai infracțiunii de abuz în serviciu, atunci când cu rea credință realizează un act de justiție defectuos, cu încălcarea legii. Însă, nu orice act de justiție defectuos reprezintă premisa infracțiunii de abuz în serviciu, căci în aceste condiții, s-ar afecta în mod grav independența judecătorilor, separarea puterilor în stat, principiul pronunțării hotărârilor judecătorești în conformitate cu legea și potrivit propriei conștiințe a judecătorului. Așa cum deja s-a arătat în cuprinsul acestor considerente, modul de interpretare a probelor, de aplicare a legii la cazul concret reprezintă raționamentul judiciar și acest raționament nu poate face obiectul cenzurii decât în căile legale de atac.

Conform art. 124 alin. (3) din Constituție și art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, privind organizarea judiciară, judecătorii sunt independenți și se supun numai legii iar hotărârile judecătorești pot fi desființate sau modificate numai în căile legale de atac. Potrivit art. 1 alin. (1) din Carta Universală a judecătorului, independența acestuia este indispensabilă unei justiții imparțiale și toate instituțiile și autoritățile naționale sau internaționale trebuie să respecte, să protejeze și să apere această independență.

Potrivit art. 16 din Recomandarea Comitetului de Miniștri a Consiliului Europei, deciziile judecătorilor nu pot face obiectul vreunei reanalizări, în afara procedurilor de atac.

În jurisprudența europeană s-a reținut că hotărârile judecătorești atât în privința dispozitivului cât și a considerentelor nu pot fi criticate decât prin intermediul căilor de atac, astfel încât o hotărâre judecătorească nu poate fi considerată prin ea însăși o infracțiune - decizia din 09 decembrie 1981 a Curții de Casație din Franța.

Și doctrina și jurisprudența din România sunt în același sens. Astfel, în doctrină s-a exprimat opinia potrivit căreia hotărârile judecătorești, respectiv actele cu caracter jurisdicțional ale judecătorilor nu pot fi considerate elementele constitutive ale unei infracțiuni - A. Boar -„ Judecătorul-putere și răspundere” - Dreptul nr. 1/1998 și C Alexe - „ Răspunderea judecătorilor, garanție a independenței justiției” - Pandectele române, nr. 1/2004.

Înalta Curte de Casație și Justiție-completul de 9 judecători, prin Decizia nr. 146/2006 a statuat că, o hotărâre judecătorească în sine, nu poate constitui temei al angajării răspunderii penale și că și în ipoteza în care o soluție ar fi rezultatul interpretării eronate de către magistrat a probelor administrate în cauză sau a unor norme de drept substanțial sau procedural, pentru a se reține în sarcina magistratului comiterea infracțiunii de abuz în serviciu, este necesar să se dovedească faptul că acesta a acționat cu intenția de a prejudicia una dintre părți.

Potrivit Deciziei nr. 3126 din 6 octombrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, „ instanțele judecătorești sunt suverane în a aprecia atât probatoriul administrat în cauzele cu care sunt investite cât și textele de lege aplicabile, dându-le interpretarea pe care o consideră corespunzătoare iar pronunțarea unor soluții de către procurori, în urma efectuării activității specifice de cercetare penală și potrivit convingerilor proprii, nu poate fi echivalată cu exercitarea abuzivă a atribuțiilor ce le revin potrivit legii, astfel încât nu pot constitui, prin ele însele, temei pentru reținerea unor infracțiuni de abuz în serviciu sau neglijență în serviciu. De altfel, verificarea și stabilirea legalității și temeiniciei unei hotărâi judecătorești sunt de competența exclusivă a instanțelor superioare de control judiciar și nu pot fi cenzurate de organul de urmărire penală, neputând constitui obiect de cercetare penală”.

Prin sentința penală nr. 157/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a stabilit că „în ce privește activitatea magistraților, atribuțiile lor de serviciu se circumscriu soluționării cauzelor cu care sunt investiți, respectiv interpretării și aplicării dispozițiilor legale, în acord cu principiile dreptului substanțial și ale celui procedural, eventualele erori apărute în acest proces de interpretare și aplicare a legii neechivalând cu o exercitare abuzivă a atribuțiilor de serviciu, în sensul legii penale, ele putând fi îndreptate în urma exercitării căilor de atac prevăzute de lege în fiecare caz în parte, aceasta fiind de altfel și justificarea existenței lor. (...) Instanțele și parchetele sunt suverane în a aprecia atât probatoriul administrat în cauză cât și textele de lege care sunt aplicabile, dându-le interpretarea pe care o consideră corespunzătoare iar soluțiile pronunțate de acestea nu pot conduce prin ele însele la reținerea unor infracțiuni de abuz în serviciu; răspunderea penală a magistraților poate fi pusă în discuție numai în situațiile în care aceștia și-au exercitat funcția cu rea-credință, au cunoscut caracterul vădit abuziv al acțiunilor lor, urmărind sau acceptând vătămarea intereselor legale ale unei persoane.”

În sensul menționat sunt și Rezoluția nr. x/845/II/2 din 5 aprilie 2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Rezoluția nr. x/II/2/2014 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Rezoluția nr. x/II-2/2012 a Direcției Naționale Anticorupție, Rezoluția nr. x/C/2012 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție şi multe altele.

În cauză, s-a arătat că din probele administrate nu a rezultat că în procesul de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale, în acord cu principiile dreptului substanțial și procedural, inculpatele și-au exercitat abuziv atribuțiile de serviciu, în scopul vătămării intereselor legale ale vreuneia din părți, neputând fi reținută reaua-credință a acestora la realizarea actului de justiție. Reaua-credință presupune distorsionarea conștientă a dreptului, aplicarea greșită a legii cu știință, pronunțarea unei soluții nelegale în mod conștient. Simpla pronunțare a unei hotărâri greșite nu este prin ea însăși un act abuziv, în lipsa relei credințe, acea hotărâre rămânând în sfera erorilor de judecată, prezente și în activitatea de judecată ca în orice alt domeniu profesional. Cum reaua - credință nu se prezumă, ci trebuie dovedită și întrucât din probe nu a rezultat că inculpatele au realizat un act de justiție defectuos, cu intenția de a vătăma interesele legitime ale unei persoane, Curtea a constatat că fapta de care sunt acuzate inculpatele, în conținutul ei concret, nu este prevăzută de legea penală.

În ceea ce privește infracţiunea de favorizare a făptuitorului, s-a menţionat în actul de inculpare, că, aceasta a constat în aceea că, pronunţarea de către cele trei inculpate a Deciziei penale nr. 381/2012, prin care a fost anulată condamnarea definitivă de 7 ani închisoare suferită de numitul E., a constituit un ajutor pentru acesta din urmă, în sensul de a nu mai executa pedeapsa de 7 ani închisoare, aplicată prin Decizia definitivă nr. 741/R din 4 aprilie 2011 și de a nu mai plăti despăgubirile civile la care fusese obligat.

Infracțiunea de favorizare a făptuitorului a fost reclamată de acuzare a fi fost comisă în concurs ideal cu infracțiunea de abuz în serviciu, deoarece ambele au la bază același element material și anume pronunțarea Deciziei nr. 381/2012 însă, din cauza urmărilor pe care le-au produs, realizează conținutul a două infracțiuni, atât abuz în serviciu cât și favorizarea făptuitorului.

Infracțiunea de favorizare a făptuitorului, așa cum prevăd dispozițiile art. 269 alin. (1) C. pen., constă în ajutorul dat făptuitorului, în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate.

În prezenta cauză s-a susținut că inculpatele, prin pronunțarea Deciziei nr. 381/2012, au ajutat pe condamnatul E. să nu mai execute pedeapsa de 7 ani închisoare și l-au exonerat de obligațiile civile stabilite prin decizia de condamnare.

Curtea a menționat în prealabil faptul că, în condițiile în care parchetul a apreciat că legea nouă este cea favorabilă inculpatelor, în aceste condiții, în conținutul constitutiv al infracțiunii nu mai trebuia reținută și favorizarea reală a inculpatului - ajutorul dat pentru păstrarea produsului infracțiunii, deoarece dispozițiile noului cod incriminează numai favorizarea personală - ajutorul dat pentru a împiedica sau îngreuna cercetările într-o cauză penală, pentru a îngreuna tragerea la răspundere penală sau executarea unei pedepse.

Curtea a menționat și faptul că, această infracțiune este una esențialmente de intenție și calificată prin scop-în cauză scopul fiind acela de a zădărnici executarea pedepsei de 7 ani închisoare de către E.. Prin urmare, în cazul acestei infracțiuni, inculpatul, prin acțiunea sa urmărește sau acceptă să creeze o stare de pericol pentru înfăptuirea justiției, prin ajutorul dat făptuitorului în una din variantele alternative prevăzute de lege.

Acțiunea inculpatelor de a interpreta probele și a aplica legea la cazul concret pe care l-au avut spre soluționare, de a realiza actul de justiție, potrivit cu propria lor convingere, atâta vreme cât nu s-a dovedit prin probe certe, mai presus de orice îndoială, că au acționat cu încălcarea legii și au adoptat un raționament eronat, cu ştiinţă, nu poate fi calificată drept ajutor intenționat, premeditat dat condamnatului E. și nu a avut drept urmare crearea unei stări de pericol pentru înfăptuirea justiției, atâta vreme cât această instanță prezumă buna credință a inculpatelor, prezumție ce nu a fost răsturnată prin probe solide, neîndoielnice.

Fără a relua argumentele expuse anterior și care sunt valabile și în cazul acestei infracțiuni, Curtea a constatat că așa cum se pretinde că a fost realizată favorizarea făptuitorului E., prin anularea mandatului de executare a închisorii, aceasta nu este decât o consecință a înfăptuirii unui act de justiție nedovedit fraudulos, acțiunea inculpatelor legată de înfăptuirea acestui act nefiind prevăzută de legea penală.

În ceea ce priveşte infracţiunea de fals intelectual, s-a reţinut în actul de acuzare că, această infracţiune constă în aceea că, inculpatele au atestat în mod nereal în conţinutul hotărârii judecătoreşti pe care au pronunţat-o, cu ocazia redactării, că dosarele în care a fost cercetat succesiv E. vizează aceleaşi fapte, au la bază aceeaşi sesizare, vizează aceleaşi părţi, acelaşi prejudiciu, aceeaşi parte civilă-SC F. SA, întrucât au avut la dispoziţie toate documentele din care rezulta contrariul. Totodată, infracţiunea a fost comisă nu doar prin inserarea în conţinutul documentului oficial a unor date eronate, false, ci şi prin omisiunea de a insera unele date şi împrejurări, prin preluarea trunchiată a conținutului soluţiilor de neîncepere a urmăririi penale şi a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în legătură cu aceste soluţii.

Infracţiunea de fals intelectual are menirea de a proteja încrederea publică de care trebuie să se bucure înscrisurile întocmite de funcţionarii statutului în exercitarea atribuţiilor acestora, prezumându-se că aceste înscrisuri reflectă adevărul.

S-a precizat că hotărârile judecătoreşti, indiscutabil sunt acte oficiale emanând de la o autoritate publică, autoritatea judecătorească. Conţinutul hotărârilor judecătoreşti, aşa numitele “considerente” nu puteau fi însă separate de soluţia adoptată, ele având numai rolul de a explica, de a argumenta formarea convingerii instanţei, de a expune raţionamentul care a condus la pronunţarea soluţiei. Actul deliberării şi actul argumentării constituie un tot unitar, reprezintă realizarea actului de justiţie într-o cauză anume, iar faptul că s-au produs la momente diferite nu înseamnă divizarea actului de justiţie şi deci multiplicarea răspunderii penale pentru eventualitatea că un judecător ar săvârşi un act de justiţie prin abuz de putere. În ipoteza în care un judecător ar adopta rezoluţia infracţională de a săvârşi un act de justiţie abuziv, cu rea - credinţă, această rezoluţie ar fi executată în momentul pronunţării soluţiei, ca finalitate a actului abuziv, considerentele redactate ulterior fiind parte componentă a aceleiaşi activităţi infracţionale. Considerentele nu produc efecte prin ele însele, separat de soluţia menţionată în dispozitiv şi fac corp comun cu aceasta. Or, actul oficial, pentru a fi în prezenţa infracţiunii de fals, trebuie să aibă capacitatea de a produce efecte juridice, capacitate pe care considerentele nu o aveau singure, fără dispozitiv.

Contrafacerea adevărului, prin interpretarea voit greşită a situaţiei de fapt şi a legii a fost descrisă în actul de inculpare şi ca element constitutiv al infracţiunii de abuz în serviciu, elementele materiale ale celor două infracţiuni suprapunându-se . Toate referirile actului de acuzare la infracţiunea de abuz în serviciu s-au raportat tot la considerente, iar în lipsa acestora soluţia nu putea fi criticată de organul de urmărire penală şi calificată ca fiind abuzivă.

Menţionarea de către inculpate, în hotărârea pronunţată a faptului că cercetările penale succesive privind pe E., au vizat aceleaşi fapte în materialitatea lor, este una greşită, dar, această menţionare nu a reprezentat decât transpunerea scriptică a raţionamentului, fie el şi greşit, însă nedovedit intenţionat, alterat și, ca urmare, fapta nu este prevăzută de legea penală.

II. Împotriva sentinţei penale nr. 97/F din 19 mai 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a, au formulat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi inculpatele C. şi B.

- În susţinerea apelului, Ministerul Public a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei penale nr. 97 din 19 mai 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2/2014 (nr. x/2014), cu privire la greşita achitare a inculpatelor B., A., greşita introducere în cauză a Ministerului Justiţiei ca parte responsabilă civilmente, greşita nesoluţionare a laturii civile determinată de soluţia greşită de achitare, iar în rejudecare, condamnarea acestora şi soluţionarea laturii civile.

În ceea ce priveşte greşita a achitare a inculpatelor A. şi B. pentru comiterea infracţiunilor de abuz în serviciu, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 309 C. pen., favorizarea făptuitorului, prevăzută de art. 269 alin. (1) C. pen. şi fals intelectual, prevăzută de art. 321 alin. (1) C. pen., toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) şi (2) C. pen., s-a arătat că soluţia de achitare a inculpatelor pentru infracţiunea de abuz în serviciu se întemeiază pe o evaluare fundamental eronată a acuzaţiei, dar şi pe o evaluare incompletă a probatoriului administrat în cauză.

Astfel, Judecătorul fondului nu a pus la îndoială materialul probator administrat, ci a făcut doar o trimitere generală la probe şi a realizat mai mult o discuţie teoretică, cu trimitere exhaustivă la jurisprudenţa şi doctrina invocate de către inculpate, adăugând la lege, deoarece a exclus abuzul în serviciu atunci când subiectul activ al infracţiunii are convingerea deciziei contrare legii.

Judecătorul fondului, în pofida întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu a dispus achitarea inculpatelor, deşi nu rezultă de ce nu ar fi îndeplinite elemente constitutive.

În plus, s-a arătat că toate discuţiile făcute în motivare sunt extrem de teoretice cu referire la principiul non bis in idem în schimb, în motivarea sentinţei ce formează obiectul prezentului apel nu a fost analizată deloc împrejurarea că, această excepţie, non bis in idem a fost invocată de către E. în ambele căi ordinare de atac, în apel şi în recurs, iar instanţele de judecată respective s-au pronunţat.

De asemenea, nu a analizat deloc împrejurarea din care a rezultat că, au existat alte contestaţii în anulare ale lui E., dintre care una respinsă ca inadmisibilă, tocmai motivat de faptul că, excepţia non bis in idem a făcut obiectul apelului şi recursului.

S-a mai arătat că Judecătorul fondului nu a analizat mijloacele de probă care au dovedit că, înregistrarea repetitivă a contestaţilor în anulare pentru a se ajunge la completul celor trei inculpate a fost obiect al înţelegerii dintre C. şi persoanele care au acţionat pentru E. şi nu a analizat relevanţa acestei împrejurări în Decizia de admitere a contestaţiei în anulare. Chiar dacă, această împrejurare în sine, nu are relevanţă directă în raport cu acuzaţiile reţinute în sarcina inculpatelor, capătă relevanţă în raport cu întreaga cronologie a faptelor. Or, Judecătorul fondului nu a analizat împrejurările care au dovedit că, Decizia de admitere a contestaţiei în anulare a depins şi s-a putut lua, datorită faptului că, inculpatele A. şi B. au acceptat să abuzeze de funcţia de judecător şi să-l exonereze pe E. de pedeapsă şi plata despăgubirilor.

Ca urmare, faptele inculpatelor A. şi B. constând în admiterea contestaţiei în anulare, contrar legii şi întemeiat pe acceptarea solicitării adresată de inculpata C., element exterior esenţial, şi neîndeplinindu-şi obligaţia legală de analiză a condiţiilor de admisibilitate a contestaţia în anulare, întrunesc latura obiectivă a infracţiunii de abuz în serviciu. Conduita manifestată corespunde elementului material al acestei infracțiuni, Inculpatele au accepta să-l favorizeze pe E.

S-a mai arătat că fapta de abuz în serviciu a fost comisă în 2012, iar norma de incriminare a suportat modificări. În vechea reglementare, fapta funcţionarului public care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori al unei unităţi din cele la care se referă art. 146 sau o pagubă patrimoniului acesteia se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani.

Potrivit art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, astfel cum era în vigoare în 2012, infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi infracţiunea de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un avantaj patrimonial sau nepatrimonial, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 15 ani.

Noua reglementare a infracţiunii de abuz în serviciu, art. 297 alin. (1) C. pen. actual, intrat în vigoare la 01 februarie 2014, prevede că fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă sau o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.

Art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 187 din 24 octombrie 2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen., intrată în vigoare la 01 februarie 2014, prevede că „In cazul infracţiunilor de abuz în serviciu sau de uzurpare a funcţiei, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime".

În reglementarea de la data comiterii faptelor, potrivit art. 132 din Legea nr. 78/2000, infracţiunea de abuz în serviciu .contra intereselor persoanelor ., dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un avantaj patrimonial sau nepatrimonial, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani.

La data judecării cauzei, textul de lege amintit a fost modificat, potrivit art. 79 pct. 9 din Legea pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen., textul prevăzând că în cazul infracţiunilor de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.

Sintagmele „avantaj patrimonial" şi „folos necuvenit", sub aspectul semnificaţiei penale, sunt echivalente.

S-a precizat că modificările ivite ca urmare a succesiunii în timp a celor două legi penale (C. pen. anterior şi C. pen. în vigoare), impun soluţionarea conflictului legilor în timp pentru a se determina legea penală aplicabilă, principiul legalităţii incriminării şi pedepsei antrenând că infracţiunile reţinute şi limitele de pedeapsă pentru sancţionarea penală a acestora să fie cele prevăzute de legea de la data săvârşirii faptelor, ceea ce ar face imposibil ca legea nouă să se aplice cu privire la fapte săvârşite anterior intrării ei în vigoare.

Potrivit art. 15 alin. (2) din Constituţia României, legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile, ceea ce înseamnă ca în situaţia tranzitorie menţionată, să se facă aplicarea prevederii constituţionale, transpusă în art. 5 alin. (1) C. pen. în vigoare, respectiv în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii şi până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă.

Privind mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile, Curtea Constituţională a României, prin Decizia nr. 265 din 06 mai 2014, publicată în M. Of. Partea I nr. 372 din 20 mai 2014 a statuat aplicarea globală a legii penale mai favorabile.

Determinarea acesteia şi alegerea ei implică, în prealabil, evaluarea, prin comparare, a dispoziţiilor penale din legile succesive în timp care îşi găsesc aplicabilitate în cauză, deci aprecierea se face în concret.

În afara condiţiei de existenţă a unei situaţii tranzitorii, mai este necesar ca fapta să fie infracţiune atât sub imperiul legii sub acţiunea căreia s-a săvârşit, cât şi conform legii în vigoare la data judecării, iar dintre legile penale succesive, una să fie mai favorabilă.

Aşadar, s-a arătat că se impune verificarea în legile penale succesive dacă există continuitate de incriminare, condiţiile de tragere la răspundere penală şi regimul sancţionator.

Sub aspectul îndeplinirii condiţiilor de incriminare, infracţiunea de abuz în serviciu, în modalitatea în care a fost săvârşită, continuă să fie incriminată în N.C.P., deci are continuitate şi corespondent în art. 297 alin. (1) C. pen.

Art. 297 alin. (1) C. pen. în vigoare prevede că fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă sau o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării drepturilor de a ocupa o funcţie publică.

Eliminarea sintagmei „cu ştiinţă" şi modificarea sintagmelor „în exerciţiul atribuţiilor de serviciu" cu „în exercitarea atribuţiilor de serviciu", şi „intereselor legale ale unei persoane" cu „drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice", nu produc efecte.

Pentru existenţa elementului material şi în legătură cu latura obiectivă a infracţiunii menţionate, rezidă calitatea de funcţionar public a subiectului activ, în sensul art. 147 C. pen. anterior, potrivit căruia orice persoană care exercită temporar sau permanent, cu orice titlu, indiferent cum a fost investită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145, respectiv autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public.

Funcţionar public, în art. 175 alin. (1) lit. a) C. pen. în vigoare de la 01 februarie 2014 este şi judecătorul, în sensul că, acesta este în slujba legii, independent în legătură cu deciziile pe care este obligat să le ia, având obligaţia motivării hotărârilor judecătoreşti şi a altor proceduri prevăzute de lege. Ca atare, inculpatele îndeplinesc condiţia de mai sus. (Înalta Curte de Casație și Justiție, secţia penală, sentinţa nr. 484 din 2 iulie 2015, Dosar nr. x/1/2014, referitor la calitatea de funcţionar public a magistratului).

Urmarea imediată a activităţii abuzive constă în încălcarea integrităţii puterii judecătoreşti ale cărei hotărâri judecătoreşti au putere de lege.

Cu referire la latura subiectivă, s-a arătat că din modalitatea faptică de săvârşire a actului abuziv, inculpatele au prevăzut că prin nerespectarea dispoziţiilor legale, se va aduce vătămare intereselor legale, acceptând producerea rezultatului, în interesul numitului E., ceea ce atrage reţinerea, în ce le priveşte, a formei agravate a abuzului în serviciu prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000.

S-a precizat că, elementul exterior esenţial ale infracţiunii reţinute în sarcina inculpatelor A. şi B., a fost determinat de solicitarea care le-a fost adresată de inculpata C., colega de complet a acestora. Acestui element exterior i-au dat curs inculpatele şi, prin abuzarea funcţiei de judecător au hotărât anularea executării pedepsei de 7 ani şi exonerarea de obligaţiile civile pentru E.

S-a mai menţionat că în mod contrar dovezilor care confirmă acest fapt, în sentinţa supusă prezentului control de legalitate, Judecătorul fondului a reţinut că „nu a fost identificat nici un element care să fi viciat procesul cognitiv şi deliberativ ori să fi alterat convingerea judecătorilor sau să o deturneze de la substanţa ei reală, internă.

Sub acest aspect, s-a precizat că probele administrate au relevat mai multe elemente care dovedesc că inculpatele au abuzat de funcţia de judecător pentru a produce urmările favorabile condamnatului E.:

a) cele două inculpate au cunoscut cu ocazia judecării contestaţiei în anulare existenţa hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţele de apel şi recurs, pe care le-au anulat; au cunoscut că în acele hotărâri judecătoreşti s-a analizat excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de E., au cunoscut ca în acele hotărâri judecătoreşti au fost analizate motivele de nelegalitate, motivele de încetare a procesului şi aveau obligaţia să cunoască cel puţin dispoziţiile C. proc. pen., dacă nu şi practica propriei instanţe, că în aceste împrejurări dispoziţiile procedurale obligau la respingerea contestaţiei în anulare; sub acest aspect, este relevant că, au avut la dosarul cauzei o altă decizie, în care un alt complet de judecată a respins ca inadmisibilă contestaţia în anulare, exact pe acest temei, deci au cunoscut inclusiv respectiva hotărâre;

b) C. şi P.P.P. au convenit să înregistreze contestaţii în anulare pentru E., pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, până când contestaţia în anulare va ajunge la completul de judecată compus din cele trei inculpate, fapt petrecut, deoarece anterior acestei contestaţii în anulare au mai fost înregistrate alte două, una respinsă ca inadmisibilă şi una la care a renunţat E.;

S-a mai arătat că existenţa înţelegerii dintre C. şi P.P.P. nu se impută a fi fost cunoscută de către cele două inculpate, dar are relevanţă în contextul cauzei deoarece, cele două inculpate au cunoscut că, au existat şi alte două cereri de contestaţie în anulare anterioare celei care a ajuns la completul lor; una a fost respinsă ca inadmisibilă, iar la una a renunţat E. Acestea se aflau la dosarul cauzei;

c) C. a condiţionat numitei P.P.P. admiterea contestaţiei în anulare de remiterea unei sume de bani (”costă”) şi de asemenea i-a precizat că, va depinde şi de măsura în care va reuşi să le determine pe celelalte două inculpate să o admită, deoarece nu o putea soluționa singură şi era o decizie pe care niciun magistrat nu ar fi dispus să o ia;

S-a mai arătat că nici existenţa acestei înţelegeri dintre C. şi P.P.P. nu se impută a fi fost cunoscută de către cele două inculpate, dar dacă, cele două inculpate nu ar fi fost întrebate de către C. asupra posibilităţii de admitere a contestaţiei în anulare formulată de E. şi dacă nu i-ar fi promis acesteia că, o vor admite, C. nu ar fi primit banii de la E. prin intermediari;

Sub acest aspect, s-a apreciat că susţinerea celor două inculpate că „fiecare a studiat dosarul separat şi după şedinţă pronunţarea a avut loc fără ca vreunul din membrii completului să ştie ce a gândit celălalt în privinţa soluţiei din dosar, nu este credibilă.

S-a arătat că probele ce susţin această împrejurare sunt achitarea „costului”, alături de încercarea de a le determina pe celelalte două inculpate să admită contestaţia în anulare, dovedite prin Decizia definitivă de condamnare a inculpatei C.; (Decizia penală nr. 242 din data de 2 iunie 2016 pronunţată în Dosarul nr. x/36/2014 al Înalta Curte de Casație și Justiție prin care C. a fost condamnată la 7 ani închisoare pentru luare de mită în legătură cu admiterea contestaţiei în anulare şi exonerarea de la executarea pedepsei de 7 ani închisoare a lui E.);

Consultarea dintre inculpata C. şi colegele sale de complet prealabil admiterii contestaţiei în anulare s-a considerat că este dovedită indirect prin:

- susţinerea inculpatei C. care nu a negat, ba chiar a precizat „doar nu am dat singură soluţia”;

- declaraţiile inculpatelor A. şi B. care, deşi au dat detalii nenumărate cu privire la jurisprudenţa avută în vedere la admiterea contestaţiei în anulare, nu au arătat cum au cumpănit argumentele de fapt şi drept, nu au arătat de ce celelalte două contestaţii în anulare formulate de același E. - una respinsă ca inadmisibilă, una retrasă - nu au influenţat soluţia în contestaţie în anulare ce o judecau, nu au arătat de ce lipseşte din motivare chiar răspunsul la argumentele procurorului de şedinţă, care a invocat tocmai existenţa altor contestaţii în anulare şi faptul că în apel şi recurs s-a analizat non bis in idem invocat de către E. şi nu au depus ca jurisprudenţa nicio altă hotărâre a lor în care în vreo altă contestaţie în anulare pe care au soluţionat-o vreodată în cariera de judecător să mai fi realizat o analiză, o motivare, cel puţin atât de vastă şi laborioasă.

S-a arătat că, în faţa acestei realităţi, capătă relevanţă probatorie, faptul statuat cu autoritate de lucru judecat din cuprinsul hotărârii de condamnare definitivă a inculpatei C., conform căruia aceasta trebuia să se consulte cu cele două mai înainte de a da răspunsul final, că va fi admisă contestaţia în anulare a numitului E., deoarece găsirea unei motivări, după admiterea de contestaţiei în anulare de către toate cele trei membre ale completului, depindea în mare măsură de inculpata B., cea care ar fi putut să dea o justificare nelegalității şi abuzului.

S-a considerat că, acest fapt, rezultat din hotărârea judecătorească definitivă, întăreşte probatoriul că elementul exterior al deciziei abuzive a existat, anterior judecării contestaţiei în anulare, abuzarea de funcţia de judecător fiind acceptată de către inculpate, cu toate consecinţele.

S-a considerat că, probele administrate demonstrează cu puterea evidenţei că, prin admiterea contestaţiei s-a anulat exigenţa raţională a justiţiei, care se impune prin logica cunoştinţei judecătorului, prin morală şi ordinea publică. Concluzia decurge din faptul că o hotărâre judecătorească trebuie să fie bazată pe raţiune, conştiinţa justiţiei se impune prin hotărârea judecătorească echitabilă prin care se face dreptate.

Inculpatele au încălcat dispoziţiile C. proc. pen. şi au dat o proprie interpretare dispoziţiilor C. proc. pen. ce face referire la condiţiile admiterii contestaţiei în anulare şi care este obligatoriu pentru judecata acestei căi extraordinare de atac, doar pentru a-l exonera pe E. de cei 7 ani de închisoare şi plata despăgubirilor, nicio altă raţiune de interpretare şi aplicare a legii nu a fost prezentă. Deşi, practica instanţelor, inclusiv a Curţii de Apel Bucureşti, era constantă în respingerea ca inadmisibilă a contestaţiei în anulare dacă motivul invocat făcuse obiect al apelului ori recursului, inculpatele au ignorat toate aceste aspecte.

S-a arătat că, din declaraţiile judecătorilor audiaţi ca martori rezultă că „hotărârea prin care s-a admis contestaţia în anulare este una inedită, deoarece nu mai există nici un caz în care să se fi exprimat o asemenea interpretare juridică. (declaraţia judecătorilor Z.Z.Z., Y.Y.Y. care au judecat o altă contestaţie în anulare a lui E.; vol. 1, u. p).

De asemenea, s-a precizat că este relevant în acelaşi context că, la întrebarea adresată în cursul cercetării judecătoreşti, „cunoaşteţi practica instanţelor referitoare la respingerea ca inadmisibilă a contestaţiei în anulare în situaţia în care autoritatea de lucru judecat fusese examinată anterior de către instanţele de apel şi recurs,, inculpata A. a declarat: - „Nu pot să răspund la întrebare, dar pot să afirm că toată viaţa mea eu am citit. Consider că se face confuzie între motivele de nelegalitate avute în vedere de instanţele de apel şi recurs şi motivele formulate în căile extraordinare de atac (filele 15, vol. 3, instanţă fond), iar inculpata B. nu a dorit să intre în detalii, arătând că a fost vorba de admiterea contestaţiei în anulare ca remediu legal.

Explicaţiile inculpatelor oferite judecătorului de fond nu au niciun suport probator ori vreo logică, aşa încât, este dificil a face alte aprecieri suplimentare unor argumentări care nu au legătură cu statutul profesiei de judecător.

S-a mai arătat că, fără a trece în registrul hilar al explicaţiilor oferite de inculpata A., că autoritatea de lucru judecat invocată şi soluţionată de o instanţă de apel şi recurs şi invocată în căile extraordinare de atac reprezintă o confuzie sau al explicaţiilor oferite de inculpata B. că, a reprezentat un remediu legal, necondiţionat de discutarea în prealabil în căile ordinare de atac a autorităţii de lucru judecat, aceste susţineri relevă o atitudine sfidătoare faţă de atribuţiile de serviciu, faţă de statutului profesional, faţă de funcţia ocupată la data comiteri faptelor penale. Invocarea de către inculpate aproape obsesiv, a textului de remediu prevăzut de art. 394 C. proc. pen. şi refuzul de a oferi explicaţii legale, deşi doar inculpatele sunt singurele în măsură să le ofere, nu face decât să confirme, determinarea inculpatelor în exonerarea condamnatului E. de executarea pedepsei de 7 ani închisoare.

S-a mai precizat că textul legal prevede că, atunci când a fost invocat motiv în recurs, apel, instanţa din contestaţie în anulare trebuie să respingă calea de atac ca inadmisibilă. Or, inculpatele s-au investit cu o contestaţie în anulare inadmisibilă pe care au admis-o. Mai mult, inculpatele erau în posesia tuturor deciziilor şi hotărârilor judecătoreşti pronunţate în apel, recurs şi în celelalte două contestaţii în anulare, în chiar o altă instanţă învestită cu una din contestaţiile în anulare, ridicase din oficiu problema dacă avocatul lui E. mai menţine excepţia autorităţii de lucru judecat, iar avocatul a lăsat la aprecierea instanţei (a se vedea declaraţia judecătorului V.V.V. din data de 6 iulie 2012 vol. l u.p.). Sub acelaşi aspect, deşi, atunci când li s-a cerut opinia, cu ocazia audierii pentru a răspunde dacă mai putea fi cenzurată pe calea contestaţiei în anulare excepţia non bis in idem, inculpatele au ignorat, au ocolit răspunsul.

Practic, Judecătorul fondului a concluzionat că, inculpatele au greşit reţinând identitatea faptelor pentru care a fost cercetat E. în procedurile penale care s-au succedat şi au greşit aplicând principiul non bis in idem. Cu toate acestea, Judecătorul fondului a reţinut că, admiterea contestaţiei în anulare nu este afectată de vicii de nelegalitate ori de încălcarea procedurilor şi acuzarea nu a dovedit că există elemente exterioare care să fi viciat procesul cognitiv şi deliberativ ori care să fi alterat convingerea judecătorilor, aşa încât, Decizia penală nr. 381 din 22 februarie 2012 reprezintă practic, doar o hotărâre netemeinică, iar singurele probe la care a făcut trimitere pentru pronunţarea soluţiei de achitare a celor două inculpate în raport cu acuzaţia de abuz în serviciu, au fost declaraţiile celor doi inculpate, A. şi B. (filele 30-32 din motivare ) care nu au contestat starea de fapt, dar căreia i-au dat o altă valenţă faptică.

Inculpatele A. şi B. au susţinut că:

- argumentele din acuzare se referă doar la faptul că au pronunţat o decizie penală cu aplicarea şi interpretarea greşită a legii, iar organele de urmărire penală nu pot cerceta judecătorii pentru opinia juridică pe care o au la pronunţarea deciziei, deoarece o hotărâre judecătorească reprezintă convingerea suverană a judecătorului după evaluarea probelor;

- la admiterea contestaţiei în anulare nu au administrat probe, nu au stabilit vinovăţia, ci au verificat doar încălcarea principiului non bis in idem;

- erorile în interpretarea şi aplicarea legii pot fi îndreptate numai pe calea controlului judiciar;

- nu s-au pronunţat asupra laturii civile, iar partea civilă în aceste condiţii nu poate pretinde că este prejudiciată;

- E. a fost cercetat în multiplele proceduri, începând cu Dosarul nr. x/P/201 şi toate actele materiale finalizate cu soluţii de neurmărire penală, menţinute prin decizii ale instanţelor de judecată au fost aceleaşi ca şi cele din cuprinsul Deciziei penale nr. 741 din 4 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, aşa încât, se impunea aplicarea principiului non bis in idem şi exonerarea de executarea pedepsei de 7 ani închisoare;

- nu au încălcat decizii ale Curţii Constituţionale sau ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în recursuri în interesul legii, iar prioritar au aplicat jurisprudenţa Curții Europene a Drepturilor Omului;

- nu pot fi cercetate pentru opinia juridică, iar opiniile judecătorilor şi atributul jurisdicţional nu pot face obiectul unor anchete penale;

- fiecare a studiat dosarul separat şi după şedinţă pronunţarea a avut loc fără ca vreunul din membrii completului să ştie ce a gândit celălalt în privinţa soluţiei;

- admiterea contestaţiei în anulare a fost soluția legală şi temeinică, a vizat numai aspecte de nelegalitate, a funcţionat ca un remediu şi nu trebuia să se raporteze la autoritatea de lucru judecat din căile ordinare de atac;

- nu au distorsionat legea, iar acuzaţia nu a răsturnat buna credinţă de la momentul pronunţării deciziei;

Procurorul, în motivele de apel, a apreciat că o analiză completă şi coroborată a tuturor probelor, directe şi indirecte, precum şi readministrarea acestora în faţa instanţei de control judiciar, sunt în măsură să confirme, dincolo de orice dubiu, acuzaţiile care au fost formulate faţă de inculpatele A. şi B. şi vinovăţia acestora.

S-a arătat că rechizitoriul se bazează, sub aspectul acuzaţiei de abuz, pe înscrisuri, din care rezultă că, în apelul şi recursul formulate de către E., care au precedat contestaţia în anulare, instanţele de judecată s-au pronunţat asupra autorităţii de lucru judecat invocată de E.; declaraţiile martorilor şi pe succesiunea faptelor, iar vinovăţia inculpatelor este stabilită de procuror prin coroborarea probelor, prin coroborare inclusiv cu declaraţiile celor două inculpate.

Premisa desfăşurării activităţii infracţionale de abuz în serviciu, a constituit-o iniţiativa inculpatei C., care a fost cea activă, deoarece interesul acesteia era de a primi mită. La rândul său, condamnatul avea interesul să fie exonerat de executarea celor 7 ani de închisoare.

Aceste două interese au reprezentat un prim element exterior al lanţului cauzal din care nu au făcut parte inculpatele A. şi B., dar, existenţa acestui prim element a fost baza care a generat apoi ca procesul cognitiv şi deliberativ în soluţionarea contestaţiei în anulare de către inculpate să fie determinat de acceptarea cererii inculpatei C. de admitere a acesteia.

Astfel, inculpata C. pe fondul pretinderii şi mai apoi primirii mitei de la E., prin intermediul condamnatei denunţătoare P.P.P. pentru exonerarea de la executarea pedepsei de 7 ani, le-a abordat pe inculpatele A. şi B., colegele sale de complet şi le-a întrebat despre posibilitatea de a admite contestaţia în anulare pentru E.

Concluzia că, inculpata C. le-a abordat pe inculpatele A. şi B., colegele sale de complet şi le-a întrebat, le-a solicitat un punct de vedere se impune. Afirmaţia de mai sus se bazează pe probele din care rezultă că, aceasta a fost înţelegerea dintre inculpata C. şi P.P.P. şi prima putea să-şi atingă scopul infracţional al obţinerii de mită în schimbul exonerării condamnatului E. de executarea pedepsei de 7 ani închisoare, numai dacă avea şi acordul cel puţin tacit al colegelor sale de complet, în caz contrar, eventuala sa opinie separată nu ar fi putut genera rezultatul urmărit.

Procurorul a mai susținut în cadrul motivelor de apel că în temeiul acordului ce a avut loc în contextul descris, cele trei inculpate, împreună, au transformat calea de atac extraordinară a contestaţiei în anulare care a format obiectul Dosarului nr. x/2/2011 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia I-a penală, într-o prelungire a procesului penal, în crearea practic a unui nou grad de jurisdicţie în cauza analizată, respectiv al patrulea grad de jurisdicţie, neprevăzut de lege, numai cu scopul de a-l exonera de executarea pedepsei de 7 ani închisoare pe E.

Sub acest aspect, s-a invocat sentinţa penală nr. 3 din 25 martie 2015 a Curţii de Apel Constanţa, Dosar nr. x/36/2014, definitivă prin Decizia Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 242 din data de 2 iunie 2016, pronunţată în Dosarul nr. x/36/2014.

În aceste hotărâri judecătoreşti s-a reţinut în mod definitiv că, în cursul lunii februarie 2012, în calitate de judecător la Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, inculpata C. a primit, prin intermediul condamnatei P.P.P., suma de aproximativ 120.000 euro de la inculpatul E., prin medierea condamnaţilor Z.Z. şi U., pentru a pronunţa, împreună cu ceilalţi doi membri ai completului de judecată (inculpatele A. și B. s..n) învestit să soluţioneze Dosarul nr. x/2/2011, o soluţie de admitere a contestaţiei în anulare formulate de inculpat şi care s-a concretizat în Decizia penală nr. 381 din 22 februarie 2012 s.n.

Sub acelaşi aspect, în mod definitiv Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat asupra stării de fapt anterior descrisă, dovedită prin probele administrate în cauză, conform căreia punerea în aplicare a rezoluţiei infracţionale de către inculpata C. de primire a sumei de aproximativ 120.000 euro, la începutul anului 2012, s-a realizat în contextul în care condamnata P.P.P. a contactat-o şi a „consultat-o" cu privire la posibilitatea anulării hotărârii de condamnare de 7 ani închisoare pentru E., prin exercitarea unei căi extraordinare de atac, iar aceasta i-a comunicat că pe fondul unei jurisprudenţe neunitare, contestaţia în anulare este admisibilă dar „costă" şi „cu condiţia acordului şi celorlalţi membri ai completului". Instanţa supremă a reţinut în mod definitiv că, sub aspectul încadrării juridice, fapta inculpatei C. de a pretinde şi primi suma de 120.000 euro prin intermediul condamnatei denunţătoare P.P.P. de la condamnatul E. pentru a desfiinţa, pe calea contestaţiei în anulare, hotărârea de condamnare la pedeapsa de 7 ani închisoare întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de „luare de mită" prev. de art. 254 prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 şi a condamnat-o la pedeapsa de 7 ani închisoare cu executare.

Aşadar, rezultă că, pretinderea şi primirea sumei de 120.000 euro a reprezentat „costul” la care s-a referit inculpata C. în negocierea cu condamnata P.P.P. pentru admiterea contestaţiei în anulare.

Sub acelaşi aspect, sunt elocvente probele care demonstrează acordul inculpatelor A. şi B. pe care l-au dat inculpatei C. pentru admiterea contestaţiei în anulare. Astfel, declaraţiile martorei denunţătoare L.L.L. coroborate cu declaraţiile condamnaţilor P.P.P. (1, 2 milioane euro mi-au fost aduşi de către Z.Z. şi L.L.L., iar din această sumă şi-a reţinut 650 mii euro pe i-a dus la inculpata C., căreia i-am spus că vor mai veni şi alţi bani după ce E. va fi liber) şi E. sunt relevante şi demonstrează existenţa elementului exterior care a stat la baza procesului cognitiv şi deliberativ în admiterea contestaţiei în anulare de către inculpate prin încălcarea deliberată şi flagrantă a dispoziţiilor legale aşa cum vom dezvolta în continuare, respectiv acordul acestora dat inculpatei C. că vor admite contestaţia în anulare.

S-a arătat că nefiind administrat niciun alt mijloc de probă care să contrazică această stare de fapt statuată în cuprinsul unei hotărâri judecătoreşti definitive, respectiv că, în cauză a fost vorba de admiterea contestaţiei în anulare de către inculpate, după ce în prealabil inculpata C. s-a consultat cu colegele de complet, nu se poate reţine apărarea inculpatelor că au admis această cale extraordinară de atac ca remediu legal.

În contextul celor descrise supra, în acord cu dispoziţiile art. 420 alin. (5) şi (9) C. proc. pen., precum şi în considerarea efectului devolutiv ex integro al apelului, s-a apreciat că se impune ca în faţa instanţei de control judiciar să fie readministrate probele directe şi indirecte, probe pe care Judecătorul fondului nu le-a avut deloc în vedere şi în consecinţă nu le-a evaluat.

În egală măsura, s-a arătat că soluţia de achitare a inculpatelor B., A. pentru infracţiunea de favorizare a făptuitorului prevăzută de art. 269 alin. (1) C. pen. se întemeiază pe o eronată evaluare a acuzaţiei şi a probelor administrate. S-a precizat că fapta de favorizare a infractorului a fost săvârşită în legătură directă cu infracţiunea de complicitate la abuz în serviciu prevăzută de art. 26 cu referire la art. 246 comb. cu art. 2481 cu aplic. art. 41 alin. (2) și rap. la art. 258 alin. (1) C. pen. de la 1969 pentru care a fost trimis în judecată E. prin Rechizitoriul nr. 61/P/2002. S-a mai menţionat că din actele dosarului nu rezultă că faţă de contestator s-ar fi pronunţat o altă hotărâre pentru aceleaşi fapte, iar contestaţia trebuia respinsă ca inadmisibilă.

Prin efectele sale Decizia penală nr. 381 din 22 februarie 2012, pronunţată în Dosarul nr. x/2/2011, a constituit un ajutor efectiv dat condamnatului E., pentru a asigura folosul infracţiunii şi pentru a zădărnici, prin anulare, executarea pedepsei definitive din Dosarul penal nr. x/4/2006, în care persoana ultim menţionată a fost condamnată la pedeapsa de 7 ani închisoare pentru complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 26 rap. la art. 246 comb. cu art. 2481 C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., rap. la art. 2581 C. pen. de la 1969.

S-a precizat că activitatea ilicită a inculpatelor A. şi B. s-a concretizat în conceperea unui adevăr contrafăcut (infirmat de toate probele aflate la dosar şi cunoscute de către inculpate, aceste probe fiind expuse chiar în motivarea Deciziei nr. 381/2012), de natură să facă posibilă anularea unei pedepse definitive cu închisoarea şi desfiinţarea obligaţiilor civile, condamnatul E. fiind pus în libertate şi exonerat de orice răspundere penală sau civilă.

În consecinţă, s-a apreciat că inculpatele, în calitate de judecători, l-au ajutat pe condamnatul E. să zădărnicească executarea pedepsei, prin punerea în imposibilitate a instanţei de executare de a proceda la punerea în aplicare în continuare a Deciziei definitive nr. 741/R/2011 a Curţii de Apel Bucureşti şi prin periclitarea bunului mers al justiţiei.

Desfiinţarea hotărârilor de condamnare în ceea ce îl priveşte pe contestatorul E. în maniera descrisă, încalcă principiul securităţii raporturilor juridice.

Prin admiterea contestaţiei în anulare în condiţiile inexistenţei condiţiilor impuse de lege pentru constatarea autorităţii de lucru judecat, s-a redeschis un proces soluţionat definitiv şi irevocabil, numai în scopul de a obţine pentru contestatorul E. o rejudecare a cauzei ceea ce în accepţiunea' jurisprudenţei Curții Europene a Drepturilor Omului are semnificaţia unui „apel deghizat”.

S-a mai arătat că desfiinţarea hotărârii de condamnare fără o judecare a fondului cauzei constituie un ajutor dat contestatorului E. pentru a nu executa pedeapsa la care a fost condamnat. De asemenea, prin desfiinţarea hotărârilor în ceea ce priveşte pe contestatarul E. a fost prejudiciată partea civilă - SC F. SA prin lichidator judiciar SC M.M.M. SPRL. Prin anularea dispoziţiilor hotărârilor judecătoreşti în ceea ce priveşte latura civilă aceasta nu mai are posibilitatea de a se îndrepta pentru recuperarea prejudiciului împotriva contestatarului E., iar în situaţia în care executarea a fost pornită este obligată la întoarcerea executării.

S-a susţinut că soluţia de achitare a inculpatelor B., A. pentru infracţiunea de fals intelectual prevăzută de art. 321 alin. (1) C. pen. este eronată.

Infracţiunea de fals intelectual săvârşită de inculpatele A., B., rezultă din susţinerea conform căreia toate dosarele care l-au privit pe E., în legătură cu sesizarea iniţială de fraudare a SC F. SA, sunt identice, întrucât obiectul tuturor dosarelor a avut la bază Dosarul penal nr. x/P/2002 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de urmărire penală şi criminalistică, deci aceeaşi sesizare, aceeaşi situaţie de fapt (cesiune de creanţe şi obţinerea de credite), acelaşi prejudiciu, acelaşi părţi, aceleaşi societăţi comerciale, aceleaşi probatoriu, aceeaşi parte civilă SC F. SA, aceeaşi expertiză contabilă este dovedită de actele pe care inculpatele le-au avut în vedere la pronunţarea Deciziei penale nr. 381/2012

S-a precizat că pentru a pronunţa Decizia penală nr. 381 din 22 februarie 2012 în Dosarul nr. x/2/2011, inculpatele A. şi B. au avut la dispoziţie actele dosarelor în care s-au pronunţat Deciziile penale nr. 741/R/2011 a Curţii de Apel Bucureşti (în care inculpatul E. a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 7 ani) şi 1057/2010 a Curţii de Apel Craiova (prin care a fost menţinută Rezoluţia nr. x/P/2008 din 13 noiembrie 2009 a Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Craiova, în care s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de E. pentru infracţiunea de evaziune fiscală, spălare de bani şi asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni), dar şi Deciziile penale nr. 798 din 18 noiembrie 2008 şi nr. 292 din 11 martie 2010 ale Curţii de Apel Craiova (prin care a fost menţinută Rezoluţia nr. x/D/P/2008 din 15 ianuarie 2008 a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Biroul Teritorial Dolj şi în care s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de E. pentru infracţiunea de grup infracţional organizat şi spălare de bani), respectiv Decizia penală nr. 683 din 26 iunie 2009 a Curţii de Apel Craiova (prin care s-a menţinut soluţia de neîncepere a urmăririi penale dispusă prin Ordonanţa nr. 7D/P/2008 din 16 mai 2008 faţă de E. pentru infracţiunea de grup infracţional organizat).

S-a arătat că din examinarea Deciziilor penale nr. 798 din 18 noiembrie 2008, nr. 292 din 11 martie 2010, nr. 683 din 26 iunie 2009 şi nr. 1057 din 27 septembrie 2010 ale Curţii de Apel Craiova, rezultă că acestea au privit soluţii de neîncepere a urmăririi penale, menţinute conform procedurii reglementate de dispoziţiile art. 2781 C. proc. pen. de la 1968, că acestea au stat la baza pronunţării Deciziei penale nr. 381/2012, prin comparare cu Decizia penală nr. 741/R/2011 a Curţii de Apel Bucureşti, sub aspectul modalităţii de sesizare, a situaţiei de fapt şi a încadrărilor juridice, a persoanelor cercetate, a prejudiciului produs sau care s-ar fi putut produce şi a părţilor civile.

Astfel, s-a considerat că, deşi inculpatele au examinat toate aceste hotărâri judecătoreşti, au atestat în mod nereal în conţinutul Deciziei penale nr. 381 din 22 februarie 2012, că acestea au avut la bază aceeaşi sesizare, vizează aceeaşi situaţie de fapt (cesiuni de creanţe şi obţinere de credite), acelaşi prejudiciu, aceleaşi părţi, aceleaşi societăţi comerciale, aceeaşi parte civilă (SC F. SA), aceeaşi expertiză contabilă (pag. 47 a Deciziei nr. 381/2012).

S-a apreciat că lipsa identităţii de obiect, între Deciziile nr. 1057/2010 şi nr. 741/R/2011 a fost cunoscută de către inculpate.

La pag. 12 parag. 2 a Deciziei nr. x/2012 inculpatele au menţionat că prin rechizitoriul nr. 61/P/2002 din 09 noiembrie 2006, în legătură cu care s-a pronunţat Decizia penală nr. 741/R/2011 a Curţii de Apel Bucureşti, activitatea infracţională a vizat „perioada iulie 1999-februarie 2000, când SC F. SA., prin 9 sucursale ale sale, a cesionat creanţe în valoare de 106.533.611.000 lei unui grup de 11 firme din municipiul Craiova şi a acordat credite pe termen scurt sub formă de linii de credit în valoare de 80.535.611.000 lei (vechi) cu încălcarea prevederilor Legii nr. 58/1998 şi a Normelor Interne de creditare, cu privire la documentaţia de creditare, analiza bonităţii, constituirea de garanţii, beneficiarul E., petentul contestator”. Referiri similare cu privire la situaţia de fapt se regăsesc şi la pag. 37, 40, 42 şi 44 ale Deciziei nr. 381/2012, menţionându-se că instanţele de fond, apel şi recurs şi-au însuşit întocmai actul de sesizare.

Din analiza comparativă a soluţiilor de neîncepere a urmăririi penale menţionate în rechizitoriu şi hotărârea judecătorească prin care inculpatul E. a fost condamnat la pedeapsa de 7 ani închisoare, rezultă că nu există identitate de obiect, fiind de natura evidenţei, modalităţile de sesizare diferite şi succesive, actele materiale diferite, care corespund unor infracţiuni distincte, părţile civile şi prejudiciile diferite, numărul şi calităţile procesuale diferite ale persoanelor cercetate în fiecare cauză.

De altfel, a constatat cu uşurinţă că aceste dosare nu au avut şi nu puteau avea aceeaşi parte civilă, deoarece SC F. SA. nu putea fi vătămată prin infracţiunea de evaziune fiscală, care presupune prejudicierea bugetului de stat, că prejudiciul cauzat acestei bănci (reprezentat de valoarea creditelor şi cesiunilor de creanţă) nu a fost şi nu putea fi acelaşi cu suma datorată bugetului de stat (reprezentând impozite şi taxe), fără a mai vorbi de tipul de relaţii sociale pe care legiuitorul a înţeles să le protejeze în cazul infracţiunilor analizate.

În acest context, a apreciat că toate menţiunile făcute de inculpatele A. şi B. în Decizia penală nr. 381 din 22 februarie 2012 la pag. 24 parag. 2, pag. 25 parag. ultim, pag. 31 parag. 3, pag. 36 parag. 3-6, pag. 46 parag. ultim, pag. 47 parag. 3, pag. 61 parag. 3 şi pag. 62 parag. 2, conform cărora toate dosarele au avut la bază aceeaşi sesizare, aceeaşi situaţie de fapt, acelaşi prejudiciu, aceleaşi părţi, aceleaşi societăţi comerciale, acelaşi probatoriu, aceeaşi parte civilă SC F. SA, aceeaşi expertiză, sunt nereale şi realizează elementele constitutive ale infracţiunii de fals intelectual, prevăzută de art. 321 alin. (1) C. penal.

Urmărind, în mod evident, pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti favorabile condamnatului E., care să ducă la neexecutarea de către acesta a unei pedepse de 7 ani închisoare stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, care avea autoritate de lucru judecat, dar şi la neplata prejudiciului produs prin infracţiunea pentru care a fost condamnat (18.839.684,5 lei reprezentând despăgubiri civile către SC F. SA, prin lichidatorul judiciar SC M.M.M. SPRL), inculpatele A., B. au atestat fapte si împrejurări necorespunzătoare adevărului în conţinutul deciziei penale nr. 381/2002, atunci când au concluzionat că între faptele care au făcut obiectul Dosarului nr. x/P/2002 (Decizia penală nr. 741/R/2011) şi cele care fac obiectul Dosarului nr. x/P/2008 (Decizia penală nr. 1057/2010), respectiv Dosarul nr. x/D/P/2008 (Decizia penală nr. 798 din 18 noiembrie 2008 şi nr. 292 din 11 martie 2010) şi Dosarul nr. x/D/P/2008 din 16 mai 2008 (Decizia penală nr. 683 din 26 iunie 2009), există identitate în ceea ce priveşte „situaţia de fapt - aceleaşi acte materiale - obţinerea de credite bancare şi cesiune de creanţă, însă cu o altă încadrare juridică, aceeaşi sesizare (nr. x/P/2001), cu acelaşi conţinut, aceleaşi prejudiciu, aceleaşi părţi civile".

De asemenea, s-a arătat că tot în scopul favorizării condamnatului E., în mod intenţionat, inculpatele A., B. au omis să precizeze în conţinutul hotărârii judecătoreşti pronunţate (Decizia penală nr. 381 din 22 februarie 2012) situaţia de fapt corectă (faptele), care a stat la baza Deciziilor penale nr. 1057/2010, nr. 798 din 18 noiembrie 2008, nr. 292 din 11 martie 2010 şi nr. 683 din 26 iunie 2009), respectiv că cercetările penale efectuate de organele de urmărire penală, în care s-au pronunţat aceste hotărâri judecătoreşti, au fost determinate de disjungerile din Dosarele nr. x/P/2002 din 09 noiembrie 2006, respectiv nr. x/P/2006 din 02 noiembrie 2008, că cercetările nu au fost paralele, ci succesive, şi că nu au fost declanşate după ce printr-o hotărâre judecătorească s-a pus capăt, definitiv, conflictului penal, faptul rămânerii definitive la date diferite a unor hotărâri judecătoreşti pentru acte materiale ce realizau (ar fi putut să realizeze)conţinutul constitutiv al unor infracţiuni diferite, neputându-se circumscrie principiului non bis in idem.

În motivarea hotărârii pronunţate (Decizia penală nr. 381/2012), inculpatele A., B. au omis să facă referire la acele hotărâri judecătoreşti pronunţate tot în procedura contestaţiilor în anulare (Decizia penală nr. 1164 din 26 mai 2011 - Dosarul nr. x/2/2011 al Curţii de Apel Bucureşti, prin care s-a respins ca inadmisibilă contestaţia în anulare formulată de E. în temeiul art. 386 lit. a), b), c) şi e) C. proc. pen. de la 1968 şi Decizia penală nr. 2217 din 11 noiembrie 2011 pronunţată în Dosarul nr. x/2/2011 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care s-a luat act de retragerea contestaţiei în anulare formulate de E. în temeiul art. 386 lit. d) C. proc. pen. de la 1968).

Astfel, inculpatele au transformat calea de atac extraordinară a contestaţiei în anulare într-o prelungire a procesului penal, creând practic un nou grad de jurisdicţie, respectiv un al patrulea grad de jurisdicţie, neprevăzut de lege.

Sub aspectul laturii civile, s-a arătat că introducerea în cauză a Ministerului Justiţiei este contrară dispoziţiilor legale în materie, dar şi jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Astfel, s-a arătat că Judecătorul fondului, prin încheierea din 22 decembrie 2014, a constatat că cererea inculpatei A., formulată prin apărător, prin care a solicitat introducerea în cauză a Ministerului Justiţiei, ca parte responsabilă civilmente, cerere la care au achiesat şi inculpatele C. şi B., este întemeiată.

Considerentele Judecătorului fondului pentru introducerea în cauză a Ministerului Justiţiei ca parte responsabilă civilmente au fost următoarele:

„ Prin raportare la dispoziţiile art. 21 C. proc. pen., cererea persoanelor îndreptăţite, permite introducerea în cauză a părţii responsabile civilmente, potrivit legii civile, iar persoana îndreptăţită, potrivit legii civile, poate fi atât partea civilă, interesată să îşi recupereze prejudiciul reclamat dar şi inculpatele, în măsura în care ar cădea în pretenţii;

Din punct de vedere formal, sunt întrunite condiţiile pentru introducerea în cauză a părţii responsabile civilmente, parte care nu poate fi decât Ministerul Justiţiei, în calitate de angajator şi ordonator principal de credite, asigurând buna administrare şi gestionare a justiţiei ca serviciu public, potrivit art. 5 şi art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară;

Prepus este cel care lucrează în beneficiul şi sub îndrumarea, autoritatea unei persoane fizice sau juridice-comitent, iar acesta din urmă este cel în măsură să direcţioneze, să controleze, să supravegheze activitatea prepusului. Chiar dacă magistratul are un statut special, în sensul că în activitatea sa se supune numai legii şi conştiinţei sale, totuşi nu se poate face abstracţie că şi magistratul este parte a unui raport de muncă, raport care întotdeauna este fundament al raportului de prepuşenie;

Statutul magistratului şi limitele în care acesta ar putea fi îndrumat, coordonat, direcţionat, sunt aspecte care au legătură cu soluţionarea în fond a acţiunii civile şi nu trebuie examinate la admisibilitatea cererii de introducere în cauză a părţii responsabile civilmente„.

Deşi a reţinut că, Ministerul Justiţiei poate fi parte responsabilă civilmente a respins cererea inculpatelor privind solicitarea fişelor de post de la Ministerul Justiţiei, prin încheierea din 13 noiembrie 2015, cu motivarea că, judecătorii, în virtutea funcţiei pe care o exercită, sunt părţi ale unor raporturi de muncă, însă, drepturile şi îndatoririle acestora se exercită potrivit legii şi statutului acestei profesii şi nu în baza unor fişe de post individuale, iar îndatoririle judecătorilor referitoare la înfăptuirea justiţiei sunt prevăzute la art. 5 din Regulamentul de Ordine Interioară a Instanţelor Judecătoreşti, adoptat prin Hotărârea nr. 387/2005 a Consiliului Superior al Magistraturii şi sunt comune tuturor judecătorilor şi nu individuale, astfel încât să necesite fişe de post individuale. (fila nr 35 motivare).

Contrar celor reţinute de către Judecătorul fondului, s-a considerat că, introducerea în cauză a Ministerului Justiţiei ca parte responsabilă civilmente este greşită.

Sub acest aspect, jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători a statuat că, magistraţii nu se află în raport de prepuşenie sau de subordonare, astfel încât, nu se poate reţine existenţa răspunderii civile delictuale pentru fapta altei persoane, în condiţiile art. 1373 C. civ. - Decizia penala nr. 66 din 6 mai 2015 a Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5, Dosar nr. x/1/2015.

Sub acest aspect, s-a considerat că, lipsa raportului de subordonare, de prepuşenie, rezultă în mod indubitabil din dispoziţiile art. 125 alin. (1) din Constituţie care prevede că: „Judecătorii sunt inamovibili „precum şi din dispoziţiile art. 124 alin. (3) din Constituţie care prevede că: „Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii „dar şi din dispoziţiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 care prevede că „Verificările dispuse de preşedinţi, vicepreşedinţi, judecători anume desemnaţi trebuie să respecte principiul independenţei judecătorilor şi supunerii lor numai legii, precum şi autoritatea de lucru judecat„.

Astfel, s-a precizat că, din interpretarea acestor dispoziţii legale rezultă, fără putinţă de tăgadă, că activitatea judecătorilor se întemeiază pe prevederile legale, fără să primească îndrumări de specialitate sau dispoziţii de la conducerea parchetului în cadrul căruia funcţionează.

În atare situaţie, în lipsa unui raport de subordonare pe linia îndeplinirii activităţii de judecată, între inculpatele A., B., judecători ai Curţii de Apel Bucureşti, învestiţi cu soluţionarea dosarului în care prin pronunţarea Deciziei penale nr. 381 din 22 februarie 2012 au admis contestaţia în anulare formulată de condamnatul E. şi au anulat pedeapsa aplicată acestuia de 7 ani închisoare, nu poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală a comitentului, pentru fapta prepusului, nefiind îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 1373 C. civ., neavând astfel calitate procesuală Ministerul Justiţiei.

Sub acelaşi aspect, la rândul său jurisprudenţa instanţei supreme a statuat prin Decizia civilă nr. 4428 din 10 octombrie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, în Dosarul nr. x/101/2011 că, nu se poate reţine existenţa unui raport de subordonare, de prepuşenie, întrucât magistratul nu este un prepus al instituţiei unde este încadrat.

În consecinţă, dispunându-se condamnarea inculpatelor pentru aceste fapte, s-a considerat că se impune a se repune în individualitatea deciziei, sentinţa prin care E. a fost obligat la plata despăgubirilor civile în solidar cu ceilalţi inculpaţi condamnaţi definitiv.

- Inculpata C. nu a înţeles să motiveze apelul formulat împotriva sentinţei penale nr. 97/F din 19 mai 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a.

- Inculpata B. a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei penale atacate, schimbarea temeiului juridic al achitării, din art. 16 alin. (1) lit. b) teza I, în art. 16 lit. a) C. proc. pen. pentru toate infracţiunile pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, respingerea, ca neîntemeiată, acţiunea civilă formulată de SC F. SA-SA prin lichidatorul judiciar, ridicarea sechestrului asigurător instituit prin Ordonanţa nr. 51/P/2012 din 31 martie 2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Secţia de combatere a corupţiei asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile ale apelantei inculpate.

În susţinerea apelului a precizat că, în cauză s-au efectuat două urmăriri penale, astfel:

Prima procedură a urmăririi penale a început ca urmare a unei sesizări din oficiu, la data de 28 februarie 2012 şi s-a desfăşurat concomitent cu cercetarea disciplinară prealabilă efectuată de către Inspecţia judiciară (sesizarea s-a făcut tot din oficiu). A precizat că din toate actele depuse la dosarul de fond al cauzei se observă, fără putinţă de tăgadă, că ceea ce s-a susţinut în prima procedură a urmăririi penale (2012) este identic cu susţinerea din acţiunea disciplinară, dar şi cu ce se susţine prin Rechizitoriul nr. 51/P/2012 din 15 aprilie 2014, cu un singur amendament, în sensul că, s-a extins urmărirea penală sub aspectul unei infracțiuni de fals intelectual prevăzută de art. 321 alin. (1) C. pen.

În prima procedură a urmăririi penale în Dosarul nr. x/P/2012, Direcția Națională Anticorupție - Secţia de combatere a corupţiei a reţinut îndeplinirea în mod defectuos a atribuţiilor de serviciu, cu prilejul emiterii Deciziei penale nr. 381 din 22 februarie 2012 (fila 14 din rezoluţie), constând în:

- transformarea căii de atac extraordinare a contestaţiei în anulare (art386 lit. d) C. proc. pen. de la 1968) într-o prelungire a procesului penal, creând practic un nou grad de jurisdicţie în cauza analizată, respectiv al patrulea grad de jurisdicţie, neprevăzut de lege (fila 27 din rezoluţie),

- prin pronunţarea Deciziei penale nr. 381 din 22 februarie 2012, în mod conştient şi voit ar fi arogat anumite prerogative pe care legea nu le recunoaşte (fila 27 din rezoluţie),

- ar fi realizat contrafacerea adevărului în ceea ce priveşte identitatea de obiect între cauzele cu privire la care s-a constatat autoritatea de lucru judecat (fila 36 din rezoluţie) şi,

- toate acestea au fost coroborate de Ministerul Public cu presupuse interpretări greşite ale legii (fila 36 din rezoluţie), concluzionând că a fost un simulacru de proces.

S-a mai arătat că, inițial, procurorul de caz a ajuns la concluzia că este vorba numai de raţionamentul logico-juridic al Deciziei penale nr. 381 din 22 februarie 2012 a Curții de Apel București, care ţine de activitatea proprie de judecată a judecătorului, de a hotărî asupra cauzelor în mod imparţial, conform propriei evaluări, propriei conştiinţe şi propriei interpretări a legii. Potrivit dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 303/2004 judecătorii se bucură de inamovibilitate, sunt independenţi şi orice persoană, organizaţie, autoritate sau instituţie este datoare să respecte independenţa judecătorilor. Din formularea textului de lege ultim menţionat ar putea rezulta o interpretare potrivit căreia judecătorii nu pot răspunde în condiţiile art. 246-249 din C. pen. de la 1969 pentru hotărârile date în exercitarea atribuţiilor de serviciu, în aceleaşi condiţii cu ceilalţi funcţionari, bucurându-se de un tip de imunitate reglementat prin conceptele de inamovibilitate şi independenţă, atunci când atribuţiile de serviciu încălcate cu ştiinţă sau din culpă, vizează chiar conţinutul soluţiei adoptate într-o cauză dedusă judecăţii", şi, ca urmare, prin Rezoluţia nr. x/P/2012 din 07 august 2012, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală, în sensul că fapta nu este prevăzută de legea penală şi s-au revocat ordonanţele prin care mi s-a instituit sechestrul asigurător asupra bunurilor mele mobile şi mobile inclusiv cardul de salariu.

Această rezoluţie a fost confirmată ulterior, prin Rezoluţia nr. x/11-2/2012 din 30 august 2012 de către procurorul şef al Secţiei de combatere a corupţiei din cadrul Direcția Națională Anticorupție, cu motivarea că "soluţia emisă de procurorul de caz, atât sub raport formal-procedural, cât şi în conţinutul juridic al textelor invocate este legală şi temeinică".

Asupra acestor rezoluţii s-a exercitat controlul judecătoresc ca urmare a formulării unei plângeri întemeiată pe dispozițiile de art. 2781 din C. proc. pen. 1968. S-a soluţionat cauza prin sentinţa penală nr. 379/F din 01 octombrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel București, secţia a II-a pen. (Dosarul nr. x/2/2012), prin care s-au menţinut ca legale şi temeinice rezoluţiile din 07 august 2012 şi din 30 august 2012.

Concomitent cu prima urmărire penală care a vizat exclusiv-soluţia pronunţată (Decizia penală 381 din 22 februarie 2012) în Dosarul nr. x/2/2011 a Curții de Apel București, secţia I-a penală, la data de 24 februarie 2012 (la numai două zile de la pronunţare) Inspecţia judiciară s-a sesizat din oficiu cu privire la aspectele apărute în mass-media. Comisia de disciplină în faza verificărilor prealabile şi ulterior a cercetării disciplinare a evaluat că respectivul complet de judecată a săvârşit o abatere disciplinară constând în: "Exercitarea funcţiei cu gravă neglijenţă, prin încălcarea din culpă în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil a normelor de drept procesual'' (fila 3 din acţiunea disciplinară nr. x/CDJ/2012), săvârşită prin:

- încălcarea în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil a normelor de drept procesual, respectiv a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din C. proc. pen. şi ale art. 386 lit. d) C. proc. pen. de la 1968, în judecarea Dosarului nr. x/2/2011, dosar soluţionat prin Decizia penală nr. 381 din 22 februarie 2012 (fila 3-4 din acţiunea disciplinară nr. x/CDJ/2012),

- transformarea căii de atac extraordinare a contestaţiei în anulare care formează obiectul dosarului, într-o prelungire a procesului penal, creând practic un nou grad de jurisdicţie în cauza analizată, respectiv al patrulea grad de jurisdicţie, neprevăzut de lege (fila 6 din acţiunea disciplinară nr. x/CDJ/2012),

- prin pronunţarea Deciziei penale nr. 381 din 22,02.2012, în mod conştient şi voit magistrații și-ar fi arogat anumite prerogative pe care legea nu le recunoaşte (fila 9 din acţiunea disciplinară nr. 18/CDJ/2012),

- omisiunea analizării identităţii faptei la care se referă cele două hotărâri judecătoreşti, şi analizării faptei pentru care a fost condamnat petentul E. în materialitatea sa (fila 11 din acţiunea disciplinară nr. x/CDJ/2012).

În urma cercetărilor, Comisia de disciplină a reţinut că faptele de mai sus întrunesc elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. t) rap. la art. 991 alin. (2) din Legea 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, astfel cum a fost modificată prin Legea 24/2012, constând în exercitarea funcţiei cu gravă neglijenţă, prin încălcarea din culpă în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil a normelor de drept procesual.

Inspecţia judiciară a sesizat Consiliul Superior al Magistraturii, iar acesta prin Secţia de disciplină pentru judecători a dispus, prin Hotărârea nr. 15/J din 04 decembrie 2012, respingerea acţiunii disciplinare formulată de către Inspecţia judiciară ca neîntemeiată (obiectul acţiunii disciplinare l-a constituit aceeaşi soluţie pronunţată - Decizia penală 381 din 22 februarie 2012 a Curții de Apel București).

Inspecţia judiciară a formulat recurs, iar prin Decizia civilă 435 din 25 noiembrie 2013 a Înaltei Curții de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători, s-a respins cu unanimitate recursul formulat, cu motivarea că "modul concret de interpretare şi aplicare a normelor de drept material ori procesual în procesul interpretării şi aplicării legii în speţa dedusă judecăţii nu poate fi considerat o abatere de la îndatoririle de serviciu ori o faptă care afectează prestigiul justiţiei, iar cenzurarea în cadrul contenciosului disciplinar al funcţiei de magistrat nu poate fi realizată".

Apelanta a mai arătat că a doua procedură a urmăririi penale este declanşată prin Ordonanţa nr. 10/C1/2014 din 29 ianuarie 2014 semnată de către Procurorul şef adjunct al Direcția Națională Anticorupție, H.H.H.H., (unul dintre semnatarii Rechizitoriului nr. 61/P/2002 din 09 noiembrie 2006) care, din oficiu, a infirmat rezoluţia din 07 august 2012, în Dosarul nr. x/P/2012 şi a dispus redeschiderea urmăririi penale şi reluarea acesteia cu motivarea că soluţia de netrimitere în judecată, întemeiată pe prevăzută art. 10 lit. b) C. proc. pen. de la 1968, vine în contradicţie cu motivarea acesteia.

Apelanta a susținut că este greşită aprecierea potrivit căreia în cauză există o contradicţie între considerentele şi dispozitivul rezoluţiei, pentru că temeiul juridic care a stat la baza pronunţării soluţiei de scoatere de sub urmărire penală (art. 10 lit. b) C. proc. pen. de la 1968), contrazice această susţinere, însă în cauză s-a făcut o speculaţie cu scopul clar de a se crea premisele ataşării în mod nejustificat a Dosarului nr. x/P/2013, Direcția Națională Anticorupție, care nu are nici o legătură cu cercetarea din Dosarul nr. x/P/2012, întrucât acesta din urmă are alt obiect şi priveşte alte persoane (aşa cum rezultă din adresa trimisă chiar de Direcția Națională Anticorupție la Înalta Curte de Casație și Justiție - fila 60 din Anexele depuse la Memoriu).

În ordonanţa de infirmare sunt preluate din rezoluţia dată în 07 august 2012 în Dosarul nr. x/P/2012 Direcţia Naţională Anticorupţie - Secţia de combatere a corupţiei de procurorul de caz, în integralitate aceleaşi aspecte referitoare la Decizia pen. nr. 381/2012 şi anume: îndeplinirea în mod defectuos a atribuţiilor de serviciu, cu prilejul emiterii Deciziei penale nr. 381 din 22 februarie 2012, în sensul că:

- transformării căii de atac a contestaţiei în anulare (art. 386 lit. d) C. proc. pen. 1968) într-o prelungire a procesului penal, creând practic un nou grad de jurisdicţie în cauza analizată, respectiv al patrulea grad de jurisdicţie, neprevăzut de lege;

- arogarea de către magistrați a unor prerogative pe care legea nu le recunoaşte;

- contrafacerea adevărului în ceea ce priveşte identitatea de obiect între cauzele cu privire la care s-a constatat autoritatea de lucru judecat.

Apelanta a apreciat că procurorul de caz din a doua procedură a urmăririi penale avea obligaţia legală să observe că faptele reţinute, atât sub aspect penal (urmărire penală), cât şi disciplinar (cercetare disciplinară) au fost analizate şi soluţionate de către Consiliul Superior al Magistraturii şi Înalta Curte de Casație și Justiție, stabilindu-se că au fost respectate normele procedurale, s-a respectat şi interpretat corect legea, nu s-a creat un nou grad de jurisdicţie şi nu s-a adus nici un prejudiciu prestigiului justiţiei, pronunţându-se în acest caz Hotărârea nr. 15/J din 04 decembrie 2012 a Consiliului Suprem al Magistraturii care a devenit irevocabilă şi a intrat în puterea lucrului judecat prin respingerea recursului promovat de Inspecţia judiciară, deci din punct de vedere profesional şi al activităţii proprii de judecată nu s-au încălcat îndatoririle de serviciu şi nici nu s-a adus vreun prejudiciu prestigiului justiţiei. De asemenea nu s-a produs nici o vătămare (prejudiciu) părţii civile SC F. SA, instanţa pronunţându-se numai pe latura penală a cauzei.

Apelanta a mai invocat și nelegalitatea temeiul juridic al achitării deoarece din probele administrate în cauză şi din motivarea hotărârii rezultă, fără nici un dubiu, că temeiul legal al achitării este art. 16 lit. a) C. proc. pen. În considerentele sentinţei penale nr. 97/F/2016 pronunţată la data de 19 mai 2016, de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul penal nr. x/2/2014, Curtea a reţinut că, Direcţia Naţională Anticorupţie a urmat în formularea acuzaţiilor, două coordonate de bază (fila 56 sentința penală nr. 97/F/2016):

A). Decizia pronunţata de cele trei inculpate este nelegală, fiind adoptată cu încălcarea legii şi a procedurilor, dar şi netemeinică, deoarece faptele pentru care inculpatul E. a fost cercetat în procedurile penale succesive nu sunt identice, deci nu putea fi reţinută autoritatea de lucru judecat, în raport de soluţiile anterioare.

Analizând în considerente această coordonată a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Potrivit art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, hotărârile judecătoreşti pot fi desfiinţate sau modificate numai în căile de atac prevăzute de lege şi exercitate conform dispoziţiilor legale, iar în prezenta cauză, nu va examina Decizia celor trei inculpate în virtutea faptului că a fost investită cu o cale de atac, ci pentru că natura acuzaţiei formulate de Ministerul Public impune acest examen, obligatoriu pentru soluţionarea cauzei.

După examinarea considerentelor Deciziei nr. 381/2012, a celorlalte decizii care îl vizează pe E., a dispoziţiilor legale incidente, a jurisprudenţei în materie şi a doctrinei, instanţa de fond a concluzionat că Decizia pronunţată de cele trei inculpate nu este afectată de vicii de nelegalitate şi nu a fost pronunţată cu încălcarea procedurilor, însă, este esenţialmente netemeinică, bazându-se pe argumentul greşit al identităţii faptelor pentru care a fost cercetat E. în procedurile penale care s-au succedat. Mai precizează că, „ .este de acord cu opinia acuzării că cele trei inculpate au pronunţat o decizie cu interpretarea greşită a situaţiei de fapt iar dacă ar fi fost investită cu această cauză, nu ar fi pronunţat această soluţie, însă, judecătorii pronunţă soluţiile în raport cu propria lor convingere iar raţionamentul logico-judiciar al acestora, aşa cum a reţinut şi Înalta Curte de Casaţie şi justiţie în procedura disciplinară în care inculpatele au fost cercetate tot în legătură cu pronunţarea acestei soluţii, nu poate face obiectul cenzurii decât în căile legale de atac şi nu poate constitui temei pentru tragerea la răspundere a acestora, în lipsa altor elemente exterioare acestui raţionament".

Referitor la viciile de nelegalitate şi încălcarea procedurii invocate de Ministerul Public în susţinerea acuzaţiilor, Curtea a reţinut că, „ .inculpatele nu au încălcat normele de procedură edictate de lege pentru soluţionarea contestaţiilor în anulare, existând în schimb, în această materie o practică judiciară diferită şi o abordare diferită a acestei căi extraordinare de atac. De altfel, chiar în situaţia în care s-ar fi constatat o încălcare a normelor de procedură, acest aspect, prin el însuşi nu putea duce la concluzia că inculpatele au comis faptele penale de care sunt acuzate, în lipsa unor elemente care să contureze o intenţie clară de a pronunţa o hotărâre prin abuz de funcţie în scopul favorizării condamnatului E., fila 60 sentința penală nr. 97F/2016".

În urma analizării legalităţii şi temeiniciei Deciziei penale nr. 381/2012, Curtea a constatat că: „modul de aplicare a legii şi interpretare a probelor de către inculpate, în cauza penală cu care au fost investite, raţionamentul logico-judiciar al acestora nu poate constitui temei al răspunderii penale, în lipsa altor elemente care să altereze acest raţionament şi care să demonstreze în mod neechivoc, că, legea a fost aplicată greşit în mod intenţionat (fila 65 sentința penală nr. 97F/2016)”.

B). În actul de inculpare nu se invocă primirea unor sume de bani de către cele două inculpate, ca argument în sprijinul relei credinţe şi a exercitării abuzive a funcţiei, instanţa a examinat toate probele administrate în cauză, şi a concluzionat că: „faţă de probele administrate şi examinate în precedent, nu are nici un element pe care să îşi fundamenteze o convingere fermă asupra faptului că judecătoarele A. şi B. ar fi săvârşit cu ştiinţă un act de justiţie abuziv, de interes material. (fila 90 sentința penală nr. 97/F/2016)".

Cu privire la infracţiunile reţinute în actul de inculpare, respectiv de abuz în serviciu, favorizarea făptuitorului şi fals intelectual, apelanta a invocat următoarele aspecte:

Abuz în serviciu

„Potrivit art. 94 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, judecătorii răspund civil, disciplinar şi penal în condiţiile legii ". „.Aşa cum deja s-a arătat în cuprinsul acestor considerente, modul de interpretare a probelor, de aplicare a legii la cazul concret reprezintă raţionamentul judiciar şi acest raţionament nu poate face obiectul cenzurii decât în căile legale de atac " (fila 91 din sentința atacată).

„Conform art. 124 alin. (3) din Constituţie şi art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, privind organizarea judiciară, judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii, iar hotărârile judecătoreşti pot fi desfiinţate sau modificate numai în căile legale de atac. Potrivit art. 1 alin. (1) din Carta Universală a Judecătorului, independenţa acestuia este indispensabilă unei justiţii imparţiale şi toate instituţiile şi autorităţile naţionale sau internaţionale trebuie să respecte, să protejeze şi să apere această independenţă" (fila 91).

„Potrivit art. 16 din Recomandarea Comitetului de Miniştri a Consiliului Europei, deciziile judecătorilor nu pot face obiectul vreunei reanalizări, în afara procedurilor de atac. în jurisprudenţa europeană s-a reţinut că hotărârile judecătoreşti, atât în privinţa dispozitivului, cât şi a considerentelor nu pot fi criticate decât prin intermediul căilor de atac, astfel încât o hotărâre judecătorească nu poate fi considerată prin ea însăşi o infracţiune - decizia din 09 decembrie 1981 a Curţii de Casaţie din Franţa” (fila 91).

Şi doctrina şi jurisprudenţa din România sunt în acelaşi sens, şi exemplifică: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Decizia nr. 146/2006, completul de 9 judecători, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Decizia nr. 3126 din 6 octombrie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sentința penală nr. 157/2010, Rezoluţia nr. x/845/11/2 din 5 aprilie 2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Rezoluţia nr. x/11/2/2014 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Rezoluţia nr. x/11-2/2012 a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Rezoluţia nr. x/C/2012 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi multe altele.

Faţă de prevederile legale, faţă de doctrina şi jurisprudenţa din Uniunea Europeană şi România, şi urmare a analizei probelor administrate în prezenta cauză, instanţa de fond a reţinut că: „ .din probe nu a rezultat că inculpatele au realizat un act de justiţie defectuos, cu intenţia de a vătăma interesele legitime ale unei persoane, Curtea urmează să constate că fapta de care sunt acuzate inculpatele (n.n. - abuz în serviciu), în conţinutul ei concret, nu este prevăzută de legea penală".

Favorizarea infractorului;

Instanţa de fond a reţinut că: „acţiunea inculpatelor de a interpreta probele şi a aplica legea la cazul concret pe care l-au avut spre soluţionare, de a realiza actul de justiţie, potrivit cu propria lor convingere, atâta vreme cât nu s-a dovedit din probe certe, mai presus de orice îndoială, că au acţionat cu încălcarea legii şi au adoptat un raţionament eronat, cu ştiinţă, nu poate fi calificată drept ajutor intenţionat, premeditat dat condamnatului E. şi nu a avut drept urmare crearea unei stări de pericol pentru înfăptuirea justiţiei, atâta vreme cât această instanţă prezumă buna-credinţă a inculpatelor, prezumţie ce nu a fost răsturnată prin probe solide, neîndoielnice. Anularea mandatului de executare a închisorii, pentru condamnatul E. nu a fost decât o consecinţă a înfăptuirii unui act de justiţie nedovedit fraudulos, acţiunea inculpatelor legată de înfăptuirea acestui act nefiind prevăzută de legea penală " (fila 93).

Falsul intelectual;

Instanţa de fond a reţinut faptul că, menţionarea de către inculpate în hotărârea pronunţată a faptului că cercetările penale succesive privind pe E. au vizat aceleaşi fapte în materialitatea lor, nu reprezintă decât transpunerea scriptică a raţionamentului logico-juridic, motiv pentru care Curtea a constatat că nici această faptă, în conţinutul ei concret, nu este prevăzută de legea penală.

Faţă de cele menţionate în motivare, apelanta B. a considerat că instanţa de fond a reţinut în mod greşit ca temei juridic al achitării prevederile art. 16 alin. (1) lit. b) teza l C. proc. pen., fapta nu este prevăzută de legea penală, deoarece acest temei juridic se reţine numai: „ atunci când fapta săvârşită nu este incriminată de niciuna dintre prevederile legii penale, fiind fie de natură civilă, disciplinară, contravenţională, fie este o faptă care fusese iniţial prevăzută de legea penală, dar apoi a fost dezincriminată” (Grigore Gr. Theodoru - Tratat de drept procesual penal. Editura Hamangiu 2013, pag. 175).

În acest sens, a făcut referire şi la recenta jurisprudenţă a parchetului, respectiv la Ordonanţa nr. 112/P/2015 din 28 mai 2015 emisă în Dosarul nr. x/P/2015 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Secţia de combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, unde, deşi se reţine că acţiunile procurorului făptuitor au depăşit limitele normale pentru interacţiunea dintre un magistrat şi un justiţiabil, demonstrându-se că aceasta a depus eforturi vădite în scopul susţinerii intereselor unui suspect, totuși acţiunile procurorului nu atrag răspunderea penală, emițându-se o soluţie de clasare, întemeiată pe art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., cu precizarea că fapta poate constitui abatere disciplinară.

Apelanta a mai susținut că temeiului juridic al achitării prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. (fapta nu este prevăzută de legea penală), se reține numai în situaţia în care "şi-a exercitat atribuţiile de serviciu cu încălcarea prevederilor care guvernează statutul profesiei de magistrat", aspect asupra căruia s-a statuat de către Consiliul Suprem al Magistraturii şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, prin hotărâre definitivă şi irevocabilă (în cazul evocat anterior, procedura disciplinară s-a finalizat cu soluția de excludere din magistratură a procurorului). Apelanta a susținut că în situația sa s-a statuat, cu putere de lucru judecat de către acelaşi Consiliul Suprem al Magistraturii şi aceeaşi Înaltă Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, în sensul că nu a exercitat atribuţiile de serviciu cu încălcarea prevederilor legale, a respectat normele de procedură penală aplicabile în speţă, a respectat RIL-urile, deciziile Curții Constituționale a României şi hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului aplicabile cauzei. Inculpata a invocat considerentele Deciziei civile nr. 435 din 25 noiembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, în care se arată că "modul concret de interpretare şi aplicare a normelor de drept material ori procesual în procesul interpretării şi aplicării legii în speţă nu poate fi considerat o "abatere de la îndatoririle de serviciu" sau "o faptă care afectează prestigiul justiţiei", iar "cenzurarea acestuia în cadrul contenciosului disciplinar al funcţiei de magistrat nu poate fi realizată "(fila 21).

De altfel, cenzurarea procesului cognitiv care ţine de activitatea proprie de judecată a judecătorului nu poate fi realizată nici în procesul penal, pe de o parte pentru că hotărârea judecătorească prin ea însăşi nu constituie temei al răspunderii penale (şi în acest sens a depus jurisprudenţă, atât a parchetelor cât şi a instanţelor, anexată la memoriul depus la instanţa de fond), iar pe de altă parte raţionamentul logico-juridic al judecătorului nu poate fi sancţionat disciplinar ori penal întrucât reprezintă modul concret de interpretare şi aplicare a normelor de drept material ori procesual într-o speţă dată, este convingerea proprie a judecătorului în înfăptuirea actului de justiţie şi atâta vreme cât nu s-a demonstrat că această activitate proprie de judecată a judecătorului a fost influenţată de vreun element extraneu nu se poate considera că există vreo faptă penală.

În final, inculpata a apreciat că temeiul juridic legal al achitării nu poate fi decât cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. (fapta nu există).

Inculpata a invocat în sprijinul opiniei sale referitoare la temeiul achitării următoarea jurisprudenţă:

- Ordonanţa nr. 919/II/2/2012 din 10 aprilie 2012, a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, prin care s-a dispus schimbarea temeiului juridic în baza căruia s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de magistraţii judecători sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de neglijenţa în serviciu prevăzută de art. 249 alin. (1) C. pen. de la 1969 şi fals intelectual prevăzută de art. 289 C. pen. de la 1969, din art. 10 lit. d) C. proc. pen. de la 1968 în art. 10 lit. a) din acelaşi cod cu motivarea: „contestarea de către persoana nemulţumită a unei sentinţe pronunţată de către un judecător nu se poate face pe calea unei plângeri penale îndreptate împotriva magistratului care a adoptat soluţia, ci prin exercitarea căilor ordinare şi extraordinare de atac prevăzute de legiuitor".

- Rezoluţia nr. 1604/C din 20 iulie 2012, a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin care s-a respins plângerea penală formulată de petent împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale faţă de un judecător - făptuitor sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 289 C. pen. de la 1969, întrucât fapta nu există cu motivarea că: „magistraţii nu pot avea calitatea de subiecţi activi a unei infracţiuni pe considerentul că au adoptat o soluţie sau alta"; „nemulţumirea unei părţi referitoare la modul în care a fost instrumentat un dosar, precum şi la soluţia dispusă nu justifică cercetarea magistratului pentru săvârşirea vreunei fapte prevăzută de legea penală".

Același Minister Public însă a considerat în cauza apelantei că hotărârea de achitare este netemeinică.

În jurisprudența sa, Înalta Curte a arătat că instanţele judecătoreşti sunt suverane în a aprecia atât probatoriul administrat în cauzele cu care sunt investite cât şi textele de lege aplicabile, dându-le interpretarea pe care o consideră corespunzătoare, iar pronunţarea unor soluţii de către judecători, nu poate fi echivalată cu exercitarea abuzivă a atribuţiilor ce le revin potrivit legii, astfel încât nu pot constitui, prin ele însele, temei pentru reţinerea unor infracţiuni de abuz în serviciu sau neglijenţă în serviciu. De altfel, verificarea şi stabilirea legalităţii şi temeiniciei unei hotărâri judecătoreşti sunt de competenţa exclusivă a instanţelor superioare de control judiciar şi nu pot fi cenzurate de organul de urmărire penală, neputând constitui obiect de cercetare penală.

Tot Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut, prin Decizia penală nr. 1570/2009 din 28 aprilie 2009 pronunţată în Dosarul nr. x/32/2008 (filele 13-149, faptul că: "Nu poate constitui faptă penală şi implicit nu poate fi angajată răspunderea penală a unui magistrat, activitatea desfăşurată cu prilejul unor acte sau măsuri efectuate, în exercitarea întocmai a funcţiei şi a adoptării unei soluţii. Rezultă că organului de urmărire penală şi instanţei le este interzis prin Constituţie şi lege să facă cercetări şi/sau aprecieri cu privire la activitatea de judecată a unui magistrat". „Eventualele erori apărute în acest proces de interpretare şi aplicare a legii nu echivalează cu o exercitare abuzivă a atribuţiilor de serviciu, în sensul legii penale, ele putând fi îndreptate în urma exercitării căilor de atac prevăzute de lege in fiecare caz în parte, aceasta fiind de altfel şi justificarea existenţei lor"

„Răspunderea penală a magistraţilor poate fi în discuţie, cu referire la infracţiunea analizată, numai în situaţiile în care aceştia şi-au exercitat funcţia cu rea credinţă,."

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut prin Decizia penală nr. 1773/2009 din 13 mai 2009 pronunţată în Dosarul nr. x/36/2008 ( fila 21), faptul că: "Nu este în competenţa organului de urmărire penală sau a unei instanţe penale să examineze actele îndeplinite de un judecător într-o cauză în care acesta a fost legal investit cu soluţionarea, decât dacă, cum corect a reţinut instanţa prin hotărârea atacată prin recursul de faţă, există vreun indiciu „cu privire la vreun fapt concret exterior şi tendenţios" care să fi determinat acea soluţie".

Apelanta a apreciat că prin hotărârea sa, judecătorul de fond a încălcat indubitabil etica profesională deoarece, prin opinia personală judecătorul fondului a îmbrăţişat raţionamentul parchetului pe aspectul situației de fapt.

Apelanta B. a mai susținut în motivele de apel că judecătorul fondului, cu permisiunea legiuitorului, avea obligaţia legală, ca instanţă penală, să demonstreze dacă activitatea proprie de judecată a fost influenţată sau nu de vreo activitate exterioară procesului cognitiv, şi în nici un caz să procedeze la rejudecarea cauzei. A examina aspectul cu referire la identitatea de obiect de fapt şi de drept, a analizat dacă există sau nu condiţiile aplicării în cauză a principiului "ne bis in idem" ceea ce însemnă că s-a constituit în instanţă de control judiciar şi "a rejudecat cauza" aspect inadmisibil.

Raţionamentul judiciar al judecătorului reprezintă activitatea proprie de judecată a acestuia, convingerea proprie a judecătorului bazată pe actele şi lucrările din dosarul respectiv în litera şi spiritul legii, aşadar orice ingerinţă în această activitate însemnă o imixtiune în procesul cognitiv al judecătorului.

În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei a precizat că din adresa de răspuns către instanţa de fond, formulată de către Biroul de executori V.V.V.V. rezultă următoarele:

- Decizia penală nr. 802/A/2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, reprezintă titlu executoriu şi în baza acestuia s-a format Dosarul de executare silită nr. x/2011;

- cei patru condamnaţi sunt executaţi silit în privinţa obligaţiilor civile încă din 2011 şi, în prezent executarea silită continuă conform titlului executoriu menţionat mai sus, aspect ce rezultă şi din ceea ce reţine chiar instanţa fondului - fila 51 din sentinţa penală nr. 97 din 19 mai 2016, parag. 7, citez: «lichidatorul judiciar al SC F. SA, la data de 12 decembrie 2014 şi-a diminuat pretenţiile, întrucât s-a distribuit către partea civilă SC F. SA suma de 36.399,26 lei, suma de 54.272,07 lei fiind restituită în contul onorariului executorului judecătoresc în cadrul procedurii de executare silită.

A precizat că prin Decizia penală nr. 381/2012:

- nu s-a suspendat ori întrerupt executarea silită a celor 4 condamnaţi obligaţi în solidar, executare silită începută în anul 2011;

- Decizia penală nr. 381/2012 nu a vizat decât latura penală a cauzei întrucât constatarea existenţei principiului «ne bis in idem» vizează exclusiv aceasta;

- prin această Decizie penală (nr. 381/2012) nu s-a rejudecat cauza cum fals se susţine de către parchet, nu s-au stabilit vinovăţii/nevinovăţii, ci s-au desfiinţat în parte respectivele hotărâri penale numai pe latură penală (art. 392 alin. (3) teza ultimă C. proc. pen. de la 1968).

Faptul că s-a executat silit o anumită parte din prejudiciul stabilit prin titlul executoriu pentru judecătorul cauzei (Decizia penală nr. 381/2012) nu are relevanţă întrucât, pe de o parte a respectat întocmai dispoziţiile legale prev. de art. 346 alin. (4) C. proc. pen. de la 1968 (art. 25 alin. (5) din C. proc. pen.), iar pe de altă parte în considerentele deciziei penale respective nu există nici măcar un cuvânt scris referitor la înlăturarea de la plata obligaţiilor civile a petentului condamnat. Aşadar, inculpata a susținut că nu a cauzat o pagubă ori vreo vătămare intereselor legale ale vreunei părţi din proces, deci nici părţii civile SC F. SA.

Procedura de cameră preliminară;

Preluarea de către instanța de apel unor aspecte soluționate în procedura de cameră preliminară, cum sunt cele vizând legalitatea sesizării instanței, cu referire la posibilitatea redeschiderii urmăririi penale față de inculpate în contextul exercitării plângerii asupra soluției de netrimitere în judecată și a finalizării procedurii disciplinare față de acestea sau legalitatea unui anumit probatoriu cu martori, sunt utile întrucât pot influența soluția acțiunii penale exercitate împotriva inculpatelor. Astfel art. 16 lit. i) C. proc. pen., prevede că autoritatea de lucru judecat este o cauză de stingerea acțiunii penale prin încetarea procesului, iar insuficiența probelor în susținerea acuzației conduce la o soluție de achitare.

Prealabil menționăm că judecătorul de cameră preliminară de la Curtea de Apel a constatat legalitatea sesizării instanței cu rechizitoriu, legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală și a dispus începerea judecății. Soluția a fost menținută, în contestație, de judecătorul de cameră preliminară de la Înalta Curte.

În cuprinsul Încheierii 2732 din 30 septembrie 2014, pronunțată în procedura de cameră preliminară de judecătorul de la Înalta Curte (ce nu a făcut parte din completul de apel) s-au constatat următoarele:

Camera preliminară urmăreşte, concomitent, să rezolve chestiunile privitoare la legalitatea trimiterii în judecată a inculpatului şi la legalitatea administrării probelor, păstrând în acelaşi timp premisele pentru soluţionarea cu celeritate a cauzei în fond.

În ceea ce priveşte competenţa teritorială şi după calitatea persoanei, s-a constatat că aparţine Curţii de Apel Bucureşti, deoarece persoanele faţă de care s-a realizat inculparea, îndeplinesc funcţia de judecător în cadrul Curţii de Apel Bucureşti iar faptele de care sunt acuzate şi prezentate în actul de inculpare, ar fi fost comise în legătură cu exercitarea funcţiei.

Cât priveşte legalitatea sesizării instanţei, judecătorul de cameră preliminară de la curtea de apel a constatat că acesta are conţinutul şi forma prevăzute de lege şi a fost verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de procurorul şef de secţie urmărire penală din cadrul Direcția Națională Anticorupție.

S-a criticat actul de sesizare pentru aceea că, nu cuprinde decât o descriere generică a faptelor, nu indică probele şi mijlocele de probă pe care se întemeiază acuzaţiile.

Potrivit art. 371 C. proc. pen., judecata se mărgineşte la faptele şi persoanele arătate în actul de sesizare.

Pentru a satisface cerinţele art. 371 C. proc. pen. este necesar ca fapta să fie prezentată în rechizitoriu în toate elementele ce prezintă relevanţă penală, sub aspectul conţinutului unei infracţiuni, pentru a înlătura orice îndoială că fapta face obiectul judecăţii, creându-se astfel posibilitatea inculpatului să se apere şi instanţei să se pronunţe asupra acestei fapte.

Pentru sesizarea instanţei cu judecarea unei infracţiuni nu este suficientă descrierea acesteia în expunerea făcută în rechizitoriu; sesizarea instanţei este legală numai în cazul în care în dispozitivul de trimitere în judecată al rechizitoriului este menţionată fapta, cu încadrarea ei juridică.

Judecătorul de cameră preliminară de la Curtea de Apel a constatat că activitatea apreciată ca fiind infracţională de organele de urmărire penală, de care sunt acuzate inculpatele, este descrisă detaliat în conţinutul rechizitoriului şi fiecare faptă este încadrată juridic. Descrierea faptelor în rechizitoriu se referă la împrejurările de loc, de timp, mijloace, mod şi scop în care a fost săvârşită fapta, iar expunerea cuprinde descrierea tuturor faptelor reţinute.

Satisfacerea exigenţelor art. 6§ 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în sensul dreptului la un proces echitabil, art. § 3 lit. a), în sensul că orice acuzat are, în special, dreptul să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa şi art. § 3 lit. b), în sensul dreptului la apărare, presupune o descriere adecvată în rechizitoriu a naturii şi cauzei acuzei ce i se aduce, determinarea precisă a persoanei şi a faptei, pe ce probe este bazată acuzaţia; încadrarea în drept, respectiv încadrarea juridică a fiecărei fapte.

Judecătorul de cameră preliminară a constatat că în rechizitoriu au fost indicate probele pe care se sprijină acuzaţia iar criticile referitoare la forţa probantă a unora dintre probele indicate, nu este un aspect care să fie examinat în procedura de cameră preliminară, ci este unul care vizează temeinicia acuzaţiilor, urmând să fie apreciat la soluţionarea cauzei în fond.

Faptul că în rechizitoriu procurorul de caz şi-a expus opiniile personale, juridice, nu este un aspect care să afecteze rechizitoriul de nelegalitate.

Nici indicarea ca mijloc de probă, în cuprinsului rechizitoriului a unui alt Rechizitoriu, nr. 111/P/2013, nu îi afectează legalitatea, întrucât, menţionarea acestuia în categoria probelor, s-a făcut în considerarea sa de înscris, emanând de la o autoritate judiciară, a cărui utilitate şi relevanţă nu face obiectul procedurii de cameră preliminară, judecătorul de cameră preliminară având doar rolul de a elimina, în această fază, acele probe obţinute nelegal, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 102 C. proc. pen.

Faptul că prin acelaşi rechizitoriu s-a dispus disjungerea în legătură cu alte infracţiuni, nu constituie, în opinia judecătorului de cameră preliminară, un motiv de nelegalitate a acestuia deoarece, potrivit art. 328 alin. (3) C. proc. pen., procurorul întocmeşte un singur rechizitoriu chiar dacă lucrările urmăririi privesc mai multe fapte ori mai mulţi inculpaţi şi chiar dacă se dau acestora rezolvări diferite.

Judecătorul de cameră preliminară de la curtea de apel a apreciat critica privind lipsa de competenţa materială a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcția Națională Anticorupție, ca neîntemeiată.

S-a reţinut că inculpatele au fost trimise în judecată, între alte infracţiuni şi pentru aceea prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000, respectiv infracţiunea de abuz in serviciu contra intereselor persoanelor dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un avantaj patrimonial sau nepatrimonial. Or, această infracţiune este reglementată de Legea nr 78/2000, ca făcând parte din categoria infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie (secţiunea 3).

Potrivit art. 13 alin. (1) din O.U.G. nr. 43/2002, sunt de competenţa Departamentului Naţional Anticorupţie infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare, săvârşite în una dintre următoarele condiţii:

a) dacă, indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis, au cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 euro ori o perturbare deosebit de gravă a activităţii unei autorităţi publice, instituţii publice sau oricărei alte persoane juridice ori dacă valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 de euro;

b) dacă, indiferent de valoarea pagubei materiale ori de gravitatea perturbării aduse unei autorităţi publice, instituţii publice sau oricărei alte persoane juridice ori de valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie, sunt comise de către: deputaţi; senatori; membri ai Guvernului, secretari de stat ori subsecretari de stat şi asimilaţii acestora; consilieri ai miniştrilor; judecătorii înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ai Curţii Constituţionale;ceilalţi judecători şi procurori; membrii Consiliului Superior al Magistraturii; preşedintele Consiliului Legislativ şi locţiitorul acestuia; Avocatul Poporului şi adjuncţii săi; consilierii prezidenţiali şi consilierii de stat din cadrul Administraţiei Prezidenţiale; consilierii de stat ai primului-ministru; membrii şi controlorii financiari ai Curţii de Conturi şi ai camerelor judeţene de conturi; guvernatorul, prim vice guvernatorul şi viceguvernatorul Băncii Naţionale a României; preşedintele şi vicepreşedintele Consiliului Concurenţei; ofiţeri, amirali, generali şi mareşali; ofiţeri de poliţie; preşedinţii şi vicepreşedinţii consiliilor judeţene; primarul generai şi viceprimarii municipiului Bucureşti; primarii şi viceprimarii sectoarelor municipiului Bucureşti; primarii şi viceprimarii municipiilor; consilierii judeţeni; prefecţii şi subprefecţii; conducătorii autorităţilor şi instituţiilor publice centrale şi locale şi persoanele cu funcţii de control din cadrul acestora, cu excepţia conducătorilor autorităţilor şi instituţiilor publice de la nivelul oraşelor şi comunelor şi a persoanelor cu funcţii de control din cadrul acestora; avocaţii; comisarii Gărzii Financiare; personalul vamal; persoanele care deţin funcţii de conducere, de la director inclusiv, în cadrul regiilor autonome de interes naţional, al companiilor şi societăţilor naţionale, al băncilor şi societăţilor comerciale la care statul este acţionar majoritar, al instituţiilor publice care au atribuţii în procesul de privatizare şi al unităţilor centrale financiar-bancare; persoanele prevăzute la art. 81 din Legea nr. 78/2000, cu modificările şi completările ulterioare; lichidatorii judiciari; executorii Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului.

Prin urmare, judecătorul de cameră preliminară a constatat că, faţă de calitatea inculpatelor de judecător, nu este necesară nici îndeplinirea condiţiei prejudiciului.

Astfel, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, a fost organul de urmărire penală competent să instrumenteze cauza în această etapă.

Aşadar, judecătorul de cameră preliminară de la curtea de apel a apreciat că excepţiile referitoare la nelegala sesizare a instanţei sunt neîntemeiate.

În ceea ce priveşte legalitatea urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară a reţinut că, în esenţă, s-au invocat mai multe aspecte:

În ceea ce priveşte neconfirmarea redeschiderii urmăririi penale de către judecătorul de cameră preliminară, s-a arătat că această neconfirmare, nu atrage nelegalitatea redeschiderii, deoarece, la momentul la care s-a redeschis urmărirea penală, 29 ianuarie 2014, aceasta nu era supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară.

Potrivit art. 335 alin. (1) C. proc. pen., dacă procurorul ierarhic superior celui care a dispus soluţia constată ulterior că nu a existat împrejurarea pe care se întemeia clasarea, infirmă ordonanţa şi dispune redeschiderea urmăririi penale. Potrivit alin. (4), redeschiderea urmăririi penale este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară, în termen de cel mult 3 zile, sub sancţiunea nulităţii.

Însă, potrivit art. 4 din Legea nr. 255/2013, de punere în aplicare a N.C.P.P., actele de procedură îndeplinite înainte de intrarea în vigoare a C. proc. pen., cu respectarea dispoziţiilor în vigoare la data îndeplinirii lor, rămân valabile, cu excepţiile prevăzute de lege. Or, în privinţa acestor acte, legea nu a făcut vreo excepţie.

Prin urmare, s-a constatat că redeschiderea urmăririi penale, la data de 29 ianuarie 2013, era guvernată de dispoziţiile art. 270 şi 273 C. proc. pen. de la 1968, potrivit cărora redeschiderea urmăririi penale în cazul în care s-a dispus încetarea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire penală are loc dacă ulterior se constată că nu a existat faptul care a determinat luarea acestor măsuri sau că, a dispărut împrejurarea pe care se întemeia încetarea sau scoaterea de sub urmărire. Potrivit alin. (2), redeschiderea urmăririi penale se dispune de procuror prin ordonanţă, redeschidere care potrivit normelor procesuale în vigoare la momentul la care a fost dispusă, nu era supusă niciunui control.

Prin urmare, s-a concluzionat că reluarea urmăririi penale prin redeschiderea acesteia, nu a fost afectată de vreun element de nelegalitate.

Faptul că a fost infirmată de procurorul ierarhic superior, în mod explicit numai rezoluţia nr. 51/P/2012, prin care anterior se dispusese scoaterea urmăririi penale faţă de inculpate, pentru aceleaşi fapte nu şi rezoluţia procurorului şef al secţiei nr. 619/II-2/30 august 2012, prin care se confirmase prima rezoluţie, nu înseamnă că această din urmă rezoluţie fiinţează, întrucât, în fapt ceea ce s-a infirmat a fost soluţia în sine, aceea de scoatere de sub urmărire penală. Este numai un viciu pur formal, faptul că, pe lângă Rezoluţia nr. x/P/2012, nu a fost infirmată şi rezoluţia 619/II-2/30 august 2012, întrucât la data infirmării sale, Rezoluţia nr. x/P/2012 era definitivă prin rezoluţia 619/II-2/2012, astfel încât, în fapt, a fost infirmată Rezoluţia nr. x/P/2012 astfel cum a rămas definitivă.

În ceea ce priveşte nelegalitatea urmăririi penale, dată fiind existenţa unui caz care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale, acela al autorităţii de lucru judecat, judecătorii de cameră preliminară, atât de la curtea de apel cât și de la Înalta Curte au apreciat că această excepţie este neîntemeiată.

Prin Rezoluţia nr. x/P din 7 august 2012, emisă de procuror în Dosarul nr. x/P/2012, în temeiul art. 249 alin. (1)şi (2) C. pen. de la 1969 rap. la art. 11 pct. 1 lit. b) şi la art. 10 lit. b) C. proc. pen. de la 1968, art. 249 alin. (2) C. pen. de la 1969 rap. la art. 245 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. de la 1968 şi art. 38 rap. la art. 45 alin. (1) C. proc. pen. de la 1968, s-au dispus următoarele:

Scoaterea de sub urmărire penală a învinuitelor A., pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi favorizarea infractorului, în legătură directă cu o infracţiune de corupţie, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 246 combinat cu art. 2481C. pen. de la 1969 şi art. 264 C. pen. de la 1969 rap. la art. 17 lit. a) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 33 lit. b) C. pen. de la 1969; C., pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi favorizarea infractorului, în legătură directă cu o infracţiune de corupţie, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 246 combinat cu art. 2481 C. pen. de la 1969 şi art. 264 C. pen. de la 1969 rap. la art. 17 lit. a) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 33 lit. b) C. pen. de la 1969 şi B., pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi favorizarea infractorului, în legătură directă cu o infracţiune de corupţie, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 246 combinat cu art. 2481 C. pen. de la 1969 şi art. 264 C. pen. de la 1969 rap. la art. 17 lit. a) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 33 lit. b) C. pen. de la 1969.

Disjungerea cauzei sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de fals material în înscrisuri oficiale, cumpărarea influenţei şi trafic de influenţă, prevăzută de art. 288 alin. (1) C. pen. de la 1969, art. 61 din Legea nr. 78/2000 şi art. 257 C. pen. de la 1969 rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 (procesele-verbale de sesizare din oficiu din datele de 07 martie 2012 şi 06 aprilie 2012,vol. 4, filele 1-4).

În esenţă, procurorul de caz a reţinut că ”A., C. şi B., în calitate de judecători la Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2/2011, şi-au îndeplinit în mod defectuos atribuţiile de serviciu, cu prilejul emiterii Deciziei penale nr. 381 din 22 februarie 2012. Prin săvârşirea acestei fapte E. a obţinut un avantaj patrimonial, constând în desfiinţarea obligaţiilor civile, în cuantum de 18.839.684,5 lei, către SC F. SA, prin lichidator judiciar SC M.M.M. SPRL, cu caracter definitiv, cu consecinţa vătămării intereselor legale ale părţii civile. Efectele aceleiaşi hotărâri judecătoreşti s-au constituit într-un ajutor efectiv dat condamnatului E., pentru a asigura folosul infracţiunii şi pentru a zădărnici, prin anulare, executarea pedepsei definitive din Dosarul penal nr. x/4/2006, în care a fost condamnat la pedeapsa de 7 ani închisoare pentru complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 26 rap. la art. 246 combinat cu art. 2481 C. pen. de 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. rap. la art. 2581 C. pen. de la 1969.

Astfel, din probatoriul administrat în cauză, procurorul de caz a concluzionat că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi favorizarea infractorului, în legătură directă cu o infracţiune de corupţie, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 246 combinat cu art. 2481 C. pen. de la 1969 şi art. 264 C. pen. de la 1969 rap. la art. 17 lit. a) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 33 lit. b) C. pen. de la 1969, în sarcina învinuitelor A., C. şi B., prin emiterea cu ştiinţă a unui act nelegal - Decizia nr. 381 din 22 februarie 2012.

Procurorul a motivat soluţia de scoatere de sub urmărire penală pe împrejurarea că, potrivit dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 303/2004, judecătorii se bucură de inamovibilitate, sunt independenţi şi „orice persoană, organizaţie, autoritate sau instituţie este datoare să respecte independenţa judecătorilor”. A apreciat că din formularea respectivului text de lege ar putea rezulta o interpretare potrivit căreia judecătorii nu pot răspunde în condiţiile art. 246-249 C. pen. pentru hotărârile date în exercitarea atribuţiilor de serviciu, în aceleaşi condiţii cu ceilalţi funcţionari, bucurându-se de un tip de „imunitate” reglementat prin conceptele de „inamovibilitate” şi „independenţă”, atunci când atribuţiile de serviciu încălcate, cu ştiinţă sau din culpă, vizează chiar conţinutul soluţiei adoptate într-o cauză dedusă judecăţii. Procurorul de caz a apreciat că există o îndoială asupra cadrului legal în care poate fi atrasă răspunderea penală a unui judecător pentru infracţiuni de serviciu care au ca obiect măsurile dispuse prin hotărârile judecătoreşti, motiv pentru care, în baza principiului in dubio pro reo, a dispus scoaterea de sub urmărire penală, reţinând, totodată, că aceeaşi faptă face obiectul cauzei disciplinare nr. x/J/2012, aflată pe rolul Consiliului Superior al Magistraturii, Secţia pentru Judecători, astfel că în cauză sunt aplicabile prev. art. 10 lit. b) din C. proc. pen.”

Examinând din oficiu rezoluţia procurorului de caz, s-a constatat că aceasta este nelegală, motiv pentru care a fost infirmată, prin Ordonanţa de redeschidere a urmăririi penale nr. 10/C1 din 29 ianuarie 2014 emisă de procurorul şef adjunct al Direcția Națională Anticorupție.

S-a reţinut că, ”prin Rechizitoriul nr. 111/P/2013 din data de 15 noiembrie 2013 emis de Direcţia Naţională Anticorupţie - Secţia de Combatere a Corupţiei s-a dispus trimiterea în judecată, printre alţii, a numitei C. pentru săvârşirea infracţiunilor de luare de mită şi trafic de influenţă, complicitate la infracţiunea de trafic de influenţă, instigare la infracţiunea de spălare a banilor, comisă în legătură directă cu infracţiunea de luare de mită, infracţiunea de înşelăciune, în formă continuată (65 acte materiale), două infracţiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată şi infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată (65 acte materiale), prev. de art. 254 alin. (1) C. pen. de la 1969 rap. la art. 7 al. 1 din Legea nr. 78/2000, art. 257 C. pen. de la 1969 rap. la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, art. 26 C. pen. de la 1969 rap. la art. 257 C. pen. de la 1969 şi la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, art. 25 C. pen. de la 1969 rap. la art. 17 lit. e din Legea nr. 78/2000 şi la art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, republicată, art. 215 alin. (1) şi 2 C. pen. de la 1969, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. de la 1969, art. 290 alin. (1) C. pen. 1969, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. 1969 şi art. 290 alin. (1) C. pen. 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. de la 1969, toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. de la 1969.

În esenţă, procurorul de caz a reţinut că, în cursul lunii februarie 2012, învinuita P.P.P. ajutat-o pe inculpata C., judecător la Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, să primească aproximativ 630.000 euro de la inculpatul E., în scopul pronunţării de către inculpata C., împreună cu ceilalţi doi membri ai completului de judecată învestit să soluţioneze Dosarul nr. x/2/2011, a unei soluţii de admitere a contestaţiei în anulare formulate de inculpat.

Astfel, în cursul lunii februarie 2012, P.P.P. a primit o primă tranşă de 1.200.000 euro din folosul pretins şi a convenit ca diferenţa de 300.000 euro să îi fie remisă la o dată ulterioară celei la care instanţa de judecată urma să pronunţe admiterea contestaţiei în anulare formulate de E.

Cu toate acestea, deşi prin Decizia penală nr. 381 din 22 februarie 2012 pronunţată în Dosarul nr. x/2/2011 de completul de judecată compus din magistraţii C., B. şi A. a fost admisă contestaţia în anulare formulată de E., acesta nu a mai remis învinuitei P.P.P. diferenţa de 300.000 euro.

În ceea ce o priveşte pe inculpata C., a rezultat că, în cursul lunii februarie 2012, în calitate de judecător la Curtea de Apel Bucureşti, secţia I-a penală, a primit, prin intermediul învinuitei P.P.P., suma de aproximativ 630.000 euro de la inculpatul E., prin medierea învinuitului Z.Z. şi a inculpatei U., pentru a pronunţa, împreună cu ceilalţi doi membri ai completului de judecată învestit să soluţioneze Dosarul nr. x/2/2011, o soluţie de admitere a contestaţiei în anulare formulate de inculpat.

S-a apreciat că soluţia dispusă de procurorul de caz în Dosarul nr. x/P/2012 vine în contradicţie cu motivarea acesteia.

Astfel, la fila 28 din rezoluţia din 7 august 2012, procurorul reţine că Decizia penală nr. 381 din 22 februarie 2012 excede interpretarea judiciară, creativitatea şi originalitatea, în sensul că legea penală nu a fost interpretată şi aplicată, ci a fost încălcată într-un mod evident, actul de justiţie fiind transformat într-un simulacru de proces penal prin falsificarea realităţii şi prin contrafacerea grosieră a conceptului de adevăr.

De asemenea, la fila 29 se reţine că la Dosarul nr. x/2/2011, învinuitele A., C. şi B. au avut la dispoziţie actele din care rezultă inexistenţa unei identităţi de obiect între cele două hotărâri judecătoreşti - nr. x/2010 şi nr. x/R/2011, şi din motivarea Deciziei nr. 381/2012 rezultă că au şi cunoscut această lipsă de identitate.

În continuare, la fila 35 din aceeaşi rezoluţie, procurorul de caz arată că învinuitele A., C. şi B. au cunoscut că autoritatea de lucru judecat în raport cu Deciziile nr. 1057 din 27 septembrie 2010, nr. 292 din 11 martie 2010 şi nr. 683 din 29 iunie 2009 ale Curţii de Apel Craiova, a fost invocată în Dosarul nr. x/4/2006, atât în faţa instanţei de apel, cât şi în faţa instanţei de recurs, instanţe care le-au respins motivat.

Din acţiunea disciplinară nr. x/CDJ/2012, înregistrată cu nr. x/J/2012, pe rolul Consiliului Superior al Magistraturii, Secţia pentru judecători, a rezultat că judecătorii inspectori au constatat că A., C. şi B., au transformat calea de atac extraordinară a contestaţiei în anulare care a format obiectul Dosarului nr. x/2/2011 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, într-o prelungire a procesului penal, creând practic un nou grad de jurisdicţie în cauza analizată, respectiv al patrulea grad de jurisdicţie, neprevăzut de lege.

În acelaşi sens, la fila 36 se reţine, că intenţia învinuitelor A., C. şi B. de a-şi încălca atribuţiile de serviciu, rezultă din contrafacerea adevărului în ceea ce priveşte identitatea de obiect între cauzele cu privire la care au constatat autoritatea de lucru judecat, coroborată cu multitudinea interpretărilor greşite ale legii.

În final, procurorul de caz reţine, la fila 39 din rezoluţie, că învinuitele au transformat calea de atac extraordinară a contestaţiei în anulare într-o prelungire a procesului penal, creând practic un nou grad de jurisdicţie, respectiv un al patrulea grad de jurisdicţie, neprevăzut de lege.

În literatura juridică şi în doctrină s-a apreciat că magistratul poate fi subiect activ al infracţiunii de abuz în serviciu. Pentru a angaja răspunderea penală a judecătorului sau procurorului, în cadrul anchetei sau a cercetării judecătoreşti trebuie dovedită reaua-credinţă sau neglijenţa gravă.

Pentru a se bucura de protecţia legală în ce priveşte soluţiile dispuse, raţionamentul juridic al magistratului trebuie să fie în concordanţă cu principiile de drept care guvernează instituţiile de drept penal sau drept procesual penal. În situaţia în care magistratul distorsionează în mod vădit legea, nu mai poate beneficia de protecţia conferită de aceasta.

Activităţile judiciare desfăşurate de magistrat prin încălcarea gravă a normelor procesuale, a normelor procedurale şi printr-o interpretare vădit eronată a probelor, care conduc la pronunţarea unei soluţii favorabile unei părţi şi, în mod corelativ, prejudicierea gravă a alteia, pot constitui elementul material al infracţiunii de abuz în serviciu.

În speţa de faţă rezultă clar că învinuitele nu au fost interesate să pronunţe o hotărâre legală şi temeinică şi au urmărit încă de la început pronunţarea unei hotărâri favorabile condamnatului E., prin anularea hotărârii de condamnare.

Este indubitabil, aşa cum reţine şi procurorul de caz, că în exercitarea atribuţiilor judiciare învinuitele au interpretat în mod nelegal norma de drept, urmărind şi fiind interesate să pronunţe o hotărâre nelegală şi netemeinică.

Din actele de urmărire penală efectuată, nu rezultă existenţa unei explicaţii scuzabile privind hotărârea pronunţată, iar argumentele juridice folosite sunt străine cauzei.

În condiţiile în care în practica judiciară au fost trimise în judecată şi condamnate persoane care deţineau calitatea de funcţionar public pentru acte de serviciu mult mai puţin grave decât hotărârea pronunţată de învinuite în care au anulat hotărârea unui condamnat, a accepta motivarea în sensul că judecătorii nu pot răspunde în condiţiile art. 246-248 C. pen. pentru hotărârile date în exercitarea atribuţiilor de serviciu în aceleaşi condiţii cu ceilalţi funcţionari ar însemna crearea unui concept de imunitate care ar excede prevederilor legale şi constituţionale.

De altfel, trimiterea în judecată a numitei C. pentru infracţiunea de luare de mită săvârşită tocmai în legătură cu pronunţarea Deciziei penale nr. 381/2012 în Dosarul nr. x/2/2011 al Curţii de Apel Bucureşti constituie temei de redeschidere a urmăririi penale şi de reluare a acesteia”.

Judecătorul de cameră preliminară de la Curtea de Apel a constatat că rezoluţia dată în Dosarul nr. x/P din 7 august 2012, a fost atacată în procedura prevăzută de art. 2781 C. proc. pen. de la 1968, plângerea împotriva acesteia fiind respinsă prin Hotărârea penală nr. x/F din 1 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti.

Inculpatele au invocat existenţa autorităţii de lucru judecat, ca o cauză care împiedică reluarea urmăririi penale, în raport de această sentinţă penală rămasă definitivă menţionată dar şi nesocotirea principiului non bis in idem.

Această excepţie de nelegalitate a celei de-a doua urmăriri penale a fost apreciată ca neîntemeiată, deoarece, soluţia adoptată de parchet, prin Rezoluţia nr. x/P/2012, nu este una care priveşte fondul cauzei, ci a fost pronunţată ca urmare a aprecierii inexistenţei unui cadru legal în care să poată fi atrasă răspunderea penală a unui magistrat pentru presupuse fapte comise în exercitarea atribuţiilor de serviciu.

Prin urmare, nu s-a putut stabili existenţa autorităţii de lucru judecat în raport de această Rezoluţie nr. x/P/2012, astfel cum a rămas definitivă prin sentinţa penală nr. 379/2012 a Curţii de Apel Bucureşti.

Potrivit art. 4 al Protocolului nr. 7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ”Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de instanţele aceluiaşi stat din cauza unei infracţiuni pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă în conformitate cu legea şi procedura penală a acestui stat.”

S-a arătat că, principiul ”non bis in idem” pune în balanţă două drepturi legitime din dreptul procesual penal; pe de o parte există dreptul societăţii exercitat prin Ministerul Public de a obţine condamnarea oricărei persoane care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, iar pe de altă parte există dreptul acuzatului de a şti că procesul penal finalizat nu poate fi repus în discuţie. Într-o exprimare de mare acurateţe juridică, s-a statuat că o justiţie care nu ar putea pune niciodată capăt unui conflict nu va avea nici prestigiu faţă de justiţiabili, nici încrederea acestora şi nici vreun folos pentru societatea juridiceşte organizată şi chiar pentru dreptatea în sine. Totodată, dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori este prevăzut în mod expres de către Protocolul nr. 7 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului la art. 4.

De asemenea, garanţia mai este prevăzută de către art. 54 din Convenţia de Aplicare a Acordului Schengen, precum şi de art. 50 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene. Pentru a-şi găsi aplicare principiul non bis in idem, trebuie să existe o primă procedură penală care s-a finalizat printr-o hotărâre de condamnare sau de achitare definitivă a unei persoane împotriva căreia s-a formulat o acuzaţie în materie penală iar autorităţile să demareze o a doua procedură penală (elementul bis), pentru aceeaşi faptă (elementul idem), cu privire la aceeaşi persoană.

Sintetic, s-a arătat că o persoană se bucură de trei garanţii: nu poate fi urmărită, judecată sau pedepsită de două ori pentru aceeaşi faptă.

În ceea ce priveşte doctrina recentă s-a apreciat că se bucură de autoritate de lucru judecat şi rezoluţiile sau ordonanţele procurorului de neurmărire sau netrimitere în judecată, dispuse pentru motive de drept şi care sunt confirmate de către judecător în cadrul procedurii prevăzute de art. 2781 C. proc. pen. de la 1968.

De asemenea, practica judiciară (Decizia penală nr. 632/2011 a Curţii de apel Oradea) a statuat că, în raport de dispoziţiile art. 2781 alin. (1)1 C. proc. pen. de la 1968, rezoluţia sau ordonanţa prin care procurorul dispune neînceperea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire penală, în situaţia în care este atacată cu plângere împotriva actelor procurorului, potrivit dispoziţiilor art. 278 C. proc. pen. de la 1968, iar prin hotărâre definitivă s-a dispus respingerea plângerii, capătă caracter definitiv şi împiedică o nouă urmărire şi o nouă judecată pentru aceeaşi faptă şi împotriva aceleiaşi persoane.

Instanţa supremă a apreciat, de asemenea, că rezoluţia Ministerului Public a intrat sub autoritate de lucru judecat, având în vedere că aceasta a fost menţinută de către instanţele de judecată în cadrul procedurii prevăzută de art. 2781 C. proc. pen. de la 1968 (Înalta Curte de Casație și Justiție, Decizia penală nr. 354/2010).

Însă, numai ordonanţele sau rezoluţiile dispuse pentru ”motive de drept”, pot dobândi această autoritate nu şi cele care au fost pronunţate în temeiul unor ”excepţii”. În cauză, prima rezoluţie de scoatere de sub urmărire penală, nu a analizat faptele, nu a constatat vinovăţia ori nevinovăţia inculpatelor, ci scoaterea de sub urmărire penală s-a pronunţat pentru că există o cauză de impunitate şi anume inamovibilitatea şi independenţa judecătorilor în exercitarea funcţiei.

În cauza Miraglia (C-469/03) Curții de Justiție a Uniunii Europene a decis că nu se aplică principiul non bis in idem şi că o decizie emisă de procuror, de neurmărire penală, pe simplul motiv de procedură (şi nu de fond) într-o altă jurisdicţie, nu are caracterul unei hotărâri definitive.

În ceea ce priveşte posibilitatea redeschiderii urmăririi penale prevăzută de art. 2781 alin. (1)1 C. proc. pen. de la 1968, aceasta nu afectează caracterul definitiv al soluţiei Ministerului Public. Caracterul definitiv al soluţiei, dispuse conform art. 2781C. proc. pen. de la 1968, se păstrează până la constatarea apariţiei unor fapte noi.

Prin urmare, excepţia de nelegalitate a urmăririi penale, pentru existenţa unei cauze de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale, autoritatea de lucru judecat şi pentru nesocotirea principiului non bis in idem, a fost apreciată ca neîntemeiată.

Neîntemeiată a fost şi susţinerea cum că ar exista autoritate de lucru judecat dată fiind existenţa Deciziei civile nr. 435 din 25 noiembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, prin care s-a respins recursul Inspecţiei Judiciare împotriva Hotărârii nr. 15/J din 4 decembrie 2012 a Consiliul Suprem al Magistraturii, Secţia pentru judecători, deoarece, această hotărâre vizează în mod exclusiv răspunderea disciplinară, pentru fapte de natură disciplinară, ori, în cauza de faţă, în discuţie sunt fapte de natură penală, pentru care Ministerul public urmăreşte atragerea răspunderii penale, cele două răspunderi fiind total diferite, având consecinţe diferite şi temeiuri diferite.

Critica privind nelegala reluare a urmăririi penale pentru că fapta nu există, existând încă un caz care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale, art. 16 lit. a) N.C.P.P., nu a putut fi examinată în procedura de cameră preliminară, fiind un aspect asupra căruia judecătorul se va apleca la soluţionarea cauzei în fond.

Tot cu privire la nelegalitatea urmăririi penale, s-a invocat incompatibilitatea procurorului şef adjunct H.H.H.H., cu motivarea că, acesta a emis Ordonanţa de infirmare nr. 10/C1 din 29 ianuarie 2014, în ceea ce priveşte rezoluţia de scoatere de sub urmărire penală nr. x/P/2012 şi tot acesta a întocmit Rechizitoriul nr. 61/P/2002 prin care a fost trimis în judecată E.

Judecătorul de cameră preliminară a reţinut că potrivit art. 49 C. proc. pen. 1968, în vigoare la momentul emiterii ordonanţei de redeschidere a urmăririi penale, dispoziţiile art. 46 C. proc. pen. de la 1968 se aplică procurorului şi magistratului asistent sau după caz grefierului de şedinţă, când cauza de incompatibilitate există între ei sau între vreunul dintre ei şi unul dintre membrii completului de judecată (art. 46 C. proc. pen. de la 1968 se referă la motivul de rudenie). De asemenea, potrivit art. 49 alin. (2) dispoziţiile art. 48 alin. (1) lit. b) - i) şi alin. (2) se aplică şi procurorului. S-a menţionat existenţa cazului prevăzut de art. 48 lit. d) C. proc. pen. de la 1968 şi anume, există împrejurări din care rezultă că procurorul este interesat sub orice formă. Interesul procurorului s-a susţinut a fi unul profesional, dat fiind faptul că a întocmit rechizitoriul mai sus menţionat, fiind interesat în menţinerea lui.

Judecătorul de cameră preliminară a apreciat că nu există cazul de incompatibilitate invocat. Prin Rechizitoriul nr. 61/P/2002 a fost trimis în judecată E., iar prin ordonanţa de infirmare a soluţiei de scoatere de sub urmărire penală, care le priveşte pe cele trei inculpate, acelaşi procuror a susţinut că această Ordonanţă nr. 51/P/2012, nu este legală, faţă de temeiurile invocate. Rechizitoriul şi dispoziţia de trimitere în judecată au aparţinut însă unui alt procuror, acesta din urmă fiind cel care a stabilit dacă sunt îndeplinite condiţiile legii pentru trimiterea în judecată şi pentru tragerea la răspundere penală. Redeschiderea urmăririi penale a fost dispoziţia procurorului care a întocmit Rechizitoriul nr. 61/P/2002 însă urmărirea penală în sine a fost efectuată de un alt procuror, astfel încât această urmărire nu a fost viciată.

În doctrină s-a arătat că sintagma ”interesat sub orice formă” presupune existenţa unor împrejurări de fapt ce trebuie arătate în concret, pentru a putea fi verificate şi pentru a se putea aprecia asupra lor.

În ceea ce priveşte cazurile în care ar putea fi dedusă existenţa unui interes al magistratului s-au reţinut cu titlu de exemplu: situaţia în care magistratul se află într-o legătură de dependenţă materială faţă de una din părţi, fiind debitorul sau creditorul acesteia, el personal sau o rudă apropiată a sa are un proces similar la o altă instanţă, a fost victima unei infracţiuni identice cu cea care formează obiectul dosarului care îi revine spre soluţionare.

Curtea de la Strasbourg a analizat diverse situaţii în care se punea problema unui eventual interes al judecătorului. Pentru identitate de raţiune, respectivele statuări sunt pe deplin aplicabile şi în privinţa procurorilor.

Curtea Europeană a apreciat că interesul poate fi unul material, cum s-a reţinut în cauza D c. Irlandei, unde judecătorul deţinea acţiuni la societatea pârâtă din dosarul pe care îl judeca. De asemenea, interesul poate fi şi unul moral: de exemplu, în cauza Remlic c. Franţei s-a constatat că în timpul soluţionării unei cauze unul dintre juraţi s-a declarat rasist; în cauza Pescador Valero c. Spaniei a fost pusă în discuţie imparţialitatea judecătorului în contextul în care reclamantul a fost concediat de către universitatea cu care magistratul implicat avea strânse relaţii profesionale. Beneficiarul deciziei luate de către magistrat poate fi: decidentul - interes direct; familia, prietenii, apropiaţii săi - interes indirect.

S-a arătat că nu este de neglijat nici interesul profesional, însă, urmărirea penală nu a fost efectuată de procurorul care aparent ar avea un interes profesional ci de un alt procuror, care a dispus de altfel şi trimiterea în judecată a celor trei inculpate.

Existenţa cazului de incompatibilitate prevăzut de art. 64 lit. f) N.C.P.P.., nu poate fi pusă în discuţie, deoarece actul emis de procurorul la care se referă excepţia de incompatibilitate, datează din 29 ianuarie 2014, când încă nu intrase în vigoare noul cod.

Criticile referitoare la nelegalitatea redeschiderii urmăririi penale în Dosarul nr. x/P/2012, pe motiv că atât dispoziţiile art. 273 C. proc. pen. de la 1968 cât şi dispoziţiile art. 335 alin. (2) N.C.P.P.., prevăd că reluarea urmăririi penale în caz de redeschidere, trebuie să aibă în vedere fapte sau împrejurări noi din care să rezulte că a dispărut împrejurarea pe care s-a întemeiat scoaterea sau neînceperea urmăririi penale (clasarea potrivit legii noi), sunt neîntemeiate.

Judecătorul de cameră preliminară a constatat că această critică priveşte în fapt netemeinicia redeschiderii urmăririi penale, nu neconformarea ei la lege. S-a criticat redeschiderea urmăririi penale, prin aceea că, după emiterea soluţiei de scoatere de sub urmărire penală, la data de 7 august 2012, nu apăruseră fapte sau împrejurări noi din care să rezulte că a dispărut împrejurarea pe care s-a întemeiat scoaterea de sub urmărire, emiterea Rechizitoriului nr. 111/P/2013 neconstituind o astfel de împrejurare.

Or, judecătorul de cameră preliminară este învestit să verifice numai aspecte care privesc legalitatea actelor de urmărire penală, conform art. 342 C. proc. pen., nu şi pe cele care privesc temeinicia acestora şi care vor fi avute în vedere la fondul cauzei.

Nelegalitatea urmăririi penale datorită nelegalei constituiri ca parte civilă a SC F. SA prin lichidator judiciar SC M.M.M. SPRL, a fost considerat un evident aspect al fondului cauzei, inadmisibil a fi verificat în procedura de cameră preliminară.

Aspectele care ţin de inexistenţa infracţiunilor de fals intelectual, abuz în serviciu şi favorizarea făptuitorului, deoarece toate vizează raţionamentul logico-juridic al magistratului, sunt aspecte care vizează fondul cauzei şi nu pot face obiectul procedurii de cameră preliminară.

În ceea ce priveşte criticile privind nelegalitatea probelor:

S-a susţinut în primul rând faptul că, sunt probe nelegale depoziţiile martorilor P.P.P. şi L.L.L., întrucât acestea au avut calitatea de colaboratori, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 101 alin. (1) şi (3) C. proc. pen.

Critica a fost apreciată ca neîntemeiată, deoarece potrivit art. 103 alin. (3) C. proc. pen., hotărârea de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declaraţiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejaţi.

Prin urmare, s-a constatat că legea nu interzice audierea acestor persoane ci doar recomandă aprecierea cu rezerve a acestor probe atunci când sunt probe exclusive. Or, art. 102 alin. (2) C. proc. pen. prevede că, numai probele obţinute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal.

S-a susţinut şi faptul că în mod nelegal în cauza au fost audiaţi ca martori inculpaţii din Rechizitoriul nr. 111/P/2013 (Dosarul nr. x/2/2013) anume P.P.P., L.L.L., C.C.C.C., Z.Z., S.S.S., U., E.

Critica la rândul ei a fost apreciată ca neîntemeiată, deoarece persoanele mai sus menţionate sunt inculpaţi într-un alt dosar penal, acuzaţi de alte fapte penale, neavând calitatea de inculpaţi în cauza de faţă. De asemenea legea nu interzice ca inculpaţii într-o cauză penală să aibă calitatea de martori într-o altă cauză penală. Inculpatele sunt cercetate în prezenta cauză pentru fapte presupus comise în legătură cu modul în care au soluţionat cauza penală având ca obiect contestaţia în anulare formulată de E. iar utilitatea, pertinenţa şi corectitudinea depoziţiilor lor sunt aspecte care urmează a fi analizate de instanţa de judecată la soluţionarea cauzei în fond.

Aceste probe nu au fost probe obţinute în mod ilegal, sunt prevăzute de lege ca probe (art. 97 N.C.P.P., art. 64 C. proc. pen. de la 1968), motiv pentru care nu există argument de excludere.

Aceeaşi este situaţia şi în ceea ce îi priveşte pe martorii Y.Y. şi B.B.B.B., pe considerentul că aceştia, în calitatea lor de magazioner la SC M. SRL Craiova şi şofer la Cab. Av. P.P.P., nu aveau cum să cunoască modul în care inculpatele au deliberat şi pronunţat Decizia penală nr. 381/2012.

Proba este prevăzută de lege, fiind vorba despre proba testimonială şi nu există dovezi că ar fi fost obţinută prin violenţă, ameninţări, ori alte mijloace de constrângere, promisiuni sau îndemnuri(art. 101 alin. (1)), prin tortură (art. 102 alin. (1)) ori într-un alt mod nelegal.

Potrivit art. 103 C. proc. pen., probele sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării coroborate.

Prin urmare, nu există motiv legal de excludere a acestor probe, utilitatea şi concludenta lor urmând a fi apreciată la soluţionarea cauzei în fond.

Tot astfel, solicitarea de excludere a depoziţiilor martorilor V.V.V., A.A.A.A., Y.Y.Y., Z.Z.Z., X.X.X., judecători care au soluţionat aceeaşi cauză, ca şi inculpatele, fie în acelaşi stadiu procesual, fie în alte stadii procesuale, a fost apreciată ca neîntemeiată.

Cererea de excludere s-a întemeiat pe faptul că, mijlocul de probă prin care au fost obţinute probele este nelegal, că aceşti judecători nu pot avea o opinie legală echidistantă şi că, în codul deontologic se interzice în mod expres magistratului să-şi exprime opinia profesională cu privire la activitatea altui magistrat.

Potrivit art. 63 alin. (1) C. proc. pen. de la 1968, probele sunt elemente de fapt care servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei unei fapte prevăzute de legea penală, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei.

Potrivit art. 97 alin. (1) C. proc. pen. actual, constituie probă orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei şi care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal.

Obiectul probaţiunii în cauza de faţă este unul care ţine în mare măsură de modul de interpretare şi aplicare a legii, în materia autorităţii de lucru judecat, existenţa identităţii de obiect material între cauzele definitiv judecate în ceea ce îl priveşte pe inculpatul E., obiectul şi succesiunea procedurilor penale privindu-l pe acest inculpat, diferitele acte materiale care compun activitatea infracţională a acestuia.

În mod evident, că aceşti martori nu îşi pot exprima părerea cu privire la raţionamentul logico-juridic şi la modul de interpretare a dispoziţiilor procesual penale de către judecătorii inculpaţi în cauză, interpretarea normelor de drept procesual neputând fi cenzurată decât în căile legale de atac, atâta vreme cât interpretarea este raţională, argumentată şi rezonabilă (în acest sens fiind şi hotărârea Înalta Curte de Casație și Justiție în materie disciplinară).

Însă, aceşti martori, în calitatea lor de judecători ai aceleiaşi cauze, în diferite etape procesuale, îşi pot exprima părerea, ca persoane care cunosc în mod nemijlocit o situaţie de fapt, asupra a cele ce au constatat cu ocazia instrumentării acelor cauze, cu privire la actele materiale care compun activitatea infracţională a inculpatului E., cu privire la succesiunea procedurilor penale care l-au privit pe acesta, cu privire la identitatea de fapte supuse judecăţii în cele două cauze, aceste elemente fiind împrejurări de fapt, a căror cunoaştere poate fi necesară în vederea justei soluţionări a cauzei.

Prin urmare, proba nu este ilegală, neexistând motive de excludere a acesteia.

În fine, judecătorul de cameră preliminară de la curtea de apel a constatat ca neîntemeiată şi critica potrivit căreia, în cuprinsul rechizitoriului se menţionează în mod nelegal că martorii L.L.L. şi U.U.U. vor fi citaţi prin intermediul Direcția Națională Anticorupție.

Este adevărat că un astfel de mod de citare nu este prevăzut de lege însă, în concret, modul de citare a părţilor la instanţa de judecată va fi stabilit de judecătorul fondului, fiind astfel o menţiune a rechizitoriului lipsită de eficienţă la acest moment.

Ca urmare, toate criticile privind nelegalitatea urmăririi penale şi a administrării probelor sunt neîntemeiate.

Faţă de considerentele expuse, judecătorul de cameră preliminară de la curtea de apel, în temeiul art. 346 alin. (1) C. proc. pen., a constatat legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi astfel, a dispune începerea judecăţii în cauză.

Împotriva acestei încheieri au formulat contestaţii inculpatele A., C. şi B., reiterând motivele expuse şi în faţa judecătorului de cameră preliminară din cadrul instanţei de fond.

Examinând contestaţiile prin prisma dispoziţiilor legale, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a constatat că sunt nefondate pentru cele ce se vor expune în continuare:

Contestatoarea inculpată A., a reiterat motivele expuse în scris judecătorului de cameră preliminară de la Curtea de Apel Bucureşti, criticând încheierea în ce priveşte greşita respingere a aplicării principiului non bis in idem, greşita audiere a martorilor ce au avut calitatea de judecători care s-au pronunţat în căile de atac ordinare asupra cauzei ce a făcut şi obiectul căii extraordinare de atac soluţionată de completul din care a făcut parte inculpata, solicitând excluderea probelor apreciate de judecătorul de cameră preliminară ca fiind legal administrate şi constatarea incidenţei principiului non bis in idem.

Şi inculpata B. a reluat aceleaşi motive pe care le-a invocat în scris judecătorului de cameră preliminară de la Curtea de Apel Bucureşti, respectiv neconfirmarea redeschiderii urmăririi penale de către judecătorul de cameră preliminară, neinfirmarea Rezoluţiei nr. x/II-2/2012 din 30 august 2012 a procurorului şef al Secţiei de combatere a corupţiei din cadrul Direcția Națională Anticorupție - L.L.L.L.L., incompatibilitatea procurorului şef adjunct al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie H.H.H.H., punerea în mişcare a acţiunii penale în condiţiile în care exista o cauza care împiedica acest lucru, încălcarea principiului non bis in idem, nelegalitatea probelor, solicitând admiterea contestaţiei astfel cum a fost formulată.

Verificarea legalităţii sesizării instanţei

Judecătorul de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat criticile formulate sub acest aspect ca nefondate, constatând că actul de sesizare este structurat potrivit dispoziţiilor legale, cuprinde menţiunile obligatorii prevăzute la art. 286 alin. (2) C. proc. pen., conturează în linii precise obiectul judecăţii, acuzaţiile fiind prezentate astfel încât să fie înţelese de către inculpate şi să îşi poată formula apărări, este menţionată încadrarea juridică dată faptelor, sunt expuse probele şi mijloacele de probă (făcându-se şi o analiză a acestora, nu doar o enumerare, astfel cum se susţine), cheltuielile judiciare, menţiunile prevăzute la art. 330 C. proc. pen., dispoziţia de trimitere în judecată, precum şi alte menţiuni necesare pentru soluţionarea cauzei.

De asemenea s-a constatat că rechizitoriul a fost verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de procurorul şef secţie astfel cum prevăd dispoziţiile legale.

Verificarea legalităţii efectuării actelor de urmărire penală;

O primă critică formulată a vizat faptul că redeschiderea urmăririi penale nu a fost supusă, conform art. 335 alin. (4) C. proc. pen., confirmării judecătorului de cameră preliminară.

Judecătorul de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că dispoziţiile Legii nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a N.C.P.P. prevăd în art. 4 alin. (1) că actele de procedură îndeplinite înainte de intrarea în vigoare a C. proc. pen., cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data îndeplinirii lor, rămân valabile, cu excepţiile prevăzute de lege.

În acest sens, s-a constatat că rezoluţia procurorului şef, prin care a fost infirmată soluţia de scoatere de sub urmărire penală adoptată la 7 august 2012, a fost emisă la data de 29 ianuarie 2014, comunicată inculpatelor la data de 31 ianuarie 2014, N.C.P.P. intrând în vigoare abia în data de 01 februarie 2014. Cum sub acest aspect nu există reglementări cu caracter de excepţie, s-a constatat actul de redeschidere a urmăririi penale nu era supus unui alt control de legalitate în afara celui reglementat la data când s-a dispus, respectiv cel al procurorului ierarhic superior.

Ipoteza susţinută prin contestaţii, în sensul că la data intrării în vigoare a C. proc. pen. nu expirase termenul de 3 zile în care aceasta trebuia supusă confirmării, s-a considerat lipsită de relevanţă în lipsa unor dispoziţii tranzitorii care să prevadă expres exercitarea controlului de legalitate de către judecătorul de cameră preliminară şi în privinţa soluţiilor pronunţate sub imperiul C. proc. pen. anterior. Ca atare, Înalta Curte a constatat această critică ca neîntemeiată.

Un alt element de nelegalitate invocat a fost legat de faptul că a fost infirmată numai Rezoluţia din 7 august 2012 nu şi cea a procurorului ierarhic superior nr. x/II-2 DIN 30 august 2012, aspect ce conduce, în opinia apărării, la constatarea nelegalităţii redeschiderii urmăririi penale.

Judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi a constatat că nici acest motiv nu poate fi primit. Dispoziţiile art. 278 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. stabilesc competenţa de soluţionare a plângerilor formulate împotriva măsurilor luate sau actelor efectuate de procuror, în favoarea procurorului ierarhic superior celui care a adoptat actul contestat de parte. Procedura de control pe cale ierarhică reprezintă o etapă prealabilă declanşării verificării actului de către instanţă, în procedura specială reglementată de art. 2781 C. proc. pen. de la 1968. Textul de lege anterior menţionat prevede expres succesiunea etapelor care preced declanşarea controlului judecătoresc şi condiţionează sesizarea instanţei de confirmarea procurorului ierarhic superior a soluţiei de netrimitere în judecată cuprinse în rezoluţie sau ordonanţă. Rezoluţia de netrimitere în judecată este supusă verificării în două etape, prima dată controlului intern, declanşat în cadrul parchetului din care face parte procurorul care a dat soluţia, în aplicarea principiului subordonării ierarhice, potrivit art. 132 alin. (1) din Constituţie şi, respectiv controlului judecătoresc, iniţiat prin formularea unei plângeri adresate instanţei competente să soluţioneze cauza în fond.

În concluzie, judecătorul de cameră preliminară de la Înalta Curte De Casație și Justiție a apreciat că rezoluţia procurorului ierarhic superior este o condiţie prealabilă, obligatorie, de exercitare a procedurii reglementate de dispoziţiile art. 2781 C. proc. pen. de la 1968.

Legiuitorul, în schimb, nu a prevăzut aceleaşi etape şi în cazul infirmării rezoluţiei de netrimitere în judecată şi aceasta pentru că soluţia infirmată de procurorul ierarhic superior nu mai are nicio putere, astfel cum s-a argumentat şi în considerentele deciziei nr. 1 din 19 ianuarie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în secţii unite.

Faptul că în prezenta cauză nu a fost infirmată şi Rezoluţia nr. x/II-2 din 30 august 2012 nu afectează legalitatea redeschiderii urmăririi penale, întrucât prin infirmarea rezoluţiei din 7 august 2012, soluţia de scoatere de sub urmărire penală, confirmată prin rezoluţia procurorului ierarhic superior şi care nu este expresia unui control de legalitate a soluţiei adoptate de procurorul subordonat, nu mai avea nicio putere, astfel cum s-a arătat anterior.

În ce priveşte incompatibilitatea procurorului şef adjunct Nistor Călin, reiterată prin motivele de contestaţie de inculpata B., judecătorul de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că dispoziţiile art. 48 lit. d C. proc. pen. de la 1968 sunt aplicabile şi procurorului, conform dispoziţiilor art. 49 alin. (2) C. proc. pen. de la 1968. Astfel, procurorul este incompatibil a instrumenta o cauză dacă:” există împrejurări din care rezultă că este interesat sub orice formă, el, soţul sau vreo rudă apropiată”.

Din economia textului de lege anterior menţionat rezultă că procurorul este incompatibil de a mai instrumenta o pricină numai în situaţia în care vizează un interes direct, personal în legătură cu soluţia ce s-ar da în rezolvarea cauzei prin aducerea de avantaje procurorului, soţului sau rudelor apropiate. Mai mult decât atât la acest caz trebuie dovedite împrejurările din care apare interesul soluţionării cauzei într-un anume mod, dovezi care în cazul de faţă nu au fost prezentate.

O altă critică a inculpatelor contestatoare s-a referit la reluarea urmăririi penale cu încălcarea principiului non bis in idem, invocată şi în faţa judecătorului de cameră preliminară din cadrul curţii de apel.

Judecătorul de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că toate inculpatele au pornit de la premisa că redeschiderea urmării penale s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor legale, respectiv încălcarea principiului non bis in idem, arătând că nu au fost descoperite acte şi fapte noi care să nu fi fost avute în vedere de procuror atunci când a adoptat rezoluţia de scoatere de sub urmărire penală. De asemenea, acestea au apreciat că rezoluţia procurorului se bucură de autoritate de lucru judecat, având în vedere că rezoluţia a fost menţinută prin sentinţa instanţei de judecată. În acest sens au fost invocate decizii ale Curţii Europene de Justiţie.

Judecătorul de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casație și Justiție a reţinut că hotărârile judecătoreşti pronunţate în temeiul art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen. de la 1968 nu se bucură de o autoritate de lucru judecat deplină, întrucât nu se circumscriu unei judecăţi pe fond ci de autoritate de lucru judecat condiţională, în sensul că ea subzistă doar atât timp cât nu apar noi date, informaţii, probe, care nu au fost cunoscute de organele judiciare care au analizat cauza anterior. În acest sens sunt dispoziţiile art. 278 1 alin. (1)1 C. proc. pen. de la 1968, care dispun textual că “În situaţia prevăzută în al. 8 lit. a), persoana în privinţa căreia judecătorul, prin hotărâre definitivă, a decis că nu este cazul să se înceapă ori să se redeschidă urmărirea penală nu mai poate fi urmărită pentru aceeași faptă, afară de cazul când s-au descoperit fapte sau împrejurări noi ce nu au fost cunoscute de organul de urmărire penală şi nu a intervenit unul dintre cazurile prevăzute în art. 10”. Caracterul definitiv al hotărârii pronunțate potrivit art. 2781 C. proc. pen. de la 1968, ca de altfel al oricărei alte hotărâri, se păstrează aşadar până la constatarea apariției faptelor noi care trebuie să aibă aptitudinea de a duce la invalidarea motivelor de drept reținute.

S-a concluzionat că, dacă apar elemente noi, urmărirea penală se poate relua, prin redeschiderea acesteia, în baza art. 270 alin. (1) lit. c) şi art. 273 alin. (1) C. proc. pen. de la 1968. Particularitatea din prezenta cauză este dată de faptul că, în realitate, nu a existat un control din partea instanţei cu privire la soluţia pronunţată prin rezoluţia din 07 august 2012, sau, mai bine zis, controlul a fost unul formal. Aceasta întrucât C., A. şi B., ce avut calitatea de petente în Dosarul penal x/2/2012 al Curţii de apel Bucureşti, secţia a II a penală, nu au formulat critici punctuale pe care instanţa să le analizeze, astfel că, reţinând doar acest aspect, plângerea a fost respinsă ca nefondată, fiind menţinută Rezoluţia nr. x/P/2012 din 07 august 2012 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia naţională Anticorupţie.

Pe de altă parte, deşi contestatoarele au susținut că nu au apărut acte şi fapte noi care să ducă la redeschiderea urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că ordonanţa din 29 ianuarie 2014 este fundamentată tocmai pe apariţia unor elemente noi privind săvârşirea de fapte de corupţie. Astfel, prin rezoluţia din 07 august 2012, s-a dispus disjungerea cauzei şi continuarea cercetărilor sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de fals material în înscrisuri oficiale, cumpărarea influenţei şi trafic de influenţă prevăzute de art. 288 alin. (1) C. pen. de la 1969, art. 61 din Legea nr. 78/2000 şi art. 257 C. pen. de la 1969 rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cercetările făcând obiectul Dosarului nr. x/P/2012 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Secţia de combatere a corupţiei. În urma cercetărilor efectuate în acest dosar la data de 29 ianuarie 2014, prin Ordonanţa nr. 10/C1/2014 (vol. 10, filele 1-9) în baza rezoluţiei procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, s-a dispus infirmarea din oficiu a rezoluţiei din 07 august 2012 emisă în Dosarul nr. x/P/2012 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Secţia de combatere a corupţiei, redeschiderea şi reluarea urmăririi penale în dosarul susmenţionat.

Contestatoarele inculpate A. şi B. au susţinut că, în privinţa lor, nu a apărut niciun element de noutate care să determine redeschiderea urmăririi penale şi trimiterea în judecată, noul rechizitoriu privind exclusiv pe inculpata C.. Din acest punct de vedere acestea au arătat că au suferit o vătămare a intereselor procesuale în sensul că sunt urmărite de două ori pentru aceleaşi fapte, invocând încălcarea principiului non bis in idem.

Judecătorul de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că, într-adevăr, prin Rechizitoriul nr. 111/P/2013 a fost trimisă în judecată numai inculpata C., acuzaţiile de corupţie din acest ultim dosar fiind, însă, strict legate de modul de soluţionare a contestaţiei în anulare ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/2/2011 al Curţii de Apel Bucureşti, inculpata fiind unul din membrii completului care a pronunţat hotărârea.

Având însă în vedere că, în denunţul formulat la data de 10 aprilie 2013 de martora L.L.L. (ce a stat la baza formării Dosarului nr. x/P/2013 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Secţia de combatere a corupţiei), dar şi în declaraţiile ulterioare, aceasta a făcut referiri exprese la toţi membrii completului de judecată care, printr-un anumit cod (intrarea în şedinţă cu un pix de aceeaşi culoare, albastru, modul de aranjare a părului „judecătoarea C. va purta părul împletit într-o coadă aşezată pe partea stângă a capului” şi prin întrebările adresate de preşedintele completului A., cunoscute de către E.) comunicau, în timpul şedinţei de judecată cu condamnatul E., împrejurări susţinute şi de martora P.P.P.. Judecătorului de cameră preliminară de la Înalta Curte a apreciat că toate acestea constituie realmente situaţii noi şi cu privire la ceilalţi membrii ai completului faţă de care, anterior, se adoptase soluţia de scoatere de sub urmărire penală pentru infracţiunea de abuz în serviciu. În aceste circumstanţe judecătorul de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat firesc ca activitatea de judecată a completului, în componenţa lui integrală, să fi fost reanalizată sub aspectul infracţiunii iniţiale de abuz în serviciu, în raport cu probele noi administrate.

De altfel, ulterior, prin procesul-verbal de sesizare din oficiu din data de 26 martie 2014, Direcţia Naţională Anticorupţie - Secţia de combatere a corupţiei s-a sesizat din oficiu şi cu privire săvârşirea de către A. şi B. a infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, arătându-se că probatoriul administrat conferă indicii în sensul că, în cursul lunii februarie 2012, inculpata C., în calitate de judecător la Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I-a penală, a primit de la E., prin intermediul numitei P.P.P., suma de aproximativ 630.000 euro, prin medierea numiţilor Z.Z. şi U., sumă pe care ulterior ar fi împărţit-o cu ceilalţi membri ai completului, respectiv judecătoarele A. şi B., pentru a pronunţa o soluţie de admitere a contestaţiei în anulare formulată de acesta.

Judecătorul de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casație și Justiție a invocat dispoziţiile art. 4 din Protocolul 7 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care interzic urmărirea sau judecarea unei persoane pentru a doua infracțiune atât timp cât aceasta are drept cauză fapte identice sau care sunt în esență aceleași, însă a subliniat că principiul ne bis in idem consacrat în §1 al acestui articol nu se opune posibilității de redeschidere a procesului „dacă fapte noi sau recent descoperite” sunt de natură să afecteze hotărârea pronunţată.

În ce privește acțiunea disciplinară, judecătorul de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casație și Justiție a amintit Decizia civilă nr. 435 din 25 noiembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care a fost respinsă acţiunea disciplinară formulată de Inspecţia Judiciară, dar a invocat în continuare dispoziţiile art. 22 alin. (2) C. proc. pen. de la 1968 „hotărârea definitivă a instanţei civile prin care a fost soluţionată acţiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în faţa organului de urmărire penală şi a instanţei penale cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia”, conchizând în sensul că hotărârea Completul de 9 Judecători al Înaltei Curţi în materie disciplinară, nu poate avea autoritate de lucru judecat în ce priveşte existenţa faptei penale şi a vinovăţiei acestora, chiar dacă pentru aceeaşi faptă au fost cercetate disciplinar, şi, cu atât mai mult, nu poate împiedica reluarea urmăririi penale în cazul apariţiei de probe noi de natură a schimba în mod esenţial situaţia de fapt.

Verificarea legalității probatoriului;

Judecătorul de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat ca fiind legal probatoriul administrat în dosarul penal.

Sub acest aspect s-a susţinut de către contestatoare că audierea martorilor, judecători în funcţie, V.V.V., A.A.A.A., Y.Y.Y., Z.Z.Z., X.X.X., s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 101 C. proc. pen. ce consacră principiul loialităţii în administrarea probelor şi a prevederilor art. 18 alin. (2) din Codul deontologic al magistratului, potrivit cărora judecătorii şi procurorii nu își pot exprima părerea cu privire la probitatea profesională şi morală a colegilor lor. Totodată s-a arătat că martorii au fost audiaţi în prima fază a urmăririi penale, iar ulterior redeschiderii acesteia a fost respinsă cererea de reaudiere, încălcându-se dreptul la apărare.

Judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți a constatat că nu există nicio normă procedurală care să interzică ascultarea acestor persoane în calitate de martori cu privire la împrejurări de fapt, a căror cunoaştere poate fi necesară în vederea justei soluţionări a cauzei; totodată, dispoziţiile codului deontologic vizează norme privind conduita magistraţilor în afara unui cadrul procesual şi nu pot fi opuse în cazul unui proces penal în care este ascultat, în calitatea de martor, un judecător sau procuror.

Relevanţa acestor declaraţii (dacă ele vizează aspecte de fapt sau opinii juridice ale martorilor) nu poate fi evaluată în procedura de cameră preliminară, urmând a fi analizată cu ocazia soluţionării cauzei în fond.

Referitor la modul de soluţionare a cererile de probaţiune (de reaudiere a aceloraşi martori), s-a constatat că în procedura de cameră preliminară nu poate fi făcută o analiză a pertinenţei, concludentei şi utilităţii probelor, procurorul având deplina libertate să aprecieze asupra acestor aspecte.

Judecătorul de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat orice presupusă încălcare a dreptului la apărare sub acest aspect poate fi remediată în cursul cercetări judecătoreşti, inculpatele având posibilitatea să îşi formuleze apărările pe care le consideră necesare şi să propună administrarea de probe noi, astfel ca procedura, în ansamblul său, să aibă un caracter echitabil.

Instanța de apel a valorificat această critică a inculpatelor, procedând la audierea martorilor menționați, dând posibilitatea inculpatelor să adreseze întrebări (a se vedea secțiunea referitoare la probatoriul administrat în apel).

Totodată s-a criticat faptul că au fost ascultaţi în calitate de martori, inculpaţii din Dosarul penal x/P/2013 al parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcția Națională Anticorupție, arătându-se că cele două calităţi se exclud.

Judecătorul de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casație și Justiție a considerat și aceste critici ca fiind nefondate, neexistând nici un impediment legal pentru a audia în calitate de martori persoane ce au fost inculpate în alte cauze sau în cauze disjunse; această împrejurare şi un eventual posibil interes al martorului ce are calitatea de inculpat într-o altă cauză, urmează să fie avute în vedere la evaluarea materialului probator.

Faţă de cele expuse, prin Încheierea nr. 2732 din 30 septembrie 2014, judecătorul de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casație și Justiție a respins contestațiile ca nefondate, reținând legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi începerii judecăţii în cauza privindu-le pe inculpatele A., C. şi B.

Instanța de apel susține pertinența argumentelor judecătorilor de cameră preliminară referitoare la legalitatea sesizării instanței și administrării probei cu martori.

Ambele ipoteze invocate de apărare, legate de incidența principiului ne bis in idem, fie față de soluția de netrimitere în judecată cenzurată de instanță, fie față de exercitarea acțiunii disciplinare și pronunțarea unei hotărâri de respingere a sesizării, au fost reluate de instanța de apel, întrucât ar fi putut influenţa soluţia in cauză, putând conduce, odată dovedite, la stingerea acțiunii penale și pronunțarea soluției încetării procesului penal.

Ne bis in idem față de soluția procurorului de netrimitere în judecată cenzurată de instanță;

Inculpatele C., A. şi B. au formulat plângere împotriva soluţiei de netrimitere în judecată, având calitatea de petente în Dosarul penal nr. x/2/2012 al Curţii de apel Bucureşti, secţia a II a penală, însă nu au formulat critici punctuale, plângerea fiind respinsă ca nefondată și menţinută Rezoluţia nr. x/P/2012 din 07 august 2012 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie. Ulterior acestui moment, la data de 29 ianuarie 2014, s-a dispus redeschiderea urmăririi penale, prin Ordonanţa nr. 10/CI/2014 din 29 ianuarie 2014 a procurorului şef adjunct al Direcția Națională Anticorupție, în considerarea unor date noi ce au constituit probatorii în prezenta cauză.

Jurisprudența înregistrează multiple soluții în considerarea principiului ne bis in idem sau al autorității de lucru judecat, chiar apărarea amintind, Decizia nr. 632/R/2011 a Curții de Apel Oradea, prin care s-a admis o contestație în anulare, desființându-se o hotărâre de condamnare ce ar fi încălcat principiul ne bis in idem, pe motivul inexistenței unor fapte sau împrejurări noi la momentul redeschiderii urmăririi penale, după cenzurarea de către instanță a soluției de netrimitere în judecată.

În ceea ce privește problematica referitoare la nelegalitatea redeschiderii urmăririi penale, instanța de apel reiterează faptul că hotărârile judecătoreşti pronunţate în temeiul art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen. de la 1968, nu se bucură de o autoritate de lucru judecat deplină ci condiționată deoarece subzistă doar atât timp cât nu apar date ori informaţii noi, ce constituie probe, care nu au fost cunoscute inițial de organele judiciare și care sunt apte a invalida motivele de drept reținute, completând și reorientând cercetarea şi impunând redeschiderea acesteia - art. 2781 alin. (1)1 C. proc. pen. de la 1968: în situaţia prevăzută în al. 8 lit. a), persoana în privinţa căreia judecătorul, prin hotărâre definitivă, a decis că nu este cazul să se înceapă ori să se redeschidă urmărirea penală nu mai poate fi urmărită pentru aceeași faptă, afară de cazul când s-au descoperit fapte sau împrejurări noi ce nu au fost cunoscute de organul de urmărire penală şi nu a intervenit unul dintre cazurile prevăzute în art. 10”.

Instanța de apel introduce, în acest context, mențiunea că această autoritate de lucru judecat atestă validitatea soluției în raport cu o anumită situație factuală și realitate probatorie. Baza factuală constituie „un dat” în ipoteza redeschiderii urmăririi penale, în condițiile legii. Deși jurisprudența evaluează ca fiind condiționată această autoritate de lucru judecat, în ipoteza existenței a priori a unei cauze ce împiedică redeschiderea, cum este prescripția, aceasta devine pură și simplă, echivalentă soluționării acțiunii penale pe fond. În cazul celor trei inculpate nu a acționat prescripția, astfel încât redeschiderea urmăririi penale în considerarea unor elemente de noutate era oricând posibilă, până la împlinirea termenului răspunderii penale.

Dispoziţiile art. 4 din Protocolul 7 Convenția din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, consacră principiul ne bis in idem și interzic urmărirea sau judecarea unei persoane pentru noua infracțiune atât timp cât aceasta are drept cauză fapte identice sau care sunt în esență aceleași, însă principiul nu se opune redeschiderii procesului „dacă fapte noi sau recent descoperite” sunt de natură să afecteze hotărârea pronunţată, deci cu atât mai mult nu se opune redeschiderii urmăririi penale.

Din conținutul actului procesual al redeschiderii urmăririi penale, ordonanţa din 29 ianuarie 2014, rezultă existența unor date noi ce au impus reluarea cercetării și infirmarea rezoluției anterioare. Elementele de noutate se refereau la săvârșirea unei infracțiuni de corupție, pentru care ulterior a fost trimisă în judecată numai inculpata C. prin Rechizitoriul nr. 111/P/2013, deşi cercetarea a vizat întregul complet colegial. Infracțiunea de corupție avea legătură însă cu soluționarea cauzei privindu-l pe E., în cadrul unui complet colegial ce le includea și pe numitele A. şi B.

Instanța de apel amintește, în acest context, ceea ce a fost corect s-a susținut în procedura de cameră preliminară, faptul că în denunţul formulat la data de 10 aprilie 2013 de către martora L.L.L. (ce a stat la baza formării Dosarului nr. x/P/2013 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Secţia de combatere a corupţiei), dar şi în declaraţiile ulterioare, aceasta a făcut referiri exprese la toţi membrii completului de judecată care, printr-un anumit cod (intrarea în şedinţă cu pixuri de aceeaşi culoare; modul de aranjare a părului - „judecătoarea C. va purta părul împletit într-o coadă aşezată pe partea stângă a capului”; întrebările adresate de preşedintele completului, A., prestabilite şi cunoscute de către E.) comunicau, în timpul şedinţei de judecată cu condamnatul E. Aceste împrejurări au fost susţinute şi de martora P.P.P., toate acestea constituind situaţii noi cu privire la numitele A. şi B., faţă de care, anterior, se adoptase soluţia de scoatere de sub urmărire penală pentru infracţiunea de abuz în serviciu şi care impuneau verificare.

Acestea au fost condițiile în care s-a dispus redeschiderea urmăririi penale și a fost continuată cercetarea referitoare la activitatea completului, în componenţa lui integrală, în raport cu probele noi administrate.

Instanța de apel subliniază că audierea în prezenta cauză a martorilor Z.Z., P.P.P., L.L.L., inclusiv în calea de atac, a vizat și surprinderea acestor elemente respectiv adresarea de către președintele completului a unui set de întrebări prestabilite, dar și folosirea codului menționat anterior (părul împletit; folosirea unui anumit tip de pix; formularea unor întrebări prestabilite).

Instanța de apel reține că întrebarea referitoare la plasarea în detenție a inculpatului E. a fost valorificată de președinta de complet numita A. conform procesului verbal datat 15 iunie 2012, proces verbal de redare ce, alături de înregistrarea ședinței din 22 februarie 2012, constituie probă în prezenta cauză (vol. 3 f.136 și urm.). Probatoriul administrat după redeschiderea urmăririi penale a fost folosit de procurorul de caz pentru emiterea actului de sesizare și, ulterior, de procurorul de ședință în dovedirea acuzației, valorificând întrebări în procedura audierii martorilor pe această problematică.

Din perspectiva forței probante, distinct de poziția reprezentanților Ministerului Public, instanța de apel reține că aceste date, deduse din probatoriile enunţate, nu au dobândit un grad de certitudine suficient pentru a constitui probe directe în prezenta cauză.

Ne bis in idem față de soluția pronunţată în procedura disciplinară. Soluția în procedura disciplinară

În luna mai 2012 a fost promovată împotriva inculpatelor o acțiune disciplinară pentru abaterea constând în exercitarea funcției cu gravă neglijență, prin încălcarea din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil a normelor de drept procesual (vol. 3 fila 17 și urm).

Prin Decizia nr. 435 din 25 noiembrie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători a menținut soluția de respingere a acțiunii disciplinare îndreptate împotriva inculpatelor.

Din considerentele deciziei civile pronunțate în materie disciplinară se reţin următoarele: ”În motivarea acțiunii disciplinare, s-a reținut, în esență, că pârâtele judecător . au încălcat în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil dispozițiile art. 2 alin. (1) C. proc. pen. și pe cele ale art. 386 lit. d) C. proc. pen. Această încălcare ar fi intervenit în judecata Dosarului nr. x/2/2011, înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția I penală, dosarul fiind soluționat prin Decizia penală nr. 381 din 22 februarie 2012, în sensul admiterii contestației în anulare formulate de condamnatul N. (S.) D., împotriva Deciziei penale nr. 741 din 4 aprilie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală și desființată în parte, Decizia penală nr. 741 din 4 aprilie 2011, referitor la contestatorul N. (S.) D., fiind constatată existența autorității de lucru judecat.

S-a relevat faptul că aceleași aspecte care au stat la baza soluției pronunțate în contestația în anulare au fost analizate și avute în vedere la momentul soluționării fondului cauzei și, respectiv, în soluționarea căilor ordinare de atac în ciclul procesual normal, împrejurare care a fost cunoscută de instanța care a soluționat contestația în anulare, precum și modalitatea în care a determinat instanța învestită cu soluționarea contestației în anulare identitatea de obiect.

Argumentarea soluției pronunțate ar dovedi, în accepțiunea Comisiei de disciplină, faptul că judecătorii care au pronunțat Decizia penală nr. 381 din 22 februarie 2012, în mod conștient și voit și-au arogat prerogative ce nu le sunt recunoscute de lege, transformând calea de atac extraordinară a contestației în anulare într-o prelungire a procesului penal, creând, practic, un nou grad de jurisdicție în cauza analizată, respectiv un al patrulea grad de jurisdicție, neprevăzut de lege, depășind limitele învestirii pentru cazul reglementat de art. 386 lit. d) C. proc. pen. și încălcând principiul legalității procesului penal, la care face referire textul art. 2 alin. (1) C. proc. pen.

Un al doilea aspect care ar evidenția încălcarea dispozițiilor art. 386 lit. d) C. proc. pen. constă în omisiunea analizării condiției existenței identității faptei la care se referă cele două hotărâri judecătorești și în raport cu care s-a reținut existența autorității de lucru judecat.

Reținând autoritatea de lucru judecat, completul învestit cu soluționarea contestației în anulare nu a analizat fapta pentru care a fost condamnat inculpatul N. (S.) D. în materialitatea ei, făcând referire la aspecte generice care caracterizează activitatea infracțională a condamnatului N. (S.) D., deși analiza realizării acestei condiții era de esența cazului reglementat de textul de lege menționat.

S-a susținut că judecătorii care au pronunțat Decizia penală nr. 381 din 22 februarie 2012 au ignorat conținutul dispozițiilor procedurale invocate, nesocotind regulile de procedură care condiționau admisibilitatea acestei căi extraordinare de atac, cu consecința infirmării unei hotărâri definitive de condamnare împotriva contestatorului.

Caracterul grav al neglijenței ar fi relevat de consecințele nerespectării normelor de procedură menționate, concretizate în infirmarea soluției de condamnare definitivă pentru o infracțiune, în condițiile în care, nu s-a demonstrat existența identității de obiect în cadrul și în condițiile prevăzute de lege, intervenția judecătorilor care au soluționat contestația în anulare cu încălcarea acestor dispoziții procedurale fiind arbitrară.

Prin Hotărârea nr. 15/J din 4 decembrie 2012, Consiliul Superior al Magistraturii - Secția pentru judecători . cu majoritate, a respins acțiunea disciplinară, ca neîntemeiată.

Prin aceeași hotărâre, a fost exprimară opinia separată a domnilor judecători V.C.D., A.Ș. și N.H.D., în sensul că faptele judecătorilor A., C. și B. care, prin pronunțarea Deciziei penale nr. 381/2012, au nesocotit în mod grav normele de drept procesual penal ce reglementează instituția contestației în anulare, pe care au transformat-o într-o cale ordinară de atac, prin reanalizarea unei excepții ce a făcut obiectul judecății în fond, criticând de fapt soluțiile adoptate de instanțe cu ocazia judecării cauzei în fond, întrunesc elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t), raportat la art. 991 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 24/2012, constând în exercitarea funcției cu gravă neglijență prin încălcarea din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil a normelor de drept procesual penal.

Prin considerentele hotărârii s-a reținut, pe baza materialului probator administrat în timpul efectuării cercetării disciplinare, precum și ulterior, de către instanța de disciplină în mod nemijlocit situația de fapt expusă în cele ce succed.

La data de 24 februarie 2012, Inspecția Judiciară s-a sesizat din oficiu, urmare a publicării în mass-media, respectiv în cotidianele A., G., E., precum și la postul R. etc., a articolelor „Cum se scurtează brațul justiției”, „Sentință anulată: D.S. scapă de închisoare”, „D.S. a scăpat de condamnarea la 7 ani de închisoare în dosarul SC F. SA” etc., cu privire la instrumentarea Dosarului nr. x/2/2011 de către Curtea de Apel București, secția I penală.

Prin rezoluția din data de 27 aprilie 2012 a Comisiei de disciplină pentru judecători, s-a dispus cercetarea disciplinară față de judecătorii B., C. și B., sub aspectul săvârșirii abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 24/2012 pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii.

În fapt, dosarul având ca obiect contestația în anulare formulată de contestatorul N. (S.) D., împotriva Deciziei penale nr. 741 din 4 aprilie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, a fost repartizat aleatoriu completului C3R în compunerea căruia intrau pârâtele judecător A., C. și B. din cadrul Curții de Apel București.

Pârâtele au soluționat Dosarul nr. x/2/2011 înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția I penală, pronunțând Decizia penală nr. 381 din 22 februarie 2012, în sensul admiterii contestației în anulare formulate de condamnatul N. (S.) D., împotriva Deciziei penale nr. 741 din 4 aprilie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, și desființării în parte, a Deciziei penale nr. 741 din 4 aprilie 2011, referitor la contestatorul N. (S.) D., fiind constatată existența autorității de lucru judecat.

S-a desființat, în parte, în ceea ce îl privește pe același contestator, sentința penală nr. 1240 din 15 iunie 2010, pronunțată de Judecătoria sectorului 4 București, precum și Decizia penală nr. 802 din 16 decembrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală, iar în baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. j) C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva contestatorului pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 26 cu referire la art. 246 combinat cu art. 248 cu aplicarea art. 41 alin. (2) raportat la art. 258 alin. (1) C. pen. S-a dispus anularea mandatului de executare a pedepsei emis pe numele contestatorului și punerea de îndată în libertate, dacă acesta nu este arestat în altă cauză.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a analizat îndeplinirea condițiilor cerute de art. 386 lit. d) C. proc. pen., a făcut referire la istoricul și succesiunea procedurilor penale, la semnificația principiului „non bis in idem”, domeniul de aplicare, scopul acestuia, la interdependența faptelor care au făcut obiectul procedurilor derulate împotriva contestatorului E., reținând că, în ceea ce îl privește, pentru aceeași situație de fapt au fost pronunțate două hotărâri judecătorești, una de condamnare la 7 ani închisoare, respectiv Decizia penală nr. 741/2011 a Curții de Apel București și una prin care s-a confirmat soluția de neîncepere a urmăririi penale, respectiv Decizia penală nr. 1057 din 27 septembrie 2010 a Curții de Apel Craiova.

S-a reținut, de asemenea, că împotriva contestatorului E., au fost pronunțate mai multe soluții de netrimitere în judecată care au fost confirmate prin hotărâri judecătorești definitive, intrate în puterea lucrului judecat și anume: Decizia penală nr. 292 din 11 martie 2010 (Dosar nr. x/63/2009), Decizia penală nr. 683 din 26 iunie 2009 (Dosar nr. x/63/2009), Decizia penală nr. 1057 din 27 septembrie 2010 (Dosar nr. x/63/2010) ale Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori.

S-a argumentat că, pentru a se putea reține incidența acestui caz de contestație în anulare și a se putea invoca excepția autorității de lucru judecat, este necesară existența celor două condiții cumulative, respectiv existența unei hotărâri penale definitive și existența identității de obiect și de persoană, condiții apreciate a fi realizate în cauză, întrucât, în privința primei condiții, legea nu face vreo distincție în raport cu modul în care hotărârea penală rămâne definitivă (condamnare, achitare sau încetarea procesului penal), astfel că nu poate fi operată nicio distincție.

În analiza realizării primei condiții, s-a procedat la o examinare a conținutului dispozițiilor art. 4 al Protocolului nr. 7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, la semnificația acestui principiu și jurisprudența Curții Europene în această materie, fiind analizate apoi dispozițiile art. 2781 C. proc. pen., din perspectiva autorității de lucru judecat a hotărârilor judecătorești pronunțate în această materie și respectiv a aplicabilității dispozițiilor art. 10 lit. j) C. proc. pen.

S-a abordat, în considerentele aceleiași hotărâri, o analiză a cerinței identității de fapte din perspectiva jurisprudenței Curții Europene în aplicarea dispozițiilor art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și respectiv a literaturii de specialitate în această materie, reținându-se că ceea ce interesează sub aspectul identității de obiect este fapta materială, iar nu încadrarea juridică, arătându-se că, după ce s-a pronunțat o hotărâre definitivă, iar ulterior se face o nouă judecată pentru aceeași faptă, chiar sub o altă încadrare juridică și se pronunță o nouă hotărâre definitivă, se impune desființarea celei de-a doua hotărâri definitive dată cu încălcarea autorității de lucru judecat (…).

Cât privește susținerile pârâtelor, conform cărora prin cercetarea disciplinară s-a adus atingere independenței magistratului, s-a considerat că acestea reprezintă apărări ce vizează fondul cauzei și au fost examinate ca atare.

Pe fond, instanța de disciplină a apreciat că fapta reținută în cuprinsul acțiunii disciplinare în sarcina pârâtelor judecător A., C. și B. din cadrul Curții de Apel București, nu întrunește cumulativ elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) raportat la art. 991 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată și modificată prin Legea nr. 24/2002.

Din analiza art. 386 lit. d) C. proc. pen., Secția pentru Judecători a reținut natura juridică mixtă a contestației în anulare, fiind atât o cale de anulare cât și una de retractare, legiuitorul instituind un remediu procesual prin care partea interesată obține restabilirea legalității încălcate prin nesocotirea principiului „non bis in idem”. S-a apreciat că legiuitorul nu a condiționat admisibilitatea contestației în anulare întemeiată pe art. 386 lit. d) C. proc. pen. de împrejurarea că în căile de atac ordinare (apel, recurs) să nu se fi discutat ori invocat încălcarea dispozițiilor referitoare la autoritatea de lucru judecat și nici nu a reglementat expres imposibilitatea reanalizării în cadrul acestei căi de atac a unor aspecte ce au făcut obiectul judecății în ciclul procesual ordinar.

Din motivarea amplă și argumentată a Deciziei penale nr. 381 din 22 februarie 2012 pronunțată în Dosarul nr. x/2/211 al Curții de Apel București, secția I penală, s-a considerat că rezultă faptul că pârâtele judecător au procedat la interpretarea normei de drept procesual penal menționate, reținând că în speța concretă dedusă judecății a fost încălcat principiul „non bis in idem”. Mai mult decât atât, în practica judiciară a instanțelor nu este conturat un punct de vedere unitar cu privire la limitele aplicării dispozițiilor art. 386 lit. d) C. proc. pen. în sensul condiționării sau necondiționării soluției de admitere a contestației în anulare întemeiată pe aceste dispoziții de rediscutarea excepției autorității de lucru judecat în căile ordinare de atac.

În acest context, s-a reținut că interpretarea normei de drept procesual nu poate constitui un element al abaterii disciplinare imputate întrucât aceasta constituie, în realitate, o modalitate de aplicare a legii, exclusă a fi supusă controlului administrativ, atâta vreme cât interpretarea este rațională, argumentată și rezonabilă.

Din această perspectivă, Secția pentru Judecători a reținut că, prin hotărârea pronunțată, pârâtele judecător nu au exercitat un control judiciar asupra Deciziei penale nr. 741 din 4 aprilie 2011 a Curții de Apel București ci, în virtutea respectării normei procesual penale astfel cum a fost interpretată, au analizat numai modalitatea în care contestatorul a fost cercetat penal/urmărit penal în două proceduri penale.

S-a considerat că nu pot fi reținute susținerile Inspecției Judiciare referitoare la modalitatea concretă de soluționare a cauzei și la temeinicia soluției adoptate, aceasta fiind atributul exclusiv al instanței, a cărei soluție poate fi cenzurată doar în căile de atac și nu poate face obiectul acțiunii disciplinare. În caz contrar, s-ar nesocoti principiul independenței judecătorului reflectat în art. 124 alin. (3) din Constituția României, iar pe de altă parte, s-ar încălca dispoziția constituțională potrivit căreia, hotărârile judecătorești sunt supuse numai controlului judiciar.

Instanța de disciplină a constatat că interpretarea probelor, interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale, în măsura în care sunt susținute de argumente juridice, logice, sunt de esența actului de judecată, fiind excluse controlului administrativ asupra lor. De asemenea, că, exercitarea dreptului de a sesiza aspectele care vizează neîndeplinirea corespunzătoare de către magistrat a îndatoririlor de serviciu nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor legale de atac.

Ca atare, s-a concluzionat că nu se poate reține în sarcina pârâtelor judecător nerespectarea normelor de drept procesual reglementate de art. 2 alin. (1) C. proc. pen. și ale art. 386 lit. d) C. proc. pen., instanța de disciplină neavând competența de a aprecia asupra temeiniciei și legalității măsurilor și soluțiilor pronunțate de judecător, deoarece, în caz contrar, s-ar transforma într-o instanță de control judiciar.

Sub aspectul laturii subiective, Secția pentru Judecători a reținut că în speță nu se regăsește forma de vinovăție cerută de lege pentru a se constata existența abaterii disciplinare.

Astfel, s-a considerat că pârâtele nu au acționat cu gravă neglijență, de natură a defini printr-o legătură de cauzalitate producerea unui rezultat prejudiciabil vreunei părți.

Din această perspectivă și în raport cu materialul probator administrat în cauză, s-a apreciat că nu se poate reține, sub aspectul laturii subiective, faptul că soluția pronunțată de pârâtele judecător în cauza ce a făcut obiectul cercetării disciplinare este expresia gravei neglijențe în exercitarea funcției prin nesocotirea normelor de drept procesual reglementate de art. 2 alin. (1) C. proc. pen. și ale art. 386 lit. d) C. proc. pen., ci reflectă interpretarea dată de pârâte textelor de lege.

Pe baza acestor considerente, cu opinia majoritară, instanța de disciplină a concluzionat că, în cauză, nu s-a făcut dovada îndeplinirii cumulative a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare supuse examinării.

Împotriva Hotărârii nr. 15/J din 4 decembrie 2012, pronunțată cu opinia majoritară, a Secției pentru Judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, a declarat recurs Inspecția judiciară.

Înalta Curte are în vedere că Inspecția Judiciară a solicitat sancționarea intimatelor judecător A., C. și B. pentru săvârșirea unei singure abateri disciplinare, respectiv cea prevăzută de art. 99 lit. t) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, republicată (r2), cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 991 alin. (2) din legea menționată.

Legislația muncii, practica și doctrina în materia răspunderii disciplinare au stabilit unanim că abaterea disciplinară reprezintă acea încălcare, cu vinovăție, a obligațiilor de serviciu sau a normelor de comportare la serviciu, constând într-o acțiune sau omisiune, săvârșită de către o persoană, subiect al unui raport de muncă.

În ceea ce privește răspunderea disciplinară a judecătorilor și procurorilor, aceasta este una specială și derivă din statutul profesional distinct al acestora, ce prezintă anumite particularități specifice.

Angajarea răspunderii disciplinare este supusă cerinței îndeplinirii cumulative a condițiilor generale referitoare la faptă, vinovăție și legătura de cauzalitate între fapta ilicită și rezultatul produs, iar în ceea ce privește vinovăția, aceasta trebuie constatată în mod cert, pe baza probatoriului.

Referitor la abaterea disciplinară constând în nesocotirea din culpă a normelor de drept material sau procesual, statutul profesional specific, în contextul rigorilor intrinseci ale statului de drept, impune a se face distincție între interpretarea și aplicarea normelor de drept substanțial sau procedural la situația de fapt dedusă în concret analizei, de către procuror sau judecător pe parcursul derulării procedurilor judiciare, pe de o parte și nesocotirea normelor de drept substanțial sau procesual care, deși incidente, nu au format obiectul analizei magistratului, pe de altă parte.

În speță, titularul acțiunii disciplinare critică hotărârea prin care Secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii a respins solicitarea sa de a se stabili săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) raportat la art. 991 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 de către judecătorii A., C., B. și de a se aplica o sancțiune disciplinară magistraților menționați.

Din această perspectivă, se constată că, în mod corect, în raport și cu particularitățile concrete ale speței, instanța de disciplină a reținut că, în cauză, nu se poate stabili existența unei nesocotiri, sub forma gravei neglijențe, a normelor de drept invocate și că titularul acțiunii disciplinare pune în discuție însuși modul de interpretare și aplicare a unei norme de drept de către judecători și raționamentul logico-juridic al acestora, aspecte care, însă, nu pot forma obiectul unei verificări disciplinare.

Ceea ce se reproșează în fapt intimatelor judecător, așa cum însăși recurenta recunoaște, este modul în care magistrații au stabilit cadrul și condițiile de admisibilitate a contestației în anulare ce a format obiectul Dosarului penal nr. x/2/2011 al Curții de Apel București, secția l penală, or acest lucru s-a concretizat în analiza și dezlegarea pe care judecătorii au dat-o chestiunilor de fapt și de drept cu soluționarea cărora au fost învestiți ca și complet de judecată, obiectul examinării fiind, în realitate, modul în care, pe baza aprecierilor făcute, ca rezultat al deliberării, cei trei magistrați, constituiți în complet, au înțeles să aplice o normă procesuală și să expună, în hotărârea pronunțată, analiza efectuată asupra cauzei, concluziile deduse pe baza acestei analize și argumentele ce au condus la elaborarea soluției. Practic, ceea ce se supune analizei sunt corectitudinea soluției pronunțate într-o cauză penală și raționamentul logico-juridic al acesteia.

Sub acest aspect, este semnificativ faptul că toate criticile recurentei, ce au constituit aspectele de fond ale acțiunii disciplinare deduse judecății în cauză, vizează modul de raportare a judecătorilor la o anumită normă procesuală după încheierea etapei cercetării judecătorești și închiderea dezbaterilor pe fond, la momentul deliberării, însă, acestea nu puteau fi formulate și nici examinate pe calea contenciosului disciplinar, ci numai în cadrul specific controlului jurisdicțional.

Exercitarea unui control asupra legalității sau a temeiniciei contestației în anulare ce a constituit obiectul cauzei penale respective și, prin urmare, asupra legalității și temeiniciei deciziei penale pronunțate de către intimatele judecător, nu este posibilă în cadrul procedurii reglementate de dispozițiile art. 45 și următoarele din Legea nr. 317/2004, republicată (r2), respectarea principiului independenței judecătorului, reglementat de art. 124 alin. (3) din Constituția României și de art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, republicată, excluzând această analiză în cadrul procedurii disciplinare, o asemenea verificare constituind prerogativa exclusivă a instanței de judecată pe calea controlului judiciar.

Aceasta deoarece, analiza în discuție presupune exercitarea unor prerogative jurisdicționale, care includ în mod necesar capacitatea de a decide pe baza unor norme de drept și în cadrul unei proceduri organizate, asupra unei situații de fapt și de drept care intră în competența sa, cu respectarea principiului statutului de drept inerent sistemului Convenției europene a drepturilor omului și protocoalelor sale adiționale.

Nu se pot conferi competențe altor autorități în această materie, respectiv Inspecției Judiciare sau instanței disciplinare, așa după cum, în mod corect a reținut și Secția pentru judecători în opinia majoritară, aceste aspecte fiind susceptibile de analiză numai în cadrul controlului ierarhic și jurisdicțional, așa cum rezulta și din dispozițiile art. 98 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care delimitează cadrul angajării disciplinare a magistraților la „abaterile de la îndatoririle de serviciu” și la „faptele care afectează prestigiul justiției”.

În raport cu această normă de principiu, modul concret de interpretare și aplicare a normelor de drept material ori procesual în procesul interpretării și aplicării legii în speță nu poate fi considerat o „abatere de la îndatoririle de serviciu” sau o „faptă care afectează prestigiul justiției”, iar cenzurarea acestuia în cadrul contenciosului disciplinar al funcției de magistrat nu poate fi realizată.

Sunt relevante, de asemenea, considerentele reținute din aceeași perspectivă în cuprinsul Rezoluției nr. x/P/2012 din 7 august 2012 emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a corupției.

Tot din perspectiva limitelor verificărilor specifice procedurii disciplinare în cadrul controlului judiciar exercitat pe calea recursului și, respectiv, a cerințelor respectării principiului legalității și a principiului independenței și autorității judecătorului, trebuie precizat că, potrivit art. 1 din Carta Universală a Judecătorului : „Independența judecătorului este indispensabilă unei justiții imparțiale, în conformitate cu legea. Aceste două noțiuni sunt indivizibile. Toate instituțiile și autoritățile, naționale sau internaționale, trebuie să respecte, protejeze și apere această independență.”

În același sens sunt și dispozițiile art. 2 din același document, care prevăd că: „Independența judecătorească trebuie asigurată prin legea de înființare și protejare a autorității judecătorești, care este cu adevărat și efectiv independentă față de celelalte puteri ale statului. Judecătorul, în calitate de deținător al unei funcții judecătorești, trebuie să fie capabil să își exercite competența judecătorească fără a fi supus presiunilor sociale, economice și politice și în mod independent față de alți judecători și de administrația sistemului judecătoresc.”

Revenind la prezentul dosar penal, în ceea ce privește paralizarea cercetării penale și ulterior a judecății datorită finalizării procedurii disciplinare prin Decizia expusă anterior, instanța de apel reiterează, textul invocat de judecătorul de cameră preliminară în Încheierea nr. 2732 din 30 septembrie 2014, respectiv art. 22 alin. (2) C. proc. pen. de la 1968, preluat în art. 28 alin. (2) C. proc. pen., potrivit căruia „hotărârea definitivă a instanţei civile prin care a fost soluţionată acţiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în faţa organului de urmărire penală şi a instanţei penale cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia”.

Hotărârea în materie disciplinară pronunţată de Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi nu are autoritate de lucru judecat în ce priveşte existenţa faptei penale şi a vinovăţiei, chiar dacă ar viza aceeași faptă pentru care inculpatele au fost cercetate disciplinar. În realitate, în cauza penală inculpatelor nu li se impută erori în interpretarea și aplicarea legii la un caz concret, erori în analiza probelor ori chiar greșita soluție în cauză. Acuzația penală pleacă de la modificarea abuzivă și benevolă, de către inculpate, a bazei factuale definitiv și clar statuate în dosare penale distincte, aspect inclus într-un aparent silogism juridic creat pentru a atrage anumite instituții și a susține soluția vizată, elemente distincte de cele evaluate în acțiunea disciplinară.

Declarații de abținere formulate în apel;

La data de 3 08 2016, înaintea intrării în cercetarea judecătorească, președintele de complet a formulat declarația de abținere în considerarea activității sale anterioare în legătură cu cauza dedusă judecății ce s-a concretizat în pronunțarea sentinței 379/F din 01 octombrie 2012 a Curții de Apel București (soluționarea plângerii la soluția de netrimitere în judecată) și în considerarea legăturilor dezvoltate în plan profesional cu inculpata B., explicitate în declarația formulată (vol. 1, fila 230 și urm. dosar apel), chiar dacă acestea din urmă au vizat o perioadă îndepărtată. Președintele de complet a urmărit îndepărtarea oricărei suspiciuni a inculpatelor, în special a dnei B. a, în ceea ce privește obiectivitatea ori imparțialitatea activității completului.

Președintele de complet a atașat declarației de abținere sentința nr. 379/F din 01 octombrie 2012 a Curții de Apel București.

Prin încheierea din data de 7 septembrie 2016 a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de abținere.

Examinând apelurile formulate în cauză, din prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor art. 417 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:

Prealabil, instanţa arată că apelul are un caracter devolutiv, calea de atac formulată impunând cenzura sub toate aspectele de fapt și de drept, motiv pentru care s-a reluat administrarea probatoriului din fazele anterioare ale procesului penal, în limitele solicitate de părți și reprezentantul Ministerului Public și s-a suplimentat cu probe noi, înscrisuri și martori.

În faza apelului, în faţa Înaltei Curți, cauza a avut următoarele termene:

- 07 septembrie 2017, când au fost admise cererile de amânare formulate de apelantele intimate inculpate B. şi A. și s-a stabilit termen la;

- 05 octombrie 2017, când s-a luat act că inculpatele B. şi A. au precizat că nu doresc să dea declaraţii în faţa instanţei de apel; s-au admis probele solicitate de reprezentantul Ministerului Public, respectiv reaudierea martorilor V.V.V., X.X.X., Z.Z.Z., Y.Y.Y., A.A.A.A., L.L.L., P.P.P., E., Z.Z., U., N.N.N. şi T.T.T., audierea în şedinţă publică a convorbirilor ambientale, proba cu înscrisuri, respectiv Decizia penală nr. 242 din data de 2 iunie 2016 pronunţată în Dosarul nr. x/36/2014 al Înalta Curte de Casație și Justiție; Decizia penală nr. 66 din 6 mai 2015 a Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători, Dosar nr. x/1/2015; Decizia civilă nr. 4428 din 10 octombrie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, în Dosarul nr. x/101/2011; s-a admis proba cu înscrisuri solicitată de inculpata B.;

- 25 noiembrie 2016, când au fost audiaţi martorii V.V.V., A.A.A.A., Z.Z.Z., Y.Y.Y. şi X.X.X.;

- 01 februarie 2017, când au fost audiaţi martorii P.P.P., E. şi Z.Z.;

- 15 martie 2017, când au fost audiaţi martorii N.N.N. şi L.L.L. şi s-a dispus citarea martorului S.S.S. Marian;

- 12 aprilie 2017, când a fost audiat martorului S.S.S. Marian; reprezentantul Ministerului Public a renunţat la audierea martorilor T.T.T. şi U. şi s-a procedat la ascultarea în şedinţă publică numai a înregistrării ședinței de judecată din data de 22 februarie 2012 de la Curtea de Apel Bucureşti, celelalte înregistrări efectuate în cauză, având în vedere că nu au fost contestate de inculpate, Înalta Curte le-a constatat câștigate cauzei, urmând a fi evaluate în cadrul probatoriului administrat;

- 11 mai 2017, când au avut loc dezbaterile.

Probatoriile administrate în apel;

La termenul din data de 25 noiembrie 2016, a fost audiat martorul V.V.V., care a declarat următoarele:

„Menţin ambele declaraţii pe care le-am dat în cauză anterior, întrucât corespund adevărului.

Întrebări formulate de reprezentantul Ministerului Public:

Î: În opinia dumneavoastră, ca specialist, atunci când se admite o cale de atac, inadmisibilă din punct de vedere legal, se creează un favor părţii care a declarat calea de atac?

Întrebare reformulată: Dacă prin admiterea unei căi de atac se creează un folos în favoarea părţii care formulează acea cale de atac?

R: Pot răspunde. Cred că este vorba tot despre opinia mea, consider că în calitatea mea de martor ar trebui să răspund la întrebări despre ce am văzut, ce am perceput prin simţurile mele, ca martor. Or, dacă este vorba despre o opinie, eu pot că dau acea opinie.

Înalta Curte: Aţi auzit aspecte în legătură cu modalitatea în care s-a ajuns la pronunţarea acelei hotărâri în contestaţie în anulare?

R: Eu am aflat ulterior despre existenţa acestei hotărâri, după ce a fost dată. Nu am ştiut când s-a dat calea de atac, am aflat ulterior, pentru că am văzut în Ecris.

Privind admiterea în principiu cât şi pe fondul contestaţiei în anulare în completul ce au făcut parte cele trei inculpate din prezenta cauză, în dosarul privindu-l pe E. arăt că am cunoscut motivarea, era vorba despre autoritatea de lucru judecat existentă în cauză, însă cum s-a ajuns la acea soluţie nu cunosc.

Nu cunosc alte aspecte exterioare motivării.

Î: Ce impact a avut asupra dvs. când aţi auzit de această soluţie?

R: Pot să spun că nu a avut un impact special. În 26 de ani de profesie am cunoscut tot felul de situaţii în care chiar mi s-au desfiinţat hotărâri şi nu au fost cu impact. La fel, şi în acest caz impactul nu a existat.

Î: Independenţa judecătorului sau libera apreciere a judecătorului între ce limite se poate încadra cu privire la luarea unei soluţii? La ce vă raportaţi? La practica instanţei, la lege, la anumite interpretări pe care dvs. doriţi să le daţi unei soluţii.

Întrebare reformulată de instanţă:

Î: Hotărârea pronunţată în completul doamnelor judecător C., B. şi A. a respectat jurisprudenţa anterioară în materia contestaţiei în anulare?

R: Pe temeiul autorităţii de lucru judecat invocat în cadrul unei contestaţii în anulare nu cunosc jurisprudenţă. Nu cunosc nicio hotărâre anterioară pronunţată de către Curtea de apel Bucureşti, aşadar nu mă pot raporta la jurisprudenţă.

Întrebare formulată de instanţă:

Î: Dacă motivarea despre care a afirmat că este în cunoştinţă de cauză viza temeiul de drept

R: Motivul existenţei autorităţii de lucru judecat a fost şi motiv de recurs. În cadrul ultimei şedinţe au fost susţinute celelalte motive, rămânând acesta nesusţinut. Am întrebat apărătorul părţii dacă îl susţine şi mi-a răspuns că nu îl mai susţine.

Motivul existenţei autorităţii de lucru judecat nu a apărut ca un motiv nou în contestaţia în anulare, în sensul că a fost invocat ca şi motiv de recurs.”

De asemenea, la acelaşi termen de judecată a fost audiat martorul Y.Y.Y. care a declarat următoarele:

„Menţin declaraţiile date în cauză, întrucât corespund adevărului.

Întrebări formulate de reprezentantul Ministerului Public:

Î: Aţi auzit sau aţi aflat anumite împrejurări legate de modul în care s-a soluţionat această decizie care face obiectul acuzaţiei pentru cele trei inculpate, A., B. şi C.?

R: Nu.

Î. În materia autorităţii de lucru judecat exista practică judiciară conturată şi dacă acest concept de autoritate de lucru judecat era suficient definit de jurisprudenţă şi de doctrină la nivelul anului 2012?

R: Bineînţeles că da.

Î: Dacă a avut un anumit impact asupra dvs. soluţia pronunţată de inculpate în contestaţie în anulare şi dacă puteţi defini acest impact dacă el a existat.

R: Este firesc ca atunci când ţi se desfiinţează o decizie să te simţi neplăcut. Prin Decizia pe care am pronunţat-o în apel majorasem pedepsele la cei 4 inculpaţi, pedepse cu executare, rămasă definitivă în calea de atac a recursului pentru ca ulterior, prin Decizia din contestaţie în anulare să fie infirmată Decizia pe care o pronunţasem în apel. Şi implicit dacă o decizie în contestaţie în anulare definitivă prezumă adevărul, înseamnă că tu ai greşit în apel. Şi este un sentiment neplăcut.

Î: La momentul la care aţi pronunţat Decizia la care aţi făcut referire, s-a ridicat problematica autorităţii de lucru judecat în acea cauză?

R: Da. Eu am motivat şi ţin minte că am alocat doar o jumătate de pagină pentru că nu îşi avea rostul mai mult.

Î: Apreciaţi că soluţia pronunţată în materia plângerii împotriva soluţiei de neîncepere a urmăririi penale se bucură de autoritate de lucru judecat?

R: Există un RIL în materia revizuirii care cred că este aplicabil şi în ceea ce priveşte plângerile la soluţia de netrimitere în judecată.

Faptele erau diferite, astfel încât în cauza pe care am soluţionat-o nu se putea pune problema autorităţii de lucru judecat.

Întrebare pusă de apărătorul ales al inc. B.:

Î: Dacă şi Decizia din recurs care a redus pedepsele pe care le-aţi pronunţat în apel a avut impact asupra dvs.?

R: Impactul există, dar nu în măsura în care soluţia ar fi desfiinţată în totalitate, adică s-ar ajunge la o soluţie contrară, de la achitare la condamnare.

Judec în penal din anul 2003, dar nu am avut absolut nicio soluţie în care eu să condamn şi în calea de atac să se pronunţe o soluţie de achitare, dar invers am avut patru astfel de situaţii.

Apreciez că atunci când pronunţi o soluţie de condamnare şi în căile de atac se pronunţă o soluţie de achitare, impactul este devastator pentru mine, aşa simt eu.

Întrebare pusă de inc. A.:

Î: Dacă este reală împrejurarea că dosarele în care inculpatul a fost cercetat şi s-au dat soluţii de netrimitere în judecată de către Curtea de apel Craiova au fost conexate la dosarul pe care martorul l-a avut de judecat şi acele infracţiuni constituie în realitate acte materiale din acea cauză?

R: Prin anii 1999-2000 SC F. SA se afla sub supraveghere bancară. Una dintre normele bancare interzicea SC F. SA să acorde credite peste un anumit plafon, nu mai reţin care. Pentru evitarea acestei norme bancare, trei angajaţi ai SC F. SA au acordat mai multe credite la mai multe firme aparţinând numitului E. S-a pus în mişcare acţiunea penală pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, respectiv complicitate la abuz în serviciu în ceea ce-l priveşte pe numitul E.

În timp ce dosarul se afla în faza de urmărire penală, o terţă persoană a formulat o plângere penală faţă de E. pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală. La întocmirea rechizitoriului procurorul a disjuns în ceea ce priveşte pretinsa infracţiune de evaziune fiscală, dispunând trimiterea în judecată numai pentru infracţiunea de abuz în serviciu.

În apel s-a solicitat încetarea procesului penal faţă de E., invocându-se autoritatea de lucru judecat, arătându-se în acest sens că faţă de infracţiunea de evaziune fiscală se dispusese neîncepere sau scoaterea de sub urmărire penală, se formulase plângere conform procedurii 278/1 vechiul C. proc. pen., Tribunalul Dolj respinsese plângerea, soluţie menţinută în calea de atac.

Mi s-au prezentat în acest sens cele 2 hotărâri pronunţate la Tribunalul Dolj şi Curtea de Apel Craiova. Am apreciat că cele două fapte sunt total distincte, deci nu există identitate de obiect, am respins motivul de apel invocat şi am pronunţat decizia. E adevărat că în faza de urmărire penală au fost conexate la un moment date dosarele de evaziune şi abuz în serviciu. Când am soluţionat apelul, pentru că nu era vorba de aceeaşi faptă, nu am solicitat dosarele vizând evaziunea fiscală.

Î: Cunoaşteţi dacă instanţele naţionale au pronunţat hotărâri până la nivelul anului 2012 care să ateste valoarea de autoritate de lucru judecat al hotărârilor pronunţate în materia plângerilor împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată?

R: Nu cunosc.”

Tot la acelaşi termen de judecată a fost audiată martora X.X.X. care a declarat următoarele:

„Menţin declaraţiile pe care le-am dat anterior, întrucât corespund adevărului.

Întrebări formulate de reprezentantul Ministerului Public:

Î: Aţi auzit sau aţi aflat anumite împrejurări legate de modul în care s-a soluţionat această decizie care face obiectul acuzaţiei pentru cele trei inculpate, A., B. şi C.?

R: Nu. Am auzit doar că aceeaşi decizie pronunţată în recurs a mai făcut obiectul unor contestaţii în anulare care au fost respinse.

Î: Când aţi pronunţat Decizia în calea de atac cunoşteaţi practica judiciară în materia autorităţii de lucru judecat?

R: Da.

Î: Dacă în materia autorităţii de lucru judecat exista practică judiciară conturată şi dacă acest concept de autoritate era suficient definit de jurisprudenţă şi de doctrină la nivelul anului 2012?

R: Din punctul meu de vedere era clar conturat la nivelul jurisprudenţei şi al doctrinei.

Î. Dacă a avut un anumit impact asupra dvs. soluţia pronunţată de inculpate în contestaţie în anulare?

R. Da, am fost uimită de soluţia pronunţată în contestaţia în anulare, întrucât consider că hotărârea pronunţată de completul din care am făcut parte era cea corectă.”

La termenul din 25 noiembrie 2017 a mai fost audiată martora A.A.A.A. care a declarat următoarele:

„Menţin declaraţiei pe care le-am dat în cauză anterior, întrucât corespund adevărului.

Întrebări formulate de reprezentantul Ministerului Public:

Î: Aţi auzit sau aţi aflat anumite împrejurări legate de modul în care s-a soluţionat această decizie care face obiectul acuzaţiei pentru cele trei inculpate, A., B. şi A.,?

R: Nu ştiu nimic altceva decât ceea ce s-a publicat sau consemnat pe site-ul „Lumea Justiţiei”.

Î: Când aţi pronunţat Decizia în apel cu privire la autoritatea de lucru judecat cunoşteaţi care era practica în acest domeniu?

Întrebare reformulată de instanţă:

Î: Dacă în materia autorităţii de lucru judecat exista practică judiciară conturată şi dacă acest concept de autoritate este suficient definit de jurisprudenţă şi de doctrină?

R: Da, era destul de bine definit conceptul de autoritate de lucru judecat.

Î: Dacă a avut un anumit impact asupra dvs. soluţia pronunţată de inculpate în contestaţie în anulare?

R: În afara faptului că am fost citată în calitate de martor la Curtea de apel Bucureşti şi astăzi alt impact nu am resimţit.”

La acelaşi termen a fost audiat şi martorul Stan Niculaie care a declarat următoarele:

„Menţin declaraţiile anterior întrucât acestea corespund adevărului.

Întrebări formulate de reprezentantul Ministerului Public:

Î: Î: Aţi auzit sau aţi aflat anumite împrejurări legate de modul în care s-a soluţionat această decizie care face obiectul acuzaţiei pentru cele trei inculpate, C., B. şi A.?

R: Nu. eu am făcut parte din completul de judecată care a soluţionat recursul prin Decizia nr. 741/2011.

Î: : Când aţi pronunţat Decizia la care aţi făcut referire cunoşteaţi care era practica în materia autorităţii de lucru judecat?

R: Da. Exista şi un RIL nr. 17/2007.

Î. În materia autorităţii de lucru judecat exista practică judiciară conturată şi dacă acest concept de autoritate este suficient definit de jurisprudenţă şi de doctrină?

R: Da. generic era conturat.

Î: Dacă a avut un anumit impact asupra dvs. soluţia pronunţată de cele trei inculpate în contestaţie în anulare?

R: Făcând parte din completul care a soluţionat recursul şi a pronunţat Decizia nr. 741 reiau o afirmaţie pe care am făcut-o şi la Parchet şi care se regăseşte şi în declaraţie, şi anume că mi s-a părut o decizie inedită. Alt comentariu nu am de făcut.”

La termenul din 01 februarie 2017 a fost audiată martora P.P.P. care a arătat următoarele:

„Înaintea întrebărilor doresc să declar următoarele. Nu ştiu de cine am fost solicitată astăzi, de către instanţă, Direcția Națională Anticorupție, părţi, însă ceea ce ştiu este că în acest dosar am dat două declaraţii de martor, una în faţa organului de urmărire penală şi una în faza de judecată pe fond.

Judecata pe fond a considerat că trebuie să mă audieze ca martor circa 6 ore, timp în care am răspuns la toate întrebările părţilor, ale Parchetului şi am detaliat cu lux de amănunte tot ceea ce ştiu despre acest dosar.

În momentul de faţă consider şi apreciez că nu mai am de adus alte lămuriri, nu mai am de făcut alte completări, menţin în totalitate tot ce am declarat şi voi răspunde la audierea de astăzi numai întrebărilor la care nu am răspuns în faza de fond sau de urmărire penală. În plus, voi răspunde corect la toate întrebările instanţei.

Întrebări formulate de procuror:

Î: După ce aţi abordat-o pe C. cu privire la promovarea contestaţiei în anulare în cazul lui E. aţi avut convingerea că aceasta va fi admisă?

R: Da.

Î: Aţi avut convingerea că C. discutase şi cu celelalte membre ale completului referitor la admiterea contestaţiei?

R: Aşa mi-a comunicat, că da.

Î: Şedinţa privind soluţionarea contestaţiei în anulare s-a derulat conform înţelegerii pe care aţi avut-o cu C.? Au fost adresate lui E. acele întrebări din înţelegerea pe care aţi avut-o cu C.?

R: Da. Da. Răspunsul este afirmativ la ambele întrebări.

Î: Întrebările au fost adresate şi de către B. şi A. lui E., sau numai de C.?

R: Sincer, la momentul acesta nu îmi amintesc. Tind să cred că numai A. a pus întrebările deoarece dumneaei era preşedinta completului.

Î: V-a confirmat C. că şi colegele sale erau dispuse să pronunţe o soluţie de admitere a contestaţiei?

R: Da.

Întrebări formulate de apărătorul inculpatei A.:

Î: Ce fel de întrebări a pus preşedinta completului de judecată lui E.?

R: Răspunsul la această întrebare l-am dat la audierea de la instanţa de fond.

Cu referire la această cauză eu am fost de acord să mă supun unui test poligraf, care chiar dacă nu este probă în dosar, dovedeşte că eu nu am minţit. Celelalte părţi nu au făcut acest lucru. Altceva nu am de precizat.”

La acelaşi termen de judecată a fost audiat martorul E. care a arătat următoarele:

„Menţin în totalitate declaraţiile pe care le-am dat în faţa procurorului şi în faţa judecătorului de la instanţa de fond.

Doresc să fac următoarele precizări în raport de cele relatate de mine până în momentul de faţă.

Cu ocazia revizuirii pe care am avut-o în luna octombrie 2016 am avut posibilitatea să reiau studiul asupra întregului material al cauzei în care am dat declaraţie în calitate de martor. S-a consemnat greşit şi totodată am fost condamnat greşit că am dat mită pentru Dosarul nr. x/72/11 noiembrie 2011. Este vorba de dosarul cu contestaţia în anulare a autorului meu S., judecat în aug.-sept.2011 de doamna C., într-un complet din care nu au făcut parte doamna B. şi doamna A. Mita a fost de 500.000 euro. Nu doresc să mai fac precizări asupra controversatei cuantumului mite, deoarece, după cum se ştie, eu am declarat că am dat banii „căpăciţi”, cei pe care i-am dat lui P.P.P.. De fapt nu erau 500.000 euro, care au fost solicitaţi, cu condiţia de a fi restituiţi dacă S. nu va avea câştig de cauză, aşa cum ne-a promis, însă când am remis banii numai la suprafaţă, la capetele pachetului erau în realitate euro, în rest erau postere electorale sub forma unor bancnote cu figura mea.

Hotărârea din dosarul lui S. urma să fie valorificată de mine în Dosarul nr. x/72. Ca atare, eu nu aveam de ce să dau mită doamnei C. pentru Dosarul nr. x/72, atâta timp cât ştiam că dânsa judeca dosarul autorului meu.

P.P.P. şi eu, pe baza a ceea ce mi s-a spus, eram siguri că recursul va fi admis, câtă vreme cererea fusese deja admisă de un alt complet în luna iunie 2011.

Pentru a dovedi ceea ce eu am relatat doresc să depun alăturat declaraţiei mele înscrisurile la care am făcut trimitere, deoarece nu doresc să mai am un dosar de mărturie mincinoasă.

După insuccesul pronunţat de doamna C. pe 2 septembrie când a respins recursul lui S. Rodion am solicitat restituirea sumei, lucru care s-a şi întâmplat, aşa cum rezultă de la dosar, ocazie cu care mi-am dat seama că am fost păcălit, pentru că dânsa mi-a spus mie toată această poveste cu „codiţa pe o parte”, cu „pixurile albastre”, era în legătură cu contestaţia lui S. şi nu în legătură cu Dosarul nr. x judecat în ianuarie sau februarie 2012.

La interpelarea instanţei arăt că pachetul de bani aşa „căpăcit” cum l-am remis, aşa a şi fost restituit, nu s-a umblat la el.

De aici am tras concluzia că dânsa (P.P.P.) m-a păcălit, m-a minţit, atunci când mi-a spus că plasa este dusă la doamna C.. După părerea mea, dacă deschideau plasa în care erau banii, ori P.P.P., ori C., ar fi trebuit să-mi reproşeze că sunt neserios. De aici şi raţionamentul că dacă doamna C. nu a luat 500.000 euro când avea o soluţie deja admisă, cum putea să ia de la mine 120.000 euro să dea o soluţie favorabilă la Dosarul nr. x?

Toată înţelegerea cu privire la ce am declarat, la cei 500.000 euro şi mita dată de mine în august-septembrie, a stat pe înţelegerea dintre mine şi P.P.P., nu şi L.L.L. sau Z.Z., fratele meu. Fratele meu a făcut doar oficiu să-i transfere plasa, cred că pe la jumătatea lunii august 2011 şi să o primească înapoi la Târgovişte, undeva la un Peco, imediat după soluţia din septembrie 2011.

Pe 11 noiembrie 2011 când s-a judecat Dosarul nr. x eu am retras contestaţia mea în anulare, întrucât nu puteam să susţin deciziile de la Craiova şi cu Decizia promisă de P.P.P. de la doamna C.

Imediat după ce am primit banii am hotărât să întrerup orice legătură cu P.P.P. şi am rugat-o pe L.L.L. să-mi formuleze dânsa o nouă contestaţie în anulare, lucru care s-a şi întâmplat pe 23 noiembrie 2011, să angajez un avocat care să-mi susţină contestaţia în anulare pe hotărârile de la Craiova, lucru care s-a şi întâmplat, eu angajând-o pe avocat N.N.N.

Avocat L.L.L. a venit cu propunerea de la P.P.P. ca eu să plătesc din nou mită pentru următoarea contestaţie în anulare că altfel P.P.P. va face tot ce îi stă în putinţă ca să-mi fie respinsă şi să nu uit că de fapt P.P.P. este cea care m-a ajutat în 19 iulie 2011 cu o informaţie vitală pentru mine, în sensul că pe 14 mi s-a adus de către P.P.P. la Arestul central un bileţel cu toate firmele şi asociaţiile mele care urmau să fie percheziţionate în 19 iulie de către Direcția Națională Anticorupție Bucureşti. Lucru care s-a şi întâmplat şi s-a format un alt Dosar cu nr. x/P/2011.

Recunosc că mi-a profitat informaţia pusă la dispoziţie de P.P.P. la timpul respectiv şi că m-am lăsat convins de L.L.L. să îi dau de data asta 1.200.000 euro lui P.P.P. Eu i-am dat telefon lui tata să fie „curăţenie generală” la toate firmele şi să întrerupă orice activitate, iar când s-au dus cei de la Direcția Națională Anticorupție au găsit arhivele în saci şi toate cele necesare împachetate deja în saci şi activitatea întreruptă.

Tocmai de aceea, ultimii bani care s-au plătit în anul 2012, 350.000 euro, s-au plătit pe bază de contract încheiat că C.C.C.C., avocatul adus de doamna P.P.P.

Revin la negocierea lui P.P.P. cu cei 1.200.000 euro şi arăt că iniţial am convins-o să îi dau 700.000 euro şi nu 1.200.000 euro. Mi-a şi scris un bileţel cu suma respectivă, pe care am reuşit să îl păstrez şi l-am depus la dosar. A revenit în zilele următoare la mine şi mi-a spus că nu se poate fără 1.200.00 euro pentru că dânsa vroia să dea câte 400.000 euro la fiecare judecător, completul fiind de 3 judecători.

Eu având experienţa cu mita din august-septembrie, deja ştiam că P.P.P. vroia să mă „facă” din nou.

La interpelarea instanţei arăt că eu intenţionam de data asta şi bani buni, adică 700.000 euro cum negociasem pe bileţel şi doream să îi dau, iar restul, până la 1.200.000 euro să fie plasa cu cei 500.000 euro „căpăciţi”.

Având în vedere Dosarul nr. x/P/2011, care se rezolvase oarecum şi să nu îmi pună greutăţi în ceea ce urmăream, pentru că întâmplarea a făcut ca doamna C. să facă parte şi din compleul ce judeca acest dosar, iar P.P.P. chiar spusese că trebuie să ne răzbunăm pe C. pentru ceea ce a făcut, că nu se aştepta să îi facă ei una ca asta. S-a plătit suma în condiţiile în care la dosar există toate datele, s-a judecat Dosarul nr. x cu apărătorul N.N.N., am susţinut că toată tăria probelor şi hotărârilor ce le aveam de la Craiova principiul non bis in idem.

La Craiova, mi s-a făcut un ziar pirat, s-a sesizat din oficiu Parchetul Curții de Apel Craiova, a fost înaintat la Brigada de crimă organizată a Inspectoratului de Poliție a Județului Dolj în anul 2001. În anul 2002, acelaşi ziar, cu aceeaşi sesizare în xerocopie, a fost înregistrată la Inspectoratul General al Poliție. Evoluţia cauzei privind ziarul, la Dolj a fost cea rezultată din cele 3 decizii pe care le-am invocat în virtutea acestui principiu, însă la Bucureşti, a fost cea de condamnare statuată prin Decizia nr. 741/2011, respectiv nr. 825/2015.

Un amănunt pe care îl consider important constă în neînceperea de la Craiova, care a fost semnată de procurorul şef de la Craiova, infirmată în anul 2009 la Bucureşti, dar în motivarea acesteia s-au copiat paginile 80-82 din rechizitoriul SC F. SA cu principalele acuzaţii ale mele din dosarul de la Bucureşti, şi pag. 53 din rechizitoriul SC L.L. SA. Astfel a fost învestit Direcția Națională Anticorupție Craiova şi instanţele de la Craiova să se pronunţe pe aceleaşi acuzaţii din Decizia nr. 741/2011, cea care a fost desfiinţată de doamnele B. şi A.

Am subliniat aceste convingeri ale mele pentru a face dovada că doamnele B. şi A. nu aveau de unde să cunoască toate înţelegerile mele anterioare cu P.P.P. şi doamna C.

Totodată, am convins-o şi pe N.N.N. că în cele două dosare, de la Craiova şi Bucureşti, este aceeaşi stare de fapt, iar dânsa la rândul dumneaei, prin pledoaria susţinută a reuşit să convingă completul de realitatea acestei stări de drept.

Nu a fost nimic adevărat din ceea ce s-a spus cu „pixurile şi cu codiţa” la dosarul de la Bucureşti al contestaţiei mele, dar a fost adevărat la celălalt, însă P.P.P. a transferat realităţile faptice de la un dosar la altul.

Întrebări formulate de procuror:

Î: A îndrumat-o C. pe P.P.P. să depună mai multe contestaţii pentru ca una din ele să ajungă la completul format din inculpatele din cauză, B. şi A.?

R: Atâta timp cât doamna C., în cunoştinţă sau necunoştinţă de cauză în prima mită mi-a dat o soluţie nefavorabilă, nu aveam cum să mai discut cu un astfel de om, nici măcar prin intermediul lui P.P.P. În plus P.P.P. mi-a spus că se va răzbuna pe ea şi să o ajut şi eu.

Întrebări puse de complet:

Î: V-aţi pus vreodată întrebarea că respingerea din primul dosar în care aţi dat mită s-ar fi putut datora faptului că una dintre cele două persoane nominalizate de dvs., P.P.P. ori C., au observat că banii erau „căpăciţi”, după cum personal aţi relatat?

R: Da,. mi-am pus-o şi în septembrie şi în februarie, dar consideram că lucrul acesta trebuia să vină de la P.P.P. către mine. Şi eu aveam o altă sacoşă cu bani „normali” pentru a putea să „remediez” pachetul.

Tot eu mi-am pus şi întrebarea că P.P.P. îmi mai ceruse încă 300.000 dolari când s-a pronunţat decizie 871/2011 pentru preşedintele completului, domnul V.V.V.. Şi atunci i-am arătat şi nu i-am dat şi mi-am pus întrebarea că am fost condamnat tocmai pentru că nu am dat acei 300.000 dolari, că altfel nu se explică.

Întrebări formulate de procuror:

Î: A discutat P.P.P. cu C. referitor la admiterea contestaţiei din Dosarul nr. x/2/2011?

R: Nu avea cum. În primul rând eu eram arestat în toastă perioada asta. Nu mi-a comunicat aşa ceva, mi-a comunicat doar că doreşte să se răzbune pe C.

Î: Aţi avut convingerea că va fi admisă această contestaţie în anulare în Dosarul nr. x deoarece C. discutase cu celelalte două judecătoare ale completului?

R: Răspunsul meu este da la prima parte a întrebării, pentru că probele mele erau altele decât ale lui S.. Cu privire la partea a doua a întrebării, dimpotrivă eu mă temeam ca doamna C. să nu discute cu colegele sale şi să le influenţeze negativ în sensul respingerii contestaţiei formulate, tocmai pentru motivul că respinsese recursul autorului meu, S.

Î: În dosarul în care a formulat recurs S. aţi formulat şi dvs. recurs?

R: Nu.

Completez cu aceea că privind contestaţia lui S. se modificase legea şi era nevoie de această plângere deoarece SC F. SA era o bancă privată, iar eu ca preşedinte al SIF-ului am solicitat închiderea anchetei care din acel moment era condiţionată de depunerea plângerii, dosarul fiind deschis din oficiu.

Î: V-au fost adresate întrebări la momentul judecării acestei contestaţii din Dosarul nr. x de către membrele completului de judecată?

R: Nu mai reţin momentul, când au fost adresate întrebări, deşi este real că am revăzut cauza, aşa cum am relatat mai sus, dar da, întrebări mi-au fost adresate de către preşedintele completului de judecată, cred că de doamna A., oricum exclus doamna C.

Î: Cunoşteaţi că o să vi se pună un set de întrebări?

R: Nu.”

Tot la acelaşi termen de judecată a fost audiat martorul Z.Z. care a declarat următoarele:

„Menţin declaraţia pe care am dat-o la Parchet în luna august 2016, declaraţie care reflectă adevărul. Cu privire la audierea care a avut loc la Curtea de apel arăt că declaraţia mea a fost corespunzătoare adevărului, însă în contextul în care am răspuns aşa cum am înţeles şi cred că am încurcat unele lucruri. De aceea astăzi m-am prezentat în faţa instanţei de apel însoţit de un avocat.

Nu doresc să fac alte precizări deoarece tot ceea ce cunoşteam am relatat cu ocazia judecării cauzei în care am fost condamnat ca urmare a recunoaşterii faptelor de care am fost acuzat, respectiv dare de mită, trafic de influenţă, în legătură cu fratele meu şi doamna judecător C. Practic este aceeaşi poveste.

O controversă cu privire la relatările mele este adevărat că a fost cea referitoare la împrejurarea dacă suma pe care eu am remis-o era constituită din bani falşi sau nu. Cu privire la această controversă arăt că la vremea respectiv că fratele meu într-adevăr avea şi nişte „bancnote electorale”, respectiv reproduceri ale unor bancnote reale, dar cu o inscripţie electorală, imitând practic o bancnotă reală.

Oricum, ceea ce este cert, este faptul că eu am remis o sumă constituită din bancnote reale, deci au fost în realitate cei 1.200.000 euro.

Întrebări formulate de procuror:

Vă pun la dispoziţie o copie conformă cu originalul a declaraţiei despre care aţi afirmat în faţa instanţei, astăzi, că o menţineţi, declaraţie consemnată la data de 01 august 2016 în Dosarul nr. x/P/2014 al Direcției Naționale Anticorupție. Vă rog să precizaţi dacă aceasta corespunde celor relatate de dvs. şi dacă acestea sunt răspunsurile pe care le-aţi dat la întrebările adresate.

Procedez în acest fel pentru a nu reitera aceleaşi întrebări astăzi.

Revin şi arăt că urmare a opoziţiei apărătorilor inculpaţilor, după ce mi-a fost retrasă declaraţia despre care am afirmat că este conformă celor relatate de mine, urmează să răspund întrebărilor ce îmi vor fi adresată astăzi de către procuror.

Î: Aţi cunoscut care era destinaţia sumei de 1.200.000 euro? V-a spus L.L.L. şi P.P.P. care era această destinaţie?

R: Da. Ştiam că banii trebuie să ajungă la doamna judecător C. pentru a-l pune în libertate pe fratele meu. Cunoşteam aceste aspecte de la doamna P.P.P. şi doamna L.L.L.

Î: V-au comunicat cele două avocate L.L.L. şi P.P.P. că judecătoarele care intrau în complet trebuiau să poarte semne distinctive?

R: Da. Am avut o discuţie cu P.P.P. şi cu L.L.L. şi ca o garanţie, când intră completul, doamna C., despre care mi s-a spus că este o doamnă blondă ce va conduce completul, despre care mi s-a spus că este cea cu care a discutat P.P.P., va avea un coc şi îşi va băga mâna în păr.

Mai era o întrebare ce urma să îi fie adresată fratelui meu, ceva de genul „Domnule E. aţi fost arestat în Ungaria?” sau „Când aţi fost arestat în Ungaria?”, dar nu sunt sigur care doamnă judecător a pus întrebarea.

Un alt semn ar fi fost să ţină un pix albastru în mână, dar ceea ce îmi aduc aminte este împrejurarea că semnul „cu mâna în păr” şi „întrebarea” s-au petrecut, întrebarea fiind adresată de către un alt judecător decât doamna blondă.

Î: Dacă C. a îndrumat-o pe P.P.P. să depună mai multe contestaţii pentru a fi sigură că una dintre ele va ajunge la completul din care făcea şi ea parte?

R: Nu cunosc dacă au existat alte cereri şi nu îmi aduc aminte. Nu mă pricep, însă ştiu că au existat mai multe termene de amânare în cauză şi această chestiune cu semnul era ca o garanţie că doamna P.P.P. a discutat cu doamna C. şi că atunci se rezolvă.

Î: Cunoaşteţi care era destinaţia sumei de bani (întrebare formulată de către instanţă urmare a acceptării obiecţiilor apărării)?

R: Da. ce ştiam eu de la L.L.L. şi de la P.P.P. este că 600.000 euro trebuiau să ajungă la doamna C. şi restul sumei se împărţea la ceilalţi.

Î: V-a comunicat P.P.P. că judecătoarea C. discutase şi cu celelalte judecătoare referitor la contestaţia în anulare?

R: Da, L.L.L. şi P.P.P. mi-au spus că au vorbit şi cu celelalte judecătoare şi nu este nicio problemă.

Întrebări formulate de apărătorul inculpatei B.:

Î: Sunteţi cercetat în prezent pentru comiterea infracţiunii de mărturie mincinoasă ca urmare a declaraţiei pe care aţi dat-o în prezenta cauză la instanţa de fond?

R: Da.

Î: S-a dat vreo soluţie în această cauză?

R: Din câte cunosc eu, nu.

Î: Aţi numărat personal banii pe care pretindeţi că i-aţi dus la Bucureşti şi de unde provenea această sumă, a fost adusă toată odată sau în tranşe?

R: Cei circa 570.000 - 600.000 euro au fost lăsaţi de către fratele meu, când a plecat în Ungaria, la o arhivă în comuna Podari unde avea Birourile, secretara. Diferenţa de 600.000 euro ştiu că au fost procuraţi de U., persoană condamnată şi ea în dosarul în care am fost judecat, însă nu cunosc modalitatea în care i-a obţinut.

Practic, eu am luat banii de la Biroul din Podari, dar au fost mai multe etape de negociere cu doamna P.P.P., am primit o parte în octombrie înapoi. Când am adus suma de 1.200.000 euro aceasta a fost adusă în două tranşe, respectiv am venit cu 1.000.000 euro şi doamna P.P.P. mi-a spus că nu ajunge, că dacă nu îi dau şi pe cei 200.000 euro.

Am lăsat milionul doamnei P.P.P. la Birou, undeva lângă Curtea de apel. Eram împreună cu L.L.L. când ni s-a spus că banii nu ajung şi de aceea am apelat la doamna R. pentru obţinerea diferenţei de 200.000 de euro.

Eu personal nu am numărat banii, dar aveam încredere în Carmen, care era contabilă, un fel de director economic la firmele fratelui meu, însă când am predat milionul de euro acesta s-a numărat, dar pe fişicuri. Când au sosit, după circa 4 ore cei 200.000 de euro, m-am întâlnit cu F.F.F.F. şi cu P.P.P. la un Peco, pe direcţia Intercontinental - Aviaţiei, nu sunt sigur exact, pentru că m-am deplasat cu un taxi. Acolo am dat suma respectivă celor două doamne pentru ca ulterior L.L.L. să mă sune şi să-mi confirme că a numărat banii şi că este în regulă.

Ceea ce îmi aduc aminte este că la acel Peco F.F.F.F. mi-a spus că în vecinătatea lui locuieşte doamna P.P.P.

Î: Personal aţi asistat la numărarea milionului de euro, fişic cu fişic?

R: Da, eu cu F.F.F.F. şi cu P.P.P. am numărat banii fişic şi fişic.

Î: În ce au fost transportaţi banii, mă refer la milion?

R: Într-o plasă de piaţă de rafie, cu fermoar.

Î: Toţi banii erau de aceeaşi unitate, în aceeaşi ciupură?

R: Nu. Erau mulţi de 50 de euro, de aceea erau într-o plasă de piaţă, dar cred că erau şi în alte cupiuri.

Î: Aţi adus vreodată în Bucureşti în 2011 şi postere electorale sub formă de bani? Ce cunoaşteţi despre această situaţie?

R: Eu nu am niciodată adus aşa ceva în Bucureşti. Nu cunosc nimic despre această situaţie.

Întrebări puse de inculpata A.:

Î: A mai fost vreo împrejurare când doamna P.P.P. i-a spus martorului, cu ocazia soluţionării cauzei în recurs, că unul dintre judecători va face un semn, fiind vorba despre domnul V.V.V.?

R: Nu îmi aduc aminte.

Prezenta declaraţie am dat-o fiind asistat pe parcursul ascultării de către doamna avocat A. Mariana.”

La termenul din data de 15 martie 2017 a fost audiată martora N.N.N. care a declarat următoarele:„Menţin declaraţia pe care am dat-o în faţa judecătorului la instanţa de fond şi nu am de făcut alte completări.

Întrebări formulate de procuror:

Î: cunoşteaţi practica instanţelor de judecată referitoare la autoritatea de lucru judecat ce fusese de altfel invocată în faţa instanţei de fond, la momentul la care aţi susţinut contestaţia în anulare formulată de către E.?

R: Chiar dacă nu ar fi existat nicio decizie anterioară în materie, dacă aş considera admisibilă o acţiune raportat la lege aş susţine-o cu încredere că pot obţine o soluţie pozitivă. În ceea ce priveşte contestaţia în anulare promovată de domnul E. la data la care am fost solicitată să o susţin am fost la rândul meu neîncrezătoare că s-ar putea obţine o soluţie pozitivă. După ce am examinat însă cele 2 hotărâri la care se făcea trimitere am acceptat să susţin această cauză după ce am completat acţiunea cu precizările mele şi cred şi astăzi că soluţia de admitere a fost una corectă.

O să fac o scurtă precizare. Potrivit legislaţiei interne rareori se poate vorbi de existenţa a două hotărâri judecătoreşti cu privire la aceeaşi faptă. Însă, potrivit art. 4 din protocolul 7 al CEDO în aplicarea principiului non bis in idem contestaţia dlui E. era admisibilă.

Voi explica pe scurt. Curtea de apel Craiova a examinat aceeaşi stare de fapt şi a pronunţat o hotărâre care a intrat sub efectul autorităţii de lucru judecat în aceeaşi perioadă de timp în care instanţele din Bucureşti erau învestite cu judecarea cauzei disjunse în care era judecat dl. E.. Aşadar, strict pe interpretarea noţiunii de „aceeaşi faptă” se putea vorbi de incidenţa principiului non bis in idem. După ce am aflat de pe portalul instanţelor şi din presă soluţia pronunţată de Curtea de Apel București am admirat curajul judecătorilor de la Curtea de Apel București, în interpretarea acestui principiu, însă recunosc că în aceeaşi perioadă de timp aveam pe rolul aceleiaşi instanţe o cauză pentru un alt client, care privea aceleaşi criterii de admisibilitate şi în care am obţinut o soluţie de respingere. Deci, recunosc, am rămas cu o mare surprindere pentru că nu înţelegeam unde am greşit în cauza în care am avut o soluţie de respingere.

În concluzie, nu cunosc nici astăzi dacă jurisprudenţa internă cunoaşte şi alte decizii de admitere a unor contestaţii în anulare pentru temeiul de drept 386 lit. d, însă continui să cred că soluţia era corectă.

Î: Cunoşteaţi că anterior o contestaţie în anulare cu acelaşi obiect pentru E. a fost respinsă ca inadmisibilă?

R: Nu cunoşteam. Era un client dificil, promova acţiuni repetate. Iar eu am avut contract doar pentru două dintre acţiunile sale.

Î: Aţi aflat ulterior dacă a aflat o înţelegere între C. şi P.P.P. pentru promovarea unor contestaţii în anulare succesive?

R: Nu cunosc.

Î: În ziua şedinţei, când aţi participat la contestaţia în anulare, aţi observat dacă una dintre membrele completului a adresat vreo întrebare clientului dvs.?

R: Este absolut peste puteri să îmi amintesc. Există înregistrările de şedinţă.

Î: Aveaţi cunoştinţă la momentul când aţi susţinut această contestaţie în anulare dacă se aplica şi decizia dată în recursul legii nr. 17 din 19 martie 2007?

R: Nu îmi amintesc să vă răspund. Lucrările mele pe care le-am susţinut se regăsesc ataşate la dosar.

Î: În declaraţia pe care aţi dat-o la fond aţi precizat că le consideraţi pe colegele dvs. P.P.P. şi L.L.L. ca fiind „iscoade”.

R: Mă simţeam inconfortabil că erau mereu în sală şi aveam impresia că mă verifică la fiecare cuvânt pe care îl susţin, în sensul de a-i prezenta dlui E. într-o manieră critică.

Î: De ce credeţi că avea nevoie E. de susţinerea a mai multor avocaţi în condiţiile în care doar dvs. aţi pledat pentru contestaţia în anulare?

R: Acesta este şi motivul pentru care nu am mai acceptat să lucrez pentru E. şi am încheiat mandatul. De obicei sunt o fire independentă, nu am foarte mulţi colaboratori şi astfel nu am mai continuat colaborarea cu acesta.

Întrebări formulate de inculpata A.:

Î: Cum l-ați perceput pe E. prin prisma experienței. Avea dânsul convingerea că dreptatea este de partea lui, din punct de vedere legal?

R: Datorită privilegiului relației dintre client avocat nu aș dori să caracterizez un fost client.”

La acelaşi termen de judecată a fost audiată martora L.L.L., care a declarat următoarele:

„Menţin declaraţiile pe care le-am dat în faza de urmărire penală şi în faza cercetării judecătoreşti şi nu am de făcut precizări suplimentare.

Întrebări formulate de procuror:

Î. Aţi motivat contestaţiile care au fost promovate de către E. în urma discuţiilor cu P.P.P. sau din propria dvs. convingere profesională?

R: Nu am formulat motivările respective, ci P.P.P. împreună cu dl. avocat C.C.C.C..

Î: V-a comunicat P.P.P. că a discutat cu numita C. legat de promovarea şi admiterea contestaţiei în anulare în cazul lui E.?

R: Da, domnule preşedinte, P.P.P. mi-a comunicat că a luat legătura cu doamna judecător C. cu privire la promovarea de către E. a unei contestaţii în anulare.

Î: A fost îndrumată doamna P.P.P. de către C. să promoveze mai multe contestaţii în anulare pentru a fi sigură că vor ajunge la completul din care făcea parte doamna C.?

R: Nu îmi amintesc cu exactitate dacă P.P.P. a fost îndrumată la acel moment de către C., însă îmi amintesc cu exactitate că P.P.P. a spus că trebuie introduse mai multe contestaţii în anulare până ce aceasta ajunge la completul despre care a făcut vorbire P.P.P., respectiv cei trei judecători de la Curtea de Apel București, doamnele B., A. şi C.. Aceste nume au fost scrise de către P.P.P. pe o hârtie la o grefă (vizită) cu E. la Penitenciarul Rahova.

Î: V-a făcut cunoscut P.P.P. că C. a asigurat-o că își va convinge colegele de complet să dea o soluţie favorabilă, pentru că se afla în relaţii foarte bune cu acestea?

R: P.P.P. îl asigura pe E. că dacă această contestaţie în anulare va fi introdusă la completul menţionat de ea va fi admisă, însă ce discuta doamna judecător cu colegele sale nu cunosc detalii.

Î: Cunoaşteţi dacă i-a fost transmis lui E. un anumit set de întrebări care urma să îi fie adresat la judecarea contestaţiei de către C.?

R: Da. P.P.P. mi-a notat trei întrebări pe o foaie de hârtie, personal m-am dus la Penitenciarul Rahova, i le-am înmânat lui E. şi la următorul termen de judecată aceste întrebări i-au fost adresate de către unul dintre judecătorii din complet, însă nu îmi aduc aminte care dintre aceştia a fost.

Nu îmi aduc aminte care sunt acele întrebări, însă una dintre ele făcea referire la o expertiză efectuată de un specialist Direcția Națională Anticorupție.

Î: Cunoaşteţi dacă a mai existat o anumită înţelegere, dacă judecătoarele din complet trebuiau să aibă o anumită coafură sau vreun alt element de identificare din care să rezulte înţelegerea dintre judecătoare şi E.?

R: E. i-a cerut expres lui P.P.P. ca o confirmare că ea a vorbit cu Direcția Națională Anticorupție judecător C. să .îi dea nişte semne", să fie prezent la termenul de judecată fratele lui, Z.Z. şi U. pentru a-i fi confirmate ulterior. P.P.P. cu ocazia unei alte vizite la Penitenciarul Rahova i-a spus lui E. că doamna judecător C. va purta părul împletit într-o coadă pe o parte iar toţi membrii completului vor avea pixuri de aceeaşi culoare.

Î: Aţi mers împreună cu P.P.P. A. să duceţi la domiciliul judecătoarei C. suma de 1.200.000 de euro pentru soluţionarea favorabilă a contestaţiei în anulare?

R: Banii au fost remişi la cabinetul de avocatură a lui P.P.P., nu am însoţit-o pe aceasta la domiciliul dnei judecător, însă mi-a spus că urma să plece împreună cu şoferul său - pe nume S.S.S. Mihai, cred - să-i ducă acestea banii undeva în zona Piaţa Alba Iulia din municipiul Bucureşti.

Î: Cunoaşteţi dacă banii remişi au fost împărţiţi între membrii completului?

R: Aşa cum am declarat anterior, nu cunosc acest amănunt.

întrebări formulate de apărătorul inculpatei B.:

Î: Cunoaşteţi dacă în etapa judecării recursului P.P.P. a primit o anumită sumă de bani de la E. şi dacă i-a garantat o soluţie favorabilă în această fază?

R: Cunosc de la P.P.P. şi de la numitul V.V., un apropiat al lui E. că s-a încercat în faza de recurs o astfel de „negociere", însă E. nu a fost de acord, nu a remis vreo sumă de bani, din câte îmi amintesc, alegând însă să fugă de pe teritoriul României înainte de pronunţarea hotărârii.”

La termenul din 12 aprilie 2017 a fost audiat martorul S.S.S. care a declarat următoarele: „Menţin declaraţia pe care am dat-o în faţa judecătorului la instanţa de fond şi nu am de făcut alte completări.

Întrebări formulate de procuror:

Î: cunoşteaţi practica instanţelor de judecată referitoare la autoritatea de lucru judecat ce fusese de altfel invocată în faţa instanţei de fond, la momentul la care aţi susţinut contestaţia în anulare formulată de către E.?

R: Chiar dacă nu ar fi existat nicio decizie anterioară în materie dacă aş considera admisibilă o acţiune raportat la lege aş susţine-o cu încredere că pot obţine o soluţie pozitivă. În ceea ce priveşte contestaţia în anulare promovată de domnul E. la data la care am fost solicitată să o susţin am fost la rândul meu neîncrezătoare că s-ar putea obţine o soluţie pozitivă. După ce am examinat însă cele 2 hotărâri la care se făcea trimitere am acceptat să susţin această cauză după ce am completat acţiunea cu precizările mele şi cred şi astăzi că soluţia de admitere a fost una corectă.

O să fac o scurtă precizare. Potrivit legislaţiei interne rareori se poate vorbi de existenţa a două hotărâri judecătoreşti cu privire la aceeaşi faptă. Însă, potrivit art. 4 din protocolul 7 al Convenției Europene a Drepturilor Omului în aplicarea principiului non bis in idem contestaţia dlui E. era admisibilă.

Voi explica pe scurt. Curtea de apel Craiova a examinat aceeaşi stare de fapt şi a pronunţat o hotărâre care a intrat sub efectul autorităţii de lucru judecat în aceeaşi perioadă de timp în care instanţele din Bucureşti erau învestite cu judecarea cauzei disjunse în care era judecat dl. E.. Aşadar, strict pe interpretarea noţiunii de „aceeaşi faptă” se putea vorbi de incidenţa principiului non bis in idem. După ce am aflat de pe portalul instanţelor şi din presă soluţia pronunţată de Curtea de Apel București am admirat curajul judecătorilor de la Curtea de Apel București în interpretarea acestui principiu, însă recunosc că în aceeaşi perioadă de timp aveam pe rolul aceleiaşi instanţe o cauză pentru un alt client, care privea aceleaşi criterii de admisibilitate şi în care am obţinut o soluţie de respingere. Deci, recunosc, am rămas cu o mare surprindere pentru că nu înţelegeam unde am greşit în cauza în care am avut o soluţie de respingere.

În concluzie, nu cunosc nici astăzi dacă jurisprudenţa internă cunoaşte şi alte decizii de admitere a unor contestaţii în anulare pentru temeiul de drept 386 lit. b), însă continui să cred că soluţia era corectă.

Î: Cunoşteaţi că anterior o contestaţie în anulare cu acelaşi obiect pentru E. a fost respinsă ca inadmisibilă?

R: Nu cunoşteam. Era un client dificil, promova acţiuni repetate. Iar eu am avut contract doar pentru două dintre acţiunile sale.

Î: Aţi aflat ulterior dacă a aflat o înţelegere între C. şi P.P.P. pentru promovarea unor contestaţii în anulare succesive?

R: Nu cunosc.

Î: În ziua şedinţei, când aţi participat la contestaţia în anulare, aţi observat dacă una dintre membrele completului a adresat vreo întrebare clientului dvs.?

R: Este absolut peste puteri să îmi amintesc. Există înregistrările de şedinţă.

Î: Aveaţi cunoştinţă la momentul când aţi susţinut această contestaţie în anulare dacă se aplica şi Decizia dată în recursul Legii nr. 17 din 19 martie 2007?

R: Nu îmi amintesc să vă răspund. Lucrările mele pe care le-am susţinut se regăsesc ataşate la dosar.

Î: În declaraţia pe care aţi dat-o la fond aţi precizat că le consideraţi pe colegele dvs. P.P.P. şi L.L.L. ca fiind „iscoade”.

R: Mă simţeam inconfortabil că erau mereu în sală şi aveam impresia că mă verifică la fiecare cuvânt pe care îl susţin, în sensul de a-i prezenta dlui E. într-o manieră critică.

Î: De ce credeţi că avea nevoie E. de susţinerea a mai multor avocaţi în condiţiile în care doar dvs. aţi pledat pentru contestaţia în anulare?

R: Acesta este şi motivul pentru care nu am mai acceptat să lucrez pentru E. şi am încheiat mandatul. De obicei sunt o fire independentă, nu am foarte mulţi colaboratori şi astfel nu am mai continuat colaborarea cu acesta.

Întrebări formulate de inculpata A.:

Î: Cum l-ați perceput pe E. prin prisma experienței sale. Avea dânsul convingerea că dreptatea este de partea lui, din punct de vedere legal?

R: Datorită privilegiului relației dintre client avocat nu aș dori să caracterizez un fost client.”

Probatoriile administrate. Audierea inculpatelor și a martorilor contestați de acestea în fazele anterioare ale procesului penal. Ultimul cuvânt al inculpatelor

În cursul judecării căii de atac, inculpatele B. şi A. au arătat că înțeleg să nu dea declarații, poziție consemnată în încheierea de ședință din data de 05 octombrie 2017. În ultimul cuvânt, inculpatele au susținut pe larg aspectele considerate relevante, însă au introdus argumente contradictorii, incomplete ori fără legătură cu acuzațiile din prezenta cauză ce au necesitat clarificări prin intervenția instanței, aspect explicat inculpatelor chiar la momentul susținerii acestor concluzii (a se vedea p. 48 și urm.).

Instanța de control judiciar a avut în vedere probele contestate de inculpate, fie în cursul procedurii de cameră preliminară, fie în faza de urmărire penală. Astfel, instanța de apel a avut în vedere că inculpatele au contestat declarațiile martorilor P.P.P. și L.L.L., ca de altfel ale tuturor persoanelor audiate inițial în Dosarul nr. x/2/2013 (Dosar de urmărire penală nr. x/P/2013) și devenite apoi martori în prezenta cauză (P.P.P., L.L.L., C.C.C.C., Z.Z., S.S.S., U., E.) și, pentru a crea cadrul adecvat valorificării apărării, a procedat la reaudierea acestora, inculpatele având posibilitatea și oportunitatea de a se apăra valorificând inclusiv propriile întrebări, pe lângă cele susținute de apărători (a se vedea supra, secțiunea referitoare la probatoriile administrate în apel).

Răspunderea magistratului;

În apărare, inculpatele au invocat, fie oral, fie în scris, în cadrul notelor de concluzii ori motivelor de apel, art. 1 alin. (1) din Carta Universală a Judecătorului, în sensul că independenţa acestuia este indispensabilă unei justiţii imparţiale şi toate instituţiile şi autorităţile naţionale sau internaţionale trebuie să respecte, să protejeze şi să apere această independenţă (fila 91 sentința penală nr. 97/F/2016) şi art. 16 din Recomandarea Comitetului de Miniştri a Consiliului Europei, potrivit cărora deciziile judecătorilor nu pot face obiectul vreunei reanalizări, în afara procedurilor de atac.

Inculpatele au mai invocat: jurisprudenţa europeană susținând că hotărârile judecătoreşti, atât în privinţa dispozitivului cât şi a considerentelor, nu pot fi criticate decât prin intermediul căilor de atac, astfel încât o hotărâre judecătorească nu poate fi considerată prin ea însăşi o infracţiune (Decizia din 09 decembrie 1981 a Curţii de Casaţie din Franţa, fila 91 sentința atacată 97F/2016); jurisprudenţa națională ce susține aceeași idee (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 9 judecători, Decizia nr. 146/2006; Decizia nr. 3126/6 octombrie 2008; sentința penală nr. 157/2010; Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie: Rezoluţia nr. x/845/11/2 din 5 aprilie 2011; Rezoluţia nr. x/11/2/2014; Rezoluţia nr. 1604/C/2012; Direcţia Naţională Anticorupţie, Rezoluţia nr. x/11-2/2012.)

Instanța de apel reține că, potrivit art. 94 din Legea nr. 303/2004, republicată, privind statutul judecătorilor şi procurorilor, judecătorii şi procurorii răspund civil, disciplinar şi penal, în condiţiile legii.

Răspunderea civilă

Cu titlu de premisă, orice persoană care a cauzat alteia un prejudiciu trebuie să fie obligată a-l repara.

Potrivit art. 1349 C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală, orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.

Fundamentul juridic al răspunderii civile a magistraţilor este reprezentat de art. 52 alin. (3) din Constituţie, art. 1349 C. civ., art. 96 din Legea nr. 303/2004, republicată, privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi art. 538-542 C. proc. pen.

Art. 52 alin. (3) din Constituţia României: Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

Art. 96 din Legea nr. 303/2004, republicată, privind statutul judecătorilor şi procurorilor: (1) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare; (2) Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea judecătorilor şi procurorilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă; (3) Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procese penale sunt stabilite de C. proc. pen.; (4) Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârşită în cursul judecăţii procesului şi dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară; (5) Nu este îndreptăţită la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la săvârşirea erorii judiciare de către judecător sau procuror; (6) Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acţiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice; (7) După ce prejudiciul a fost acoperit de stat în temeiul hotărârii irevocabile date cu respectarea prevederilor alin. (6), statul se poate îndrepta cu o acţiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, a săvârşit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii; (8) Termenul de prescripţie a dreptului la acţiune în toate cazurile prevăzute de prezentul articol este de un an.

Art. 542 Acţiunea în regres;

(1) În cazul în care repararea pagubei a fost acordată potrivit art. 541, precum şi în situaţia în care statul român a fost condamnat de către o instanţă internaţională pentru vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 538 şi 539, acţiunea în regres pentru recuperarea sumei achitate poate fi îndreptată împotriva persoanei care, cu rea-credinţă sau din culpă gravă, a provocat situaţia generatoare de daune sau împotriva instituţiei la care aceasta este asigurată pentru despăgubiri în caz de prejudicii provocate în exerciţiul profesiunii.

(2) Statul trebuie să dovedească în cadrul acţiunii în regres, prin ordonanţa procurorului sau hotărâre penală definitivă, că cel asigurat în condiţiile alin. (1) a produs cu rea-credinţă sau din culpă gravă profesională eroarea judiciară sau privarea nelegală de libertate cauzatoare de prejudicii.

Răspunderea civilă include și ipoteza ulterioară condamnării statului român de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Această răspundere se întemeiază pe dispoziţiile art. 96 din Legea nr. 303/2004 și O.G. nr. 94 din 30 august 1999 privind participarea României la procedurile în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Comitetului Miniştrilor ale Consiliului Europei şi exercitarea dreptului de regres al statului în urma hotărârilor şi convenţiilor de rezolvare pe cale amiabilă.

Art. 1 prevede că statul are drept de regres împotriva persoanelor care, prin activitatea lor, cu vinovăţie, au determinat obligarea sa la plata sumelor stabilite prin hotărâre a Curţii sau prin convenţie de rezolvare pe cale amiabilă, iar art. 3 răspunderea civilă a magistraţilor se stabileşte în condiţiile care vor fi reglementate prin Legea pentru organizarea judecătorească

Ca urmare, răspunderea civilă a magistraţilor este reglementată expres și suficient pentru a da posibilitatea angajării sale reale. Judecătorul și, în general, magistrații, nu pot fi și nici nu sunt, la adăpostul unei imunităţi atunci când încalcă obligaţiile legale, inclusiv cele deontologice, în condiții de rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

Răspunderea penală;

Răspunderea penală, ca formă a răspunderii juridice, are un unic temei, infracțiunea și presupune restabilirea ordinii de drept încălcate prin fapta săvârșită. Pentru restabilirea ordinii de drept încălcate, raportul juridic de conflict născut prin săvârșirea faptei va face obiectul dezbaterii judiciare pentru a se stabili dacă sunt întrunite toate condițiile aplicării unei sancțiuni.

Nimeni nu este mai presus de lege, iar orice conduită infracțională are vocația de a angaja răspunderea penală. Dovedirea conduitei infracționale, cu consecința angajării răspunderii penale, nu periclitează independența ori buna funcționare a instituției ori autorității din care făptuitorul face parte, ci o conservă și consolidează.

Jurisprudența conduce la concluzia posibilității cercetării și angajării răspunderii penale a magistratului în contextul activității specifice.

Răspunderea disciplinară;

Legea nr. 303/2004 reglementează un număr larg de abateri disciplinare (art. 99) și procedura de urmat pentru angajarea răspunderii magistratului.

Conduita inculpatelor a condus la formularea unei acțiuni disciplinare (vezi supra, secțiunea Soluția în procedura disciplinară), dar și a unor acuzații în materie penală. Obiectul acuzației penale nu îl constituie hotărârea propriu zisă, respectiv modalitatea de aplicare sau interpretare a legii ori evaluarea probelor, ci un mecanism infracțional, grefat pe atribuțiile specifice profesiei, ce va fi expus pe larg în continuare.

În final, prezenta cauză a generat angajarea simultană a răspunderii penale și civile a magistraților pentru activitatea infracțională desfășurată.

Revenind la documentul invocat de inculpate, Carta Universală a Judecătorului, în articolul 1 destinat definirii conceptului de independență arată : În cadrul activităţii lor, judecătorii vor asigura dreptul oricărei persoane la un proces echitabil. Aceştia vor promova dreptul oricărei persoane la un proces echitabil şi public, într-o perioadă de timp rezonabilă, în faţa unei instanţe independente şi imparţiale, constituită conform legii, în vederea stabilirii drepturilor şi obligaţiilor civile ale acesteia sau în cazul oricărei acuzaţii penale împotriva sa; iar în art. 3 arată că: În îndeplinirea atribuţiilor sale profesionale, judecătorul se supune numai legii şi va ţine seama doar de aceasta.

Documentele emanate de Comisia de la Veneția sau de către Comitetului de Miniștrii, respectiv Recomandarea nr (94)12 înlocuită cu Recomandarea nr. CM/REC(2010)12, atestă că deciziile judecătorilor nu pot face obiectul vreunei reanalizări, în afara căilor de atac sau de redeschidere a cauzei, în condițiile legii (pct. 16), iar în procesul de luare a deciziilor judecătorii trebuie să fie independenți, imparțiali, să hotărască în conformitate cu legea și cu propria apreciere a faptelor (pct. 22, 5).

Instanța de apel va reține tocmai abaterea inculpatelor de la normele procesual penale și de cele ce guvernează profesia, de la obligația de imparțialitate și de la buna credință, secțiunile următoare fiind destinate explicării acestei concluzii.

Din probele administrate în cauză, evocate în secțiunea referitoare la probatoriul administrat în faza apelului, instanța de control judiciar reține ca dovedite acuzaţiile privind abuzul în serviciu şi favorizarea infractorului.

Acuzații formulate;

Prin actul de sesizare inculpatele au fost trimise în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu, favorizarea infractorului și fals intelectual.

În actul de sesizare s-a reținut că fapta inculpatelor A. şi B., constând în aceea că, în calitate de judecători la Curtea de Apel Bucureşti, secţia I-a penală, în Dosarul nr. x/2/2011, şi-au îndeplinit în mod defectuos atribuţiile de serviciu, cu prilejul pronunţării Deciziei penale nr. 381 din 22 februarie 2012, au desfiinţat, în mod ilegal sentinţa penală nr. 1240 din 15 iunie 2010, pronunţată de Judecătoria sectorului 4 Bucureşti, Decizia penală nr. 802 din 16 decembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală şi Decizia penală nr. 741 din 04 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti şi au anulat mandatul de executare a pedepsei de 7 ani închisoare emis pe numele E., având drept consecinţă obţinerea unui folos necuvenit de către acesta din urmă, prin exonerarea de executare a unei pedepse privative de libertate şi de plata despăgubirilor civile în cuantum de 18.839.684, 5 lei către SC F. SA., prin lichidator judiciar, ceea ce a condus la prejudicierea şi vătămarea intereselor legale ale acesteia, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen. cu ref. la art. 309 C. pen.

În actul des sesizare s-a arătat că sunt incidente prevederile art. 309 C. pen., potrivit cărora dacă fapta a produs consecinţe deosebit de grave (definite de art. 183 C. pen. ca privind o pagubă materială mai mare de 2.000.000 lei), limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege se majorează cu jumătate.

În rechizitoriu s-a mai susținut că fapta inculpatelor care, în calitate de judecători la Curtea de Apel Bucureşti, secţia I-a penală, în Dosarul nr. x/2/2011, au pronunţat Decizia penală nr. 381 din 22 februarie 2012 şi prin anularea executării pedepsei definitive de 7 ani închisoare aplicată lui E., pentru complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor în Dosarul nr. x/4/2006, l-au ajutat pe acesta să nu mai execute pedeapsa aplicată prin Decizia penală nr. 741/R/2011 a Curţii de Apel Bucureşti, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de favorizarea făptuitorului, prevăzute de art. 269 alin. (1) C. pen.

În rechizitoriu s-a mai arătat că fapta inculpatelor constând în falsificarea, cu prilejul redactării Deciziei penale nr. 381 din 22 februarie 2012 pronunţate în Dosarul nr. x/2/2011, prin atestarea unor fapte şi împrejurări necorespunzătoare adevărului, respectiv menţionarea, în mod nereal, că obiectul tuturor dosarelor penale „născute” din Dosarul nr. x/P/2012 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de urmărire penală şi criminalistică a avut la bază aceeaşi sesizare - Dosarul nr. x/P/2001, cu acelaşi conţinut, aceeaşi situaţie de fapt (cesiune de creanţe şi obţinerea de credite), acelaşi prejudiciu (107.175.372.000 lei, respectiv 80.536.563.000 lei), aceleaşi părţi, aceleaşi societăţi comerciale, acelaşi probatoriu, aceeaşi parte civilă (SC F. SA.), aspecte regăsite în conţinutul Deciziei penale nr. 381 din 22 februarie 2012 la pag. 24 parag. 2, pag. 25 parag. ultim, pag. 31 parag. 3, pag. 36 parag. 3-6, pag. 46 parag. ultim, pag. 47 parag. 3, pag. 61 parag. 3 şi pag. 62 parag. 2, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals intelectual, prevăzute de art. 321 alin. (1) C. pen.

În actul de sesizare s-a precizat, în ceea ce priveşte cea de-a doua modalitate normativă de săvârşire a infracţiunii de fals intelectual, constând în omisiunea de a insera unele date sau împrejurări, determinată de preluarea trunchiată a conţinutului soluţiilor de neîncepere a urmăririi penale, a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în legătură cu acestea, precum şi a rechizitoriilor şi a hotărârilor judecătoreşti prin care E. a fost condamnat la pedeapsa de 7 ani închisoare, modalitate în legătură cu care, prin Ordonanţa nr. 51/P/2012 din 21 februarie 2014, s-a dispus extinderea urmăririi penale, acţiunea penală nu va fi pusă în mişcare, întrucât acestea constituie elementele circumstanţiale de săvârşire a infracţiunii de abuz în serviciu.

Abuzul în serviciu;

Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 405/2016, a constatat că dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. pen. sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înţelege "îndeplineşte prin încălcarea legii".

Potrivit art. 297 C. pen., constituie infracţiunea de abuz în serviciu;

(1) Fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.

Conform art. 309, dacă faptele prevăzute în art. 297 au produs consecinţe deosebit de grave, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege se majorează cu jumătate.

Potrivit art. 183 C. pen., prin consecinţe deosebit de grave se înţelege o pagubă o paguba materială mai mare de 2.000.000 lei.

La data judecății, art. 132 avea următoarea reglementare: În cazul infracţiunilor de abuz în serviciu sau de uzurpare a funcţiei, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime;

Jurisprudență relevantă anterioară a susținut că în cazul acuzației de abuz în serviciu în formă calificată trebuie dovedite, din punct de vedere obiectiv, următoarele:

a) conduita proprie a persoanei acuzate în legătură cu prejudiciul: cu știință, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos;

b) conduita proprie a persoanei acuzate în legătură cu actele de serviciu: îndeplinirea, neîndeplinirea ori a întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu, realizarea unui act contrar acestor îndatoriri;

c) legătura dintre prejudiciul produs și atribuțiile de serviciu, respectiv cuantumul prejudiciului (Înalta Curte de Casație și Justiție, secţia penală, Decizia penală nr. 3113 din 9 decembrie 2013, Dosar nr. x/1/2013).

De asemenea, jurisprudența anterioară a arătat că: infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor face parte din categoria infracţiunilor de serviciu, al căror obiect juridic generic vizează relaţiile sociale referitoare la bunul mers al activităţii serviciului în care funcţionarul trebuie să-şi desfăşoare activitatea, prin îndeplinirea în mod corect a atribuţiilor de serviciu.

Obiectul juridic special al acestei infracţiuni constă în relaţiile sociale ale căror formare, desfăşurare şi dezvoltare nu ar fi posibile fără asigurarea bunului mers al activităţii persoanelor juridice de drept public și de drept privat (în acest din urmă caz, pentru varianta normativă prevăzută de art. 258 C. pen. anterior), care implică executarea îndatoririlor de serviciu în mod cinstit şi corect de către funcționari, precum şi apărarea drepturilor sau intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice împotriva abuzurilor funcţionarului public (după caz, a oricărui funcționar, pentru varianta atenuată prevăzută de art. 258 C. pen. anterior).

Drept urmare, infracţiunea are ca situaţie premisă existenţa unui serviciu în care funcţionarul îşi desfășoară activitatea, dar şi competenţa acestuia de a efectua acte de natura celor care au ocazionat comiterea abuzului împotriva persoanelor fizice sau juridice.

Elementul material este prevăzut alternativ și poate consta atât într-o inacţiune - funcționarul nu îndeplineşte un act, cât și într-o acţiune - îl îndeplinește în mod defectuos.

Urmarea imediată a acestei infracţiuni constă, astfel cum prevede în mod expres art. 246 C. pen. anterior, într-o vătămare a intereselor legale ale unei persoane.

Spre deosebire de disp. art. 249 C. pen. de la 1969, care incriminau infracţiunea de neglijenţă în serviciu, disp. art. 246 C. pen. de la 1969 nu prevăd că vătămarea trebuie să fie gravă sau importantă, astfel încât, în cazul infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor este vorba despre orice vătămare, însă pentru ca fapta abuzivă a funcţionarului să atragă răspunderea penală este necesar ca atingerea adusă intereselor legale ale unei persoane să prezinte totuşi o anume gravitate.

Se observă că protecţia legiuitorului este destul de largă, deoarece incriminarea nu vizează doar protejarea unor drepturi, ci are în vedere orice interes legal, noțiune abordată distinct atât în legislație (art. 21 alin. (1) din Constituția României, Legea nr. 544/2004 a contenciosului administrativ), cât și în literatura de specialitate.

Noțiunea nu este însă explicitată în C. pen., așa încât trebuie avută în vedere definiția dată în alte ramuri de drept (drept civil și drept administrativ), potrivit căreia interesul legitim trebuie înțeles ca posibilitate de manifestare a unei persoane în concordanţă cu interesele generale ale societăţii, prin modalităţi pe care legea i le recunoaște şi le garantează. Poate fi vorba, în acest sens, de dorinţa de a-şi satisface anumite nevoi, preocuparea de a obţine un avantaj just, acţiunea îndreptată spre acoperirea unei trebuinţe, profit, folos sau pentru exercitarea unor drepturi.

Din perspectiva art. 246 C. pen. de la 1969, prin „interes legitim” se înţelege, astfel, un interes recunoscut, garantat, ocrotit printr-o dispoziție normativă pe care inculpatul nu a respectat-o, iar prin „vătămare” se înţelege o afectare, o atingere sau o lezare fizică, psihică ori materială pentru persoana fizică, respectiv o afectare morală sau materială pentru persoana juridică. (Înalta Curte de Casație și Justiție, Decizia penală nr. 140/A din 17 aprilie 2015, Dosar nr. x/42/2012)

Această jurisprudență a decelat elementele ce trebuie evaluate în cadrul infracțiunilor de serviciu, motiv pentru care este utilă în raport cu obiectul prezentei cauze.

Instanța de apel adaugă faptul că obiectul juridic al infracţiunii de abuz în serviciu presupune ocrotirea relațiilor sociale referitoare la buna desfăşurare a atribuţiilor de serviciu ale persoanelor care funcționează în cadrul unui „serviciu public”, în cazul concret, în cadrul autorității judecătorești. Autoritatea judecătorească include instanțele de orice nivel. În prezenta cauză, acuzarea vizează încălcarea principiului legalității la momentul pronunțării unei hotărâri judecătorești.

Latura obiectivă presupune analiza conduitei inculpatelor în legătură cu atribuțiile specifice profesiei și se grefează pe activitățile specifice de judecată, inculpatele fiind magistrați în funcție.

Urmarea imediată vizează dovedirea producerii unui prejudiciu: de imagine în cazul autorității judecătorești și material ori moral în cazul unor persoane fizice ori juridice.

Varianta agravată a infracţiunii se va reține dacă urmările produse sunt subsumate noțiunii de consecințe deosebit de grave, astfel cum sunt definite acestea în norma de drept substanțial.

Latura subiectivă presupune dovedirea intenției, ca formă a vinovăției.

Jurisprudenţa vizând atribuţiile magistraților.

Nimeni nu este mai presus de lege, iar orice conduită infracțională are vocația de a angaja răspunderea penală. Dovedirea conduitei infracționale, cu consecința angajării răspunderii penale, nu periclitează independența ori buna funcționare a instituției ori autorității din care făptuitorul face parte, ci o conservă și consolidează.

Judecătorul este obligat la imparțialitate și la soluționarea cauzelor în conformitate cu legea pe care o aplică în litera și spiritul său.

Jurisprudența instanței supreme a atestat constant faptul că identificarea unei conduite infracționale în cadrul activității desfășurate de magistrat, judecător ori procuror, se analizează din perspectiva infracțiunilor de serviciu.

Plecând de la principiile constituționale, justiția este unică, egală și imparțială pentru toți (art. 129 alin. (2) Constituție) și nimeni nu este mai presus de lege (art. 16 Constituție), o altă interpretare ar fi exclusă de plano pentru că ar genera o imunitate a magistratului în desfășurarea activității specifice funcției, imunitate de care nu se bucură nicio altă funcție publică, nicio altă categorie de salariați.

Independența magistratului nu se definește ca imunitate în fața legii, ci ca obligație de a se supune legii, liber de orice influențe.

Ca urmare, independența magistratului nu este nelimitată, limita este dată de cadrul legal ce trebuie aplicat cu bună credință, la baza factuală dedusă judecății.

Jurisprudența conduce la concluzia posibilității cercetării și angajării răspunderii penale a magistratului în contextul activității specifice. Amintim exercitarea unor acțiuni penale pentru infracțiunea de cercetare abuzivă și represiune nedreaptă, abuz în serviciu, favorizarea infractorului, activități ilicit penale imputate unor procurori ori polițiști judiciari (Înalta Curte de Casație și Justiție, secţia penală, sentință nr. 523 din 30 iunie 2016, Dosar nr. x/1/2014; Înalta Curte de Casație și Justiție, secţia penală, Decizia nr. 200/A din 3 iunie 2015, Dosar nr. x/45/2014) sau infracțiunea de abuz în serviciu și alte infracțiuni conexe, activități ilicite imputate unor judecători (Înalta Curte de Casație și Justiție, secţia penală, sentința nr. 1055 din 29 noiembrie 2016, Dosar nr. x/1/2014; Decizia penală nr. 140 din 17 aprilie 2015, Dosar nr. x/42/2012; Decizia penală nr. 78/A din 09 aprilie 2014, Dosar nr. x/59/2013; Decizia penală nr. 474/A din 05 decembrie 2016, Dosar nr. x/32/2014).

Realitatea jurisprudențială, în raport cu numărul de sesizări, a identificat, predominant, situații în care nu s-a conturat o conduită abuzivă a magistratului.

Instanța supremă, în cazul cercetării magistraților judecători pentru infracțiuni de serviciu (abuz în serviciu), a atestat că măsurile dispuse în dosarele instrumentate pot fi cenzurate în contextul acestui gen de infracțiuni. Astfel într-o cauză recentă, în raport cu măsura dispusă într-un dosar civil, a fost analizată existența scopului infracțional susținut de acuzare, prin raportare la soluțiile pronunțate de același judecător în alte cauze vizând aplicarea aceluiași text de lege (Înalta Curte de Casație și Justiție, sentința 1055 din 29 noiembrie 2016, Dosar nr. x/1/2014, p.158). În această cauză au fost audiați ca martori colegi judecători ai inculpaților care au statuat asupra consecințelor juridice ale măsurii criticate de acuzare (pag. 157 din hotărâre).

De asemenea, Înalta Curte a constatat că „.Nemulţumirea cu privire la pronunţarea unei soluţii, fără descrierea unor circumstanţe din care să rezulte suspiciuni cu privire la condiţiile în care acea soluţie a fost adoptată, respectiv incidenţa unor fapte penale care să fi precedat soluţia sau să fi fost concomitente cu aceasta, nu pot conduce la altă soluţie decât cea prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., fapta nu există. Potrivit art. 124 alin. (3), art. 132 alin. (1) din Constituţie şi Legii nr. 303/2004, judecătorii şi procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, soluţionând dosarele cu care sunt învestiţi prin pronunţarea soluţiilor pe care le consideră legale şi temeinice, în raport de probele administrate. Activitatea judiciară are ca principiu fundamental independenţa magistraţilor care contribuie la înfăptuirea actului de justiţiei şi aceasta se manifestă în posibilitatea conferită acestora de a soluţiona cauza potrivit propriei conştiinţe, respectiv prin impunerea propriului mod de interpretare a mijloacelor de probă administrate, fără necesitatea de a se supune unui algoritm special instituit în acest sens. În consecinţă, în lipsa indicării unor circumstanţe ilicite de adoptare a soluţiei sau unui mod contrar cu legea de administrare a probelor, urmărite de către judecători şi procurori în administrarea probelor, nu va exista ilicit penal.

În îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, magistraţii (judecători şi procurori) trebuie să aplice legea la anumite situaţii de fapt date. Această activitate presupune un proces amplu, care cuprinde mai multe etape, respectiv de stabilire pe baza de probe a situaţiei de fapt supusă actului de justiţie, de interpretare a dispoziţiilor legale şi, în final, de identificare şi aplicare a dispoziţiei legale la cazul concret.

Toate actele procurorilor sunt supuse controlului procurorului ierarhic superior, soluţiile fiind supuse şi controlului instanţei de judecată, iar măsurile dispuse şi hotărârile pronunţate de instanţele de judecată sunt supuse controlului instanţei superioare, prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege. În fiecare dintre aceste etape, orice persoană interesată poate formula critici cu privire la legalitatea şi temeinicia soluţiei atacate, acesta fiind așadar singurul cadru prevăzut de lege în care poate fi analizată legalitatea şi temeinicia soluţiilor date de magistraţi.

În plus, trebuie evidenţiat faptul că în cadrul unei cercetări penale desfăşurată faţă de un magistrat sub aspectul săvârşirii unei infracţiuni în legătură cu serviciul nu se poate analiza legalitatea şi temeinicia măsurilor dispuse sau soluţiilor date de acesta. Organul de urmărire penală nu are atribuţii de control al soluţiilor pronunţate de magistraţi, dacă nu apar indicii privind săvârşirea de infracţiuni şi este vorba doar de desfăşurarea unei activităţi normale de judecată. Sesizarea sa cu o plângere penală îndreptată împotriva unui magistrat nu este de natură a-l învesti cu atribuţii de control al soluţiilor pronunţate, dacă circumstanţele adoptării soluţiilor respective, astfel cum sunt descrise de petent, nu probează indicii privind existenţa ilicitului penal, întrucât scopul cercetării penale nu îl constituie analiza legalităţii şi temeiniciei unei soluţii - acest rol revenind exclusiv organelor de control judiciar competente, prevăzute de lege - ci identificarea, dincolo de această soluţie, a unui act de conduită al magistratului contrar atribuţiilor de serviciu, act care să se înscrie în verbum regens indicat în norma de incriminare, şi care, uneori, poate avea influenţe asupra unei soluţii pronunţate de acesta. ”(Înalta Curte de Casație și Justiție, secţia penală, Încheierea nr. 71 din 14 februarie 2017, Dosar nr. x/2/2016, pag. 7, 8, 9).

Înalta Curte a constatat, printr-o altă decizie de speță, că „. Împrejurarea că petenţii au fost nemulţumiţi de soluţiile emise ori pronunțate de magistrații învestiți (judecătorii de la instanţele de judecată şi procurorul de caz ori procurorul ierarhic superior), nu poate să conducă la concluzia că au fost săvârşite infracțiunile sesizate, atât timp cât aceștia au acționat în cadrul atribuțiilor de serviciu, cu bună credință și în considerarea principiului legalității. În acest ultim sens, magistrații au determinat judicios cadrul legal, au acționat în limita competențelor conferite de legislația aplicabilă, identificând și evaluând pertinent instituțiile incidente și utile soluționării cauzei.” (Înalta Curte de Casație și Justiție, Încheierea nr. 223 din 12 aprilie 2017, Dosar nr. x/39/2016, pag. 10).

„(…) Magistrații nu pot fi trași la răspundere penală pentru hotărârile luate în exercitarea atribuțiilor prevăzute de lege, decât dacă se constată că exercitarea funcției, inclusiv nerespectarea normelor de procedură, cu rea credință sau din gravă neglijență.”(Înalta Curte de Casație și Justiție, Decizia nr. 1293 din 24 aprilie 2012).

De asemenea, s-a afirmat că nu se poate constat un ilicit atunci când „. nu există indicii care să conducă la concluzia că măsurile și soluțiile dispuse de intimat (n.n. magistrat procuror), în exercitarea atribuțiilor de serviciu specifice, ar fi contrare vreunei dispoziții legale cu incidență în cauza respectivă.” (Înalta Curte de Casație și Justiție, Decizia nr. 245 din 4 martie 2013).

Magistrații „nu se fac vinovați de săvârșirea vreunei fapte de natură penală, aceștia exercitându-și atribuțiile de serviciu în mod legal.” (Înalta Curte de Casație și Justiție, sentința nr. 629 din 10 iunie 2013).

„. simplele afirmații, nesusținute de probe nu pot conduce la concluzia că intimații se fac vinovați de săvârșirea vreunei fapte penale, instanța de judecată, exercitându-și atribuțiile în mod activ în vederea aflării adevărului, astfel cum prevăd dispozițiile art. 287 C. proc. pen., iar simpla nemulțumire a petiționarului nu poate conduce la tragerea la răspundere penală a magistraților. nu s-a făcut dovada că magistrații judecători au acționat cu intenție directă, cu scopul de a cauza vreo vătămare intereselor legale ale petiționarului, prin neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau prin îndeplinirea lor abuzivă cu ocazia soluționării cauzei, ci și-au format convingerea pe baza probelor administrate în cauză. ”(Înalta Curte de Casație și Justiție, sentința nr. 634 din 10 iunie 2013, invocată în apărare).

În jurisprudența sa, Înalta Curte a mai arătat că ”Soluționând cauza în care petentul a fost parte și adoptând soluții care - întâmplător - l-au nemulțumit, intimații nu au făcut altceva decât să îndeplinească activități și acte date în competența lor prin lege, să dispună soluții potrivit convingerii lor obiective și nepărtinitoare, motivate prin prisma dispozițiilor legale aplicabile în cauză, apreciind complet și just probele administrate, motiv pentru care în sarcina lor nu se poate reține săvârșirea vreunei fapte penale.” (Înalta Curte de Casație și Justiție, sentința nr. 594 din 29 mai 2013; nr. 415 din 17 aprilie 2013).

„intimații procurori și-au desfășurat activitatea potrivit principiului legalității, al imparțialității și al controlului ierarhic, procurorii fiind independenți în soluțiile dispuse împotriva acestor soluții, cei interesați au dreptul legal de a uza de căile legale de atac, acesta fiind singurul cadru prevăzut de lege în care poate fi analizată legalitatea și temeinicia lor.

Cât privește activitatea intimaților judecători, acești magistrați sunt independenți și se supun numai legii, soluțiile lor exprimând convingerea creată, în strânsă legătură cu respectarea dispozițiilor legale.

Înalta Curte reține că materializarea opiniei intimaților în soluțiile dispuse este rezultatul aplicării normelor legale în raport de situația de fapt și de probele din dosarul cauzei. Dacă s-ar admite faptul că împotriva magistraților care au pronunțat o soluție se poate face plângere penală, ar însemna că se instituie noi căi de atac, neprevăzute de lege, ceea ce este inadmisibil.

În consecință, Înalta Curte constată că nu există indicii care să conducă la concluzia că măsurile și soluțiile dispuse de către intimați, în exercitarea atribuțiilor de serviciu specifice, ar fi contrare vreunei dispoziții legale cu incidență în cauza respectivă.” (Înalta Curte de Casație și Justiție, sentința nr. 481 din 30 aprilie 2013; nr. 1044 din 25 noiembrie 2013; nr. 863 din 8 octombrie 2013).

„Nemulțumirea petentei cu privire la soluțiile adoptate de magistrații procurori sau judecători., nu conduce la antrenarea răspunderii penale a acestora atâta vreme cât nu există date sau indicii că au săvârșit infracțiuni în legătură cu îndeplinirea atribuțiilor de serviciu.

În urma verificărilor efectuate de organul de urmărire penală, nu s-au confirmat acuzațiile formulate de petentă în plângerea penală, nu s-a constatat existența acelui minim de date care să permită organului de urmărire penală să considere că s-au săvârșit în mod cert faptele pentru care aceasta s-a plâns, iar soluția pronunțată de procuror, pe baza probelor existente la dosar reflectă modul în care acesta le-a apreciat în urma examinării lor, astfel cum prevăd dispozițiile art. 63 alin. (2) C. proc. pen.” (Înalta Curte de Casație și Justiție, sentința nr. 452 din 25 aprilie 2013).

Înalta Curte, în Complet de 9 judecători, a arătat: ”În ce privește activitatea magistraților, atribuțiile lor de serviciu se circumscriu soluționării cauzelor cu care sunt investiți, respectiv interpretării și aplicării dispozițiilor legale, în acord cu principiile dreptului substanțial și ale celui procedural, eventualele erori apărute în acest proces de interpretare și aplicare a legii neechivalând cu o exercitare abuzivă a atribuțiilor de serviciu, în sensul legii penale, ele putând fi îndreptate în urma exercitării căilor de atac prevăzute de lege în fiecare caz în parte, aceasta fiind de altfel și justificarea existenței lor.

În acest context, s-a constatat că nemulțumirile părților dintr-un proces cu referire la modul concret de soluționare a cauzei trebuie să îmbrace forma căilor de atac în limitele recunoscute de lege, neputându-se obține o suplimentare a gradelor de jurisdicție prin promovarea unei plângeri penale împotriva magistratului (magistraților) care au soluționat cauza, instanțele și parchetele fiind suverane în a aprecia atât probatoriul administrat în cauză, cât și textele de lege care sunt aplicabile, dându-le interpretarea pe care o consideră corespunzătoare, iar soluțiile pronunțate de acestea nu echivalează cu exercitarea atribuțiilor ce le revin potrivit legii magistraților și prin urmare nu pot conduce prin ele însele, la reținerea unor infracțiuni de abuz în serviciu; răspunderea penală a magistraților poate fi pusă în discuție, cu referire la infracțiunea analizată, numai în situațiile în care aceștia și-au exercitat funcția cu rea-credință, adică au cunoscut caracterul vădit al acțiunilor lor, urmărind sau acceptând vătămarea intereselor legale ale unei persoane. În cauza dedusă judecății petentul, nemulțumit fiind de soluțiile pronunțate de instanțe și concluziile formulate de procurori în cazurile în care a avut calitatea de parte a formulat împotriva acestora plângere penală.

Din verificarea actelor dosarului se constată că în mod just procurorul, în baza verificărilor efectuate potrivit art. 224 C. proc. pen., în etapa actelor premergătoare, a apreciat că faptele reclamate nu există în materialitatea lor, spre a fi posibilă angajarea răspunderii penale a persoanelor indicate în plângere. Aceasta deoarece activitatea de jurisdicție desfășurată de magistrați potrivit prerogativelor funcțiilor deținute, nu poate, prin ea însăși, să constituie infracțiune.

Intimații magistrați s-au limitat la exercitarea legală a atribuțiilor de serviciu, circumscriindu-se strict acestora, împrejurarea că hotărârea pronunțată sau concluziile procurorului de ședință au nemulțumit partea neputând constitui decât, eventual, temei pentru declararea căilor de atac prevăzute de legea procesuală, a căror parcurgere nu poate fi înlocuită de formularea unei plângeri penale, aceasta fiind o instituție juridică distinctă, cu finalitate diferită.” (Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 9 judecători, Dosar penal nr. x/2011 din 27 aprilie 2011, Dosar nr. x/1/2011, decizie invocată în apărare, fila 47, vol.1, dosar apel).

„A proceda la verificarea actelor întocmite de magistrat în cauză și a formula aprecieri în legătură cu legalitatea soluțiilor pronunțate, în afara cadrului menționat și în lipsa oricăror indicii din care să rezulte reaua-credință în instrumentarea dosarului, ar echivala cu o imixtiune nejustificată în activitatea jurisdicțională și ar aduce atingere independenței magistratului în adoptarea soluției. Întrucât în cauză lipsesc indiciile din care să rezulte încălcări cu rea credință ale atribuțiilor de serviciu ale procurorului, acesta desfășurându-și activitatea în limitele prerogativelor conferite de lege, Curtea a constatat că în mod corect a fost adoptată o soluție de neîncepere a urmăririi penale, întemeiată pe prevederile art. 10 lit. a) C. proc. pen., în ceea ce privește infracțiunea prevăzută de art. 246 C. pen.” (Înalta Curte de Casație și Justiție, secţia penală, Dosar penal nr. x/2011 din 14 februarie, Dosar nr. x/1/2011, decizie invocată în apărare, fila 51, vol. 1, dosar apel).

„săvârșirea, pe baza unui plan prestabilit, a unor fapte constând în formularea și înregistrarea unor acţiuni fictive în justiţie şi soluţionarea acestora de către judecător în absenţa părţilor, fără înștiințarea acestora, cu finalitatea pronunţării unor hotărâri judecătoreşti, generează urmarea specifică infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor: pe de o parte, s-a produs urmarea corespunzătoare obiectului juridic generic, şi anume lezarea bunului mers al unei instanțe judecătorești, implicit, afectarea prestigiului justiţiei, pe de altă parte, s-a produs şi vătămarea intereselor legitime ale persoanelor în numele cărora au fost intentate acțiunile civile și care au figurat fictiv în calitate de reclamanţi în aceste procese pe care nu le-au generat, precum şi vătămarea celui care putea pretinde anumite drepturi legitime cu privire la imobilul în legătură cu care s-a pronunţat, în condițiile mai sus menționate, o hotărâre judecătorească în constatarea dreptului de proprietate al unei alte persoane.” (Înalta Curte de Casație și Justiție, secţie penală, Decizia penală, 140/A din 17 aprilie 2015, Dosar nr. x/42/2012).

Jurisprudența instanței Curţii de Apel Bucureşti în care funcționau inculpatele nu este și nu putea fi contrară celei constante, sens în care se vor evoca următoarele hotărâri:

„Pentru existenţa infracţiunii de abuz în serviciu este necesar ca magistratul să-şi exercite abuziv atribuţiile de serviciu, fie printr-o inacţiune - neîndeplinirea unui act, fie printr-o acţiune - îndeplinirea defectuoasă a unui act, care trebuie să aibă ca urmare vătămarea intereselor legale ale unei persoane.

În virtutea pregătirii sale profesionale şi a statutului său de independenţă, magistratul, judecător sau procuror, este unica autoritate investită de lege, să conducă procesul, să decidă cu privire la raporturile juridice deduse judecăţii, a mijloacelor de probă administrate, a normelor juridice aplicabile, să stabilească adevărul şi să pronunţe soluţia, iar părţile interesate în proces au dreptul şi obligaţia de a contribui la stabilirea adevărului şi înfăptuirea dreptăţii în cauză.

Rezultă că interpretarea şi evaluarea probelor administrate este atributul exclusiv al magistratului, iar împotriva unor hotărâri considerate ca nelegale şi netemeinice, atât dispoziţiile constituţionale cât şi cele procedurale prevăd posibilitatea exercitării unor căi ordinare sau extraordinare de atac.”(Curtea de Apel București, sentinţa penală nr. 59 din 16 februarie 2012 pronunţată în Dosarul nr. x/2/2011);

„Pentru existenţa infracţiunii de abuz în serviciu şi a altor infracţiuni legate de serviciu, este necesar ca magistratul să-şi exercite abuziv atribuţiile de serviciu, fie printr-o inacţiune - neîndeplinirea unui act, fie printr-o acţiune - îndeplinirea defectuoasă a unui act, acţiune care să depăşească limitele prevăzute de lege privind atribuţiile jurisdicţionale, fiind vorba în sens larg despre o exercitare cu rea-credinţă a funcţiei deţinute.” (Curtea de Apel București, sentinţa penală nr. 10/F din 16 ianuarie 2012 pronunţată în Dosarul nr. x/2/2011);

„(…) Pentru existenţa infracţiunii de abuz în serviciu este necesar ca magistratul să-şi exercite abuziv atribuţiile de serviciu, fie printr-o inacţiune - neîndeplinirea unui act, fie printr-o acţiune - îndeplinirea defectuoasă a unui act, care trebuie să aibă ca urmare vătămarea intereselor legale ale unei persoane, iar pentru existenţa infracţiunii de favorizarea infractorului, trebuie să se facă dovada ajutorului dat unui infractor pentru a-i asigura folosul sau produsul infracţiunii ori pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei. Interpretarea şi evaluarea probelor este atributul exclusiv al magistratului, iar împotriva unor măsuri considerate ca nelegale şi netemeinice, atât dispoziţiile constituţionale cât şi cele procedurale prevăd posibilitatea exercitării unor căi ordinare sau extraordinare de atac, nu de a formula plângere penală. Emiterea sau pronunţarea unei soluţii, în detrimentul uneia dintre părţi, nu echivalează cu o îndeplinire defectuoasă a îndatoririlor de serviciu, şi nici nu se circumscrie conţinutului constitutiv al vreunei alte fapte prevăzute de legea penală.” (Curtea de Apel București, sentinţa penală nr. 21 din 24 ianuarie 2012 pronunţată în Dosarul nr. x/2/2011);

„Răspunderea penală a magistraţilor poate fi pusă în discuţie, numai în situaţiile în care aceştia şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă, adică au cunoscut caracterul vădit nelegal al acţiunilor lor, urmărind sau acceptând vătămarea intereselor legale ale unei persoane, situaţie premisă care însă nu se regăseşte în speţa de faţă.

Drept pentru care, întrucât, din actele premergătoare efectuate nu au rezultat date sau indicii care să conducă la concluzia existenţei în materialitatea lor a faptelor sesizate de petent, în mod corect, s-a dispus o soluţie de neîncepere a urmăririi penale faţă de magistratul judecător cercetat.” (Curtea de Apel București, sentinţa penală nr. 114 din 14 martie 2013 pronunţată în Dosarul nr. x/2/2012);

Toată jurisprudența evocată atestă că magistrații pot fi subiecți activi ai infracțiunilor de serviciu, au făcut obiectul cercetării penale pentru astfel de infracțiuni, ceea ce se verifică în acest gen de cauze fiind respectarea principiului legalității în emiterea actelor procesuale ori procedurale și buna credință în evaluare.

Apărarea a invocat și o decizie de speţă în care s-a respins cererea de redeschidere a urmăririi penale, iar plângerea exercitată împotriva acestei soluții a fost evaluată ca inadmisibilă de instanța supremă, jurisprudență ce nu susține însă poziția apărării în prezenta cauză (Înalta Curte de Casație și Justiție, dos. pen., sentința penală nr. 162/2012 din 23 ianuarie 2012).

În finalul secțiunii referitoare la jurisprudența vizând atribuțiile magistratului amintim Decizia 474/A din 5 dec. 2016, Dosar nr. x/32/2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în care s-a arătat: ”Constituie abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, fapta funcționarului public, conform art. 246 C. pen. din 1969 (...) care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane. Articolul sus menționat a fost atacat la Curtea Constituțională, instanța de contencios constituțional pronunțându-se prin Deciziile de respingere nr. 176/2002, nr. 180/2004, nr. 299/2007, nr. 340/2007, nr. 1076/2008, nr. 1085/2008, nr. 160/2009, etc.

Fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare (alta decât o pagubă) a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice constituie abuz în serviciu, potrivit art. 297 C. pen. (publicat în M. Of. al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009).

Prin termenul public, se înţelege tot ceea ce priveşte autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum şi bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt desemnate, nominalizate, arătate ca fiind de interes public.

Este adevărat că intereselor legale ale unei persoane li se poate aduce atingere de către un funcţionar public, prin exercitarea abuzivă a atribuţiilor de serviciu. Fapta prin care s-ar produce o astfel de urmare, prezintă pericol social deosebit, în raport cu împrejurarea că este săvârşită tocmai de cel care, dată fiind calitatea sa specială, avea obligaţia apărării legalităţii în exercitarea atribuţiilor de serviciu.

Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că întruneşte elementele constitutive ale unei astfel de infracţiuni, îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu, printr-o acţiune sau omisiune, de o gravitate care să releve pericolul social concret al infracţiunii, săvârşită cu intenţie şi care să fi produs o vătămare a intereselor legale ale petentului.

Pe de altă parte, referitor la infracţiunea de abuz în serviciu comisă de magistraţi, practica Înaltei Curți de Casație și Justiție este în sensul că eventualele erori apărute procesul de interpretare şi aplicare a legii nu echivalează cu o exercitare abuzivă a atribuţiilor de serviciu, în sensul legii penale, ele putând fi îndreptate în urma exercitării căilor de atac prevăzute de lege (Deciziile Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 4075/2009, nr. 1741/2010, nr. 1854/2012, etc.).

Instanţele judecătoreşti sunt suverane în a aprecia, atât probatoriul administrat în cauză, cât şi textele de lege care sunt aplicabile, dându-le interpretarea pe care o consideră corespunzătoare, iar soluţiile pronunţate de acestea nu echivalează cu exercitarea abuzivă a atribuţiilor ce le revin, potrivit legii, şi nu pot conduce, prin ele însele, la reţinerea unor infracţiuni de abuz în serviciu.

Prin urmare, legalitatea și temeinicia hotărârilor judecătoreşti nu pot fi analizate în cadrul unei cercetări penale.

Cenzurarea unei hotărâri judecătoreşti, inclusiv în ceea ce priveşte aprecierea probelor, pe calea unei plângeri penale împotriva judecătorilor, reprezintă o încălcare a principiului independenţei puterii judecătoreşti.

Cu privire la respectarea dispozițiilor procedurale în cauzele civile din speță, Înalta Curte reține că orice hotărâre judecătorească poate fi supusă controlului judiciar exclusiv, prin exercitarea căilor de atac legal prevăzute, orice soluție contrară ducând la încălcarea dispozițiilor legale privind independența judecătorilor.

Chiar în ipoteza în care o soluție ar fi rezultatul interpretării eronate de către magistrat a probelor administrate în cauză ori a unor norme de drept substanțial sau procedural, după caz, pentru a se reține în sarcina magistratului comiterea infracțiunii de abuz în serviciu, este necesar să se dovedească faptul că acesta a acționat cu intenția de a prejudicia una dintre părți.

Într-adevăr, cu referire la critica privitoare la neobservarea condițiilor prevăzute pentru desfășurarea judecății, este de reținut că legea procesual-civilă a recunoscut părților posibilitatea de a provoca un nou examen al procesului, prin exercitarea căilor de atac legal prevăzute.

Drept urmare, protecția judiciară a dreptului subiectiv dedus judecății este extinsă și la căile de atac care, împreună cu normele care reglementează judecata în fond a cauzei, formează sistemul procesului civil.

Acest sistem, același pentru persoane aflate în situații identice, determinat prin norme imperative și având ca finalitate intrarea în puterea lucrului judecat numai a hotărârilor corespunzătoare adevărului și legii, este de natură a răspunde exigențelor noii perspective asupra protecției judiciare a drepturilor subiective, determinată de dispozițiile art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Drept urmare, orice hotărâre este supusă unei căi de atac, corespunzător dispozițiilor sistemului nostru procedural privitoare la dreptul examinării cauzei în două grade de jurisdicție.

În consecință, hotărârea judecătorească, în sine, nu poate constitui temei al angajării răspunderii penale.

Totodată, pretinsele erori de procedură nu pot fi examinate, contrar principiului legalității căilor de atac, pe această cale.

Este de reținut, în acest sens, că determinarea riguroasă a procedurilor jurisdicționale, de natură a asigura respectarea drepturilor și intereselor legitime ale părților, egalitatea în fața legii și tratamentul juridic nediscriminatoriu pentru toți participanții, asigură finalitatea acestora, în condițiile respectării independenței și autonomiei magistraților care înfăptuiesc actul de justiție și este de esența acestuia.

Astfel, potrivit art. 124 alin. (3) din Constituția României și art. 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, judecătorii sunt independenți și se supun numai legii.

Drept urmare, dacă obiectul plângerii penale l-ar putea constitui soluția pronunțată în cadrul activității de jurisdicție și s-ar putea pretinde că judecătorii răspund penal pentru soluțiile pronunțate, fără relevanță sub aspectul răspunderii penale fiind sub acest aspect, erorile pretins a fi fost săvârșite, principiul constituțional menționat ar fi lipsit de eficiență, iluzoriu, ceea ce apare ca inadmisibil în condițiile statului de drept.

De asemenea, este demn de a fi reţinut că, în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, magistrații trebuie să aplice legea la anumite situații de fapt date. Această activitate presupune un proces care cuprinde mai multe etape (stabilirea situaţiei de fapt, interpretarea dispoziţiilor legale, identificarea şi aplicarea dispoziţiilor legale).

Având în vedere acest specific al activităţii judiciare, care presupune riscul anumitor erori de interpretare şi aplicare a legii, s-a instituit un sistem de control ierarhizat, ca o garanţie pentru justiţiabili faţă de asemenea erori (instanţa de apel/recurs).

A admite altfel, ar însemna că s-ar deschide alte căi de atac, în afara celor ordinare şi extraordinare, prevăzute de legislaţia în vigoare, fapt ce ar crea un vădit dezechilibru în întreg sistemul judiciar.

Eventualele erori apărute în acest proces de interpretare şi aplicare a legii nu echivalează cu o exercitare abuzivă a atribuţiilor de serviciu în sensul legii penale, ele putând fi îndreptate în urma exercitării căilor de atac prevăzute de lege, în fiecare caz în parte, aceasta fiind de altfel şi justificarea existenţei lor.

În acest context, nemulţumirile părţilor dintr-un proces cu referire la modul concret de soluţionare a cauzei sau de administrare a probelor trebuie să îmbrace forma căilor de atac, în limitele recunoscute de lege, neputându-se obţine o suplimentare a gradelor de jurisdicţie prin promovarea unei plângeri penale împotriva magistratului care a soluţionat cauza.

Organul de urmărire penală nu are atribuţii de control a soluţiilor pronunţate de magistrat, iar sesizarea sa cu o plângere penală îndreptată împotriva magistratului nu este de natură a schimba atribuţiile organului de urmărire penală, transformându-l într-un organ de control.

Scopul cercetării penale nu este analiza legalităţii şi temeiniciei unei soluţii, acest rol revenind exclusiv organelor de control competente prevăzute de lege, ci acela de a identifica, dincolo de această soluţie, un act de conduită contrar atribuţiilor de serviciu, un mobil al activităţii sale, act care să se înscrie în verbum regens indicat de lege, şi care, uneori, poate avea influenţe asupra unei soluţii.

Cenzurarea unei hotărâri judecătoreşti, inclusiv în ceea ce priveşte aprecierea probelor, pe calea unei plângeri penale împotriva judecătorului sau a unei sesizări din oficiu a procurorului, reprezintă o încălcare a principiului independenţei puterii judecătoreşti consacrat în numeroase norme interne şi internaţionale (art. 124 alin. (3) din Constituţia României, art. 2 din Recomandarea Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei nr. (94/12)/1994).” (Înalta Curte de Casație și Justiție, secţia penală, Decizia penală nr. 474/A din 5 decembrie 2016, Dosar nr. x/32/2014, pct. VI. Considerentele Înaltei Curți asupra infracțiunii de abuz în serviciu).

În același sens pot fi evocate și decizii ale instanței Curţii de Apel Bucureşti în care funcționau inculpatele.

„(…) magistratul chemat să rezolve diferendumul astfel ivit (procuror sau după caz judecător) va examina justeţea aspectelor sesizate prin prisma elementelor probatorii strânse în cauză, iar pe baza acestora îşi va forma o convingere fermă asupra temeiniciei acuzaţiilor şi va da o soluţie, care - în mod invariabil - este nefavorabilă pentru cel puţin una dintre părţile aflate în litigiu. Emiterea sau pronunţarea unei soluţii în detrimentul uneia dintre părţi nu echivalează însă cu un abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi sau cu alte fapte penale cum opinează petentul şi nu se circumscrie conţinutului constitutiv al nici unei alte fapte prevăzute de legea penală.” (Curtea de Apel București, secția I penală, sentinţa penală nr. 520 din 13 decembrie 2011, pronunţată în Dosarul nr. x/2/2011);

„(…) activitatea judecătorului, desfăşurată cu ocazia judecării unei cauze şi materializată într-o hotărâre judecătorească, nu poate fi cenzurată decât de instanţa de control judiciar, ca urmare a exercitării de către părţi a căilor ordinare de atac prevăzute de lege şi nicidecum de procuror ca urmare a formulării unei plângeri penale de către o persoană nemulţumită de hotărârea pronunţată de un judecător.” (Curtea de Apel București, secția I penală, sentinţa penală nr. 129 din 30 martie 2012, pronunţată în Dosarul nr. x/2/2012).

„(…) activitatea jurisdicţională a judecătorului nu poate constitui obiectul unei acţiuni de tragere la răspundere penală, eventualele erori judiciare putând fi îndreptate pe calea exercitării căilor legale de atac, conform dispoziţiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 şi ale art. 97 alin. (2) din acelaşi act normativ.

Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 97 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, art. 17 din Legea nr. 304/2004, art. 1 alin. (4) şi art. 129 din Constituţia României, rezultă fără echivoc faptul că exercitarea dreptului de sesizare al persoanelor în legătură cu activitatea sau conduita judecătorilor nu poate pune în discuţie soluţiile pronunţate prin hotărâri judecătoreşti.

A concluziona altfel înseamnă a accepta că o hotărâre judecătorească ar putea fi supusă simultan şi paralel unui control de legalitate de către o autoritate a statului, alta decât o instanţă de judecată, ceea ce nici Constituţia, nici legile de organizare judecătorească şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu permit.” (Curtea de Apel București, sentinţa penală nr. 383 din 03 octombrie 2012, pronunţată în Dosarul nr. x/2/2012);

Aceste ultime (patru) decizii sunt coerente și concordante în ansamblul jurisprudențial, deoarece nu afirmă imunitatea de jurisdicție a magistraților, ci numai că soluțiile pronunțate cu bună credință sunt exceptate evaluării ca abuz în serviciu. Această jurisprudență nu exclude posibilitatea cercetării și ulterior judecării magistraților pentru infracțiuni de serviciu atunci când conduita acestora, grefată pe atribuțiile specifice, este una abuzivă.

Ca urmare, toată jurisprudența evocată în prezenta secțiune conduce la o singură concluzie aceea a posibilității angajării răspunderii penale a magistratului (judecător ori procuror) pentru infracțiunea de abuz în serviciu atunci când conduita acestuia se suprapune peste condițiile de tipicitate ale infracțiunii de serviciu. Această realitate jurisprudențială atestă că magistrații pot fi subiecți activi ai infracțiunilor de serviciu, aceștia de altfel făcând obiectul cercetării penale pentru astfel de infracțiuni. Ceea ce se verifică în acest tip de cauze este respectarea principiului legalității în emiterea actelor procesuale ori procedurale.

Principiul legalității subsumează totalitatea regulilor și normelor procesuale și substanțiale și are consacrare expresă în C. proc. pen. și legile profesiei.

Ceea ce se impută inculpatelor în prezenta cauză, nu este modalitatea de interpretare și aplicare a legii ori evaluarea probatoriului, activități specifice magistratului ori aspectul achiesării la o opinie izolată sau chiar generarea unei noi și singulare opinii pe o problemă de drept sau reluarea unei problematici tranșate în căile ordinare de atac.

În sarcina inculpatelor se reține generarea unui raționament juridic cu aparență de validitate pentru a sprijini o anumită soluție, altfel imposibil de pronunțat. Inculpatele au generat tiparul unui silogism juridic, în care au introdus date străine dosarelor analizate, respectiv au modificat voit baza factuală, definitiv statuată în cauzele privindu-l pe E., pentru a susţine incidența principiului ne bis in idem în hotărârea pronunțată, principiu străin judecății în alte condiții. Baza factuală era intrată în puterea lucrului judecat, fiind stabilită prin hotărâri ce închiseseră definitiv urmărirea penală (a se vedea supra, p 128). Ca urmare, baza factuală nu făcea obiectul evaluării, ci constituia „un dat” în cauza judecată de inculpate.

În lipsa generării acestei situații juridice, diferite de cea reală, soluția față de E., nu ar fi avut suport probator, fiind imposibil de pronunțat în baza legii, ci doar în contra sa.

Evocarea identității de bază factuală cu privire la mai multe hotărâri privind aceeași persoană, deși cunoșteau neconformitatea cu realitatea și lipsa de validitate a acestei afirmații și pronunțarea unei hotărâri ce a valorificat aceste date, au generat urmările prevăzute de lege (un ajutor dat condamnatului care ar fi beneficiat de exonerarea de pedeapsă și de răspundere civilă, un prejudiciu material părții civile constând în paralizarea executării silite și recuperării prejudiciului, o prejudiciere a interesului general vizând punerea în executare a pedepselor definitiv aplicate, dar și un prejudiciu de imagine autorității judecătorești).

Conduită ilicită se grefează pe activitățile specifice de judecată, inculpatele fiind magistrați în funcție.

Acest mod de operare scoate judecata inculpatelor din sfera conceptului de legalitate în emiterea actului procesual ce este hotărârea judecătorească. De asemenea, acest modus operandi, în considerarea obținerii unui rezultat prefigurat, justifică reținerea intenției, ca formă a vinovăției.

Apărări formulate;

Inculpatele au valorificat, ca apărări, următoarele elemente:

- hotărârile judecătoreşti privindu-l pe condamnatul E. au avut același obiect;

- hotărârile pronunțate în controlul asupra soluțiilor de netrimitere în judecată au autoritate de lucru judecat;

- aspectele antamate în căile ordinare de atac pot fi reluat în căile extraordinare (autoritatea de lucru judecat).

În apărare s-a invocat, de asemenea, aceea că raționamentul judiciar al judecătorului reprezintă activitatea proprie de judecată a acestuia, convingerea proprie a judecătorului bazată pe actele şi lucrările din dosarul respectiv în litera şi spiritul legii, aşadar orice ingerinţă în această activitate însemnă o imixtiune în procesul cognitiv al judecătorului.

Astfel apelanta B., în motivele de apel a susținut că: instanţa de fond examinează Decizia penală nr. 381/2012, şi celelalte decizii care îl vizează pe E. prin raportare la susţinerile Ministerului Public, şi concluzionează că Decizia pronunţată de cele trei inculpate nu este afectată de vicii de nelegalitate şi nu a fost pronunţată cu încălcarea procedurilor, însă, este esenţialmente netemeinică, bazându-se pe argumentul greşit al identităţii faptelor pentru care a fost cercetat E. în procedurile penale care s-au succedat. Mai mult decât atât, face precizarea cum că „ .este de acord cu opinia acuzării că cele trei inculpate au pronunţat o decizie cu interpretarea greşită a situaţiei de fapt, iar dacă ar fi fost investită cu această cauză, nu ar fi pronunţat această soluţie".

”(…) nici un judecător investit cu soluţionarea unei cauze penale care vizează exclusiv soluţia pronunţată de alţi judecători nu are căderea de a critica raţionamentul logico-juridic a celui care a pronunţat soluţia ce a nemulţumit parchetul, pe de o parte pentru că este vorba de activitatea proprie de judecată a judecătorului respectiv, iar pe de altă parte a încerca o rejudecare a cauzei înseamnă imixtiunea sa (judecătorul de fond) în activitatea proprie de judecată a judecătorului cunoscând şi precizând (în considerentele Hotărârii pen. nr. 97/2016) de altfel, că cenzurarea unei soluţii pronunţate de o instanţă se face numai de către instanţa de control judiciar ierarhic superioară în căile de atac prevăzute de lege. Propriul argument în vers: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut prin Decizia penală nr. 1773/2009 din 13 mai 2009 pronunţată în Dosar nr. x/36/2008 (fila 21), faptul că: "Nu este în competenţa organului de urmărire penală sau a unei instanţe penale să examineze actele îndeplinite de un judecător într-o cauză în care acesta a fost legal investit cu soluţionarea, decât dacă, cum corect a reţinut instanţa prin hotărârea atacată prin recursul de faţă, există vreun indiciu „cu privire la vreun fapt concret exterior şi tendențios " care să fi determinat acea soluţie".

Apelanta inculpată susmenționată a invocat și Decizia penală nr. 1570/2009 din 28 aprilie 2009 pronunţată în Dosarul nr. x/32/2008 (filele 13-14): "Nu poate constitui faptă penală şi implicit nu poate fi angajată răspunderea penală a unui magistrat, activitatea desfășurată cu prilejul unor acte sau măsuri efectuate, în exercitarea întocmai a funcţiei şi a adoptării unei soluţii. Rezultă că organului de urmărire penală şi/sau unei alte instanţe judecătoreşti îi este interzis prin Constituţie şi lege să facă cercetări şi/sau aprecieri cu privire la activitatea de judecată a unui magistrat". „Eventualele erori apărute în acest proces de interpretare şi aplicare a legii nu echivalează cu o exercitare abuzivă a atribuţiilor de serviciu, în sensul legii penale, ele putând fi îndreptate în urma exercitării căilor de atac prevăzute de lege in fiecare caz în parte, aceasta fiind de altfel şi justificarea existenţei lor". „Răspunderea penală a magistraţilor poate fi în discuţie, cu referire la infracţiunea analizată, numai în situaţiile în care aceştia şi-au exercitat funcţia cu rea credinţă."

Instanța de apel reține aceste apărări, dar și faptul că reaua credință se suprapune în cadrul procesului penal peste intenție, ca formă a vinovăției, și aceasta este latura subiectivă avută în vedere prin rechizitoriu, elemente ce vor face obiectul analizei în continuare.

Situația de fapt. Contestații în anulare formulate;

Se reține că, după ce inculpatul E. a fost condamnat la 7 ani închisoare și a fost emis mandatul de executare a pedepsei, la data de 4 aprilie 2011, condamnatul s-a sustras, părăsind teritoriul României. Pe numele condamnatului a fost emis un mandat european de arestare, mandat executat la 19 aprilie 2011, pe teritoriul Ungariei. La data de 28 aprilie 2011 condamnatul E. (care, între timp, își schimbase numele pe cale administrativă) a fost predat autorităților române în vederea începerii executării pedepselor definitive.

La data de 2 mai 2011 E. a formulat prima contestație în anulare împotriva Deciziei penale nr. 741/2011, întemeiată generic pe dispozițiile art. 386 C. proc. pen. de la 1968, contestație care a fost respinsă de Curtea de Apel București-secția I penală, cu motivarea că, la dosarul cauzei nu au fost depuse dovezi din care să rezulte că sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 386 lit. a), b), c), e) și f) C. proc. pen. de la 1968 (filele 273, 306 și urm., vol. 7, dup). Se constată că însuși condamnatul E. a evaluat lipsa de utilitatea a temeiului prevăzut de art. 386 lit. d) C. proc. pen. de la 1968, referitor la pronunțarea împotriva unei persoane a două hotărâri definitive pentru aceeași faptă. Amintim că avocații aleși, din faza anterioara a judecării acțiunii penale, i-au învederat petentului lipsa de greutate a cazului de contestație în anulare prevăzut de 386 lit. d) C. proc. pen. de la 1968, referitor la autoritatea de lucru judecat (astfel în înscrisurile înaintate petentului de către apărătorii săi, avocaţii H.H.H.H.H. şi G.G.G.G., se atestă că aceștia evaluaseră anterior problematica, renunţând să introducă o contestaţie în anulare întrucât au considerat că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru admiterea unei astfel de cereri ce viza invocarea autorității de lucru judecat - vol. 12, filele 219-222).

La 18 august 2011 E. a formulat, prin avocata L.L.L., a doua contestație în anulare a Deciziei penale nr. 741/2011, invocând formal (nemotivat în fapt și în drept), cazul prevăzut de art. 386 lit. d) C. proc. pen. de la 1968, respectiv, autoritatea de lucru judecat a Deciziei penale nr. 1057 din 27 septembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, însă, și-a retras contestația, prin același apărător, iar prin Decizia penală nr. 2217 din 11 noiembrie 2011, Curtea de Apel București a luat act de poziţia sa (f. 315, vol. 7; fila 363, vol. 7, dup).

La data de 23 noiembrie 2011, E. a formulat, prin avocata L.L.L., avocat ales, o a treia contestație în anulare, înregistrată sub nr. de Dosar nr. x/2/2011, întemeiată pe cazul prevăzut de art. 386 lit. d) C. proc. pen. de la 1968, nemotivată în fapt și în drept, precizând doar că hotărârea atacată este nelegală și netemeinică și va depune motivele la primul termen de judecată (vol. 11, fila 7 dup.). La data de 21 decembrie 2011 condamnatul a depus „precizări” la motivele contestației, în care a susținut că pentru aceeași stare de fapt au fost pronunțate două decizii, atât Decizia de condamnare nr. 741/2011 a Curții de Apel București, cât și Decizia prin care s-a confirmat soluția de neîncepere a urmăririi penale, nr. x/2010 a Curții de Apel Craiova, cele două decizii fiind contradictorii. În motivarea contestației în anulare condamnatul E. a făcut referire și la Deciziile penale nr. 683/2009, 292/2010 și 671/2009 ale Curții de Apel Craiova.

În acest context este relevantă susținerea martorei L.L.L., cea care a atașat contestației în anulare împuternicirea avocațială. Aceasta, în fața instanței de apel, a precizat următoarele: martora P.P.P. a afirmat că trebuie introduse mai multe contestații în anulare până ce aceasta ajunge la completul despre care a făcut vorbire P.P.P., respectiv cei trei judecători de la Curtea de Apel București, doamnele B., A. și C.

Martora P.P.P., audiată de instanța de apel a susținut sub aspectul analizat, ceea ce a relatat în fazele anterioare ale procesului penal. Aceasta declarase în fața instanței de fond că judecătorul C. îi sugerase să formuleze mai multe contestații până când una dintre acestea ar fi ajuns la completul său (pag. 3 declarație din 3 martie 2015, fila 184, vol. 3, dosar fond; pag. 5, declarație din 15 septembrie 2014).

Această ultimă contestație a fost repartizată completului de judecată compus din judecătoarele A., C. și B., cauza parcurgând cinci termene de judecată: la termenul de judecată din data de 21 decembrie 2011 a fost respinsă cererea de suspendare a executării pedepsei formulată de contestator și s-a acordat un nou termen de judecată, la 1 februarie 2012, în vederea atașării dosarului de fond; la termenul din 1 februarie 2012 a fost respinsă contestația în anulare întemeiată pe art. 386 lit. c) C. proc. pen. de la 1968, ca fiind tardiv formulată și a fost amânată cauza la 8 februarie 2012, pentru discutarea contestației formulate în temeiul art. 386 lit. d) C. proc. pen. de la 1968; la termenul din 8 februarie 2012 s-a constatat că SC J. SA, este parte interesată în cauză, fiind acordat un nou termen, la 15 februarie 2012, în vederea citării acesteia; la termenul din 15 februarie 2012, a fost acordat un alt termen, în vederea pregătirii apărării de către partea civilă SC J. SA, prin lichidatorul judiciar SC M.M.M. SPRL.

La termenul din data de 22 februarie 2012 s-a pronunțat Decizia penală nr. 381 din 22 februarie 2012, prin care a fost admisă contestația în anulare a condamnatului E., a fost desființată în parte Decizia penală nr. 741/2011 a Curții de Apel București, cu referire la contestatorul E., cu privire la care s-a constatat autoritate de lucru judecat; a fost desființată, în parte, sentința penală nr. 1240/2010 a Judecătoriei sectorului 4 București și Decizia penală nr. 802/A nr. 16 decembrie 2010 a Tribunalului București, în ceea ce îl privește pe contestator și, drept urmare, în baza art. 11 pct. 2 lit. b) ) C. proc. pen. de la 1968 rap. la art. 10 lit. j) C. proc. pen. de la 1968 a încetat procesul penal pornit împotriva contestatorului pentru infracțiunea prevăzută de art. 26 rap. la art. 246 C. pen. combinat cu art. 2481 C. pen. de la 1969, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. de la 1969 rap. la art. 258 C. pen. de la 1969, a anulat mandatul de executare a pedepsei de 7 ani închisoare, emis pe numele contestatorului și a dispus punerea în libertate a acestuia, dacă nu este arestat în altă cauză.

Au fost solicitate de către procuror, în faza de urmărire penală, și constituie probe în cauză, înregistrările audio ale ședințelor de judecată, rezultând că la termenul din 22 februarie 2012 președinte al completului a fost inculpata A., care i-a solicitat avocatului ales al condamnatului, doamnei N.N.N., să se refere la presupusa identitate de obiect a cauzelor în care s-au pronunțat Decizia nr. 741/R/2011 a Curții de Apel București și Decizia nr. 1057/2010 a Curții de Apel Craiova.

Avocatul contestatorului a procedat la susținerea orală a contestației, arătând că, nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicțiile aceluiași stat pentru o infracțiune pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă, conform legii, arătând că la dosarul cauzei a fost depusă această decizie, căreia nu i s-a dat eficiența cuvenită de instanța de recurs. Avocatul a arătat în continuare că, în seama clientului său, s-a reținut că avea calitatea de acționar majoritar și reprezentant al grupului O.O.O. Craiova și cesionarea unor creanțe de către SC J. SA, acestui grup de firme a făcut obiect de cercetare și în cauza în care s-a pronunțat Decizia penală nr. 1057/2010, iar procurorul care a instrumentat cauza anterioară a reținut că nu există nicio implicare din partea contestatorului E. în semnarea tranzacției. În plus, ar fi existat alte cinci ordonanțe similare și încă trei decizii pronunțate de Curtea de Apel Craiova, în legătură cu faptele izvorâte din aceste contracte.

Procurorul de ședință a susținut faptul că nu există identitate de obiect între cele două cauze în care s-au pronunțat deciziile penale supuse analizei, într-o cauză obiectul viza infracțiunile de evaziune fiscală, asociere în vederea comiterii de infracțiuni și spălare de bani, iar în cea în care se formulase contestația în anulare obiectul judecății îl formase o infracţiune de abuz în serviciu cu consecințe deosebit de grave. De asemenea, a făcut vorbire despre contestațiile în anulare anterioare, respinse ca inadmisibile sau retrase chiar de condamnat. În final, reprezentantul Ministerului Public a solicitat respingerea contestației în anulare ca inadmisibilă.

În acest punct, instanța de apel amintește poziția inculpatei B. din cadrul ultimului cuvânt referitoare la aceea că la momentul pronunțării nu a cunoscut faptul că același contestator mai promovase anterior alte contestații în anulare. Inculpata a învederat instanței de apel: ”Din punctul meu de vedere cred că nici dânsa (n.n. coinculpata) nu avea de unde să ştie, pentru că atâta timp cât nu îţi aduce nimeni la cunoştinţă, nu spune nici partea, nici avocatul ales, nu apare nici în Ecris, nu apare nici în practicaua şedinţei. şi apoi, nici prin ROI eu nu aveam obligaţia să mă interesez (…) ce eu visam că petentul mai are vreo contestaţie… nu aveam de unde să cunosc lucrul acesta. Şi nici grefierul de şedinţă nu avea obligaţia prin ROI, la momentul anului 2012, să verifice lucrul acesta. De altfel, nici procurorul de şedinţă nu a învederat instanţei că petentul a mai avut contestaţii în anulare pe rol. Nu. Deşi, din punctul meu de vedere, ca fost procuror, în şedinţele de lucru fiecare procuror spune ce a avut în săptămâna respectivă şi imposibil un aşa nume răsunător să nu fie ţinut minte şi poate procurorul să ne fi adus la cunoştinţă. Dar nu ne-a adus la cunoştinţă, nu rezultă nici din practicaua şedinţei, nu rezultă nici din transcrierea şedinţei de judecată. Ceea ce a adus procurorul, când ne-am judecat pe fond, a fost o contestaţie, de care s-a luat act în practicaua deciziei 381, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, o hotărâre respinsă ca inadmisibilă, întrucât partea nu a făcut dovada existenţei celei de-a doua hotărâri definitive.”

Revenind, la contestația formulată de E., urmare a admiterii, acesta a fost exonerat de executarea pedepsei de 7 ani închisoare, dar și de acoperirea prejudiciului în contextul în care fusese deja pornită urmărirea silită, împotriva coinculpaților, iar partea acoperită era modică (0,2%, infra, secțiunea referitoare la efectele deciziei).

Această situație s-ar fi perpetuat până în prezent dacă nu intervenea pronunțarea unei hotărâri de condamnare pentru cel de-al treilea membru al completului, condamnare ce a generat admiterea unei cererii de revizuire și anularea Deciziei nr. 318/2012 pronunțată de cele două inculpate alături de un al treilea membru. În urma anulării Deciziei nr. 318/2012, prin Decizia penală nr. 1589 din 25 octombrie 2016, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2016, s-a procedat la rejudecarea contestației în anulare, petentul E. retrăgând calea de atac.

Desfiinţarea hotărârii de condamnare de către inculpate a avut drept unică explicaţie evaluarea diferită a unui motiv tranşat de magistraţii ce au soluţionat cauza în căile de atac, apel şi recurs, (în nr. de 5), ce se circumscrie principiului ne bis in idem. Ca urmare principiul menţionat a fost evaluat în cursul judecății, în căile extraordinare de atac, apel, recurs, pentru ca reluat într-o contestaţie în anulare să conducă la anularea hotărârii de condamnare şi exonerarea condamnatului de executarea pedepsei, executare faţă de care încercase evidente şi notorii încercări de sustragere, fiind adus în țară în urma emiterii unui mandat european de arestare.

Din lectura deciziei pronunțate, rezultă că pentru a dispune astfel, cele 3 inculpate au invocat identitatea de bază factuală în cauzele privindu-l pe petent, evaluând autoritatea de lucru judecat a Deciziei penale nr. 1057 din 27 septembrie 2011 a Curţii de Apel Craiova, prin care se soluţionase o plângere împotriva unei soluţii de neîncepere a urmăririi penale, în procedura reglementată de dispoziţiile art. 2781 C. proc. pen. de la 1968, în raport cu Decizia penală nr. 741 din 04 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti prin care E. fusese condamnat la 7 ani închisoare. Inculpatele au susținut că, prin această a doua hotărâre, susnumitul a fost supus unei noi urmăriri penale şi judecăţi, încălcându-se astfel principiul non bis in idem.

Instanța de apel amintește că hotărârile pronunțate în procedura verificării soluțiilor de netrimitere în judecată se bucură de autoritate de lucru judecat deplină atunci când redeschiderea urmăririi penale este exclusă în mod obiectiv. În situația numitului E. redeschiderea urmăririi era exclusă datorită intervenției prescripției. Autoritatea de lucru judecat impune reținerea exactă a bazei factuale decelate în acele cauze, fără posibilitatea reevaluării sau modificării.

În cazul identității de bază factuală, autoritatea de lucru judecat deplină a soluției de netrimitere în judecată impunea a se discerne asupra condiției ca cercetarea în cauza formată în urma sesizării prin rechizitoriul 61/P/2002, finalizată cu soluția condamnării, să fi îndeplinit condiția „noutății”. Or, această cauză, generată prin rechizitoriul 61/P/2002, dintre cele intrate în evaluarea inculpatelor, era prima acțiune penală înregistrată pe rolul instanțelor (infra, Situația de fapt, pct. 2, pag. final, p. 174). Această analiză a fost omisă de către inculpate care s-au mărginit a invoca repetitiv, în hotărârea criticată, autoritatea de lucru judecat a hotărârilor în procedura verificării soluției de netrimitere în judecată. Acest argument repetitiv instanța de apel nu îl neagă, dar este inutil apărării atât timp cât actele procesuale intrate în evaluare nu vizau în mod real aceeași bază factuală.

Situația de fapt în cauzele distincte supuse evaluării inculpatelor;

1. Rechizitoriul nr. 61/P/2002 și condamnarea numitului E.

Prin rechizitoriul nr. 61/P/2002 din 09 noiembrie 2006 (vol. 7, filele 160-271), Direcţia Naţională Anticorupţie - Secţia de combatere a infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor, reprezentanți ai părții civile SC J. SA, (SC F. SA) pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 comb. cu art. 2481 C. pen. de la 1969 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. de la 1969. rap. la art. 258 C. pen. de la 1969, precum şi a inculpatului E., pentru complicitate la această infracțiune, faptă prevăzută de art. 26 C. pen. de la 1969 rap. la art. 246 C. pen. de la 1969 comb. cu art. 2481 C. pen. de la 1969 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. de la 1969 rap. la art. 258 C. pen. de la 1969.

În fapt, s-a arătat că, în perioada 27 iunie 1999 - 25 ianuarie 2000, Comitetul de Direcţie al SC F. SA, a aprobat, către 11 societăţi comerciale controlate de E., cesiuni de creanţă în valoare totală de 106.786.123.000 lei, precum şi acordarea unor credite în valoare totală de 80.535.611.000 lei, operaţiuni efectuate prin depăşirea competenţelor Comitetului de Direcţie şi cu încălcarea Normei nr. 1/1994 ale SC F. SA, Legii Bancare nr. 58/1998 şi Normei nr. 8 din 26 aprilie 1999 a Băncii Naționale, prejudiciul fiind în cuantum total de 187.321.734.408 lei.

Cu privire la E. s-a reţinut că, deşi în anul 1999, a solicitat şi obţinut pentru societăţile comerciale SC M.M.M.M.M. SRL, SC N.N.N.N.N. SA, SC O.O.O.O.O. SRL, SC T.T. SRL, SC P.P.P.P.P. SRL şi SC R.R.R.R.R. SRL, linii de credit, pe o perioadă de 4 - 5 ani, pentru desfăşurarea activităţii curente şi plata ratelor lunare la creanţele cesionate, pentru ca în anul 2001, acestea să fie desfiinţate şi radiate de la Camera de Comerţ şi Industrie Craiova, patrimoniile lor fiind preluate de către alte societăţi ale numitului E., fără ca banca să fie notificată.

Procurorul a mai precizat în actul de sesizare din 2006, potrivit art. 317 C. proc. pen. de la 1968 la cap. IX „Alte soluţii” (vol. 7, fila 210) „.că prezentul act de sesizare al instanţei priveşte numai convenţiile de cesiune de creanţe şi liniile de credit, încheiate şi acordate cu fraudarea normelor legale, de funcţionari din cadrul SC F. SA, în urma unei înţelegeri prealabile cu învinuitul E., persoană care controla grupul de firme beneficiar al cesiunilor de creanţă şi al liniilor de credit” (fila 254, vol. 7 dup).

Prin sentinţa penală nr. 1240 din 15 iunie 2010 pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti în Dosarul nr. x/4/2006, s-a dispus condamnarea inculpatului E., în baza art. 26 rap. la art. 246 comb. cu art. 2481 din C. pen. de la 1969, cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen. de la 1969, rap. la art. 258 din C. pen. de la 1969, cu aplic. art. 74 alin. (1) lit. a) - art. 76 lit. b) din C. pen. de la 1969, la 4 ani închisoare.

A fost admisă în parte acţiunea civilă a SC F. SA, obligând inculpaţii, în solidar, la plata despăgubirilor civile în cuantum de 8.053.561,1 lei (liniile de credit), către partea civilă, cu dobânda legală calculată până la plata efectivă.

În fapt, s-a reținut că în perioada iulie 1999 - februarie 2000, SC F. SA, prin 9 dintre sucursalele sale a cesionat creanţe în valoare de 106.533.611.000 lei unui grup de 11 firme din municipiul Craiova şi a acordat credite pe termen scurt sub formă de linii de credit în valoare de 80.535.611.000 lei cu încălcarea prevederilor Legii nr. 58/1998 şi a Normelor interne de creditare cu privire la documentaţia de creditare, analiza bonităţii, constituirea de garanţii, beneficiarul direct al încălcării de către funcţionarii bancari a Normelor de creditare fiind E., asociat şi/sau administrator al firmelor din grup.

Din considerentele acestei hotărâri se amintesc următoarele: Activitatea învinuiţilor (…), funcţionari în cadrul SC F. SA, care prin îndeplinirea defectuoasă şi în mod repetat a atribuţiilor de serviciu cu ştiinţă, au cauzat o perturbare deosebit de gravă a activităţii bancare a creând o pagubă importantă de peste 80 miliarde lei constituie infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanei, în formă calificată şi continuată.

Activitatea învinuitului E. constând în solicitarea şi obţinerea încheierii unor contracte de cesiuni de creanţă, a unor credite de valoare deosebită cu evidenta încălcare a dispoziţiilor legale şi folosirea în interesul altor societăţi a sumelor obţinute, constituirea unor societăţi numai în scopul anterior menţionat de încheiere a unor contracte de cesiuni şi credite, pentru că alte activităţi comerciale societăţile nou constituite nu au desfăşurat, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanei în formă calificată şi continuată.

Între învinuitul E. şi funcţionarii bancari a existat o înţelegere frauduloasă.

Valoarea deosebită a contractelor încheiate contrar dispoziţiilor legale, modalitatea în care au fost aprobate împrumuturile (în condiţiile în care acestea erau interzise de Banca Națională a României în situaţia concretă a societăţilor controlate de învinuitul E.), folosirea în interesul altor societăţi a creditelor contractate, credite ce depăşeau cu mult valoarea fondurilor proprii ale băncii, au constituit modalităţi prin care acest învinuit i-a ajutat pe funcţionarii băncii să săvârşească infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanei în formă calificată.

Învinuitul E. a acţionat împotriva legii, obţinând prin intermediul societăţilor controlate credite şi cesiuni de creanţe la care nu avea dreptul şi în valori care depăşeau pragul de prudenţă bancară.

Din hotărârile Comitetului de Direcţie al SC F. SA (Raport de constatare fila 73) rezultă că textul Convenţiei - cadru privind cesiunile de creanţe a fost discutat de R. cu E. pentru a fi agreat de acesta din urmă. Un număr de şase societăţi au fost înfiinţate în aceeaşi zi, 22 aprilie 1999, având acelaşi sediu, (…).

Este cert că aceste societăţi au fost constituite, de altfel nici celelalte nu erau înfiinţate de mult timp, numai pentru a prelua creanţe şi credite de la SC F. SA - S.A. în strânsă conivenţă cu funcţionari din cadrul acestei bănci. E. precizează în dispoziţiile sale că, deşi apar ca administratori la unele societăţi alte persoane, întreaga activitate a fost coordonată, gândită şi pusă în practică de el însuşi (…).

În fapt, acţiunea ilicită a constat în aceea că s-au cesionat nişte creanţe fără respectarea normelor prudenţiale bancare. Garanţiile băncii n-au fost însă transferate, iar creditele trebuiau acordate pentru a plăti restul de diferenţă dintre avansul de plată al cesiunilor şi preţul convenit pentru întreaga operaţiune (suma totală a creanţelor cesionate).

Din suma totală a creanţelor cesionate de 106.786.123.408 lei s-au scăzut însă sumele plătite de societăţile controlate de inculpatul E. drept avans la plata fiecăreia dintre cesiuni, rămânând neplătită, însă, suma de 8.053.561,1 lei. Practic aceasta este suma de bani scoasă din bancă şi nerestituită, iar faţă de faptul că pretenţiile părţii civile sunt mult mai mari, instanţa consideră că această sumă este purtătoare de dobânzi, banca fiind lipsită de posibilitatea folosirii acestor fonduri pentru o perioadă îndelungată.

Prin Decizia penală nr. 802/A nr. 16 decembrie 2010 (vol. 2, filele 367-449), Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în Dosarul nr. x/4/2006, au fost admise apelurile declarate de Direcţia Naţională Anticorupţie şi de partea civilă SC F. SA, prin lichidator, s-a desfiinţat în parte sentinţa nr. 1240 din 15 iunie 2010 a Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti şi rejudecând în fond s-au majorat pedepsele și cuantumul despăgubirilor la 8.053.561,1 lei (valoare credit) şi 10.678.612,4 lei (valoare creanţe cesionate), către partea civilă, cu dobânda legală calculată până la plata efectivă.

Inculpatul E. a invocat ca motiv de apel autoritatea de lucru judecat în raport cu Deciziile definitive ale Curții de Apel Craiova nr. 1057 din 27 octombrie 2010 și nr. 292 din 11 martie 2010 și nr. 683 din 26 februarie 2009, instanța a constatat că soluția de neurmărire nu are autoritate de lucru judecat, iar faptele din cauzele netrimise în judecată constituie o parte din actele materiale judecate și pentru care s-a dispus condamnarea.

Prin Decizia penală nr. 741/R din 04 aprilie 2011 (vol. 2, filele 82-171), pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I-a penală, în Dosarul nr. x/4/2006, au fost admise recursurile declarate de inculpaţii reducându-se pedepsele inculpatul E. având de executat 7 ani închisoare.

Problematica autorității de lucru judecat a fost invocată de inculpatul E. și în recurs, instanța constatând motivarea instanței de apel este pertinentă, în cauză nefiind incidentă situația prevăzută la art. 2781 alin. (1)1 C. proc. pen. de la 1968., care face referire la alin 8 lit. a) al aceluiași text.(pct. 10 din considerente). Instanța de recurs a arătat în considerente, ca și instanța de apel, că singurul beneficiar al activității infracționale a fost E. care a beneficiat de acordarea unor linii de credit și încheierea unor contracte de cesiune de creanță cu societățile controlate de acest inculpat cu încălcarea normelor bancare.

Magistrații ce au judecat căile ordinare de atac împotriva hotărârii de condamnare, audiați ca martori, au învederat soluționarea în acele proceduri a problematicii autorității de lucru judecat, evocând caracterul surprinzător al deciziei inculpatelor. De altfel, chiar și instanța de fond, ce a pronunțat soluția achitării, susține că hotărârea pronunțată de inculpate în contestația în anulare, întemeiată pe incidența principiului ne bis in idem, este ”esențialmente neîntemeiată”, fiind greșit evaluată identitatea de părți, obiect (pag. 107 secția penală).

2. Cauzele formate în urma disjungerii din Dosarul nr. x/P/2002 și soluțiile de neurmărire dispuse față de E.

Cu privire la valorificarea de către E. a unei părţi din creanţele preluate de la SC F. SA pentru obţinerea unor poliţe de risc financiar de la SC B.B.B.B.B.B. SA Bucureşti, utilizate într-un proces de compensare în care au fost implicate SC G. SA Mediaş şi societăţile debitoare acesteia s-a dispus disjungerea din Dosarul nr. x/P/2002 şi s-a constituit Dosarul nr. x/P/2006.

În noul dosar obiectul cercetării l-a format valorificarea creanţelor preluate de la SC F. SA pentru obţinerea unor poliţe de risc financiar de la SC B.B.B.B.B.B. SA Bucureşti, utilizate într-un proces de compensare în care a fost prejudiciat SC G. SA Mediaş.

Prin Rechizitoriul nr. 172/P/2006 din 02 noiembrie 2007, Direcţia Naţională Anticorupţie - Secţia de combatere a infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie (vol. 7, filele 2 - 158), a dispus trimiterea în judecată a inculpatului G.G.G., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 248-2481 din C. pen. de la 1969 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. de la 1969 şi art. 323 C. pen. de la 1969, ambele cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen. de la 1969, precum şi a inculpaţilor E., U., H., F.F.F., D.D.D., H.H.H. şi I.I.I., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 26 C. pen. de la 1969 rap. la art. 248 - art. 2481 C. pen. de la 1969 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. de la 1969 şi art. 323 din C. pen. de la 1969, ambele cu aplic. art. 33 lit. „a)” C. pen. de la 1969.

În fapt, s-a reţinut că, în perioada august 2000 - iulie 2001, cei 9 inculpaţi s-au asociat în scopul săvârşirii de infracţiuni, încheind în mod fraudulos 14 convenţii de plată care au condus la prejudicierea SC G. SA Mediaş cu suma de 26.082.460,55 lei. În acest sens, între SC G. SA Mediaş, reprezentată de inculpatul G.G.G., SC S.S.S.S.S. SA Mediaş şi SC T.T.T.T.T. SA Bucureşti, pe de o parte, SC U.U.U.U.U. SA Râmnicu Vâlcea, SC V.V.V.V.V.V. SA şi SC X.X.X.X.X. SA, pe de altă parte, precum şi societăţile controlate de E., respectiv S.C. O.O.O. S.A., SC Z.Z.Z.Z.Z. SA, SC Y.Y.Y.Y.Y. SRL şi SC A.A.A.A.A.A. SA, au fost încheiate, cu încălcarea dispoziţiilor legale şi în frauda SC G. SA Mediaş, 14 convenţii de plată. În această modalitate, datornicii SC G. SA Mediaş, SC U.U.U.U.U. SA Râmnicu Vâlcea, SC V.V.V.V.V. SA şi SC X.X.X.X.X. SA, societăţi cu capital de stat, faţă de care existau creanţe certe şi posibilităţi de stingere a debitelor, au fost înlocuite cu debitori - societăţi private, fără potenţial economic şi fără posibilităţi de onorare a obligaţiilor asumate.

De asemenea, prin acelaşi rechizitoriu, s-a dispus disjungerea urmăririi penale, constituirea unui nou dosar penal şi declinarea competenţei în favoarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Biroul Teritorial Dolj, pentru a efectua urmărirea penală, sub aspectul infracţiunilor prevăzute de art. 9 lit. „b)” şi „c)” din Legea nr. 241/2005, art. 7 din Legea nr. 39/2003 şi art. 23 din Legea nr. 656/2002 faţă de E. ş.a. (Prin Ordonanţa nr. 7D/P/2008 din 16 mai 2008 (vol. 6, filele 15 - 18), Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Biroul Teritorial Dolj a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de E. ş.a. pentru infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 7 din Legea nr. 39/2003, disjungerea cauzei şi declinarea competenţei de soluţionare a cauzei privind pe E., cercetat sub aspectul comiterii infracţiunilor prevăzute de art. 9 lit. „b)” şi „c)” din Legea nr. 241/2005 şi art. 23 din Legea nr. 656/2002, în favoarea Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Craiova - fila 15 și urm., vol. 6, dup).

Prin sentinţa penală nr. 1199/2013, pronunțată în Dosar nr. x/300/2010 al Judecătoriei sector 2 Bucureşti, s-a dispus condamnarea inculpatului E. la pedeapsa de 11 ani închisoare pentru complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice. În baza acestei sentințe s-a emis mandatul de executare a pedepsei închisorii în data de 10. 06. 2015.

Prin Rezoluția nr. x/P/2008 din data de 13 noiembrie 2009, emisă in dosarul Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Craiova, s-a constatat că E. nu a participat la întocmirea și semnarea tranzacției de compensare din 10 ianuarie 2001 și nu există dovezi care să arate că i-a determinat pe semnatari să recurgă la această tranzacție (vol. 6, fila 87 și urm. d.u.p.).

În aceste condiții procurorul a dispus neînceperea urmăririi penale față de E. pentru săvârșirea infracțiunilor de evaziune fiscală, spălare de bani și asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni. Prin Rezoluția din 17 dec. 2009 și 26 ianuarie 2010 s-a dispus de către procurorul ierarhic superior respingerea plângerilor și menținerea Rezoluției nr. x/P/2008 (vol. 6, filele 96, 99 și urm. d.u.p.).

Plângerea împotriva soluției procurorului a fost înregistrată la data de 14 ianuarie 2010, la Tribunalul Dolj, la peste 3 ani după înregistrarea Rechizitoriului nr. 61/P/2002 din 9 noiembrie 2006 și a rămas definitivă la 27 septembrie 2010, după pronunțarea soluției de condamnare prin sentința 1240 din 15 iunie 2010 și puțin înainte de pronunțarea Deciziei în apel 802 din 16 decembrie 2010 (vol. 6, fila 103 și urm. d.u.p.). Astfel, Prin sentința penală nr. 132 din 22 martie 2010 a Tribunalului Dolj, definitivă prin Decizia penală nr. 1057 din 27 septembrie 2010 a Curţii de Apel Craiova, s-a respins plângerea formulată de X.X.X.X., menținându-se Rezoluția nr. x/P/2008 în dosarul Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Craiova (vol. 6, filele 139, 186 și urm. d.u.p.).

Prin Rezoluția nr. x/D/P/2006 din data de 15 ianuarie 2008, emisă în dosarul Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Craiova s-a constatat că E. nu a avut nicio contribuție în ce privește scoaterea din patrimoniul SC M. SA Craiova și transferarea în patrimoniul unor fundații și asociații a unor bunuri în valoare totală de peste 1.100.000 lei, în lunile septembrie - octombrie 2004 (vol. 6, fila 187 și urm. d.u.p.). În aceste condiții procurorul a dispus neînceperea urmăririi penale față de acesta pentru săvârșirea infracțiunilor de evaziune fiscală, spălare de bani. Prin Rezoluțiile din 26 februarie 2008, 7 noi. 2008 și 14 oct. 2008, s-a dispus de către procurorul ierarhic superior respingerea plângerilor și menținerea Rezoluției nr. x/D/P/2006 din data de 15 ianuarie 2008 (vol. 6, fila 191 și urm, dup).

Plângerea împotriva soluției procurorului a fost înregistrată la data de 14 martie 2008, la peste 1 an după înregistrarea Rechizitoriului nr. 61/P/2002 din 9 noiembrie 2006 (vol. 6, fila 210 și urm. d.u.p.). Prin sentințele penale nr. 433 din 20 octombrie 2009 și nr. 280 din 18 iunie 2008 ale Tribunalului Dolj, definitive prin Deciziile penale nr. 292 din 11 martie 2010, respectiv nr. 798 din 18 noiembrie 2008 ale Curţii de Apel Craiova, s-au respins plângerile formulate de E., Y. și X.X.X.X., menținându-se Rezoluția nr. x/D/P/2006 (vol. 6, fila 269 și urm., d.u.p.).

Amploarea dosarului, în urma sesizării cu primul rechizitoriu, nr. 61/P/2002 din 9 noiembrie 2006 a generat o judecată în fond de cca. 3 ani și 6 luni și o judecată totală ce include și căile de atac, până la rămânerea definitivă, de cca 5 ani, perioada ce a făcut posibilă judecarea plângerilor ulterioare in interiorul intervalului menționat.

Instanța de apel reține că argumentul referitor la identitatea de obiect sau fapte este combătut de adevărul judiciar conținut de cauzele distincte intrate în evaluare. Bazele factuale reprezintă elemente certe, preexistente, care trebuiau preluate astfel cum au fost atestate în procedurile finalizate anterior, tocmai ca efect al autorității de lucru judecat.

În cauza generată în urma înregistrării rechizitoriului nr. 61/P/2002, la nivelul instanțelor din București și în cauzele vizând plângerile soluționate de instanțele din Craiova, făptuitorii sunt diferiți, ca și părțile civile, iar faptele sunt distincte. Hotărârile pronunțate în plângerile la soluțiile de netrimitere în judecată au vizat acțiuni consecutive celor referitoare la obținerea liniilor de credit de către E. și cesionarea creanțelor de către SC F. SA unui număr de 11 firme din municipiul Craiova aflate sub patronajul aceluiași inculpat. Aceste dosare s-au format din disjungeri succesive din cauza inițială în care s-a dispus trimiterea în judecată prin rechizitoriul nr. 61/P/2002. În cauzele disjunse s-au emis soluții de netrimitere în judecată, pentru faptele de evaziune fiscală și spălare de bani, fapte succesive celor cercetate în dosarul inițial și distincte de acestea.

Autoritatea de lucru judecat presupune identitatea de părți și obiect între două ori mai multe cauze între care cel puțin una trebuie să fie definitiv soluționată.

În situația condamnatului E., autoritatea de lucru judecat a fost stabilită în raport cu hotărârile pronunțate în procedura plângerii la soluțiile de netrimitere în judecată. Potrivit art. 392 alin. (3) C. proc. pen. de la 1968, dacă se găsea contestația în anulare întemeiată, consecința prevăzută chiar de text era desființarea ultimei hotărâri (în cazul analizat cea de condamnare), cu privire la care trebuia să existe autoritate de lucru judecat.

În considerentele hotărârii pronunțate inculpatele au arătat: instanţele de apel și recurs nu au observat o chestiune simplă şi anume că rezoluţiile soldate cu soluţii de neîncepere a urmăririi penale şi rezolvate definitiv prin hotărâri judecătoreşti, sunt ulterioare întocmirii rechizitoriului nr. 61/09 noiembrie 2006, fiind, astfel, evident că s-au efectuat proceduri paralele şi că nu aveau cum să fie conexate în cauza dedusă judecăţii ce a făcut obiectul celei de-a doua proceduri, respectiv Decizia penală nr. 741 din 04 aprilie 2011.

De altfel, nici procurorul de şedinţă nu a negat cercetarea paralelă a dosarelor, ci doar a susţinut că fiecare cauză a avut ca obiect infracţiuni diferite, dar şi acest aspect a fost tratat, pe larg, anterior.

Aşadar, chiar dacă cele două hotărâri judecătoreşti definitive, respectiv Decizia penală nr. 1057 din 27 septembrie 2010 a Curţii de Apel Craiova şi Decizia penală 741 din 04 aprilie 2011, au fost pronunţate în proceduri diferite, ele au pus capăt aceluiaşi proces penal, având ca obiect aceleaşi fapte (privite în materialitatea lor) comise de acelaşi inculpat, E., ceea ce demonstrează că cele două judecăţi se suprapun întrutotul, numai că soluţiile pronunţate sunt în totală contradicţie. (pag 58-64 din Decizia nr. 381/2012).

Această afirmație a inculpatelor referitoare la identitatea de bază factuală, reprezintă o contrafacere a datelor certe din dosare, o ignorare a unor realități judiciare asupra cărora era interzisă reformarea datorită autorității de lucru judecat. Constatarea identității de bază factuală a fost necesară în susținerea soluției apte a asigura exonerarea de executarea pedepsei și a obligațiilor civile.

Chiar inculpatele evaluaseră în cuprinsul deciziei pronunțate că aspectul referitor la stabilirea bazei factuale este o chestiune simplă. În plus, vechimea în magistratură, nivelul instanței la care funcționau, care a presupus promovări în condiții de verificare a aptitudinilor profesionale, evaluării periodice a nivelului pregătirii, cazuistica bogată și dificilă a acestei instanțe, exclud lipsa corespunderii profesionale.

De altfel, nu există o evaluare deficitară a unei instituții ori problematici, ci este generată problematica utilă pentru a corespunde soluției pronunțate şi de aceea toată evaluarea pe aspectul instituțiilor de drept formal susținută de inculpate cu jurisprudență națională și europeană este inutilă.

Invocând regulile silogismului juridic, inculpatele au generat premisele (identitatea de fapte și/sau obiect), pentru a susține concluzia (încălcarea principiului ne bis in idem) ce altfel era străină cauzei.

Sintetizând situația reală în cauzele distincte și alăturând concluzia inculpatelor rezultă:

Cauza 1: E. a fost cercetat și condamnat pentru complicitate la abuz în serviciu, persoană vătămată SC F. SA;

Cauza 2: E. a fost cercetat, fără a fi trimis în judecată, soluție verificată de instanță, pentru infracțiuni de evaziune fiscală și spălare de bani, persoane vătămate multiple și distincte de SC F. SA;

Contestație în anulare: Împotriva numitului E. s-au pronunțat două hotărâri pentru aceeași faptă, respectiv pentru aceeași infracțiune de abuz în serviciu, deci s-a încălcat autoritatea de lucru judecat a hotărârii din cauza 2 și principiul ne bis in idem.

Consecința: anularea hotărârii de condamnare și exonerarea de executarea pedepsei.

În realitate și în mod evident nu era incident principiul ne bis idem, și nici problematica autorității de lucru judecat deoarece baza factuală a cauzelor distincte era diferită, atât ca situație de fapt, cât și caracterizare în drept.

De asemenea, părțile erau diferite, unicul liant fiind E.. Identitatea de făptuitor nu este suficientă pentru incidența celor două principii ce ar fi rămas străine cauzei, dacă nu se distorsiona baza factuală. Stabilirea situațiilor de fapt în cauze distincte nu incumba inculpatelor, ci era o realitate judiciară dată, preexistentă, ce trebuia numai preluată. Cu alte cuvinte, în cererea condamnatului, inculpatele au generat premisele pentru a obține concluzia sau soluția solicitată. Față de această imputație inculpatele nu au intenționat nicio explicație, eforturile concentrându-se în a defini, principial și la nivel jurisprudențial, cele două concepte ne bis in idem și autoritatea de lucru judecat, efort laborios datorită multitudinii de date, dar inutil.

Studiul de jurisprudență națională și internațională, evocat de apărare, devine inutil, deoarece principiile în susținerea cărora a fost evocat, ne bis in idem ori autoritatea de lucru judecat, erau și rămân străine cauzei în care au fost invocate.

Totuși, instanța de apel constată o evocare truncheată a jurisprudenței, o deformare a celor consacrate jurisprudențial ori o invocare a unei jurisprudențe străine problematicii prezentului dosar, toate aceste în susținerea argumentelor formulate de apărare. Astfel:

Dispozitivul Curții de Justiție A Uniunii Europene în cauza Turansky (cauza C-491/07, Hotărârea Curții (Camera a șasea) din 22 decembrie 2008) ca și dispozițiile legale naționale art. 2781 alin. (1)1 C. proc. pen. de la 1968 sunt prezentate trunchiat, omițându-se elementele finale ce nu susțin argumentele apărării, pentru a invoca forța juridică egală a hotărârii în cazul plângerii la soluția de netrimitere în judecată (urmărire penală redeschisă ulterior în baza unor date și informații noi sau care poate fi redeschisă) cu cea a hotărârii de condamnare în analiza, principiului ne bis in idem.

Prin hotărârea din data de 22 decembrie 2008, în cauza C-491/07,Turansky, Curtea Europeană de Justiţie (Curtea de Justiție a Uniunii Europene) a statuat în sensul că: principiul ne bis in idem consacrat de articolul 54 din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 între guvernele statelor din Uniunea Economică Benelux, Republicii Federale Germania și Republicii Franceze privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune, semnată la Schengen (Luxemburg) la 19 iunie 1990 nu este aplicabil unei decizii prin care, după examinarea pe fond a cauzei cu care este sesizat, un organ al unui stat contractant dispune încetarea urmăririi penale, într-un stadiu prealabil punerii în mișcare a acțiunii penale împotriva unei persoane bănuite că ar fi comis o infracțiune, în cazul în care această decizie de încetare, potrivit dreptului național al acestui stat, nu stinge definitiv acțiunea penală și nu constituie astfel un impediment în calea unei noi urmăriri penale, pentru aceleași fapte, în acest stat.

Principiul a fost evaluat de jurisprudenţa naţională în contextul documentelor internaţionale ratificate şi jurisprudenţei aferente (e.g. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, reflectată în Cauza C-491/07 Turanský, principiul non bis in idem nu este aplicabil unei decizii prin care, după examinarea pe fond a cauzei cu care este sesizat, un organ al unui stat contractant dispune încetarea urmăririi penale, într-un stadiu prealabil punerii în mișcare a acţiunii penale împotriva unei persoane bănuite că ar fi comis o infracţiune, în cazul în care această decizie de încetare, potrivit dreptului naţional al acestui stat, nu stinge definitiv acţiunea penală și nu constituie astfel un impediment în calea unei noi urmăriri penale, pentru aceleași fapte, în acest stat.

În consecinţă, instanţa română nu poate dispune încetarea procesului penal, pentru existenţa autorităţii de lucru judecat, în aplicarea principiului non bis in idem, dacă procedura penală intentată împotriva inculpatului într-un stat membru al Uniunii Europene nu a fost închisă definitiv, potrivit dreptului naţional al acestui stat, ci numai provizoriu. (Înalta Curte de Casație și Justiție, secţia penală, Decizia nr. 162 din 23 ianuarie 2012).

Analiza posibilității reale de redeschidere a cauzelor oprite în faza de urmărire penală ar fi fost utilă dacă baza factuală era identică. Baza factuală este însă distinctă, iar dosarele de urmărire penală, în care soluțiile de netrimitere în judecată au fost verificate de instanță, erau formate în urma disjungerii din cauza inițială în care s-a dispus trimiterea în judecată și în care, ulterior, s-a pronunțat soluția condamnării.

În realitate, cercetarea pentru evaziune fiscală și spălare de bani, redeschisă sau definitiv închisă, nu putea influența judecata unei fapte distincte cum era cea de abuz în serviciu.

Cauza Butnaru şi Bejan-Piser împotriva României (cererea din 07, Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului (Secţia a treia) din 23 iunie 2015, publicată în M. Of., partea I, nr. 139 din data de 23 februarie 2016) a fost invocată pentru identitate de situație cu cauza E. ce au avut-o în dezbatere inculpatele, însă cauza Butnaru a vizat încălcarea principiului ne bis in idem pe considerentul intervenției subsecvente a unei a doua hotărâri de condamnare, a aceleiași inculpate, pentru exact aceeași faptă de lovire, săvârșită în aceleași condiții de loc, timp și asupra aceleiași persoane vătămate, situația constatată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului fiind radical diferită față de cea din prezenta cauză, când nu există în mod obiectiv o dublă condamnare sau o dublă judecată pentru același fapt material.

Cauza Calmanovici împotriva României (cerere nr. 42250/02, Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului (Secţia a treia) din 1 iulie 2015, publicată în M. Of., partea I, nr. 283 din data de 30 aprilie 2009) a fost invocată pentru a susține abilitatea inculpatei B. de a redacta hotărârii laborioase, or, tehnica de redactare (mai concisă ori amplă) nu constituie și nici nu ar putea constitui de plano acuzație penală.

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la limitele şi condiţiile anulării hotărârilor definitive (intrate în autoritatea de lucru judecat).

Autoritatea de lucru judecat exprimă prezumţia că hotărârea reflectă adevărul judiciar. Prezumţia legală nu poate fi înlăturată decât prin intermediul căilor extraordinare de atac sau prin alte instituţii procesuale excepţionale.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Mitrea vs. România, Hotărârea nr. 26105/03 din 29 iulie 2008, a stabilit că arbitrariul este limita libertăţii de evaluare a magistratului în activitatea sa. Curtea a stabilit că o cale extraordinară de atac, fie ea şi introdusă de una dintre părţile procesului, nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanţa a cărei hotărâre este atacată a apreciat greşit probele sau a aplicat greşit legea, în absenţa „unui defect fundamental” care poate conduce la arbitrariu.

23. Curtea reiterează că, … Unul dintre aspectele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanţele au pronunţat o soluţie definitivă, soluţia lor să nu poată fi repusă în discuţie (Brumărescu, citată mai sus, & 61).

24. Securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata (ibid., & 62), care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive şi obligatorii doar pentru a obţine o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanţelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, şi nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra unei probleme nu este un temei pentru reexaminare. O îndepărtare de la acest principiu este justificată doar când devine necesară ca urmare a unor circumstanţe având un caracter substanţial şi obligatoriu (a se vedea Ryabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, & 52, Curtea Europeană a Drepturilor Omului 2003-IX).

25. Totuşi, cerinţele principiului securităţii juridice nu sunt absolute. Curtea însăşi recomandă uneori redeschiderea unor proceduri drept cea mai potrivită măsură reparatorie atunci când procedurile interne nu au corespuns cerinţelor art. 6 (a se vedea, printre altele, Lungoci împotriva României, nr. 62.710/00, & 56, 26 ianuarie 2006).

În orice caz, puterea de a iniţia şi de a derula o procedură de revizuire ar trebui exercitată de către autorităţi în aşa fel încât să asigure, în cel mai înalt grad posibil, un echilibru între interesele aflate în joc (a se vedea, mutatis mutandis, Nikitin împotriva Rusiei, nr. 50.178/99, & 57, Curtea Europeană a Drepturilor Omului 2004-VIII) (…).

28. În lumina întregului material avut la dispoziţie şi în măsura în care Curtea este competentă să examineze procedurile interne, ea consideră că acestea nu au dezvăluit nicio aparenţă de arbitrar cu privire la modul în care instanţele au examinat cauza, astfel încât să se justifice redeschiderea procedurii (a se vedea Garcia Ruiz împotriva Spaniei (MC), nr. 30.544/96, & 28, Curtea Europeană a Drepturilor Omului 1999-I, şi Brualla Gomez de la Torre împotriva Spaniei, Hotărârea din 19 decembrie 1997, Culegere 1997-VIII, p. 2.955, & 31; a se vedea, de asemenea, paragraful 25 de mai sus).

(…) Curtea consideră că acest caz este unul tipic în care există puncte de vedere diferite ale instanţelor cu privire la admisibilitatea şi la relevanţa mijloacelor de probă prezentate, ceea ce, nu justifică desfiinţarea unei hotărâri definitive şi obligatorii.

Căile extraordinare de atac nu trebuie tratate ca recursuri ordinare deghizate şi nici existenţa a două păreri asupra aceleiaşi probleme nu poate servi drept temei pentru reexaminare. O îndepărtare de la acest principiu este justificată doar în cazul în care reexaminarea este necesară în virtutea circumstanţelor fundamentale şi obligatorii și se bazează pe fapte noi ori pe serioase erori de procedură. Dezacordul referitor la aprecierea faptelor şi calificării acţiunilor reclamantului de către instanţele ierarhic inferioare ori asupra interpretării probelor sunt insuficiente pentru a justifica contestarea finalităţii deciziei judecătoreşti definitive şi utilizarea căii extraordinare de atac (Ryabykh c. Rusia, nr. 52854/99, § 52, Curtea Europeană a Drepturilor Omului 2003-IX; Bujeniță c. Moldova, nr. 36492/02, CEDO 20 ianuarie 2007, § 20, 23).

Jurisprudența Curții Constituționale în considerarea și definirea securității raporturilor juridice și autorității de lucru judecat

Decizia nr. 12/18 ianuarie 2014 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2781 alin. (1)0 C. proc. pen. de la 1968, (M. Of. 144 din 27 februarie 2014), Curtea mai constată că o soluție de netrimitere în judecată nu beneficiază de autoritate de lucru judecat, sens în care, în temeiul art. 220 C. proc. pen., coroborat cu art. 64 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, cu modificările și completările ulterioare, aceasta poate fi infirmată în raport cu existența unor date noi care să o justifice.

Decizia nr. 136 din 3 martie 2016 referitoare la art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. (M. Of. 185 din 11 martie 2016): hotărârea întemeiată pe o eroare judiciară nu trebuie să-și prelungească existența, chiar dacă este învestită cu puterea lucrului judecat, revizuirea - cale de atac extraordinară - având tocmai rolul de a atrage anularea hotărârilor în care judecata s-a bazat pe o eroare de fapt și de a reabilita judecătorește persoanele condamnate pe nedrept. În mod similar, autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale este înfrântă și în ipoteza reglementată în art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., deoarece stabilitatea hotărârii judecătorești nu poate să primeze în raport de prevederile cu valoare de principiu cuprinse în Constituție".

Decizia nr. 194 din 28 februarie 2008 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 447 C. proc. pen. 1968 (M. Of. nr. 222 din 24 mar. 2008): Autoritatea de lucru judecat în materie penală legitimează aspectele referitoare la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia.

În aceeași decizie, Curții Constituționale a României a mai reținut că, întrucât principiul autorității de lucru judecat este de o importanță fundamentală în ordinea juridică națională și comunitară, precum și la nivelul Curții Europene a Drepturilor Omului, atingerea adusă acestuia prin legislația națională "trebuie să fie limitată, fiind necesar ca acestui principiu să i se aducă derogare doar dacă o impun motive substanțiale și imperioase"

Aceste hotărâri ale Curții de Justiție a Uniunii Europene sau Curtea Europeană a Drepturilor Omului ori Curtea Constituțională a României sunt utile cauzei prezente din perspectiva principiilor afirmate.

Arbitrariul sau bunul plac în pronunțarea unei soluții, generează lipsa de predictibilitate şi vatămă securitatea raporturilor juridice, reprezentând încălcarea flagrantă a principiului legalităţii. Arbitrariul sau bunul plac descrie o conduită abuzivă, despotică, samavolnică, materializată în pronunţarea soluţiei cu ignorarea adevărului judiciar, a legii procesual penale ori a legii substanțiale aplicabile.

Hotărârea anulată de inculpate nu era supusă unui viciu din perspectiva principiilor enunțate, ne bis in idem și autoritate de lucru judecat, și niciunui alt unui viciu fundamental, arbitrariul fiind propriu chiar conduitei inculpatelor materializată în hotărârea de anulare a condamnării anterioare.

În sarcina inculpatelor se reține generarea unui raționament juridic cu aparență de validitate, pentru a sprijini o anumită soluție, altfel imposibil de pronunțat în acea cauză. Inculpatele au generat tiparul unui silogism juridic, în care au introdus date străine dosarelor analizate, respectiv au modificat voit baza factuală definitiv statuată, intrată în autoritatea de lucru judecat, pentru a susţine incidenţa principiului ne bis in idem, principiu străin judecății în alte condiții și a justifica hotărârea pronunțată.

Inculpatelor nu li se impută modalitatea aplicării și interpretării legii ori evaluarea probatoriului, ci un aspect exterior și anterior acestor demersuri, alterarea bazei factuale pentru a susține incidența principiului ce dicta soluția. Nu este relevant câte argumente și interpretări ale principiilor ne bis in idem și ale autorității de lucru judecat au invocat inculpatele ori câtă practică judiciară, atâta timp cât acestea nu aveau, în mod real, legătură cu cauza, nu erau loial sau cu bună credință invocate.

Generând această falsă problematică a autorității de lucru judecat în raport cu hotărârile pronunțate în cadrul cenzurii soluțiilor de netrimitere în judecată, inculpatele au încercat să susțină o lipsă de coeziune a sistemului, o lipsă de predictibilitate a judecăților, care deși extrem de negativă pentru autoritatea judiciară ar fi justificat evaluarea proprie și ar fi exclus intenția ca formă a vinovăției. Realitatea este că independent de recunoașterea ori negarea autorității de lucru judecat a soluțiilor organului de urmărire penală în raport cu soluția instanței, acestea nu se refereau la aceeași bază factuală și deci autoritatea de lucru judecat era o problematică străină și inutilă cauzei.

Amintim că hotărârile pronunțate în cadrul cenzurii soluțiilor de netrimitere în judecată se bucură de autoritate de lucru judecat deplină și paralizează cercetările viitoare numai dacă urmărirea penală nu este sau nu mai poate fi redeschisă.

În cazul numitului E. situația era diferită, aspect omis de inculpate. Cauza inițială, în care a și fost condamnat, a generat disjungeri, care au creat noi dosare, în care s-au emis soluții de netrimitere în judecată, acestea din urmă, deși ulterioare sesizării instanței cu rechizitoriu în cauza inițială, au primit soluții, în temeiul art. 2781 C. proc. pen. de la 1968, mai rapid datorită specificului judecății (supra, secțiunea Situația de fapt, pct. 2). Poziția inculpatei A., președintele completului ce a judecat contestația în anulare, menționată în procesul verbal de transcriere a înregistrării ședinței de judecată este relevantă. Aceasta a evocat succesiunea actelor procesuale în cazul numitului E., în cursul dezbaterilor întrebând avocatul: ”V-ați gândit ca problemă, de ce Rezoluția nr. 83 din 30 noi. 2009 este ulterioară Rechizitoriului nr. 61 din 2006?” Președintele de complet a solicitat părților să precizeze .”dacă există identitate de fapte între acea hotărâre de la Craiova și Decizia penală nr. 741. V-aș ruga, în concluziile pe care le puneți să faceți referire foarte clară, sau mai bine să faceți înainte să dăm posibilitatea și doamnei avocat. (proces verbal de transcriere, fila 145, vol. 3, dup), uitând să continue evaluarea în considerentele Deciziei nr. 381/2012.

În aceeași ședință procurorul, susținând inadmisibilitatea contestației a invocat lipsa identității de obiect (infracțiuni cercetate, explicitate inclusiv prin încadrări juridice) și părți, precizând că faptele față de care s-au pronunțat soluții de netrimitere în judecată au fost disjunse în principal din cauza în care s-a emis Rechizitoriul nr. 61/P/2002 (proces verbal de transcriere, fila 147, vol. 3, d.u.p.). Președintele de complet, conchizând în urma concluziilor procurorului de ședință: ”deci este vorba despre infracțiuni diferite. Doamna grefier, vă rog să notați.” (fila 147).

Martorii având calitatea de judecători, audiați, în fond și apel, ce au participat la soluționarea cauzei în care inculpatul E. a fost condamnat, au susținut abordarea facilă a apărării formulate de inculpatul E., ce a vizat problematica autorității de lucru judecat. Ulterior pronunțării condamnării definitive, apărătorii aleși au refuzat să susțină o contestație în anulare pe motivul autorității de lucru judecat, evaluând inadmisibilitatea sa (poziție exprimată în scris și transmisă clientului E.).

Martorii având calitatea de avocați (inculpați în cauza disjunsă), în considerarea unui mod de operare preconceput, ce implica participarea celui de-al treilea membru al completului, au formulat mai multe contestații până când una a fost repartizată completului vizat și unde primiseră asigurări că cererea va fi soluționată în fond (a de vedea în acest sens declarația în faţa instanţei de apel a martorei L.L.L.: P.P.P. a spus că trebuie introduse mai multe contestaţii în anulare până ce aceasta ajunge la completul despre care a făcut vorbire P.P.P., respectiv cei trei judecători de la Curtea de Apel București, doamnele B., A. şi C. Aceste nume au fost scrise de către P.P.P. pe o hârtie la o grefă (vizită) cu E. la Penitenciarul Rahova. P.P.P. îl asigura pe E. că dacă această contestaţie în anulare va fi introdusă la completul menţionat de ea va fi admisă, însă ce discuta doamna judecător cu colegele sale nu cunosc detalii. P.P.P. mi-a notat trei întrebări pe o foaie de hârtie, personal m-am dus la Penitenciarul Rahova, i le-am înmânat lui E. şi la următorul termen de judecată aceste întrebări i-au fost adresate de către unul dintre judecătorii din complet, însă nu îmi aduc aminte care dintre aceştia a fost.

Din procesul-verbal a şedinţei de judecată rezultă că preşedintele de complet, în cadrul discutării admisibilităţii contestaţiei în anulare, a pus întrebări la durata detenţiei (fila 139, vol. 3 d.u.p.), deşi menţiunea referitoare la nu se regăseşte în minută.

În acelaşi sens este relevantă şi declaraţia martorului Z.Z.: Mai era o întrebare ce urma să îi fie adresată fratelui meu, ceva de genul „Domnule E. aţi fost arestat în Ungaria?” sau „Când aţi fost arestat în Ungaria?”, dar nu sunt sigur care doamnă judecător a pus întrebarea. Un alt semn ar fi fost să ţină un pix albastru în mână, dar ceea ce îmi aduc aminte este împrejurarea că semnul „cu mâna în păr” şi „întrebarea” s-au petrecut, întrebarea fiind adresată de către un alt judecător decât doamna blondă. (supra, secțiunea Situația de fapt. Contestații în anulare).

În acest context instanța de apel arată că rațiunea căilor extraordinare de atac este aceea de a îndepărta erorile judiciare şi nu neagă utilitatea cazului de contestație în anulare referitor la pronunțarea a două hotărâri definitive pentru aceeași faptă și nu este o pledoarie pentru abrogarea sa, ci dimpotrivă, cazul este util atunci când se aplică la o situație reală, la ipoteza pentru care a fost creat.

Jurisprudența înregistrează contestații în anulare în temeiul autorității de lucru judecat, chiar apărarea a amintit Decizia nr. 632/R/2011 a Curții de Apel Oradea, prin care s-a admis o contestație în anulare, desființându-se o hotărâre de condamnare ce ar fi încălcat principiul ne bis in idem.

Inculpatele au căutat, chiar și ulterior pronunţării, decizii din practica judiciară naţională pe care le-au invocat în prezenta cauză. Astfel, în jurisprudența invocată (Decizia penală 1130 din 10 sept. 2008, Dosar nr. x/2/2008), s-a admis o contestația în anulare, pe cazul referitor la judecata cu lipsă de procedură, obținându-se rejudecarea căii de atac a recursului, pe viciul procedurii de citare, deși viciul citării fusese invocat de apărare în calea ordinară de atac, însă instanța a evaluat posibilitatea trecerii în dezbateri în aceste condiții.

Ceea ce au urmărit inculpatele invocând această jurisprudență a fost a dovedi că date analizate în căile ordinare pot fi reluate în căile extraordinare. Această jurisprudență nu produce niciun beneficiu apărării deoarece instanța de apel consideră că nu reluarea unei problematici punctuale în calea extraordinară constituie act ilicit penal imputat inculpatelor. Este real că instanța supremă a intervenit abia recent printr-un mecanism de unificare jurisprudențială, respectiv prin Decizia nr. 10/2017, pronunțată în Dosar nr. x/1/2017 de Completul pentru dezlegarea unor chestiunii de drept, stabilind că, în interpretarea dispoziţiilor art. 426 lit. b) C. proc. pen., instanţa care soluţionează contestaţia în anulare nu poate reanaliza o cauză de încetare a procesului penal, în cazul în care instanţa de apel a dezbătut şi a analizat incidenţa cauzei de încetare a procesului penal.

Instanța de apel conchide în sensul că ceea ce se reține în sarcina inculpatelor nu se referă la aspectul achiesării la o opinie izolată sau chiar generarea unei noi și singulare opinii pe o problemă de drept ori reluarea unei problematici tranșate în căile ordinare de atac sau modalitatea de interpretare și aplicare a legii ori evaluarea probatoriului.

Instanța de apel reține în sarcina inculpatelor generarea unui raționament juridic cu aparență de validitate pentru a sprijini o anumită soluție, altfel imposibil de pronunțat. Inculpatele au generat tiparul unui silogism juridic, în care au introdus date străine dosarelor analizate, respectiv au modificat voit baza factuală, definitiv statuată în cauzele privindu-l pe E., pentru a susţine incidența principiului ne bis in idem în hotărârea pronunțată, principiu străin judecății în alte condiții. Baza factuală era intrată în puterea lucrului judecat, fiind stabilită prin hotărâri ce închiseseră definitiv urmărirea penală sau judecata (a se vedea supra, pag. 128). Ca urmare, baza factuală nu putea face obiectul evaluării, ci constituia „un dat” în cauza soluționată de inculpate.

În lipsa generării acestei situații juridice, diferite de cea reală, soluția față de E., nu ar fi avut suport probator, fiind imposibil de pronunțat în baza legii, ci doar în contra sa.

Evocarea identității de bază factuală cu privire la mai multe hotărâri privind aceeași persoană, deși cunoșteau neconformitatea cu realitatea și lipsa de validitate a acestei afirmații și pronunțarea unei hotărâri ce a valorificat aceste date, au generat urmările prevăzute de lege (un ajutor dat condamnatului care ar fi beneficiat de exonerarea de pedeapsă și de răspundere civilă, un prejudiciu material părții civile constând în paralizarea executării silite și recuperării prejudiciului, o prejudiciere a interesului general vizând punerea în executare a pedepselor definitiv aplicate, dar și un prejudiciu de imagine autorității judecătorești).

Conduită ilicită se grefează pe activitățile specifice de judecată, inculpatele fiind magistrați în funcție.

Acest mod de operare scoate judecata inculpatelor din sfera conceptului de legalitate în emiterea actului procesual ce este hotărârea judecătorească. De asemenea, acest modus operandi, în considerarea obținerii unui rezultat prefigurat, justifică reținerea intenției, ca formă a vinovăției.

Instanța de control judiciar a Înaltei Curţi nu poate neglija caracterul unicat al deciziei pronunţate de inculpate în realitatea jurisprudențială, faptul că este prima încercare de a forța limitele independenței magistratului, către absurd. Independența magistratului nu este nelimitată, limita este dată de cadrul legal ce trebuie aplicat cu bună credință, la baza factuală dedusă judecății. Această limită este cunoscută de fiecare magistrat încă de la accesul în profesie sau cel târziu de la depunerea jurământului. Depășirea acestor limite plasează conduita în sfera ilicitului.

Latura obiectivă. Elementul material;

Îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu de către inculpate cu prilejul pronunţării Deciziei penale nr. 381/2012 a Curţii de Apel Bucureşti, descrisă anterior, se circumscrie încălcării principiilor procesual penale ale legalităţii și egalității în fața legii, s-a materializat în admiterea unei căi extraordinare de atac și în crearea unei situații de favoare persoanei condamnate, în alte condiţii decât cele prevăzute de lege (Constituție și C. proc. pen.) sau cu ignorarea sau încălcarea dispozițiilor legale. În egală măsură inculpatele au încălcat normele cu putere de lege constituite în codul deontologic și statutul profesiei ce reprezintă în esență o transpunere a normelor constituționale și procesuale enunțate.

Inculpatele, audiate în cursul cercetării judecătoreşti, în concluziile scrise, în motivele de apel ori în ultimul cuvânt, nu au dat o explicație verosimilă asupra erorii în evaluarea identității bazei factuale, mărginindu-se a susține, repetitiv, că raţionamentul judecătorului reprezintă activitatea proprie de judecată a acestuia și orice ingerinţă în această activitate înseamnă o imixtiune inadmisibilă în procesul cognitiv al judecătorului.

Raționamentul este o înlănțuire logică de judecăți, care duce la o concluzie, iar raționamentul judiciar este șirul logic de argumente de care se servește magistratul în judecarea sau soluționarea unei chestiuni de drept. In ipoteza inculpatelor, argumentul care sprijină concluzia este eronat din voința acestora, inculpatele fiind cele care cu știință au denaturat realitatea faptică din cauzele analizate, astfel încât să poată susține concluzia vizată, însă, indubitabil falsă. În baza datelor reale, soluția inculpatelor (sau concluzia) era imposibil de pronunțat potrivit legii, ci numai în contra sa.

Fără a nega existenţa erorilor judiciare în realitatea activităţii de judecată, acestea sunt caracterizate de un alt element subiectiv, diferit de cel imputat inculpatelor. Greșeala sau eroarea de judecată devine abuz atunci când intervine intenția ca formă a vinovăției. Astfel, o explicaţie verosimilă asupra erorii privitoare la baza factuală ar fi exclus intenția ca formă a vinovăției și prin aceasta ilicitul penal.

Latura obiectivă. Subiectul activ;

Jurisprudența anterioară a atestat calitatea de subiect activ al magistratului (judecător sau procuror) sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu.

Pentru existenţa elementului material şi în legătură cu latura obiectivă a infracţiunii menţionate (n.n. abuz în serviciu), rezidă calitatea de funcţionar public a subiectului activ (n.n. procuror), în sensul art. 147 C. pen. de la 1969, potrivit căruia orice persoană care exercită temporar sau permanent, cu orice titlu, indiferent cum a fost investită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145, respectiv autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public.

Funcţionar public, în art. 175 alin. (1) lit. a) C. pen. în vigoare de la 01 februarie 2014 este şi procurorul, în sensul că acesta exercită atribuţii şi responsabilităţi, stabilite în temeiul legii în scopul realizării prerogativelor puterii judecătoreşti.

Ca atare, inculpatul - procuror - îndeplineşte condiţia de mai sus, el fiind funcţionar public la data săvârşirii faptei. (Înalta Curte de Casație și Justiție, sentinţa penală nr. 484 din 2 iulie 2015, Dosar nr. x/1/2014; în același sens Înalta Curte de Casație și Justiție, Decizia penală nr. 200/A din 3 iunie 2015, Dosar nr. x/45/2014).

De asemenea instanța supremă a înregistrat cazuistică finalizată cu soluții de condamnare pentru infracțiuni de abuz în serviciu săvârșite de judecători în funcție (Înalta Curte de Casație ți Justiție, secţia penală, Decizia penală nr. 140/A din 17 aprilie 2015, Dosar nr. x/42/2012; Înalta Curte de Casație și Justiție, secţia penală, Decizia penală nr. 78/A din 9 aprilie 2014, Dosar nr. x/59/2013;) sau soluții de achitare (Înalta Curte de Casație și Justiție, secţia penală, Decizia penală nr. 474/A din 5 decembrie 2016, Dosar nr. x/32/2014; Înalta Curte de Casație și Justiție, secţia penală, sentinţa nr. 1055 din 29 noiembrie 2016, Dosar nr. x/1/2014, nedefinitivă).

De altfel, nici părţile în prezenta cauză nu au contestat acest aspect.

Urmarea specifică;

Din perspectiva art. 246 C. pen. de la 1969, prin „interes legitim” se înţelege, astfel, un interes recunoscut, garantat, ocrotit printr-o dispoziție normativă pe care inculpatul nu a respectat-o, iar prin „vătămare” se înţelege o afectare, o atingere sau o lezare fizică, psihică ori materială pentru persoana fizică, respectiv o afectare morală sau materială pentru persoana juridică (Înalta Curte de Casație și Justiție, secţia penală, Decizia penală nr. 140/A din 17 aprilie 2015, Dosar nr. x/42/2012).

Astfel în speţă, pe de o parte, s-a produs urmarea corespunzătoare obiectului juridic generic, şi anume lezarea bunului mers al unei instanțe judecătorești, mai mult a fost afectat însuși prestigiului justiţiei, pe de altă parte, s-a produs şi vătămarea intereselor legitime ale unor justițiabili, persoane ce au figurat în procesul penal anterior finalizat și care au fost vătămate în anumite drepturi și interese legitime, valorificate în procedura anulată (partea civilă SC F. SA, vezi infra secțiunea efectele deciziei asupra laturii civile).

Latura subiectivă;

Intenția ca element subiectiv al infracțiunii (…) presupune atitudinea subiectivă în raport de care se poate reproșa conduita persoanei acuzate. Răspunderea penală intervine deoarece persoana acuzată și-a folosit capacitatea de înțelegere și prevedere a faptelor în scopul unui rezultat fraudulos. În cazul intenției, atingerea rezultatului fraudulos este chiar sursa actului de conduită. Criteriile de evaluare a vinovăției decurg așadar din comportamentul exterior al persoanei acuzate, de natură să clarifice sensul și scopul acțiunilor întreprinse de aceasta. Motivația actului de conduită este reflectată de modul în care persoana a acționat. (Înalta Curte de Casație și Justiție, secţia penală, Decizia penală nr. 2040 din 12 iunie 2012, Dosar nr. x/114/2011).

În cauză, modul de operare, în considerarea obținerii unui rezultat prefigurat, justifică reținerea intenției, ca formă a vinovăției.

Instanța de apel adaugă, faptul că inculpatele au alterat date certe, preexistente și facil de decelat ale situațiilor de fapt, fără nicio justificare obiectivă, că au ignorat argumente pertinente şi de impact asupra soluţiei, evocate în ședință publică de procurorul de ședință, elemente cărora le conștientizau importanța, aspect decelat din întrebările formulate în dezbateri și din poziția președintelui de complet (inculpata A.) și care au concentrat întreaga dezbatere, deliberare, atenție, toate acestea demonstrând un act intenţionat.

Instanța de apel subliniază că, de-a lungul întregului proces penal, inculpatele nu au încercat nicio explicație asupra deformării bazei factuale susținând, corectitudinea reținerii acesteia împotriva evidenței și concentrându-și apărările pe elemente subsecvente. Instanța amintește lipsa totală a unei explicații asupra deformării bazei factuale, în contextul excluderii unei necorespunderi profesionale a magistraților inculpați, cu vechimi considerabile în profesie și cu promovări succesive până la nivelul Curții de Apel, în baza verificării aptitudinilor profesionale. Chiar inculpata B. a susținut meritele și vechimea în activitatea profesională, în contextul ultimului cuvânt acordat.

Această conduită procesuală a inculpatelor a fost potențată de conținutul actului de sesizare care a descris multiple elemente exterioare conduitei infracționale.

Norme şi principii încălcate de inculpate în procedura de judecată finalizată cu pronunţarea deciziei nr. 381/2012

În actul de sesizare s-a reținut încălcarea de către inculpate, a principiului legalității şi egalităţii în faţa legii, principiul autorităţii de lucru judecat, principiul ne bis in idem (pag. 132 rechizitoriu).

Principiul legalității subsumează totalitatea regulilor și normelor procesuale și substanțiale și are consacrare expresă în C. proc. pen. și legile profesiei. Textele referitoare la aflarea adevărului, căile de atac, principiul ne bis in idem, ș.a. se subsumează principiului legalității.

Sintetizând argumentele expuse anterior, Înalta Curte, reţine că textele de lege, cu valoare de principiu, încălcate de către inculpate în contextul pronunțării Deciziei nr. 318/2012, sunt următoarele:

Art. 124 Constituție, Înfăptuirea justiţiei

(1) Justiţia se înfăptuieşte în numele legii.

(2) Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi.

(3) Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.

Art. 129 Constituție, Folosirea căilor de atac.

Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii.

Art. 2 C. proc. pen., Principiul legalităţii;

Procesul penal se desfăşoară potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege.

Art. 5 alin. (2) C. proc. pen., Aflarea adevărului

Organele judiciare au obligaţia de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la fapte şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana suspectului sau inculpatului.

Art. 6 C. proc. pen., Ne bis in idem;

Nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni atunci când faţă de acea persoană s-a pronunţat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar şi sub altă încadrare juridică.

Art. 2 alin. (3) Legea 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, Judecătorii sunt independenţi, se supun numai legii şi trebuie să fie imparţiali.

Art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară;

Hotărârile judecătoreşti pot fi desfiinţate sau modificate numai în căile de atac prevăzute de lege şi exercitate conform dispoziţiilor legale.

Acuzația de favorizare a infractorului;

Potrivit art. 269 alin. (1) C. pen., ajutorul dat făptuitorului în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă.

În actul de sesizare s-a precizat că fapta de favorizare a infractorului a fost săvârşită în legătură directă cu infracţiunea de complicitate la abuz în serviciu și vizează teza împiedicării executării pedepsei definitiv aplicate.

În fapt, se reține că inculpatele, în calitate de judecători, au anulat, prin Decizia penală nr. 381 din 22 februarie 2012, în Dosarul nr. x/2/2011al Curții de Apel Bucureşti, secţia I-a penală, o condamnarea anterioară intrată în puterea lucrului judecat, cu nesocotirea intenționată a principiului legalității și a altor norme aplicabile, evidențiate anterior, aspect ce, față de situația condamnatului, se concretizează într-un ajutor indubitabil constând în exonerarea de executarea pedepsei. Fapta astfel descrisă întruneşte elementele C. pen.

Jurisprudența anterioară la nivelul instanței supreme a statuat în sensul că fapta inculpatei, care în calitatea sa de prim procuror, cu atribuţii privind exercitarea controlului ierarhic, în exercitarea acestor atribuţii de serviciu, în perioada 2000-2011, a păstrat în Biroul său dosarele penale, soluţionate de procurori., care îi fuseseră înaintate în vederea verificării legalităţii şi temeiniciei rechizitoriilor, pentru a semna adresele de comunicare a soluţiilor sau pentru a dispune scăderea şi arhivarea acestora, cauzând o vătămare a intereselor legitime ale persoanelor la care se referă dosarele, precum şi ale Ministerului Public, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu în formă continuată, faptă prevăzută de art. 248 C. pen. de la 1968 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. de la 1969.

Fapta aceleiași inculpate, care în calitatea sa de prim procuror a zădărnicit urmărirea penală, prin exercitarea în mod defectuos a atribuţiilor de serviciu (neverificarea legalităţii şi temeiniciei rechizitoriilor, ce a avut drept consecinţă neînaintarea dosarelor Judecătoriei.), în cazul unor dosare penale găsite în Biroul său la 11 iunie 2011, pentru care s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale, sau au fost trimise în judecată, după o perioadă mare de timp, după preluarea cauzei de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel., întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de favorizarea infractorului în formă continuată, prevăzută art. 264 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (Înalta Curte de Casație și Justiție, secţia penală, Decizia penală nr. 200/A din 03 iunie 2015, Dosar nr. x/45/2014).

Revenind la prezenta cauză, în condițiile în care condamnatul se afla deja în situația de a executa pedeapsa definitiv aplicată, admiterea căii extraordinare de atac, în condițiile menționate, a generat un efect cert favorabil constând în exonerarea de pedeapsă, dar și de acoperirea prejudiciului. Fapta astfel descrisă întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de favorizare a infractorului.

Sub aspectul laturii subiective textul prevede intenția directă calificată prin scop, iar, în ipoteza prezentei cauze, scopul vizat este împiedicarea executării unei pedepse definitiv aplicate. Scopul prevăzut de lege a fost realizat și urmărit de inculpate şi acestea au avut reprezentarea clară a consecințelor deciziei pronunțate. Inculpatele, magistrați în cadrul instanței de control judiciar, cu vechime îndelungată în profesie, au prefigurat facil efectul deciziei pronunțate și au urmărit producerea acestuia, generând condițiile necesare.

Efectele deciziei a supra laturii civile a cauzei anterior judecate;

Efectele Hotărârii nr. 318/2012 ar fi continuat și în prezent dacă nu intervenea anularea acesteia, în revizuire, prin Decizia penală nr. 1589 din 25 octombrie 2016, în urma condamnării celui de-al treilea membru al completului de judecată pentru infracțiuni de corupție în legătură cu pronunțarea Deciziei nr. 318 (sentința penală nr. 3/P din 26 martie 2015, definitivă prin Decizia penală 242 din 2 iunie 2016). În urma anulării Deciziei nr. 318/2012 s-a procedat la rejudecarea căii de atac declarată de contestatorul-condamnat E., iar prin Decizia nr. 1702 din 15 noiembrie 2016 s-a luat act de retragerea contestaţiei în anulare formulată împotriva hotărâri de condamnare nr. 741/04 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.

Apărarea a invocat faptul că inculpatele nu au anulat ori desființat soluția în latura civilă, astfel încât această interpretare referitoare la producerea de consecințe sub aspectul laturii civile, în cauza privindu-l pe E., este eronată.

Prin sentința penală nr. 1240 din 15 iunie 2010, pronunțată de Judecătoria sectorului 4 în Dosarul nr. x/4/2006 definitivă prin Decizia penală nr. 741 din 04 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia I penală, inculpatul E. a fost condamnat la o pedeapsă de 7 ani închisoare și a fost obligat, în solidar cu ceilalți inculpați, la plata sumei de 8.053.561,1 lei, reprezentând linii de credit, precum şi a dobânzii legale calculată de la data acordării fiecărui credit, către partea civilă SC F. SA. În apel, prin Decizia 802/A din 16 decembrie 2010, s-a majorat cuantumul despăgubirilor la 8.053.561,1 lei (valoare credit) şi 10.678.612,4 lei (valoare creanţe cesionate), către partea civilă și dobânda legală calculată până la plata efectivă.

Prin Decizia nr. 318/2012, inculpatele au admis contestaţia în anulare formulată de condamnatul E., împotriva Deciziei penale nr. 741 din 04 aprilie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, au desființat, în parte, Decizia penală nr. 741 din 04 aprilie 2011, referitor la contestator cu privire la care există autoritate de lucru judecat şi sentinţa penală nr. 1240 din 15 iunie 2010, pronunţată de Judecătoria sectorului 4 Bucureşti, precum şi Decizia penală nr. 802 din 16 decembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti secţia a II-a penală și, în baza art. 11 pct. 2 lit. b) rap. la art. 10 lit. j C. proc. pen., au încetat procesul penal pornit împotriva contestatorului, pentru săvârşirea unei complicități la infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzute de art. 26 C. pen. de la 1969 cu referire la art. 246 combinat cu art. 2481 cu aplic. art. 41 alin. (2) rap. la art. 258 alin. (1) din C. pen. de la 1969. S-a anulat mandatul de executare a pedepsei emis pe numele contestatorului și s-a dispus punerea de îndată în libertate, dacă acesta nu este arestat în altă cauză.

În ceea ce privește efectele Deciziei nr. 318/2012 acestea au vizat explicit soluția în latura penală, respectiv exonerarea de executare a pedepsei aplicate prin hotărârea de condamnare.

Soluţia laturii penale se răsfrânge, de drept, asupra laturii civile şi generează împiedicarea executării silite sau a urmăririi condamnatului pentru acoperirea prejudiciului. Astfel, potrivit dispoziției în vigoare la data pronunțării, art. 346 alin (4) C. proc. pen. de la 1968, instanța nu soluționează acțiunea civilă când pronunță încetarea procesului penal pe cazul prevăzut de art. 10 lit. j) C. proc. pen. de la 1968.

Inculpatele au ignorat această dispoziție în contextul desființării condamnării și pronunțării, pe latură penală, a soluției de încetare a procesului penal, nu au evaluat efectele textului asupra situaţiei juridice a condamnatului, învederând în apărare că, în lipsa desființării laturii civile, consecințele juridice nu se produc asupra răspunderii civile sau, deși se vor produce, nu le sunt imputabile, întrucât nu au modificat latura civilă.

În prezenta cauză SC F. SA are calitatea de parte civilă și a precizat prejudiciul la suma de 18.839.685,5 lei. În faza de urmărire penală, prin adresa din 21 iunie 2012 partea civilă a precizat că nu s-a recuperat nicio parte a prejudiciului cauzat prin fraudarea Băncii Internaţionale a Religiilor S.A de către R., S., T. şi E. (vol. 8, fila 8). Ulterior, prin adresa din 05 martie 2014 (vol. 10, fila 287), SC F. SA, prin acelaşi lichidator, a comunicat Direcţiei Naţionale Anticorupţie că îşi menţine solicitarea de constituire ca parte civilă pentru suma de 18.838.804,50 lei, precum şi a dobânzilor legale, calculate până la încasarea efectivă a debitului, precum şi faptul că suma de 18.839.684, 50 lei cu care s-a constituit parte civilă iniţial a fost diminuată cu suma de 880 lei, încasată în contul acestei creanţe de la executorul judecătoresc.

În cursul judecății în fond a prezentei cauze, la solicitarea instanței, s-a comunicat, la data de 3 decembrie 2014 că nu se finalizase procedura falimentului debitorului SC F. SA, în Dosarul nr. x/3/2000 (fila 99, vol. 2 fond). La data de 12 decembrie 2014, SC F. SA, prin lichidator judiciar, a menținut constituirea de parte civilă, precizând debitul principal în cuantum de 18.802.405,24 lei, întrucât în cadrul Dosarului de executare silită nr. x/2011 al B.E.J., V.V.V.V., privind Decizia penală 802/A din 16 decembrie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală, s-au recuperat 36.399,26 lei din poprirea instituită asupra veniturilor numiților R., S. și T. Cererea de executarea silită, înregistrată la data de 17 noiembrie 2011, l-a vizat și pe E. (fila 213, vol. 2; vol. 4 fila 191, fond), titlul față de acesta fiind desființat prin Decizia nr. 318 din 22 februarie 2012.

Această recuperare parţială va fi opozabilă creditorului şi eficientă faţă de debitori numai în contextul executării ulterioare, silite ori benevole, fără a avea nicio consecinţă asupra cuantumului prejudiciului stabilit prin hotărârea anulată ori produs în prezenta cauză.

Anularea condamnării viciază fundamentul angajării răspunderii civile şi echivalează cu anularea titlului executoriu al SC F. SA în raport cu debitorul E. sau generează cel puţin o apărare eficientă în contextul declanşării executării silite. Instanţa aminteşte şi inexistenţa acoperirii benevole a prejudiciului creat şi constatat a fi produs SC F. SA de către acest debitor ori eficienţa executării silite exercitate împotriva codebitorilor. Acestea susţin interesul creditorului SC F. SA în a putea solicita executarea silită a debitorului E.

Lipsirea de titlu executoriu în raport cu acest debitor a generat împiedicări majore în obţinerea dezdăunării, la peste un deceniu de la data săvârşirii faptelor (2000-2001).

Această concluzie nu este influenţată de următoarele împrejurări: începerea executării silite de către SC F. SA ori menţinerea sa în pasivitate; menţinerea obligării coinculpaţilor la acoperirea prejudiciului cauzat SC F. SA şi posibilitatea acoperirii silite sau benevole a prejudiciului de către aceştia (în cadrul executării silite s-au recuperat numai 36.399,26 lei, respectiv 0,2%, prin poprirea instituită asupra veniturilor numiților R., S. și T.); posibilitatea SC F. SA de a introduce o nouă acţiune civilă separată și ulterioară împotriva contestatorului E.

Ca urmare, prejudiciu produs părţii civile SC F. SA prin acţiunea prejudiciabilă a inculpatelor, este egal cu cel reţinut în hotărârea anulată de acestea, deoarece potrivit art. 183 C. pen., succesorul art. 146 C. pen. de la 1969, o faptă se consideră a genera consecinţe deosebit de grave, dacă a produs o pagubă materială mai mare de 2.000.000 lei, iar aceste consecinţe atrag varianta agravată a infracţiunii de abuz în serviciu în sarcina inculpatelor.

Anularea, în revizuire, a Deciziei nr. 318/2012 a Curţii de Apel Bucureşti şi respingerea contestaţiei în anulare formulată de numitul E., în rejudecare, a repus în fiinţă titlul executoriu faţă de debitorul E. şi a pus creditorul în situaţia preexistentă pronunţării deciziei.

Aceste efecte echivalente repunerii în situaţia anterioară, produse la un moment ulterior consumării infracţiunilor, independent de voinţa inculpatelor, limitează sau reduc cuantumul prejudiciului, numai la dobânzile aferente perioadei în care titlul executoriu nu a fost în fiinţă.

Ca urmare, Înalta Curte va obliga, în solidar inculpatele, B. şi A. la plata dobânzilor legale aferente sumei precizate în titlu executoriu (18.838.804,50 lei), calculate de la data de 22 februarie 2012 (data pronunţării Deciziei nr. 381/2012) până la data de 25 octombrie 2016 (data anulării Deciziei nr. 381/2012) către partea civilă S.C. SC F. SA., prin lichidator judiciar SCP B.B.B.B.B.B. SPRL.

Cu privire la calitatea de parte responsabilă civilmente a Ministerului Justiţiei, instanța de apel arată că magistraţii nu se află în raport de prepuşenie sau de subordonare, astfel încât, nu se poate angaja răspunderea civilă delictuală a Ministerului, în condiţiile reglementate de C. civ., pentru o fapta prejudiciabilă săvârșită de magistrat, (Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători, Decizia penală nr. 66 din 6 mai 2015, Dosar nr. x/1/2015: Înalta Curte, analizând criticile, apreciază că acestea sunt nefondate deoarece între parchet și inculpat nu există un raport de prepușenie sau de subordonare, astfel încât nu se poate reține existența răspunderii civile delictuale pentru fapta altei persoane, în condițiile art. 1373 C. civ.

Prin Decizia civilă nr. 4428 din 10 octombrie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă, în Dosarul nr. x/101/2011, s-a statuat că nu se poate reține existența unui raport de subordonare, de prepușenie, întrucât sub aspectul îndeplinirii actelor de urmărire penală procurorul nu este un prepus al instituției unde este încadrat.

Lipsa raportului de subordonare, de prepușenie, rezultă în mod indubitabil din dispozițiile art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 care prevede că „În soluțiile dispuse, procurorul este independent, în condițiile legii” și din dispozițiile art. 68, din aceiași lege, în care se arată, în mod expres, că „Procurorul exercită, în condițiile legii, căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești pe care le consideră netemeinice și nelegale”.

Astfel, din interpretarea acestor dispoziții legale rezultă, fără putință de tăgadă, că măsurile dispuse de procuror în dosarele instrumentate se întemeiază pe prevederile legale, procurorul fiind liber să aprecieze asupra oportunității măsurilor luate, fără să primească îndrumări de specialitate sau dispoziții de la conducerea parchetului în cadrul căruia funcționează.

În atare situație, în lipsa unui raport de subordonare pe linia îndeplinirii actelor de urmărire penală, între inculpatul A. (procuror învestit cu soluționarea dosarelor) și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, Biroul Teritorial Buzău, nu poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală a comitentului pentru fapta prepusului, nefiind îndeplinite cerințele prevăzute de art. 1373 C. civ., neavând astfel calitate procesuală.).

Instanța de apel adaugă că lipsa raportului de subordonare ori de prepuşenie, rezultă din legea fundamentală și din legile ce guvernează profesia: art. 124 alin. (3) din Constituţie prevede că „Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii”, iar art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 prevede că „Verificările dispuse de preşedinţi, vicepreşedinţi, judecători anume desemnaţi trebuie să respecte principiul independenţei judecătorilor şi supunerii lor numai legii, precum şi autoritatea de lucru judecat„.

Măsurile asigurătorii;

În faza de urmărire penală, prin Ordonanţele nr. 51/P/2012 din 3 iulie 2012 şi 5 iulie 2012 (fila 10 și urm., vol. 8) s-a dispus instituirea sechestrului asigurator, respectiv, poprirea asupra următoarelor bunuri mobile, imobile şi asupra unor sume de bani, aparţinând inculpatelor, după cum urmează:

- pentru inculpata B.:

- instituirea sechestrului asigurator, până la concurenţa sumei de 18.839.684,5 lei, constând în poprirea sumelor de 4.823,71 euro din contul în euro, 22.949,16 lei din contul în lei şi 82.229,92 lei, din contul în lei, la care figurează titular inculpata, deschise la SC E.E.E.E. SA, sumele poprite rămânând blocate la această unitate bancară şi la dispoziţia Direcţiei Naţionale Anticorupţie;

- instituirea sechestrului asigurător, până la concurenţa sumei de 18.839.684,5 lei, asupra următoarelor bunuri imobile, aflate în coproprietatea inculpatei, după cum urmează:

1) Apartament de patru camere, situat în București, având o valoare de impozitare de 164.342,70 lei;

2) Imobil situat n sector 4, București, având o valoare de impozitare de 899.206,704 lei;

3) Imobil situat în Predeal, , jud. Braşov, înregistrat în cartea funciară a localităţii Braşov, având o valoare de impozitare de 107.568 lei;

- pentru inculpata A.:

- instituirea măsurii asigurătorii, până la concurenţa sumei de 18.839.684,5 lei, asupra autoturismului, dobândit la 28 octombrie 2009, proprietatea inculpatei;

- instituirea măsurii asigurătorii, până la concurenţa sumei de 18.839.684,5 lei, asupra cotei părţi, aflată în proprietatea inculpatei, din apartamentul situat în Bucureşti, sectorul 3, având o valoare de impozitare de 204.063,75 lei.

Măsurile asiguratorii dispuse au fost aduse la îndeplinire prin procesele-verbale din 01 aprilie 2014, fiind solicitată organelor competente notarea ipotecară asupra bunurilor imobile şi mobile sechestrate.

Se reţine că împotriva măsurilor asiguratorii dispuse, inculpatele nu au formulat contestaţie, potrivit art. 250 C. proc. pen.

Înalta Curte, văzând dispozițiile art. 249 alin. (5) și 397 alin. (1) și (2) C. proc. pen., dar și dovedirea săvârșirii unei infracțiuni de prejudiciu și întinderea prejudiciului precizat anterior, va menține măsurile asiguratorii instituite faţă de inculpatele B. şi A.

Acuzația de fals intelectual;

Art. 321 alin. (1) C. pen., Falsul intelectual;

Falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcţionar public aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu ştiinţă de a insera unele date sau împrejurări, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.

Art. 25 alin, (3) C. proc. pen., Rezolvarea acţiunii civile în procesul penal

Instanţa, chiar dacă nu există constituire de parte civilă, se pronunţă cu privire la desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris sau la restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii.

Art. 580 C. proc. pen., Înscrisurile declarate false

(1) Dispoziţia hotărârii penale care declară un înscris ca fiind fals în totul sau în parte se execută sau se pune în executare de către judecătorul delegat cu executarea.

(2) Când înscrisul declarat fals a fost anulat în totalitatea lui, se face menţiune despre aceasta pe fiecare pagină, iar în caz de anulare parţială, numai pe paginile care conţin falsul.

(3) Înscrisul declarat fals rămâne la dosarul cauzei.

(4) În cazul în care este necesar ca despre înscrisul declarat fals să se facă menţiune în scriptele unei instituţii publice, i se trimite acesteia o copie de pe hotărâre.

(5) În situaţia în care, din orice motive, înscrisul falsificat nu se află, în original, la dosar, instanţa va trimite o copie de pe hotărâre instituţiilor publice care deţin o copie a acestuia sau care deţin înregistrarea unor menţiuni cu privire la acesta.

(6) Instanţa poate dispune, când constată existenţa unui interes legitim, eliberarea unei copii, cu menţiunile arătate la alin. (2), de pe înscrisul sub semnătură privată falsificat. În aceleaşi condiţii, instanţa poate dispune restituirea înscrisului oficial parţial falsificat.

Art. 7 Convenția Europeană a Drepturilor Omului alin. (1), teza I, Nici o pedeapsă fără lege

Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârşită, nu constituia o infracţiune, potrivit dreptului naţional şi internaţional.

În sarcina inculpatelor se reține generarea unui raționament juridic cu aparență de validitate, pentru a sprijini o anumită soluție, altfel imposibil de pronunțat în acea cauză potrivit legii, ci numai contra sa. Inculpatele au generat tiparul unui silogismului juridic, în care au introdus date străine dosarelor analizate, respectiv au modificat voit baza factuală, definitiv statuată în cauzele privindu-l pe E., pentru a susţine incidenţa principiului ne bis in idem în hotărârea pronunțată, principiu străin judecății în alte condiții.

Efectul juridic urmărit s-a produs la momentul pronunțării și comunicării minutei, iar nu la momentul redactării considerentelor. Considerentele oricărei hotărârii conţin toate argumentele ce au justificat soluţia consemnată în dispozitiv sau minută. Particularitatea hotărârii definitive în materie penală este punerea minutei de îndată în executare, respectiv anterior redactării considerentelor ori hotărârii în extenso.

Ca urmare, consecințele se produseseră la momentul întocmirii înscrisului (hotărârii în extenso) ce se reține că ar constitui obiectul material al infracțiunii de fals, or în cazul infracțiunii de fals plăsmuirea materializată în înscris este realizată în scopul producerii de consecințe juridice.

Jurisprudența anterioară a constatat existența infracțiuni de fals, cu consecința anulării înscrisurilor constând în hotărâri judecătorești civile de primă instanță, în considerarea faptului că au fost generate proceduri fictive, în condițiile în care nu fuseseră formulate nici măcar cereri de chemare în judecată (Înalta Curte de Casație și Justiție, Decizia penală 140/A din 17 aprilie 2015, Dosar nr. x/42/2012, secțiunea VI) sau conțineau mențiuni fictive multiple consemnate în cuprinsul aceleiași hotărâri, în practica și considerente, referitoare la părți, plata taxei de timbru, depunerea unor înscrisuri, atestarea unor drepturi reale ș.a. (Înalta Curte de Casație și Justiție, Decizia penală 78/A din 9 aprilie 2014, Dosar nr. x/59/213).

Hotărârea primei instanțe produce consecințe juridice la un moment ulterior pronunţării, acela al rămânerii definitive, respectiv după redactarea hotărârii în extenso și expirarea termenului de declarare a apelului (excepțiile sunt reglementate expres). Această situație este aplicabilă atât în materie penală cât şi civilă. Lipsa caracterului executoriu al hotărârii de primă instanță generează posibilitatea reformării acestora în căile ordinare de atac, înaintea producerii efectelor juridice asupra părților. În aceste condiţii, hotărârea judecătorească de primă instanţă, in extenso, poate constitui obiectul material al infracțiunii de fals.

Efecte juridice imediate asupra părților, respectiv la momentul pronunțării, produc hotărârile definitive, pronunțate în apel ori în căile extraordinare de atac, ori cele executorii de drept. În aceste ipoteze se pune în executare minuta (rezultatul deliberării), anterior redactării considerentelor.

În cazul inculpatelor, ce au pronunțat o hotărâre executorie, minuta nu a încorporat falsul, acesta este propriu considerentelor, redactate ulterior punerii în executare a minutei. În acest context s-a considerat că, acțiunile inculpatelor nu se circumscriu infracţiunii de fals intelectual, rămânând numai în sfera abuzului în serviciu.

Ca urmare, instanța de apel va menține soluția de achitare în ceea ce privește infracțiunea de fals.

Aplicarea legii penale mai favorabile;

Se impune a aminti tehnica aplicării în mod global a legii mai favorabile, statuată prin Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 265/2014.

Analiza cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile este utilă numai în raport cu infracțiunile de abuz în serviciu și favorizarea infractorului pentru care se consideră îndeplinite condiţiile tragerii la răspundere penală.

Pentru a compara legile succesive în materie penală, instanţa de control judiciar trebuie să analizeze consecinţele faptei în legea în vigoare la data săvârşirii şi consecinţele faptei în urma intrării în vigoare a legii noi.

Infracțiunea de abuz în serviciu

Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 405/2016, a constatat că dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. pen. sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înţelege "îndeplineşte prin încălcarea legii".

Potrivit art. 297 C. pen., constituie infracţiunea de abuz în serviciu;

(1) Fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.

Conform art. 309, dacă faptele prevăzute în art. 297 au produs consecinţe deosebit de grave, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege se majorează cu jumătate.

Potrivit art. 183 C. pen., prin consecinţe deosebit de grave se înţelege o pagubă o paguba materială mai mare de 2.000.000 lei.

La data judecății, art. 132 avea următoarea reglementare: În cazul infracţiunilor de abuz în serviciu sau de uzurpare a funcţiei, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.

Potrivit art. 132 din Legea nr. 78/2000, în forma în vigoare la data săvârșirii faptei, infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi infracţiunea de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un avantaj patrimonial sau nepatrimonial, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani.

ART. 2481 C. pen., în forma în vigoare la momentul săvârşirii faptelor, în cazul abuzului în serviciu, dacă fapta a avut consecințe deosebit de grave, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi (art. 2481 rap. la art. 146 C. pen. din 1969).

Potrivit art. 146 C. pen. de la 1969, prin consecinţe deosebit de grave se înţelege o pagubă materială mai mare de 200.000 lei sau o perturbare deosebit de gravă a activităţii, cauzată unei autorităţi publice sau oricăreia dintre unităţile la care se referă art. 145, ori altei persoane juridice sau fizice.

Ca urmare, limitele de pedeapsă incidente pentru infracțiunea de abuz în serviciu, în varianta agravată, potrivit legii actuale, sunt de la 4 la 13 ani și 10 luni închisoare, iar potrivit legii anterioare, de la 5 la 15 ani închisoare.

Infracţiunea de favorizarea infractorului;

Potrivit art. 269, C. pen., constituie infracţiunea de favorizarea infractorului, ajutorul dat făptuitorului în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate şi se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă.

Potrivit art. 264 C. pen. de la 1969, în forma în vigoare la data săvârşirii faptei, constituie infracţiunea de favorizarea infractorului ajutorul dat unui infractor fără o înţelegere stabilită înainte sau în timpul săvârşirii infracţiunii, pentru a îngreuia sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei ori pentru a asigura infractorului folosul sau produsul infracţiunii şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 7 ani.

În ambele reglementări pedeapsa aplicată favorizatorului nu poate fi mai mare decât pedeapsa prevăzută de lege pentru autor.

În concluzie, cuantumul minimul special sau natura pedepsei, limita maximului special şi pedeapsa rezultantă au orientat instanţa de apel către evaluarea legii noi ca fiind mai favorabilă. Orientarea instanţei către minimul special al închisorii va genera o pedeapsă rezultantă inferioară în cazul noii legi (4 ani; 1 an închisoare, rezultantă 4 ani şi 4 luni închisoare) spre deosebire de legea în vigoare la data săvârşirii faptelor (5 ani; 3 luni închisoare, rezultantă 5 ani).

Gravitatea faptelor a exclus în cazul favorizării infractorului alegerea pedepsei amenzii, însă şi în acest caz, rezultanta se menţine inferioară în cazul legii noi.

Individualizarea pedepselor principale;

Reținerea Codului penal actual ca fiind lege penală mai favorabilă, deşi faptele sunt săvârşite sub imperiul legii vechi, necesită următoarele precizări:

Potrivit criteriilor prevăzute de art. 74 C. pen., stabilirea duratei şi cuantumului pedepsei se face în raport cu gravitatea infracţiunii săvârşite şi periculozitatea făptuitorului. Aceasta se realizează consecutiv unui examen al tuturor circumstanțelor reale, specifice faptei, și personale, legate de inculpat. Existenţa uneia sau unora din împrejurările enumerate exemplificativ în art. 75 C. pen., sau a altora asemănătoare, generează posibilitatea pentru instanţa de judecată de a le evalua ca circumstanţe atenuante cu consecința reducerii pedepsei principale. În cadrul acestui demers se va ţine seama de pericolul social concret al infracţiunilor, de ansamblul împrejurărilor în care s-au săvârşit faptele, de urmările produse, ca şi de orice elemente de apreciere privitoare la persoana inculpatului. Recunoaşterea circumstanţelor atenuante este atributul instanţei de judecată şi este lăsată la aprecierea acesteia.

Înalta Curte constată că nu se justifică reţinerea circumstanţelor atenuante și coborârea pedepselor sub minimul special prevăzut de lege, datorită unui grad ridicat de pericol social al infracţiunilor săvârşite. Gravitatea pericolului social al infracţiunilor sunt elemente care nu pot fi omise şi care trebuie bine evaluate de instanţă în alegerea pedepsei, a cuantumului acesteia și a modalității de executare.

Gravitatea conduitei infracționale a judecătorului, autor al unei infracțiunii de serviciu, rezidă din aceea că intervine în procesul penal, subsecvent activității de urmărire penală ce incumbă procurorului, verificând concluziile acestuia în baza probelor, dă finalitate urmăririi penale prin actul de judecată, repune în matca de normalitate un raport juridic periclitat, iar hotărârile astfel pronunțate, produc consecințe severe asupra justițiabililor, executarea ajungând a fi impusă cu forța statală.

Instanța de apel a Înaltei Curţi va evalua și reține faptul că învestite cu autoritatea de a judeca, inculpatele au deturnat scopul profesiei, pronunțând o soluție la bunul plac, aspect ce constituie o veritabilă sabotare din interior a autorității judiciare, în general, și a actului de justiție vizat, în particular.

Gravitatea deosebită a actului infracțional rezidă din însăși sabotarea ideii de justiție şi a principiilor ce guvernează actul de judecată, din procurarea unei impunități, în afara legii, pentru persoane condamnate definitiv, din nesocotirea drepturilor recunoscute în favoarea terţilor prin hotărâri judecătoreşti şi prejudicierea acestora, toate de la nivelul unor instanțe superioare în rang și care orientează jurisprudența față de instanțele arondate.

Aceste elemente justifică reținerea unui pericol concret ridicat pentru infracțiunile de abuz în serviciu și favorizarea infractorului, însă scoaterea în afara sistemului judiciar prin pronunţarea deciziei de condamnare ca şi alte efecte, de drept, atrase de această soluţie, generează consecinţe cumulate care justifică aplicarea pedepselor în cuantumul minimului special.

În concluzie, pentru toate infracțiunile pentru care sunt întrunite condițiile angajării răspunderii penale, pedeapsa închisorii va fi stabilită în cuantumul minimului special, astfel, în temeiul art. 297 alin. (1) cu aplicarea art. 309 C. pen. şi art. 132 din Legea nr. 78/2000, va condamna pe fiecare inculpată la câte o pedeapsă în cuantum de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, iar, în temeiul art. 269 alin. (1) C. pen., va condamna pe fiecare inculpată la câte 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de favorizarea făptuitorului.

Individualizarea pedepselor accesorii și complementare

Activitatea infracțională desfășurată, pentru care vor fi pronunțate soluții de condamnare, demonstrează o nedemnitate în exercitarea drepturilor de natură electorală şi de a ocupa funcţia folosită pentru săvârşirea infracţiunilor, astfel încât instanța va aplica, față de ambele inculpate, pedeapsa accesorie şi complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), lit. b) şi lit. g) C. pen., pedeapsa complementară pe o durată de 2 ani, pedepse ce se vor executa în condiţiile prevăzute de art. 65-68 alin. (1) lit. c) C. pen.

Individualizarea modalității de executare;

Potrivit art. 91 C. pen., referitor la condiţiile de aplicare a suspendării condiţionate, instanţa poate dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate persoanei fizice pe o anumită durată, dacă sunt întrunite o serie de condiţii cumulativ:pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 3 ani, inclusiv în cazul pluralității infracționale; infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an, afară de cazul când condamnarea intră în vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 42; se exprimă acordul pentru prestarea unei munci în folosul comunităţii şi se apreciază că aplicarea pedepsei este suficientă, chiar şi fără executarea acesteia.

În ceea ce privește modalitatea de executare a pedepsei, pentru ambele inculpate, este exclusă suspendarea condiționată sub supraveghere în considerarea cuantumului pedepsei rezultante.

În cea ce privește modalitatea de executare, aceasta este mai severă în prezenta cauză față de cea în care a fost pronunțată Decizia penală nr. 3113 a Înalta Curte de Casație și Justiție, secţia penală, din 9 decembrie 2014 (Dosar nr. x/1/2013). În cauza anterioară instanța a reținut că sancțiunile aplicate și modalitățile de executare sunt influențate de durata procedurilor, care depăşeau un termen rezonabil. Chiar dacă dosarul a presupus trimiterea în judecată a unui număr mare de persoane acuzate, durata de 11 ani de la data primelor acte materiale ale faptelor pentru care s-au formulat acuzații şi până la pronunţarea unei hotărâri de condamnare a fost considerată ca nejustificată. În consecinţă, la individualizarea sancţiunilor şi a modalităţii de executare instanţa de recurs a avut în vedere durata totală a procedurilor de 11 ani de la data primelor acte din prezenta cauză şi a pronunţat, în considerarea încălcării duratei rezonabile, sancţiuni sub minimul prevăzut de lege, reținând circumstanța atenuantă prevăzută de C. pen. anterior în art. 74 alin. (2) C. pen. Având în vedere că de la data faptelor și până la momentul pronunțării nu au mai fost comise alte infracțiuni de către cei acuzați, instanța a aplicat sancțiuni cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere sau cu suspendarea condiționată a executării pedepsei, în considerarea recunoașterii faptei.

Modalitatea de executare este echivalentă cu cea stabilită prin Decizia penală nr. 140/A din 17 aprilie 2015 a Înalta Curte de Casație și Justiție, secţia penală, (Dosar nr. x/42/2012). În cauza anterioară instanța a stabilit, pentru un concurs de infracțiuni săvârșit de un magistrat în funcție (abuz în serviciu, fals intelectual și uz de fals), executarea pedepsei rezultante în cuantum de trei ani, în regim de detenție.

Amintim că pedeapsa rezultantă, superioară în cazul inculpatelor din prezenta cauză, este determinată de varianta agravată a infracțiunii de abuz în serviciu, variantă ce lipsea din acuzațiile formulate în Decizia invocată ca jurisprudență.

În consecinţă, Înalta Curte, va admite apelul formulat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva sentinţei penale nr. 97/F din 19 mai 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

Va desfiinţa, în parte, sentinţa penală menționată şi, rejudecând:

1. În temeiul art. 297 alin. (1) cu aplicarea art. 309 C. pen. şi art. 132 din Legea nr. 78/2000, va condamna pe inculpata B., la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu.

În temeiul art. 67 C. pen., va aplica pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), lit. b) şi lit. g) C. pen., pe o durată de 2 ani, pedeapsă ce se va executa în condiţiile prevăzute de art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.

În temeiul art. 65 C. pen., va interzice inculpatei exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), lit. b) şi lit. g) C. pen., ca pedeapsă accesorie.

În temeiul art. 269 alin. (1) C. pen., va condamna pe inculpata B. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de favorizarea făptuitorului.

În temeiul art. 38 alin. (2) raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., va contopi pedepsele aplicate inculpatei B., urmând ca aceasta să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 4 ani închisoare, la care se va adăuga sporul de o treime din pedeapsa de 1 an închisoare, în final, 4 ani şi 4 luni închisoare, cu executare în regim privativ de libertate.

În baza art. 45 alin. (1) C. pen., va aplica pe lângă pedeapsa principală, pedeapsa complementară constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), lit. b) şi lit. g) C. pen., pe o perioadă de 2 ani şi pedeapsa accesorie constând în interzicerea aceloraşi drepturi.

2. În temeiul art. 297 alin. (1) cu aplicarea art. 309 C. pen. şi art. 132 din Legea nr. 78/2000,va condamna pe inculpata A., la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu.

În temeiul art. 67 C. pen., va aplica pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), lit. b) şi lit. g) C. pen., pe o durată de 2 ani, pedeapsă ce se va executa în condiţiile prevăzute de art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.

În temeiul art. 65 C. pen., va interzice inculpatei exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), lit. b) şi lit. g) C. pen. ca pedeapsă accesorie.

În temeiul art. 269 alin. (1) C. pen., va condamna pe inculpata A. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de favorizarea făptuitorului.

În baza art. 38 alin. (2) raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., va contopi pedepsele aplicate inculpatei A., urmând ca aceasta să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 4 ani închisoare, la care se va adăuga sporul de o treime din pedeapsa de 1 an închisoare, în final, 4 ani şi 4 luni închisoare, cu executare în regim privativ de libertate.

În baza art. 45 alin. (1) C. pen., va aplica pe lângă pedeapsa principală, pedeapsa complementară constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), lit. b) şi lit. g) C. pen., pe o perioadă de 2 ani şi pedeapsa accesorie constând în interzicerea aceloraşi drepturi.

Va menţine măsurile asiguratorii instituite faţă de inculpatele B. şi A.

Va obliga în solidar inculpatele B. şi A. la plata dobânzilor legale aferente sumei de 18.838.804,50 lei calculate de la data de 22 februarie 2012 (data pronunţării Deciziei nr. 381/2012) până la data de 25 octombrie 2016 (data anulării deciziei nr. 381/2012) către partea civilă SC F. SA prin lichidator judiciar SCP B.B.B.B.B.B. SPRL.

Va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate ce nu contravin prezentei.

Va respinge, ca nefondate, apelurile declarate de inculpatele C. şi B.

Cheltuieli judiciare;

În cadrul sumei totale la care vor fi obligate, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, instanța de apel va avea în vedere cheltuielile determinate de faza de urmărire penală (câte 1.500 lei) și cele generate de judecata apelului.

Pentru a determina întinderea cheltuielilor în faza apelului ce vor fi suportate de inculpate, instanța va avea în vedere numărul de termene și amploarea actelor procesuale efectuate.

De asemenea instanța de apel, față de faptul că poziția procesuală este similară, că apărările susținute de probele administrate au profitat deopotrivă ambelor inculpate, în egală măsură, va stabili cuantumuri egale ale cheltuielilor judiciare în sarcina acestora.

Ca urmare, în baza art. 274 și 275 alin. (2) C. proc. pen., instanța de apel va obliga inculpatele B. şi A. la plata către stat a sumei de câte 4500 lei reprezentând cheltuieli judiciare, din care 1.500 lei ocazionate de faza de urmărire penală şi 3000 lei ocazionate de faza de judecată.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea apelului formulat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie vor rămâne în sarcina statului.

În ceea ce o privește pe inculpata C. aceasta a declarat apel în condițiile în care acțiunea penală nu a fost soluționată față de aceasta, prin sentința apelată dispunându-se disjungerea în privința sa, cauza rămânând pe rolul aceleiași instanțe, în vederea soluționării, iar ulterior și-a menținut calea de atac a apelului, beneficiind de apărare, prin apărător desemnat din oficiu.

Ca urmare, această inculpată va fi obligată la plata sumei de 1.000, cu titlu de cheltuieli judiciare ocazionate de prezentul dosar, numai pentru faza de apel.

Onorariile apărătorilor din oficiu, desemnaţi pentru inculpatele B., A. şi C., în sumă de câte 360 de lei, vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

I. Admite apelul formulat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva sentinţei penale nr. 97/F din 19 mai 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

Desfiinţează, în parte, sentinţa penală menționată şi, rejudecând:

1. În temeiul art. 297 alin. (1) cu aplicarea art. 309 C. pen. şi art. 132 din Legea nr. 78/2000, condamnă pe inculpata B., la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu.

În temeiul art. 67 C. pen., aplică pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), lit. b) şi lit. g) C. pen., pe o durată de 2 ani, pedeapsă ce se va executa în condiţiile prevăzute de art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.

În temeiul art. 65 C. pen., interzice inculpatei exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), lit. b) şi lit. g) C. pen., ca pedeapsă accesorie.

În temeiul art. 269 alin. (1) C. pen., condamnă pe inculpata B. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de favorizarea făptuitorului.

În temeiul art. 38 alin. (2) raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., contopeşte pedepsele aplicate inculpatei B., urmând ca aceasta să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 4 ani închisoare, la care se adaugă sporul de o treime din pedeapsa de 1 an închisoare, în final, 4 ani şi 4 luni închisoare, cu executare în regim privativ de libertate.

În baza art. 45 alin. (1) C. pen., aplică pe lângă pedeapsa principală, pedeapsa complementară constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), lit. b) şi lit. g) C. pen., pe o perioadă de 2 ani şi pedeapsa accesorie constând în interzicerea aceloraşi drepturi.

2. În temeiul art. 297 alin. (1) cu aplicarea art. 309 C. pen. şi art. 132 din Legea nr. 78/2000, condamnă pe inculpata A., la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu.

În temeiul art. 67 C. pen., aplică pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), lit. b) şi lit. g) C. pen., pe o durată de 2 ani, pedeapsă ce se va executa în condiţiile prevăzute de art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.

În temeiul art. 65 C. pen., interzice inculpatei exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), lit. b) şi lit. g) C. pen. ca pedeapsă accesorie.

În temeiul art. 269 alin. (1) C. pen., condamnă pe inculpata A. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de favorizarea făptuitorului.

În baza art. 38 alin. (2) raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., contopeşte pedepsele aplicate inculpatei A., urmând ca aceasta să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 4 ani închisoare, la care se adaugă sporul de o treime din pedeapsa de 1 an închisoare, în final, 4 ani şi 4 luni închisoare, cu executare în regim privativ de libertate.

În baza art. 45 alin. (1) C. pen., aplică pe lângă pedeapsa principală, pedeapsa complementară constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), lit. b) şi lit. g) C. pen., pe o perioadă de 2 ani şi pedeapsa accesorie constând în interzicerea aceloraşi drepturi.

Menţine măsurile asiguratorii instituite faţă de inculpatele B. şi A.

Obligă în solidar inculpatele B. şi A. la plata dobânzilor legale aferente sumei de 18.838.804,50 lei calculate de la data de 22 februarie 2012 (data pronunţării Deciziei nr. 381/2012) până la data de 25 octombrie 2016 (data anulării Deciziei nr. 381/2012) către partea civilă S.C. SC F. SA. prin lichidator judiciar SCP B.B.B.B.B.B. SPRL.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate ce nu contravin prezentei.

II. Respinge, ca nefondate, apelurile declarate de inculpatele C. şi B.

Obligă inculpatele B. şi A. la plata către stat a sumei de câte 4.500 lei reprezentând cheltuieli judiciare, din care 1.500 lei ocazionate de faza de urmărire penală şi 3.000 lei ocazionate de faza de judecată.

Obligă inculpata C. la plata sumei de 1.000 de cheltuieli de judecată ocazionate de prezentul dosar în faza de apel.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea apelului formulat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie rămân în sarcina statului.

Onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru inculpatele B., A. şi C. în sumă de câte 360 de lei, rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 14 iunie 2017.