Involuntary psychiatric admission upheld; damages claim fails for lack of proven civil liability elements.

Decizia nr. 543/2017

Asupra cauzei de față, constată următoarele;

Prin cererea înregistrată la data de 20 septembrie 2011, sub nr. x/4/2011, precizată la 05 martie 2012, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții B., SC C. SRL, D., E., F., G., H., I., J. și K., solicitând ca pârâții să fie obligați la plata următoarelor sume: B. - 50.000 euro, SC C. SRL - 30.000 euro, D. - 30.000 euro, E. - 10.000 euro, F. - 25.000 euro, G. - 20.000 euro, H. - 30.000 euro, I. - 30.000 euro, J. - 30.000 euro și K. - 10.000 euro, cu titlu de despăgubiri (daune morale).

În esență, reclamanta a arătat că nu au fost respectate de către angajații B. prevederile art. 54, 51, 52, 49, 56, 57, 37, 59, 44, 60 din Legea nr. 487/2002; nu au fost respectate de către angajații SC C. SRL dispozițiile art. 47, 40 din Legea nr. 487/2002; nu au fost respectate de către managerul L. prevederile art. 47, 40 și art. 60 din Legea 487/2002 - Legea sănătății mintale. Aceasta a arătat că, la data de 23 iulie 2009, a fost chemată la un examen psihiatric la L. de către doamna doctor psihiatru G., care în urma unei unice discuții, a emis diagnosticul de tulburare de personalitate de tip paranoid, menționat în scrisoarea medicala pe care a primit-o după o săptămână, respectiv la data de 30 iulie 2009, de la doamna psiholog E. Deși reclamanta a solicitat o întrevedere cu doctorul Stîngescu pentru a explica pe ce baza a pus acest diagnostic, acesta lucru nu i s-a permis. A mai precizat reclamanta că discuția cu doamna doctor G. s-a referit la activitatea desfășurată la locul de muncă și a menționat faptul că, la începutul angajării, reclamanta nu știa ce să facă, deoarece nu avea fișa postului, pe care a primit-o la 3 luni și jumătate de la angajare, dar la acel moment era oarecum mulțumită că activitatea se putea desfășura în condiții acceptabile, deși existau anumite probleme în comportamentul uneia din asistentele medicale, iar reclamanta a fost sancționată de managerul spitalului. Reclamanta a menționat că doamna doctor G. nu a menționat că ar avea ceva în legătura cu un diagnostic psihiatric sau că nu s-a comportat normal.

La data de 30 iulie 2009, a fost întocmit procesul-verbal nr. 8089 și un bilet pentru a se prezenta urgent la B., bilet de trimitere semnat de medicul de medicina muncii dr. F. La data de 30 iulie 2009, reclamanta s-a prezentat la B. pentru a discuta cu doctorița de la camera de garda, iar aceasta i-a spus că poate să se interneze la cerere, pentru a combate cele scrise de dr. G., sau prin consult la cabinetul ambulator de psihiatrie, iar aceasta a fost de acord. În acea zi, un asistent de la camera de garda i-a cerut buletinul, trecând datele intr-un registru.

Reclamanta a precizat că, în primele două săptămâni ale lunii august 2009, a avut concediu de odihnă, iar la data de 25 august 2009, în jurul orei 13,30, în timp ce lucra în mod obișnuit, a intrat în laborator managerul L. - M. împreună cu cei menționați în procesul-verbal, nu a mai fost lăsată să lucreze și a fost scoasă afară din laborator, în procesul-verbal menționându-se că este în concediu fără plată și este obligată să se prezinte la B., în caz contrar urmând a fi chemată în fața comisiei de disciplina. A mai precizat reclamanta că aceasta faptă reprezintă infracțiunea de amenințare, prevăzută de art. 193 C. pen.

Procesul-verbal de scrisoare medicală din 25 august 2009 era semnat de un medic de medicina muncii, dar reclamanta la acea dată era în concediu de odihnă și nu i s-a dat acel document. La data de 26 august 2009, reclamanta s-a dus la spital pentru a obține un document din care să reiasă că nu este necesară internarea, dar, după o discuție scurtă cu dr. I. la camera de garda, a fost întrebată dacă vrea să se interneze, iar față de refuzul reclamantei, i s-a spus că va fi internată cu forța (art. 54), ceea ce s-a și întâmplat. Reclamanta a relatat circumstanțele în care a avut loc internarea forțată a acesteia, precizând că nu i s-a permis să plece acasă. În data de 31 august 2009, i s-a făcut un examen psihologic, în care doamna psiholog K. a menționat ca reclamanta disimulează orice simptom cu tentă psihiatrica, în lipsa unor dovezi, susținând că ar fi adresat amenințări la adresa celor care au internat-o, cu toate ca doamna doctor nu a fost prezenta când reclamanta a fost reținută forțat.

Reclamanta a susținut că nu au fost respectate prevederile art. 52 alin. (1), având în vedere că s-a format o comisie în data de 01 septembrie 2009 (internarea nevoluntară fiind în 26 august 2009), formata din dr. H., dr. M. și încă 3 medici, iar reclamanta nu a fost informata asupra deciziei luate, potrivit art. 52 alin. (3). De asemenea, a arătat ca nu au fost respectate dispozițiile art. 49, reclamanta nefiind informată ca va suporta un tratament, acesta fiindu-i administrat, cu toate ca reclamanta a refuzat. Reclamanta a mai învederat că nu s-au respectat dispozițiile art. 51, art. 56, art. 57, art. 59 alin. (1) și (2) și art. 40 din Legea nr. 487/2002.

Legat de biletul de ieșire din spital, s-a arătat că se menționează faptul că internarea reclamantei se face la solicitarea serviciului de medicina muncii - L. (art. 47 alin. (1)). Reclamanta a menționat că dr. G. - medic psihiatru - nu era medicul de îngrijire, iar medicul de medicina muncii (dr. F.) a semnat documente medicale fără să o vadă, prima întrevedere cu acesta a avut-o în luna decembrie 2009. A mai precizat reclamanta că, în anul 2008, dr. N. - medic de medicina muncii la L. - i-a dat o trimitere către cabinetul de psihiatrie al d-nei dr. O., a cărei adeverința cu mențiunea normal psihic a depus-o la L., iar de la SC P. SRL (unde lucrează part-time) medicul de medicina muncii i-a dat fișa de aptitudini cu mențiunea apt. Reclamanta a învederat faptul că, datorită situației create, nu a putut sa se angajeze la Spitalul Urziceni.

În dovedirea cererii, au fost depuse la dosar, în copie: scrisoare medicala din 23 iulie 2009 semnata de dr. G.; proces-verbal din 30 iulie 2009; proces-verbal din 25 august 2009; fișa de medicina muncii; examen psihologic din 31 august 2009 semnat de psiholog K.; bilet de ieșire din B.; adresa din 02 septembrie 2009; fila 53 din Dosarul nr. x/3/2009 - examinare psihologica semnat de N.; fișa de medicina muncii din 28 aprilie 2009 semnata de dr. R. medic medicina muncii; adeverințe de la medicul de familie și psihiatru dr. S.; plângeri penale; Decizia nr. 255/R din 19 ianuarie 2010.

La data de 20 ianuarie 2012, reclamanta a depus la dosar cerere precizatoare, prin care a menționat că obiectul acțiunii îl reprezintă pretenții față de suferința provocată de internarea nevoluntară în B.

La data de 23 ianuarie 2012, pârâtul B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii reclamantei ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.

La data de 25 ianuarie 2012, reclamanta a indicat temeiul de drept al acțiunii având ca obiect răspunderea pentru fapta proprie ca fiind reprezentat de prevederile art. 998-999 C. civ., precum și de dispozițiile art. 1000 alin. (1) și (3) C. civ. La data de 05 martie 2012, reclamanta a indicat cuantumul despăgubirilor solicitate cu titlu de daune morale de la fiecare pârât. La aceeași dată, reclamanta a depus la dosar completare și modificare la cererea de chemare în judecată, prin care a arătat că a formulat acțiunea pentru realizarea protecției judiciare a drepturilor subiective și a situațiilor juridice și intereselor civile ocrotite de lege.

La data de 24 mai 2012, pârâții H., J. și K. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea acțiunii, astfel cum a fost completata și modificata. În apărare, pârâții au arătat că reclamanta a fost internată la data de 26 august 2009 la B., în baza scrisorii medicale emise de dr. F. (după consultul și examinarea psihologica efectuate de psihologul N.), scrisoarea medicală eliberată la data de 23 iulie 2009 de dr. G., medic specialist psihiatrie și fișa de aptitudine cu avizul "inapt temporar" eliberata de dr. F.

S-a arătat că pârâtul dr. H. a constatat faptul că internarea din data de 26 august 2009 a fost de tip nevoluntar, cu criteriul de internare "urgență", ceea ce a determinat întocmirea, la aceeași data, a notificărilor către directorul Medical și către Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 4 București, conform Legii nr. 487/2002. Au mai învederat pârâții că, după discuția purtată în ziua respectivă de doctorul H. cu reclamanta, s-a constatat că, la acel moment, nu mai erau întrunite criteriile de internare nevoluntară, motiv pentru care acesta a propus comisiei medicale de revizuire a procedurii nevoluntare, întrunită în aceeași zi, 27 august 2009, scoaterea pacientei din internarea de tip nevoluntar, propunere acceptată de membrii comisiei, formată din 2 medici psihiatri și un psiholog, după ce, în prealabil, pacienta a fost examinată și evaluată de aceștia.

Conform dispozițiilor legale, doctorul H. a adus la cunoștința reclamantei faptul că internarea nevoluntară se transformă în internare voluntară, dacă semnează formularele intitulate "consimțământ informat" asupra investigațiilor și procedurilor terapeutice, precum și "nota de informare", formulare pe care reclamanta le-a completat și semnat fără obiecții, după ce le-a citit și a comunicat medicului faptul că a înțeles despre ce este vorba. După interviul psihiatric din data de 27 august 2009, doctorul H. a stabilit schema terapeutica a pacientei și a solicitat, conform legii, o evaluare psihologica, programarea fiind făcută pentru data de 31 august 2009 de către psihologul K. Pe tot parcursul zilei de 27 august 2009, reclamanta a avut un comportament nonviolent și cooperant, nefiind reținută cu forța în spital. Evaluarea stării psihice din data de 28 august 2009 a evidențiat ca tabloul clinic al pacientei A. era dominat de ideație deliranta de persecuție, prejudiciu și referință, în concordanță cu cele constatate până la acel moment. La data de 31 august 2009 a avut loc evaluarea psihologică de către psihologul K., iar ancheta socială a fost efectuată în perioada 31 august 2009-03 septembrie 2009. Pârâții au arătat că, în data de 01 septembrie 2009, după ce reclamanta a fost examinată de comisia profesională, aceasta a solicitat foaia de observație și a solicitat să fie externată pe proprie răspundere, fiind externată în stare staționară în data de 01 septembrie 2009. S-a mai precizat că medicul curant H. nu avea atribuția de a elibera reclamantei un certificat medical psihiatric tip A5, iar pe toată perioada spitalizării reclamantei, acesta și-a îndeplinit atribuțiile potrivit fișei postului și deontologiei profesionale, cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 487/2002.

În ceea ce o privește pe pârâta psiholog clinician principal K., s-a învederat că aceasta își desfășoară activitatea în cadrul Secției a IV-a Clinic Psihiatrie, efectuând examinarea psihologică a pacienților internați și contribuind, în colaborare cu medicul curant, la stabilirea diagnosticului acestora. În acest sens, reclamanta a fost examinată în data de 31 august 2009 de către psihologul secției, la cererea medicului curant.

Cu privire la pârâta dr. J., s-a arătat că aceasta este seful Secției IV Clinic Psihiatrie, iar în perioada în care reclamanta A. a fost internată, a aprobat solicitarea din data de 01 septembrie 2009 a medicului curant H., pentru efectuarea CT cerebral, constituirea comisiei profesionale pentru precizarea diagnosticului, iar la externarea pacientei A., a parafat, în calitate de șef de secție, biletul de ieșire din spital, conform atribuțiilor de serviciu și fisei postului, neputând stabili diagnosticul pacienților repartizați medicilor din cadrul secției.

Pârâta SC C. SRL a depus la dosar întâmpinare, prin care a arătat, pe de o parte, persoanele individualizate de reclamanta ca reprezentanți ai societății pârâte, respectiv dr. F., dr. G. și dr. E., nu au și nici nu au avut atribuții de reprezentare, nici legală și nici convențională, în raport cu pârâta, iar pe de altă parte, nu se înțelege natura cererii introductive pentru identificarea unei eventuale atrageri a răspunderii comitentului pentru faptele prepusului, raportat la existenta unei acțiuni delictuale. Având în vedere faptul ca reclamanta a formulat numeroase acțiuni netemeinice în instanță privind atragerea răspunderii materiale a societății pârâte, s-a solicitat a se constata introducerea acestei acțiuni cu nerespectarea dispozițiilor art. 723 alin. (1) C. proc. civ. și să facă aplicarea dispozițiilor art. 1081 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 4505 din 29 mai 2012, Judecătoria Sectorului 4 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, potrivit art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., întrucât valoarea obiectului acțiunii formulate de reclamantă depășește limita de 500.000 lei. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/3/2012, la data de 04 iulie 2012.

La data de 06 iunie 2013, reclamanta a depus la dosar precizări, detaliind aspectele invocate prin cererea de chemare în judecată. Astfel, reclamanta a arătat că pârâta E., psiholog practicant, răspunde de faptul că a emis o examinare psihologică și a evaluat sănătatea mintală a reclamantei, fără a discuta cu aceasta, contrar dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 487/2002; pârâtul F., medic medicină muncii, răspunde pentru că nu a realizat o examinare medicală conformă specialității sale; a eliberat o scrisoare medicală în data de 25 mai 2009, când reclamanta era în concediu de odihnă; a eliberat fișa de medicină muncii din 24 august 2009 fără a efectua examen de medicina muncii; a eliberat un bilet de trimitere pentru internare la B. fără a avea acest drept, conform art. 47 din Legea nr. 487/2002; chiar dacă nu a menționat internare nevoluntară, a favorizat acest lucru; pârâta G., medic psihiatru, răspunde de punerea unui diagnostic psihiatric fără legătură cu realitatea; nu a realizat evaluarea în instituții de sănătate mintală - art. 10 alin. (2) Legea nr. 487/2002, nu a respectat art. 14 alin. (1), art. 15 și art. 16 alin. (2) din Legea nr. 487/2002; pârâta SC C.

SRL răspunde pentru prepușii săi, fiind implicată prin procesele-verbale din 30 iulie 2009 și din 25 august 2009, care au favorizat internarea nevoluntară; pârâtul D. răspunde delictual prin procesele-verbale din 30 iulie 2003 și din 25 august 2008 și adresa din 02 martie 2003, favorizând internarea nevoluntară; pârâtul I., medic psihiatru, răspunde pentru faptul de a efectua o internare nevoluntară fără motiv, contrar art. 51 din Legea nr. 487/2002, încălcând totodată prevederile art. 45, art. 38, art. 59 alin. (1) și (2) din Legea nr. 487/2002 și dispozițiile din Normele de aplicare a Legii nr. 487/2002; pârâtul H., medic psihiatru, răspunde pentru menținerea internării nevoluntare fără motiv - art. 56 din Legea nr. 487/2002, pentru constrângere morală de a fi pusă să semneze o hârtie de consimțământ informat, prin amenințare cu pericolul de a fi dusă înapoi în aceeași încăpere; reclamanta nu a fost lăsată să comunice cu vreo autoritate, nu a fost informată, nu a putut folosi telefonul mobil, nu a fost informată despre regulamentul de funcționare a unității spitalicești - art. 53 alin. (1) lit. a) și b) și alin. (2) din Legea nr. 487/2002; nu i s-a cerut consimțământul - art. 60 din Legea nr. 487/2002 și art. 29 și 30 din Legea nr. 487/2002; pârâta K., psiholog, răspunde pentru mențiunile contrare realității pe care le-a scris; pârâta J., medic psihiatru, răspunde prin participarea în comisia din 01 martie 2009 și semnarea diagnosticului pe biletul de ieșire din spital; pârâtul B. răspunde pentru comitenții săi, reclamanta nefiind informată despre personalul de îngrijire - art. 19, art. 25 alin. (1), (2) și (3), art. 33 alin. (3) lit. c), art. 34 alin. (2) și (3) din Normele de aplicare a Legii nr. 487/2002; art. 26 alin. (1) și (2) din Legea nr. 487/2002 - i s-au administrat medicamente fără nicio justificare producându-i suferință fizică și psihică; nu s-a respectat art. 28 Legea nr. 487/2002 - i s-au administrat medicamente pentru a-i face rău; nu s-a respectat art. 38 din Legea nr. 487/2002, reclamanta nefiind informată conform prevederilor legii; nu s-au respectat prevederile art. 40, art. 52 alin. (1), (2), (3) și art. 60 din Legea nr. 487/2002.

La data de 09 septembrie 2013, pârâtul I. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii și a cererilor completatoare și modificatoare formulate de reclamantă, ca neîntemeiate. Prin încheierea de la termenul din 13 mai 2013, tribunalul a încuviințat pentru reclamanta și pentru pârâții H., J. și K. proba cu înscrisuri, iar prin încheierea de la termenul din 07 octombrie 2013, a respins ca nefiind utile cauzei probele cu înregistrări video, interogatoriul pârâtului H. și expertiza medico-legală psihiatrică a reclamantei.

Prin sentința civilă nr. 1814 din 14 octombrie 2013, Tribunalul București a respins acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată.

Prin Decizia civilă nr. 284/A din 02 iunie 2015, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul reclamantei, a anulat sentința și a trimis cauza spre rejudecare. Sub un prim aspect, relativ la excepția autorității de lucru judecat în raport de soluția pronunțată în Dosarul penal nr. x/4/2014 al Judecătoriei sectorului 4 București, Curtea a apreciat că aceasta este nefondată.

Potrivit dispozițiilor art. 28 alin. (1) C. proc. pen., „Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. Instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite”.

Prin încheierea penală definitivă din Camera de Consiliu din data de 31 octombrie 2014 a judecătorului de cameră preliminară din cadrul Judecătoriei sectorului 4 București, pronunțată în cadrul Dosarului penal nr. x/4/2014, s-a confirmat prin soluția de respingere a plângerii judiciare formulate de apelanta A., Ordonanța procurorului nr. 3057/P/2011 din 23 aprilie 2014 a Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 4 București, prin care s-a dispus față de o parte din pârâții prezenți, clasarea cauzei formate ca urmare a plângerii penale promovate de apelantă, în temeiul art. 16 lit. b) C. proc. pen., conform căruia: „Acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, iar când a fost pusă în mișcare nu mai poate fi exercitată dacă: (…) b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege” (fila 22 dosar penal atașat).

În cadrul procesului penal, nu s-a statuat asupra inexistenței faptei sau vinovăției, ci asupra împrejurării că faptele reclamate nu reprezintă fapte penale ori nu au fost comise cu vinovăția cerută de legea penală. Această concluzie nu este echivalentă inexistenței unor fapte ilicite, întrucât genul juridic al ilicitului înglobează nu doar ilicitul penal, ci și inter alia, ilicitul civil. Curtea a observat că plângerea penală a fost formulată de reclamantă doar împotriva pârâților persoane fizice, nu și împotriva pârâților persoane juridice, neputând fi incidentă autoritatea de lucru judecat, faptele imputate acestora nefiind cercetate în cadrul procesual penal.

Sub un secund aspect, Curtea a observat că în prezent, normele de deontologie medicală sunt cuprinse în Codul de deontologie medicală care în art. 1 consacră sănătatea omului ca fiind țelul suprem al actului medical, obligația medicului constând în a apăra sănătatea fizică și mentală a omului, în a ușura suferințele, în a respecta viața și demnitatea persoanei umane, fără discriminări în funcție de vârstă, sex, rasă, etnie, religie, naționalitate, condiție socială, ideologie politică sau din orice alt motiv, în timp de pace, precum și în timp de război. În activitatea sa, medicul trebuie să aibă în vedere și să evalueze și cele mai mici riscuri, acționând cu mare prudență.

Prin Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, publicată în M. Of. nr. 372 din 28 aprilie 2006, răspunderea civilă a personalului medical și a furnizorului de produse și servicii medicale, sanitare și farmaceutice este reglementată prin Titlul XV (art. 642 - art. 681) în modalitatea „malpraxisului” care este definit prin art. 642 alin. (1) lit. b), alin. (2), alin. (3) și alin. (4): „(1) În sensul prezentului titlu, următorii termeni se definesc astfel: a) personalul medical este medicul, medicul dentist, farmacistul, asistentul medical și moașa care acordă servicii medicale; b) malpraxisul este eroarea profesională săvârșită în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a personalului medical și a furnizorului de produse și servicii medicale, sanitare și farmaceutice. (2) Personalul medical răspunde civil pentru prejudiciile produse din eroare, care includ și neglijența, imprudența sau cunoștințe medicale insuficiente în exercitarea profesiunii, prin acte individuale în cadrul procedurilor de prevenție, diagnostic sau tratament. (3) Personalul medical răspunde civil și pentru prejudiciile ce decurg din nerespectarea reglementărilor prezentului titlu privind confidențialitatea, consimțământul informat și obligativitatea acordării asistenței medicale. (4) Personalul medical răspunde civil pentru prejudiciile produse în exercitarea profesiei și atunci când își depășește limitele competenței, cu excepția cazurilor de urgență în care nu este disponibil personal medical ce are competența necesară. (5) Răspunderea civilă reglementată prin prezenta lege nu înlătură angajarea răspunderii penale, dacă fapta care a cauzat prejudiciul constituie infracțiune conform legii”.

Potrivit dispozițiilor art. 644 alin. (2), alături de personalul medical angajat, în mod solidar, răspund și unitățile sanitare, în calitate de furnizori de servicii medicale, pentru prejudiciile produse pacienților ca urmare a serviciilor prestate, dar și pentru prejudiciile cauzate, în mod direct sau indirect, pacienților, generate de nerespectarea reglementărilor interne ale unității sanitare, conform art. 645.

Pentru stabilirea cazurilor de răspundere civilă a personalului medical în baza art. 668 din Legea nr. 95/2006, la nivelul fiecărei autorități publice județene sau a municipiului București se constituie o comisie de monitorizare ce este competentă pentru cazurile de malpraxis, ce trebuie sesizată de către persoana păgubită printr-un act medical ori de către moștenitorii săi, în caz de deces. În maxim 3 luni de la sesizare, aceasta adoptă o decizie asupra cazului, prin care se stabilește dacă este sau nu un caz de malpraxis și comunică decizia în termen de 5 zile calendaristice tuturor persoanelor implicate. Persoanele nemulțumite de decizia dată de comisie, pot face contestație în termen de 15 zile de la data comunicării sale. Încălcarea unei norme deontologice, fără a produce vreun prejudiciu pacientului, poate atrage așadar, răspunderea disciplinară a medicului, însă în situația în care conduita culpabilă a medicului are drept rezultat producerea unei pagube în patrimoniul pacientului, intervine în mod necesar, și răspunderea civilă delictuală pentru malpraxis.

Potrivit art. 637 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, „Procedura stabilirii cazurilor de malpraxis nu împiedică liberul acces la justiție potrivit dreptului comun”, textul legal enunțat constituindu-se într-o garanție legală a liberului acces la justiție, potrivit dreptului comun, astfel cum s-a statuat de altfel, în mod expres, dar și prin interpretarea sa sistematică și teleologică, și prin Decizia Curții Constituționale nr. 228/2006 referitoare la sesizarea de neconstituționalitate a Legii privind reforma în domeniul sănătății, publicată în M. Of. nr. 372 din 28 aprilie 2006, forul de contencios constituțional atestând faptul că „prevederile cap. VI "Procedura de stabilire a cazurilor de răspundere civilă profesională pentru medici, farmaciști și alte persoane din domeniul asistenței medicale" al titlului XV "Răspunderea civilă a personalului medical și furnizorului de produse și servicii medicale, sanitare și farmaceutice" nu reglementează o jurisdicție specială administrativă, ci înființarea, organizarea și funcționarea unei "Comisii de monitorizare și competență profesională pentru cazurile de malpraxis". Această comisie nu desfășoară o activitate jurisdicțională, ci o activitate de control și expertizare profesională”. De asemenea, conform art. 442 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, „Răspunderea disciplinară a membrilor Colegiului Medicilor din România, potrivit prezentei legi, nu exclude răspunderea penală, contravențională sau civilă, conform prevederilor legale”.

S-au avut în vedere și prevederile art. 297 C. proc. civ. Curtea a observat astfel că atât în privința pârâților persoane fizice, cât și în privința pârâților persoane juridice, prima instanță de judecată a constatat existența unui impediment procedural în calea cercetării depline, exhaustive, a faptelor ilicite multiple atribuite de apelantă intimaților și aflate într-o strânsă conexiune: neparcurgerea procedurii administrative din fața Colegiului Medicilor sau a Comisiei de monitorizare și competență profesională pentru stabilirea cazurilor de malpraxis. Instanța civilă de drept comun avea plenitudine de competență de analiză și pe cale de consecință, și obligația procesuală corelativă de a le analiza, obligație prevăzută în mod expres în cadrul art. 129 alin. (6) C. proc. civ.. Curtea a observat suplimentar, că tribunalul nu a afectat în cadrul sentinței sale, nici o analiză și deci nu a cercetat, nici fapta reclamată de neexternare a reclamantei la cererea sa, ulterior momentului formal al transformării internării nevoluntare în internare voluntară. Curtea a apreciat atât că tribunalul nu a soluționat fondul cauzei, cât și că a soluționat pricina în condiții de lipsă de procedură, devenind incidente dispozițiile obligatorii ale art. 297 C. proc. civ.

Prin Decizia civilă nr. 2467 din 10 noiembrie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins recursul, menținând concluziile instanței de apel, cu mențiunea că, referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a L. se impunea analiza în primă instanță a aspectelor de fond ale răspunderii civile delictuale, iar în ce privește incidența nelegalei citări a pârâtei E., că acest motiv de nulitate nu putea fi invocat în apel, instanța de fond nefiind astfel ținută de aceste considerente ale instanței de apel.

Prin sentința civilă nr. 815 din 13 iunie 2016, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins cererea precizată a reclamantei, ca nefondată.

Sub aspectul situației de fapt, s-a reținut că, în perioada 26 august 2009-01 septembrie 2009, reclamanta A., medic primar medicina de laborator în cadrul L., a fost internată la B., ca urmare a recomandărilor medicale eliberate de medicul de medicina muncii dr. F., în baza consultului și examinării psihologice efectuate de psihologul N. și conform scrisorii medicale eliberate la data de 23 iulie 2009 de dr. G., medic specialist psihiatrie.

În data de 26 august 2009, reclamanta s-a prezentat la camera de gardă a B. - Secția IV Clinic Psihiatrie, la trimiterea L., pentru evaluare psihiatrică și expertizarea capacității de muncă. Conform consultului și examinării psihologice efectuate la data de 14 aprilie 2009 de psihologul N., reclamanta prezenta "tulburare de personalitate paranoidă, stări de nevroză cu elemente de schizofrenie paranoidă". La data de 25 mai 2009, dr. F., medic specialist medicina muncii, a emis scrisoarea medicală adresată B., solicitând examinarea de specialitate a reclamantei și eliberarea unui bilet de internare pentru serviciul psihiatrie (fila 74 din dosarul medical comunicat de B.). La data de 23 iulie 2009, dr. G., medic specialist psihiatrie, a eliberat scrisoarea medicala în care se menționează diagnosticul "tulburare de personalitate de tip paranoid", cu recomandarea de "internare și reevaluare într-un spital de psihiatrie" (fila 30 din dosarul medical comunicat de B.). Din cuprinsul procesului-verbal încheiat la data de 30 iulie 2009 (fila 54 din dosarul medical comunicat de B.) rezultă că, în urma examinărilor medicale din cadrul medicina muncii de la Laboratorul L., s-a constatat din scrisoarea medicală eliberată de doamna doctor specialist în psihiatrie G. că doamnei doctor A., angajat al L. în cadrul Laboratorului Analize, îi este necesară conform biletului de trimitere de la medicul de medicina muncii o internare la B. La data de 24 august 2009, pârâtul F., medic specialist de medicina muncii la SC C. SRL, a emis fișa de aptitudine cu privire la reclamanta A. (fila 29 din dosarul medical comunicat de B.), cu avizul medical "inapt temporar" și recomandarea de a reveni după evaluarea de specialitate.

Acțiunea formulată de reclamantă vizează tragerea la răspundere a pârâților, cu indicarea unor temeiuri de drept distincte. Potrivit modificărilor și completărilor succesive aduse cererii de chemare în judecată, tribunalul a identificat următoarele temeiuri de drept în raport de fiecare pârât în parte: B.” - art. 37, 49, 51, 52, 54, 56, 57, 59 și 60 din Legea nr. 487/2002 și art. 1000 alin. (3) C. civ.; SC C. SRL - răspundere civilă delictuală pentru fapta altuia (art. 1000 alin. (3) C. civ.) și art. 40 și 47 din Legea nr. 487/2002; L. - art. 40, 47 și 60 din Legea nr. 487/2002 și răspundere civilă contractuală (aceasta făcând însă obiectul litigiilor separate în materia raporturilor de muncă, astfel că este indicat numai formal); E. - art. 998-999 C. civ.; F. - art. 998-999 C. civ.; G. - art. 998-999 C. civ.; H. - art. 998-999 C. civ., art. 40, 56, 59 și 60 din Legea nr. 487/2002; I. - art. 998-999 C. civ., art. 40, 44, 45, 49, 51, 59, 60 din Legea nr. 487/2002; J. - art. 998-999 C. civ.; K. - art. 998-999 C. civ.

Cu privire la L., prima instanță a reținut că reclamanta a făcut afirmații disparate. Această instituție a avut calitatea de angajator al reclamantei, asupra aspectelor legate de raporturile de muncă dintre părți fiind pronunțate mai multe hotărâri judecătorești, nerelevante în cauza de față, astfel că faptele imputate, în măsura în care pot fi decelate, și dacă fac parte din sfera raporturilor de muncă, nu s-au analizat de tribunal în cauza de față. În legătură cu acest pârât sunt precizări formulate la filele 53 și 54 Dosar nr. x, la fila 108 verso Dosar nr. x, la fila 75 verso dosar Tribunalul București, la fila 120 dosar Tribunalul București. Majoritatea motivelor de fond sunt legate de executarea contractului de muncă. Singurele excepții sunt precizările de la fila 75 verso Tribunalul București, reclamanta afirmând că pârâtul L. a favorizat internarea nevoluntară, prin emiterea adreselor din 30 iulie 2009, din 25 august 2008 și din 02 septembrie 2009 și că a caracterizat-o pe reclamantă, în cadrul litigiilor promovate de părți, ca suferind de tulburare psihotică acută.

Actul din 30 iulie 2009 aflat la fila 54 dosar Tribunalul București este în fapt un proces-verbal încheiat de E., în calitate de angajat SC C. SRL, ca urmare a declanșării examinărilor medicale de medicina muncii pentru colectivul de medici al pârâtului L., prin care se constată că, urmare a scrisorii medicale emise de G., se consideră necesară internarea reclamantei la B., fiindu-i înmânat în acest sens biletul de trimitere. Pentru ceilalți angajați se face mențiunea încheierii fișelor de aptitudini, ceea ce semnifică că prin acest proces-verbal se constata încheiat procesul de examinare medicală a angajaților de către SC C. SRL.

În raport de acest proces-verbal, pârâtului L. nu i se poate imputa vreo faptă, din moment ce actul nu îi aparține, nu a fost emis de acesta, ci doar a fost înregistrat în evidențele sale.

De asemenea, actul din 25 august 2009 aflat la dosar la fila 123 dosar Tribunalul București, constituie un proces-verbal încheiat între pârâtul L. și SC C. SRL pe de o parte, iar reclamanta pe de altă parte, prin care se constată predarea - primirea fișei de aptitudine a reclamantei (din 24 august 2009) către comisia formată din persoanele enumerate în cuprinsul acesteia, se aduce la cunoștința reclamantei că are la dispoziție un termen de două săptămâni pentru a rezolva situația medicală la Institutul B. rezultată din scrisorile medicale emise de medicul specialist în medicina muncii (25 mai 2009) și de medicul psihiatru (23 iulie 2009), acte ce i s-au adus la cunoștință. Se arată că în această perioadă de două săptămâni reclamanta va figura în concediu fără plată, după trecerea acestui interval reclamanta urmând să se prezinte la SC C. SRL pentru reevaluare, iar în caz de neprezentare, la Comisia de disciplină. Reclamanta nu a semnat procesul-verbal în cauză.

S-a apreciat că nici în cuprinsul acestui act nu se discern elementele unei fapte ilicite imputabile pârâtului L., care pe această cale nu a făcut altceva decât să urmeze etapele procedurii de verificare a aptitudinii angajaților din punct de vedere medical, fără a fi aparentă vreo intenție de vătămare a intereselor reclamantei. Aspectele de fond ale procesului-verbal, respectiv măsura dispusă cu privire la derularea raporturilor de muncă, nu fac obiectul cauzei de față.

Adresa din 02 septembrie 2009 (fila 136 dosar Tribunalul București) a fost emisă de pârâtul L., urmare a emiterii biletului de externare de B.” (fila 135 dosar Tribunalul București), iar prin aceasta i se pun în vedere pârâtei două obligații: de a se prezenta la SC C. SRL pentru reevaluare, cu prezentarea certificatului medical emis de B., respectiv de a prezenta același certificat, împreună cu fișa de aptitudine eliberată de SC C. SRL pentru a se putea constata că reclamanta este aptă să își desfășoare activitatea. Aceste obligații, cu privire la care reclamanta se plânge, susținând că erau imposibil de îndeplinit, sunt o consecință firească a examinărilor de medicina muncii demarate de pârâtă în baza obligațiilor sale legale, astfel că măsurile în sine nu pot fi considerate ilicite.

Faptul că reclamanta nu ar putea prezenta certificatul în cauză, pe lângă faptul că nu rezultă din actele dosarului o astfel de imposibilitate vădită, ar putea fi cauzat de fapta reclamantei însăși, care a fost externată la cerere, fără ca procedura de evaluare medicală să fi fost finalizată, așa cum rezultă chiar din biletul de externare.

În ce privește încălcarea obligației de confidențialitate cu privire la diagnosticul pus reclamantei, Tribunalul a reținut că potrivit copiei contestației în anulare promovate de Spital (fila 78 dosar Tribunalul București), pârâta nu a făcut altceva decât să redea în motivarea solicitării sale situația de fapt, cu referire la diagnosticul rezultat din acte, astfel că nu suntem în prezența unei astfel de fapte ilicite.

De altfel, art. 33 alin. (4) din Legea nr. 487/2002 prevede că, atunci când anumite informații referitoare la un tratament actual sau trecut privind un pacient sunt necesare unei instanțe de judecată sau Colegiului Medicilor din România, care judecă în legătură cu o cauză, medicul curant este autorizat să aducă dovezi de orice fel privind pacientul și comunicări ale informațiilor aflate sub semnul confidențialității. Aceste acte și documente, odată folosite în dosarul în care se formula contestația în anulare, nu mai beneficiază de caracter nepublic, partea interesată fiind îndreptățită să facă trimitere la actele și lucrările dosarului pentru a-și susține cererile.

Cu privire la pârâtul SC C. SRL, tribunalul a reținut că reclamanta a arătat faptele imputate acestuia în precizările de la fila 109 Dosar nr. x, fila 117 verso dosar Tribunalul București. În fapt, reclamanta indică cu privire la această instituție incidența răspunderii civile pentru fapta prepușilor, cu privire la întocmirea unor acte indicate în precizarea de la fila 109 Dosar nr. x, fără a indica însă care este fapta imputată prepușilor, respectiv comitentei.

Instanța a constatat astfel că actele enumerate de reclamantă sunt emise în cadrul procedurii de examinare a aptitudinii medicale, potrivit procedurii solicitate de angajator, astfel că în principiu ele nu sunt de natură a vătăma în concret interesele sau drepturile reclamantei.

Cu privire la pârâta E., trasă la răspundere în temeiul art. 998-999 C. civ., reclamanta susține în precizarea de la fila 109 verso Dosar nr. x următoarele: a semnat examinarea psihologică din 14 aprilie 2009, procesul-verbal din 30 iulie 2009, procesul-verbal din 25 august 2009. Această pârâtă este încadrată ca activând în cadrul SC C. SRL, medic psiholog. În fapt, reclamanta susține că mențiunile medicului în buletinul de examinare sunt nereale, neavând loc dialogul direct cu medicul, ci fiind completat un simplu chestionar. Medicul a consemnat un diagnostic psihiatric, deși este numai psiholog, determinând prin aceasta acțiunile medicului F.. În precizarea de la fila 116 dosar Tribunalul București, reclamanta a arătat și că medicul a consemnat eronat „teama de eșec”, precum și faptul că reclamanta locuiește cu părinții. În precizarea de la fila 241 verso, reclamanta afirmă folosirea unor termeni cu referire la caracterizarea sa (atitudine reticentă, frustrare, irascibilitate, furie, teamă, idee, persecuție, delir, tulburare de personalitate paranoidă, stări de nevroză, schizofrenie, paranoia) fără a explica de ce consideră că aceștia sunt vătămători. La fila 15 Dosar nr. x se regăsește buletinul de examinare psihologică din 14 aprilie 2009. Deși reclamanta afirmă că nu a avut loc o examinare personală de către medicul psiholog, fiind făcute referiri la un chestionar completat la aceeași dată de către reclamantă, acest chestionar nu se regăsește la dosarul cauzei, deși a fost depusă la dosar documentația aflată la dispoziția părților. În plus, faptul negativ al examinării în lipsă este imposibil de probat sau de contraprobat, astfel că tribunalul va da greutate mai mare mențiunilor cuprinse în actul de examinare, care este asumat de medicul specialist. De altfel, modul în care este redactat buletinul de examinare face imposibile unele afirmații (cooperează foarte puțin, cu atitudine reticentă și dificultăți de adaptare).

În ce privește aspectele reținute cu privire la concluziile medicului psiholog, tribunalul a notat că acestea nu au caracter definitiv, ci sunt menționate ca pronostic al stării actuale (de la momentul examinării), fiind recomandat examenul psihiatric. Reclamanta nu a argumentat nici modul în care acest diagnostic prezumtiv a influențat decizia celorlalți medici și nici vătămarea adusă prin folosirea unor termeni specifici sau uzuali. De altfel, tribunalul a reținut că toate mențiunile medicului E. sunt reluate în fișa examenului psihologic efectuat la 31 august 2009 (fila 134 dosar Tribunalul București), întocmit de K., și în biletul de externare din 02 septembrie 2009 (fila 135 dosar Tribunalul București).

În condițiile în care proba cu expertiza medicală psihiatrică a fost imposibil de administrat, atât în fața instanței de apel, cât și în fața primei instanțe, întrucât reclamanta a refuzat în mod repetat să se prezinte la comisia de examinare, fapt reținut și de curtea de apel, și de tribunal, instanța a apreciat că nu are la dispoziție nici un element probator care să susțină săvârșirea de către pârâtă a unei fapte ilicite. În orice caz, nu se poate reține depășirea competențelor medicale, examenul psihologic întocmit limitând-se la simple constatări și diagnostic prezumtiv, fără efect imediat în situația medicală a reclamantei. Nici faptul semnării proceselor-verbale în cauză nu constituie o conduită ilicită. Aceste acte au fost îndeplinite în exercitarea în limite legale a atribuțiilor medicului, sesizat cu expertizarea aptitudinii de muncă a reclamantei, în sine semnarea acestor acte (și conținutul lor) neevocând fapte de natură ilicită.

Cu privire la pârâtul F., se formulează mai multe acuzații: a semnat acte medicale fără a o examina direct pe reclamantă, respectiv fila 55 la 25 mai 2009, fișa de aptitudini din 24 august 2009, fișa de aptitudini din 08 septembrie 2009, comunicare din 08 septembrie 2009, bilet de trimitere B., încălcând art. 47 din Legea nr. 487/2002 (fila 109 verso Dosar nr. x); nu a realizat o examinare conform specialității sale, a favorizat internarea nevoluntară (fila 75 verso dosar Tribunalul București); stabilirea calificativului inapt în mod nereal, neînmânarea fișei de aptitudini nr. 5926 (fiind obligat de instanță să procedeze în acest sens); a încălcat dispozițiile art. 9 alin. (1), art. 11 alin. (1), art. 17, art. 20, art. 22, art. 43 din H.G. nr. 355/2007, a încălcat art. 47 din Legea nr. 487/2002 (fila 116 verso și 117 dosar Tribunalul București). Tribunalul nu a identificat fila 55 din 25 mai 2009 la care face referire reclamanta.

În ce privește completarea fișelor de aptitudini în lipsa reclamantei, tribunalul a reținut că aceasta contestă concluzia „inapt” formulată de pârât. Potrivit art. 30 și 31 din H.G. nr. 355/2007, persoana examinată poate contesta rezultatul dat de către medicul specialist de medicina muncii privind aptitudinea în muncă; contestația prevăzută la art. 30 se adresează direcției de sănătate publică județene sau a municipiului București, în termen de 7 zile lucrătoare de la data primirii fișei de aptitudine în muncă. Cu alte cuvinte, nu acesta este cadrul procesual în care pot fi examinate susținerile reclamantei. De asemenea, faptul că fișele de aptitudini au fost completate fără examinarea directă a reclamantei, tribunalul a reținut incidența dispozițiilor art. 16 alin. (6) din H.G. nr. 355/2007, potrivit cărora medicul specialist de medicina muncii, în baza fișei de solicitare a examenului medical la angajare, fișei de identificare a factorilor de risc profesional, dosarului medical și a examenelor medicale efectuate, completează fișa de aptitudine cu concluzia examenului medical la angajare: apt, apt condiționat, inapt temporar sau inapt pentru locul de muncă respectiv. Din dispoziția citată rezultă că fișa de aptitudini se completează pe baza dosarului medical și a actelor anexate, fără a se impune examinarea directă de către medicul specialist în medicina muncii. Faptul necomunicării fișei de aptitudini către reclamantă, deși contrar legii, a provocat un prejudiciu față de dreptul recunoscut de lege reclamantei, prejudiciu reparat ulterior prin hotărârea de obligare a pârâtului la comunicare. Un prejudiciu moral atașat acestei fapte nelegale nu poate fi decelat de instanță, astfel că nici acest temei de atragere a răspunderii nu poate fi reținut.

Cu privire la pârâta G., reclamanta a afirmat următoarele, cu privire la incidența art. 998-999 C. civ.: a semnat scrisoarea medicală din 23 iulie 2009 care nu are legătură cu realitatea, provocând concluzia de „inapt temporar”; a încălcat art. 14 alin. (1) din Legea nr. 487/2002, reținând că reclamanta afirmă suspiciuni față de colectivul de muncă și persecuții din partea acestora, fără ca reclamanta să fi făcut aceste afirmații (fila 109 verso și 110 Dosar nr. x); a menționat „idei delirante de persecuție și grandoare” fără a specifica despre ce este vorba, a menționat „contact psihic prezent”, deci nu se justifică diagnosticul de boală psihică, a încălcat art. 15 alin. (2) din Legea nr. 487/2002, neaducând la cunoștința reclamantei rezultatul evaluării, ci i s-a înmânat scrisoarea medicală prin medicul E. la o săptămână de la examinare; nu a discutat persoanele la care face referire și menționează „suspiciozitate față de colectivul cu care lucrează”; a încălcat art. 15 alin. (3) din Legea nr. 487/2002, în sensul că nu a formulat program terapeutic; a încălcat art. 16 alin. (2) din Legea nr. 487/2002 neinformând reclamanta cu privire la posibilitatea contestării rezultatului; a încălcat art. 10 alin. (2) din Legea nr. 487/2002 neefectuând evaluarea într-o instituție de sănătate mintală; nu este reală suspiciunea față de colegii de lucru, reclamanta motivând prin caracterul obraznic al unei asistente, punând reclamanta într-o situație stresantă și dificilă; nu a respectat art. 47 din Legea nr. 487/2002 legat de internarea la serviciul psihiatrie, nefiind medic psihiatru curant (fila 116 dosar Tribunalul București); reclamanta afirmă folosirea de către pârâtă a unor termeni cu referire la caracterizarea sa (atitudine reticentă, frustrare, irascibilitate, suspiciozitate, idei delirante de grandoare sau megalomanie, tulburare de personalitate de tip paranoid) fără a explica de ce consideră că aceștia sunt vătămători (fila 242 dosar Tribunalul București).

Scrisoarea medicală la care face referire reclamanta (fila 30 dosar Tribunalul București) este rezultatul evaluării efectuate de medicul pârât. Mențiunea privind contactul vizual și psihic prezent nu se referă la diagnosticul de fond, ci reprezintă o transpunere în limbaj medical a faptului că, în cursul examinării, reclamanta a dialogat cu medicul. Mențiunea referitoare la „idei delirante de persecuție și grandoare” face parte din evaluarea medicală psihiatrică, fiind rezultatul discuției cu reclamanta. De altfel, aceste constatări sunt făcute constant în toate actele medicale aflate la dosarul cauzei, nefiind încălcat vreun drept al reclamantei. Înțelesul sintagmei, deși poate fi considerat vătămător pentru reputația reclamantei, trebuia și putea fi combătut cu probe specifice, respectiv cu o expertiză de specialitate, pe care reclamanta a refuzat-o. În orice caz, nu constatările punctuale ale medicului sunt apte să producă o vătămare în sine, ci eventual rezultatul examinării. Caracterul nereal al „suspiciozității” reclamantei nu este susținut de probe. Chiar aceasta a depus la dosar numeroase sesizări scrise adresate organelor penale și ministrului sănătății, prin care aduce numeroase acuze colegilor de serviciu, în special managerilor, reproșându-le că o împiedică să își exercite atribuțiile sau să promoveze. De altfel, nici această consemnare în sine nu este nelegală.

Potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 487/2002, rezultatul evaluării se formulează în conformitate cu principiile și procedurile medicale în vigoare, se consemnează în sistemele de evidență medicală și este adus la cunoștința persoanei în cauză, reprezentantului său legal ori convențional sau, la cererea expresă, autorităților în drept. Necomunicarea de îndată a scrisorii medicale, reclamată în fapt, nu este prevăzută de lege. Potrivit afirmațiilor reclamantei însăși, acesteia i s-a înmânat scrisoarea medicală o săptămână mai târziu, prin procesul-verbal 8089 din 30 iulie 2009, aceasta fiind îndrumată cu privire la demersurile necesare.

Potrivit art. 15 alin. (3) din aceeași lege, în cazul în care în urma evaluării efectuate se ajunge la diagnosticarea unei tulburări psihice, medicul psihiatru are obligația să formuleze un program terapeutic care se aduce la cunoștința pacientului, informând, totodată, după caz, reprezentantul legal sau convențional. În cauză, medicul pârât a stabilit un diagnostic de principiu, emițând scrisoarea medicală, cu recomandarea de reevaluare și internare. De altfel, acest medic a făcut evaluarea în cadrul procedurii prevăzute de H.G. nr. 355/2007, neavând competența de a stabili cu caracter definitiv un diagnostic, ci de a face aprecieri cu privire la starea apt/inapt și de a dispune măsuri în consecință (art. 22 lit. f) din H.G. nr. 355/2007, potrivit căruia la examenul periodic, la indicația medicului de medicina muncii, pentru stabilirea incompatibilităților medicale cu riscurile profesionale evaluate, examenul medical periodic poate cuprinde investigații și/sau examene medicale de specialitate suplimentare). Prin urmare, nu se poate reține încălcarea unei obligații legale.

Art. 16 alin. (2) din Legea nr. 487/2002, despre care reclamanta susține că nu a fost respectat, nu cuprinde obligația de informare a celui examinat, în sensul că poate contesta rezultatul examinării, ci doar afirmă dreptul la contestație. Or, reclamanta nu poate invoca în sprijinul său necunoașterea legii, pentru a opune o faptă omisivă unui pârât, în lipsa unei obligații legale a acestuia.

Art. 10 alin. (2) din Legea nr. 487/2002 nu era incident cu privire la activitatea pârâtei, întrucât aceasta a realizat evaluarea în cadrul procedurii prevăzute de H.G. nr. 355/2007, dispunând măsura reexaminării de specialitate, care trebuia, într-adevăr, și a și fost efectuată în B.

În ce privește verificarea suspiciunilor față de colegii de lucru, instanța a reținut că nu are obligația verificării acestor aspecte, în cadrul procesual de față, nefiind evident nici motivul pentru care reclamanta susține că această consemnare a medicului pârât ar fi pus-o într-o situație stresantă și dificilă, discuția purtându-se sub protecția confidențialității.

În ce privește pe pârâtul H., acestuia i se reproșează, în raport de dispozițiile art. 998-999 C. civ., că a încălcat următoarele dispoziții: art. 40 din Legea nr. 487/2002, menținând internarea nevoluntară pentru alte motive decât cele medicale; art. 56 din aceeași lege, neconstatând lipsa motivelor medicale pentru internarea nevoluntară; art. 59 alin. (2) neinformarea reclamantei cu privire la regulamentul de funcționare a unității spitalicești; art. 60 neobținerea consimțământului și nerespectarea drepturilor pacientului (fila 110 verso Dosar nr. x); precizările de la fila 76 dosar Tribunalul București vizează fapte nedecelabile ale pârâtului, cu excepția unei afirmate constrângeri morale prin obligarea de a semna un act de consimțământ informat prin amenințarea cu pericolul de a reveni într-o cameră cu gratii și în care se aflau mai multe persoane; lipsa acordului la internare; precizările de la fila 118 verso și 119 dosar Tribunalul București - încălcarea art. 59 alin. (1) și (2) din Legea nr. 487/2002 (lipsa accesului la telefonul mobil), art. 38 și 49 din Lege (neinformare asupra tratamentului, neînștiințarea membrilor familiei), art. 26, 28 și 29 (administrarea nejustificată de medicamente).

În privința menținerii măsurii internării nevoluntare, tribunalul a reținut că la data de 26 august 2009 a avut loc internarea nevoluntară a reclamantei în B.”, conform notificării de la fila 8 dosar Tribunalul București, pe baza diagnosticului de episod psihotic acut. La data de 27 august 2009, Comisia de revizuire (fila 9 dosar Tribunalul București) a constatat neîntrunite condițiile internării nevoluntare. În aceeași zi, reclamanta a semnat consimțământul informat cu privire la măsura internării voluntare (fila 7 dosar Tribunalul București), fiind apoi externată la cerere la 01 septembrie 2009 potrivit biletului de la fila 135 dosar Tribunalul București.

Motivele menținerii internării nevoluntare au fost exclusiv medicale, potrivit cuprinsului foii de observație, fiind consemnată starea de agitație și nervozitate a reclamantei, cu respectarea dispozițiilor art. 60 din Legea nr. 487/2002. Faptul revenirii asupra măsurii de către Comisie a fost generat de acordul reclamantei de a se interna voluntar, astfel că instanța nu poate reține o faptă ilicită a medicului specialist.

Nici afirmația privind constrângerile morale prin obligarea de a semna actul de consimțământ informat nu se reține ca întemeiată, medicul pârât a justificat prin răspunsul la interogatorii pretinsele constrângeri, în sensul că i-a adus la cunoștință reclamantei faptul că internarea voluntară presupune cazarea acesteia într-o cameră împreună cu alți pacienți, fapt acceptat implicit de aceasta prin semnarea actului în cauză. Cu privire la neinformarea membrilor familiei, tribunalul a reținut chiar din afirmațiile reclamantei din cuprinsul precizării de la fila 76 dosar Tribunalul București că medicul a întrebat dacă aceasta dorește informarea aparținătorilor, însă reclamanta a refuzat. Art. 59 din Lege, la care se face referire pentru a se sublinia lipsa accesului la telefonul mobil nu are legătură cu acest aspect. Oricum, măsura internării nevoluntare poate presupune măsuri restrictive, iar reclamanta nu a făcut în vreun fel dovada afirmațiilor sale, astfel că nici acest aspect nu poate fi reținut împotriva pârâtului. În ce privește administrarea nejustificată de medicamente, tribunalul a reținut că aceasta ține de modul în care medicul a conceput tratamentul pacientului, raportat la cele constatate, caracterul neadecvat al medicamentației neputând fi relevat decât pe calea unei expertize, refuzate de reclamantă.

Cu privire la pârâtul I., tribunalul a reținut că reclamanta formulează aceleași acuze ca și în cazul pârâtului H., argumentele pentru care nu s-a putut reține în sarcina acestuia din urmă o faptă ilicită fiind valabile și în cazul pârâtului în discuție. Tribunalul a făcut de asemenea mențiunea că pârâtul în cauză avea calitatea de medic rezident și figurează în actele dosarului numai ca participant la momentul internării nevoluntare, când a consemnat în foaia de observație (fila 172 dosar Tribunalul București) obiectele personale găsite asupra reclamantei la momentul internării, fără a avea un aport evident în ce privește decizia de internare sau orice alt demers ulterior al personalului B.

În privința pârâtei J., reclamanta afirmă următoarele: a pus diagnostice psihiatrice fără legătură cu realitatea (fila 111 Dosar nr. x); la fila 77 dosar Tribunalul București se relevă participarea pârâtei la comisia din 01 septembrie 2009, semnarea biletului de externare și afirmarea unor neadevăruri a căror relevanță nu rezultă din cuprinsul niciunui înscris din dosar; la fila 119 dosar Tribunalul București se relevă aceleași fapte, precum și fapte comune cu pârâtul H. (administrarea nejustificată de medicamente, neinformarea reclamantei cu privire la regulamentul de funcționare a unității spitalicești), precum și aspecte de fapt care nu pot fi decelate ca fapte ilicite.

Tribunalul a reținut că simpla participare a pârâtei la comisia de evaluare nu este ilicită în sine, nefiind evidentă vreo vătămare. Caracterul nefundamentat al diagnosticelor (fără a fi precizate) putea fi combătut prin expertiză medicală, refuzată de reclamantă. Semnarea biletului de externare cu menționarea diagnosticului este rezultatul tuturor observațiilor medicale consemnate în fișa pacientului, fiind conforme diagnosticelor legal stabilite. Afirmațiile care se repetă cu privire la administrarea nejustificată de medicamente, neinformarea reclamantei cu privire la regulamentul de funcționare a unității spitalicești sunt respinse de tribunal cu aceeași justificare ca și în cazul pârâtului H.

În privința pârâtei K., reclamanta afirmă: la fila 111 Dosar nr. x - critică formulările folosite în raportul de examen psihologic din data de 31 august 2009; la fila 77 dosar Tribunalul București - proferează injurii la adresa medicului fără a identifica fapte concrete, ci doar generic afirmații mincinoase; la fila 119 dosar Tribunalul București - proferează injurii la adresa medicului, fără a identifica fapte concrete, ci doar generic afirmații mincinoase.

Tribunalul a reținut că rolul unei instanțe, în paradigma logicii primare și a bunului simț, nu este acela de a analiza și de a combate semantic terminologii folosite sau fapte consemnate în cuprinsul unui act oficial (precum un act medical), cu singura excepție în care cele consemnate sunt vădit vătămătoare. Cum din cuprinsul expunerii (inconsecvente din punct de vedere logic și semantic) reclamantei nu rezultă care este fapta concretă imputată pârâtei, tribunalul a reținut că demersul reclamantei cu privire la aceasta nu are nici măcar aparența legalității, fiind un simplu act vindicativ.

Cu privire la pârâtul B.”, reclamanta afirmă incidența răspunderii comitentului pentru fapta prepusului. Or, condiția esențială pentru aplicarea dispozițiilor art. 1000 alin. (3) C. civ. este aceea a constatării unei fapte ilicite în sarcina prepușilor. Cum, cu privire la niciunul dintre medicii chemați în cauză și prepuși ai pârâtului B., instanța nu a reținut vreo astfel de faptă, nu se poate reține răspunderea pârâtului în cauză.

Deși argumentele date punctual pentru fiecare pârât, expuse mai sus, ar trebui să fie suficiente pentru a se concluziona că nu a existat o acțiune concertată a pârâților împotriva drepturilor fundamentale ale reclamantei, tribunalul a menționat că o astfel de concluzie nu se poate reține, în răspuns la dispoziția dată de instanța de apel în sensul de a se analiza și acest aspect.

Prin Decizia civilă nr. 815/A din data de 23 noiembrie 2016, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei.

În mod explicit, instanța de apel a apreciat că, în ce privește criticile aduse de apelantă hotărârii primei instanțe sub aspectul nelegalității acesteia, susținerile sunt nefondate.

Astfel, omisiunea comunicării către apelanta reclamantă a încheierii de ședință de la data de 06 iunie 2016, când a fost discutată cererea acesteia de suplimentare a probatoriului și s-au purtat dezbaterile finale asupra cauzei, nu poate atrage sancțiunea nulității, în condițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Aceasta, întrucât, vătămarea procesuală constând în îngrădirea dreptului la apărare, nu se poate reține că s-a produs, câtă vreme apelanta reclamantă a fost prezentă la termenul de judecată de la 06 iunie 2016, iar instanța i-a acordat cuvântul atât în dezbaterea cererii de admitere a probelor suplimentare, cât și a fondului cauzei, situație în care dreptul la apărare a fost pe deplin exercitat de apelanta reclamantă.

Curtea a apreciat ca fiind fără temei și susținerea potrivit cu care, la același termen de la 06 iunie 2016, prima instanță a respins nelegal suplimentarea probelor deja administrate. Potrivit mențiunilor din încheierea de ședință, prima instanță a respins probele solicitate de apelanta reclamantă la data de 11 aprilie 2016, constatând că nu sunt utile soluționării cauzei, pe de o parte, fiind probe care nu duc nici direct și nici indirect la soluționarea cauzei, iar pe de altă parte unele dintre acestea se regăsesc deja la dosarul cauzei.

Curtea a constatat că modalitatea în care s-a analizat și soluționat cererea de încuviințare a probelor solicitate în fața primei instanțe a respectat dispozițiile art. 167 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cu care dovezile se pot încuviința numai dacă instanța socotește că ele pot să aducă dezlegarea pricinii, afară de cazul când ar fi primejdie ca ele să se piardă prin întârziere. Curtea a reținut că soluția dată cererii de probe este una corectă câtă vreme aceste probe se refereau la chestionarul de examinare psihologică de la data de 14 aprilie 2009, la solicitarea adresată Ministerului Sănătății privitor la atribuțiile unui medic rezident la camera de gardă, la cererea de a se cerceta legea care reglementează stocarea înregistrărilor video într-un spital de psihiatrie, precum și la depunerea la dosar a biletului de trimitere către un spital de psihiatrie, emis de pârâtul F.

Astfel, cât privește chestionarul psihologic întocmit la data de 14 aprilie 2009, la dosar fusese deja depus înscrisul denumit Examinare psihologică din 14 aprilie 2009 (fila 262 din Dosarul Curții de Apel București nr. x/3/2012, vol. 1), întocmit și semnat de pârâta E., astfel că raportat la fapta ilicită imputată acestei pârâte, de a stabili un diagnostic de psihiatrie, eronat, deși era psiholog și nu medic psihiatru, proba nu era utilă. În plus, în cursul judecății în apel, la termenul de judecată de la 09 noiembrie 2016, chiar apelanta reclamantă a susținut că este în posesia acestui înscris (chestionarul psihologic), din dosarul de concediere, înscris pe care însă nu l-a depus la dosar.

Cererile referitoare la atribuțiile unui medic rezident la camera de gardă, solicitate Ministerului Sănătății ori privitoare la cercetarea legii care obligă la păstrarea înregistrărilor video din spitalele de psihiatrie nu constituiau probe utile în cauză. Nu Ministerul Sănătății este autoritatea care stabilește atribuțiile medicilor dintr-un anumit spital ori secție a acestuia, față de dispozițiile ce reglementează activitatea ministerului cuprinse în Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, acestea fiind determinate de fiecare unitate medicală din sistemul sanitar prin regulamente proprii cu respectarea principiilor enunțate de art. 380 și 381 din actul normativ menționat, ce privesc exercitarea profesiei de medic, ce are la bază „independența și libertatea profesională a medicului, precum și dreptul de decizie asupra hotărârilor cu caracter medical”.

Existența unor pretinse norme legale ce reglementează perioada stocării obligatorii a înregistrărilor video efectuate într-o secție de psihiatrie, pe lângă faptul că nu intra în categoria probelor în procesul civil, astfel cum acestea sunt reglementate de normele civile procedurale, nici nu constituia un element pertinent în proces, în raport de faptele ilicite de a căror săvârșire se plânge apelanta reclamantă. În plus, potrivit adresei emise de firma ce asigura securitatea B. (fila 259 din Dosarul Curții de Apel București nr. x/3/2012, vol. 1), înregistrările video din perioada relevantă nu mai puteau fi puse la dispoziție, fiind șterse automat de dispozitivul de înregistrare după o perioadă ce varia între 30 și 40 de zile.

Curtea a reținut astfel că situația de fapt a fost reținută corect de prima instanță, contrar criticilor apelantei. Astfel, câtă vreme atât activitatea pârâtului L., cât și a pârâtei SC C. SRL, activitate reclamantă de apelantă ca fiind ilicită și producătoare de prejudicii față de aceasta, au avut ca temei dispozițiile H.G. nr. 355/2007 privind supravegherea sănătății lucrătorilor, declanșarea de către spital a procedurii prevăzute de actul normativ, pe de o parte, iar pe de altă parte desfășurarea în concret a acestei proceduri de către SC C. SRL prin medicii de medicina muncii ori în alte specialități, nu poate avea, în sine, un caracter ilicit, iar din probele administrate nu a rezultat că această procedură a avut ca scop îngrădirea dreptului apelantei la muncă și crearea în acest mod de prejudicii materiale.

Mai mult, câtă vreme L., în calitate de angajator al apelantei, avea obligația de a proceda la evaluarea stării sănătății lucrătorilor săi potrivit dispozițiilor art. 5 și 6 din H.G. nr. 355/2007, în mod evident nu poate fi primită concluzia potrivit cu care primind rezultatele unei astfel de evaluări, care în ce o privește pe apelanta reclamantă era în sensul unei incapacități temporare în muncă, să o ignore în sensul de a permite în continuare desfășurarea activității de către aceasta, o concluzie contrară având semnificația lăsării fără efecte a obligațiilor legale ce reveneau acestuia în calitate de angajator potrivit normelor menționate.

Mai mult, chiar și în ipoteza în care s-ar admite teza apelantei, potrivit cu care spitalul nu era obligat să țină seama de concluziile conținute de fișa de aptitudini întocmită de medicul specialist în medicina muncii, caracterul ilicit al faptei imputate pârâtului L. nu ar putea fi reținut în sensul încălcării dispozițiilor invocate de apelantă, anume art. 35 alin. (5) din Legea nr. 487/2002 (în numerotarea de la data publicării), potrivit cu care orice persoană are dreptul, în măsura posibilului, să trăiască și să lucreze în mijlocul societății. Dreptul de a lucra al unei persoane care suferă de o tulburare psihică, drept la care fac referire dispozițiile legale invocate, nu este un drept absolut, exercitarea sa putând să cunoască anumite îngrădiri, similar celorlalte drepturi civile. Din chiar reglementarea legală a dreptului invocat de apelantă, prin folosirea sintagmei în măsura posibilului, rezultă că acesta poate fi suspus anumitor restrângeri. Decizia L. de a lua în considerare concluziile fișei de aptitudini din 24 august 2009 prin care medicul specialist în medicina muncii, pe baza examenului psihologic, a emis în cazul apelantei avizul medical inapt temporar și a recomandat revenirea după evaluarea de specialitate se încadrează în această categorie de restrângeri, cu atât mai mult cu cât la acel moment apelanta avea calitatea de medic de laborator, atribuțiile de serviciu implicând o răspundere medicală de importanță majoră.

În ceea ce privește faptele imputate celorlalți pârâți, așa cum s-a arătat, au în vedere exercitarea atribuțiilor ce le reveneau acestora, fie în cadrul procedurii de evaluare efectuate în baza H.G. nr. 355/2007, fie în timpul consultării și internării apelantei la B., prima instanță stabilind corect, prin examinarea fiecărui aspect de fapt imputat acestora, că nu se poate reține săvârșirea de fapte ilicite de către vreunul dintre pârâți.

Curtea a reținut, în ceea ce o privește pe pârâta E., următoarele; câtă vreme pârâta a întocmit actul intitulat examinare psihologică din 14 aprilie 2016 în exercitarea atribuțiilor de serviciu, în cadrul procedurii de evaluarea a angajaților L., consemnând în cuprinsul actului propriile constatări și concluzii cu privire la starea apelantei, nu se poate reține că aceasta a săvârșit o faptă ilicită. Având în vedere că pârâta nu era medic, ci psiholog, este evident că evaluarea pe care a realizat-o era una psihologică și nu avea valoarea unui consult psihiatric, de altfel recomandarea pârâtei fiind în sensul efectuării unei examinări psihiatrice, care de altfel s-a și realizat de către pârâta G., medic psihiatru. Ca atare, nu au fost încălcate dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 487/2002, potrivit cu care evaluarea sănătății mintale se efectuează, prin examinare directă a persoanei în cauză, numai de către medicul psihiatru.

De altfel, o analiză a corectitudinii sub aspect științific, medical, a constatărilor acestei pârâte, ca de altfel și a celorlalte diagnostice și concluzii ale medicilor ce au calitatea de pârâți în cauză nu putea fi stabilită în cauză decât pe baza unei probe cu caracter științific, anume expertiza medico-legală, probă care, însă, deși a fost încuviințată apelantei în prima judecată a apelului, nu a fost posibil a se realiza din cauza neprezentării acesteia la Institutul Național de Medicină Legală „Mina Minovici”, deși în vederea efectuării expertizei au fost acordate mai multe termene de judecată, iar apelantei i s-a pus în vedere că are obligația prezentării la sediul institutului.

La data de 10 martie 2015, apelanta reclamantă a renunțat la administrarea probei, apreciind că nu este utilă judecății.

De altfel, cea mai mare parte a mențiunilor și constatărilor din cuprinsul examinării psihologice se regăsesc atât în scrisoarea medicală întocmită de pârâta G., medic psihiatru, la data de 23 iulie 2009, pe baza examinării psihiatrice efectuate de aceasta, precum și în cuprinsul foii de observație completate de pârâtul I., la momentul și ulterior internării apelantei reclamante la B.

Or, câtă vreme în ceea ce îi privește pe acești pârâți, faptele ilicite imputate privesc aspecte de ordin administrativ ori de nelegalitate din perspectiva încălcării Legii nr. 487/2002, iar nu al corectitudinii constatărilor medicale, concluzia menționată anterior naște prezumția simplă în sensul că aceste constatări erau corecte din punct de vedere medical.

Emiterea scrisorii medicale de către pârâta G., act medical conținând propriile concluzii ale medicului ca urmare a examinării psihiatrice a apelantei, nu poate avea caracter ilicit ca urmare a recomandării de internare și de reevaluare a diagnosticului într-un spital de psihiatrie, nefiind încălcate în aceste mod norme legale, în plus nefiind dovedită în vreun fel susținerea apelantei potrivit cu care pârâta a acționat cu viclenie pentru a favoriza săvârșirea faptelor ilicite imputate pârâților F. și L.

În lipsa oricărei probe din care să rezulte că diagnosticele și constatările de natură medicală au fost stabilite eronat de către pârâți cu scopul de a o împiedica pe apelantă să continue activitatea în unitatea medicală a cărei angajată era, susținerile în acest sens ale apelantei sunt lipsite de temei, nefiind indicat nici măcar un indiciu din care să rezulte o legătură între procedurile de evaluare în care au fost implicați pârâții L., SC C. SRL, medicii din cadrul acestei din urmă unități, pe de o parte, iar pe de altă parte pârâtul B. și medicii care au decis măsurile legate de internarea apelantei în acest din urmă spital.

Or, apelantei reclamante îi revenea obligația de a-și proba susținerile și pretențiile, potrivit art. 129 alin. (1) teza finală C. proc. civ., potrivit cu care părțile au îndatorirea să-și probeze pretențiile și apărările.

În ceea ce îi privește pe intimații pârâți I. și H., Curtea a reținut că în cuprinsul foii de observație întocmite cu ocazia internării apelantei la SC B. SRL (depusă în fotocopie în dosarul Tribunalului București în primul ciclu procesual), există parafele ambelor medici, respectiv că ceea ce se impută, în principal, de către apelantă acestora este luarea deciziei internării nevoluntare cu nerespectarea condițiilor cerute de art. 45 din Legea nr. 487/2002 pentru dispunerea acestei măsuri. Potrivit normei invocate de apelantă, o persoană poate fi internată prin procedura de internare nevoluntară numai dacă un medic psihiatru abilitat hotărăște că persoana suferă de o tulburare psihică și consideră că: a) din cauza acestei tulburări psihice există pericolul iminent de vătămare pentru sine sau pentru alte persoane; b) în cazul unei persoane suferind de o tulburare psihică gravă și a cărei judecată este afectată, neinternarea ar putea antrena o gravă deteriorare a stării sale sau ar împiedica să i se acorde tratamentul adecvat.

Reținând preliminar că apelanta nu se găsea în mod cert în cea de-a doua ipoteză vizată de textul de lege enunțat, Curtea a constatat că, raportat la condițiile în care, potrivit normei pretins nerespectate, procedura internării nevoluntare putea fi dispusă, fapta ilicită imputată intimaților pârâți nu a fost dovedită. Astfel, trebuie remarcat că atâta vreme cât, acest tip de internare în ceea ce o privește pe apelantă a fost decis de un medic specialist în psihiatrie, fiind descrise în cuprinsul foii de observație motivele ce au justificat, din punct de vedere medical, o astfel de măsură, în sensul că starea pacientei avea caracterul unui episod psihotic acut, cu simptomele descrise în actul medical menționat, Curtea are posibilitatea legală, în lipsa unui minim probatoriu, în special de natură științifică, să stabilească în sens contrar concluziei medicale de la acel moment. Tot astfel, împrejurarea că ulterior, la o zi distanță, starea apelantei nu a mai fost considerată ca încadrându-se în ceea ce se aprecia o urgență medicală, de către o comisie de revizuire a diagnosticului, nu poate conduce automat și în lipsa unor alte aspecte de fapt, la concluzia că la momentul prezentării la camera de gardă starea apelantei nu era una care să justifice internarea nevoluntară, cu atât mai mult cu cât aprecierea asupra situației de pericol iminent de vătămare pentru sine ori pentru alte persoane implică se face în mod necesar în raport de starea de la momentul luării măsurii internării nevoluntare și care ulterior, se poate modifica semnificativ.

În ceea ce privește faptele imputate intimatelor pârâte J. și K., având calitatea de psihiatru, șef al secției de psihiatrie în care s-a dispus internarea, respectiv psiholog, ambele angajate la SC B. SRL, Curtea a reținut că faptele imputate acestora nu încalcă nicio prevedere legală, neavând caracter ilicit, situație de fapt reținută corect de prima instanță, în condițiile în care, pe de o parte, participarea medicului J. în comisia medicală întrunită la data de 01 septembrie 2009 intra în competențele de serviciu ale acesteia, iar caracterul greșit al diagnosticului stabilit în ce o privește pe apelantă nu a fost dovedit.

De asemenea, în ce privește evaluarea psihologică realizată de psihologul K., Curtea a constatat că nu se poate reține că aceasta a fost realizată cu încălcarea vreunei norme din Legea nr. 213/2004 privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică.

Cât privește susținerile privitoare la încălcarea de către intimatul pârât SC B. SRL, a dispozițiilor Legii nr. 487/2002 prin aceea că a constituit două comisii de revizie, iar nu una singură astfel cum prevede legea, iar aceasta nu și-a îndeplinit atribuțiile de a verifica respectarea procedurii internării nevoluntare, Curtea a constatat că nu sunt de natură a conduce la concluzia încălcării dispozițiilor legale invocate, câtă vreme constatările și concluziile celor două comisii au fost concordante, pe de o parte, iar pe de altă parte este cert că atribuția principală de a se pronunța asupra necesității menținerii măsurii internării nevoluntare a fost îndeplinită.

Împotriva Deciziei civile nr. 815/A din data de 23 noiembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a formulat cerere de recurs la data de 23 decembrie 2016, reclamanta A., prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:

S-a susținut că hotărârea instanței de apel nu este motivată - art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - respectiv că aceasta este lipsită de temei legal - art. 304 pct. 9 C. proc. civ..

Din perspectivă teoretică, s-a susținut că hotărârea instanței de apel nu este motivată conform prevederilor legale. Concret, s-a susținut că instanța de apel nu a luat în judecată dovezile și apărările reclamantei; legat de efectuarea unei expertize psihiatrice, din momentul introducerii cererii de chemare în judecată din anul 2011, aceasta a avut nenumărate termene de judecată, iar dacă un judecător ar fi considerat că este necesară o astfel de expertiză putea și avea obligația să o ceară, dar acest lucru nu s-a întâmplat.

Instanța de apel a reținut că pârâții L. și SC C. SRL au declanșat procedura prevăzută de actul normativ - H.G. nr. 355/2007, dar instanța nu au analizat și judecat dacă a și fost respectată H.G. nr. 355/2007, ca și Legea nr. 487/2002, Legea nr. 213/2004 etc. S-a susținut astfel că pârâtul F., medic de medicina muncii nu a acționat legal în calitatea sa de a stabili aptitudinea în muncă, astfel că nu a existat nici un motiv pentru a-i da reclamantei "inapt temporar", neexistând nici o dovada care să arate că aceasta nu și-a îndeplinit atribuțiile de serviciu. Angajatorul, pârâtul L., nu a adus nici o dovadă care să arate că nu și-a îndeplinit atribuțiile de serviciu, astfel că pârâtul F. a acționat cu vinovăție în săvârșirea faptei ilicite, producându-i astfel prejudicii prin încălcarea dreptului de a munci. Prin fapta ilicită, aceasta înțelege acțiunea sau inacțiunea contrară legii care are ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane.

Textele art. 1357-1358 din N.C.C. instituie principiul răspunderii întemeiate pe existența vinovăției autorului unei fapte ilicite și cauzatoare de prejudiciu. Obligația de reparare există atât în cazul vinovăției intenționale, cât și a celei neintenționale. În alți termeni, pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru prejudiciile cauzate altuia, este necesar ca fapta ilicită care a cauzat prejudiciul să fie imputabilă autorului acelei fapte.

Doctrina noastră juridică modernă și practica judiciară susțin, în prezent, că fapta ilicită și greșeala sau vinovăția autorului sunt condiții sau elemente distincte. Distincția dintre ele este nu numai posibilă, ci și necesară. Distincția este posibilă deoarece fapta ilicită este manifestarea exterioară sau obiectivarea voinței și conștiinței autorului, iar vinovăția este atitudinea psihică, interioară a autorului față de fapta sa și consecințele pe care le produce. Această concepție este consacrată implicit și în textele N.C.C. Art. 1357 alin. (1) face distincția clară între cele două elemente ale răspunderii civile atunci când prevede „cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare". La fel art. 1372-1374, care reglementează răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin fapta altuia, se referă expres și exclusiv doar la fapta ilicită, vinovăția autorului nefiind o condiție necesară nașterii obligației de reparare în sarcina persoanelor răspunzătoare.

În cazul răspunderii civile, o faptă este ilicită atunci când este contrară legilor imperative și bunelor moravuri, având ca efect încălcarea sau atingerea drepturilor subiective sau cel puțin a intereselor legitime ale altor persoane, interese care nu sunt potrivnice normelor juridice și moralei. Așadar, în primul rând, fapta este ilicită în cazul în care conduita în cauză este contrară legii în sensul larg al cuvântului. De asemenea, o faptă are caracter ilicit și în ipoteza în care este potrivnică bunelor moravuri.

Determinarea și stabilirea conținutului „bunelor moravuri" este aproape în exclusivitate o operație judiciară care cade în competența judecătorilor chemați, în concreto, de la caz la caz, să aprecieze dacă o anumita conduită este sau nu conformă cu aceste reguli de comportament general valabile și obligatorii.

Răspunderea civilă se antrenează, nu numai atunci când s-a încălcat un drept subiectiv, ci și în cazul în care fapta ilicită și prejudiciabilă constă în atingerea unor interese legitime ale altora.

Nu trebuie însă ignorat faptul că drepturile subiective se exercită în societate, fiind recunoscute pentru ca titularii lor să-și realizeze anumite interese; ele nu trebuie exercitate în alte scopuri sau cu intenția de a prejudicia pe alții sau a face rău, într-un cuvânt, ele nu trebuie transformate în instrumente de realizare a unei nedreptăți. Pentru a rămâne în sfera licitului, drepturile civile trebuie exercitate în limitele prevăzute de lege sau a celor care decurg din bunele moravuri și cu bună-credință. în acest sens, art. 15 N.C.C. dispune: „niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe". De asemenea, art. 14 alin. (1) din N.C.C. prevede: „orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să-și exercite drepturile (.) cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri".

Exercitarea drepturilor prin depășirea limitelor lor juridice ori cu rea-credință, contrar ordinii publice și exigențelor care rezultă din conținutul bunelor moravuri constituie o conduită ilicită sau un abuz de drept. Dacă printr-o astfel de conduită ilicită sau abuzivă se cauzează altuia un prejudiciu, autorul său este și trebuie obligat să îl repare; așadar, se va angaja răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie prejudiciabilă.

Reclamanta a arătat ca în aceeași perioada și ulterior a lucrat și în alt loc de munca de unde i s-au eliberat fise de aptitudine cu mențiunea "apt": nr. 31 din 28 aprilie 2009, nr. 98 din 06 mai 2010, nr. 137 din 02 iunie 2011, nr. 617 din 17 martie 2015, nr. 377 din 17 aprilie 2015, nr. 447 din 25 septembrie 2015, nr. 3 din 10 august 2016.

Același pârât F. a încălcat Legea nr. 487/2002 prin emiterea unui bilet de trimitere pentru internare către pârâtul B., fără a avea vreun drept în acest sens, încălcând art. 47 din Legea nr. 487/2002. H.G. nr. 355/2007 nu prevede înmânarea fisei de aptitudine prin proces-verbal din 25 august 2009 eliberat de angajator. Astfel, reclamanta a susținut implicarea pârâtului L. în influențarea pârâților F., G., E. și a celorlalți pârâți. Pârâta G. a pus un diagnostic psihiatric fără a avea motive. Aceasta a înșiruit niște simptome fără nici o explicație, fără a fi puse într-un context clinic, astfel nu exista nici o dovada din partea altor persoane cu care a avut contact cum ca nu s-a comportat normal sau a împiedicat pe alții sa lucreze. Nu trebuie sa fii psihiatru ca să observi că o persoană are un comportament deviat, nu se poate ca o persoană care are tulburări psihice să nu fie observate de cei din jurul său, adică să existe aspecte care atrag atenția celor din jur. Pârâta a săvârșit cu vinovăție fapta ilicită de a-i pune diagnostic psihiatric, fără a avea motive, producându-i astfel suferința psihică și prejudiciu moral. A depus la dosar doua examinări psihiatrice din data de 28 ianuarie 2013 și 04 decembrie 2015, subliniind faptul că instanța de apel prezintă că nu a avut un probatoriu în acest sens.

S-a mai susținut că dispozițiile art. 72 din N.C.C. prevăd dreptul la demnitate: (1) Orice persoană are dreptul la respectarea demnității sale. (2) Este interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane, fără consimțământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.

Parata E. nu avea nici un drept sa pună diagnostice psihiatrice, aceasta fiind psiholog, încălcând astfel art. 10 din Legea nr. 487/2002, atribuțiile sale fiind prevăzute în cap. IV secțiunea l din Hotărârea pentru aprobarea normelor privind competentele profesionale ale psihologilor cu drept de libera practica. Cele înșiruite de pârâta E. nu corespund cu ceea ce avea de făcut aceasta conform atribuțiilor sale, care ca și pârâta G. a denigrat, săvârșind cu vinovăție fapta ilicită de a-i pune reclamantei diagnostice psihiatrice fără a avea motive și drept legal.

Astfel, cei trei pârâți, F., G., E., acționând ilicit cu viclenie au determinat întocmirea actului numit proces-verbal din data de 30 iulie 2009 intre pârâta SC C. SRL și pârâtul L., prin care reclamanta a fost trimisă la pârâtul B., fără a exista un motiv legal. Exista dovada la dosar ca reclamanta s-a prezentat, cu buna-credința, dar scopul a fost cel al pârâtului L. de a o interna la spital de psihiatrie pentru a-i face rău și a nu mai lucra. Fostul manager Secureanu Florin a pus la cale cele întâmplate iar caracterul acestui individ a fost arătat în perioada actuală la mai multe televiziuni se știri fiind și arestat preventiv în acest moment.

Pârâtul L., în calitate de angajator, primind fisa de aptitudine cu mențiunea inapt pentru un angajat ar fi putut să se intereseze de concediu medical, dar a dat-o afara și nici nu a negat cele prezentate de reclamantă în ziua de 25 august 2009. Pârâta SC C. SRL i-a adus prejudicii prin favorizarea pârâtului L. de a o trimite și apoi interna la pârâta B., prin actele pe care le-a semnat: proces-verbal din 30 iulie 2009, prin reprezentant - pârâta E., proces-verbal din 25 august 2009, prin reprezentanți T. și E., nota de inventar expediată de SC C. SRL, înștiințare din 25 august 2009, prin reprezentant - T. răspunzând pentru fapta proprie și în calitate de comitent.

Paratul I. nu a descris manifestările care determina pericol iminent de vătămare, nu a prezentat o tulburare psihică gravă care afectează judecata și să justifice cum afectează judecata, nu a respectat legea în ce privește persoana care solicita măsura internării nevoluntare, nu a respectat art. 45, 47, 49, 51, 52 din Legea nr. 487/2002, nu a eliberat notificare către directorul medical și către parchet - art. 28, 29, 34 Norme din 10 aprilie 2007. Mai mult, s-a susținut că paratul I. se contrazice în interogatoriu. Pârâtul I. a denigrat și a lipsit de libertate, la fel a făcut și pârâtul H.. Instanța nu a analizat apărările făcute în apel în ce privește pârâtul I. și ceilalți pârâți. Pârâtul H. a menținut internarea nevoluntara, de fapt lipsirea de libertate, dovada o constituie scrisul sau din foaia de observație. Instanța nu a analizat apărările făcute în apel în ce privește pârâtul H., care ar fi denigrat-o pe reclamantă și ar fi lipsit-o de libertate.

Parata K., psiholog, avea ca atribuții legate de evaluarea complexa a personalității (ex. trăsături caracteriale, de temperament, aptitudinale) or, aceste aspecte nu se regăsesc în examinarea reclamantei. Pârâta K. a criticat-o că ar fi considerat examinarea un abuz, că a evitat să fac aprecieri clare la adresa sa, că disimulează, că a proferat amenințări, ca ar fi avut o tematica interpretativa în ce privește colegii de munca.

Pârâta J., psihiatru sef de secție, a acceptat internarea nevoluntara făcuta de pârâtul I. și apoi de pârâtul H., semnând fiecare pagina a foii de observație si este logic ca avea ca atribuții să se intereseze de pacienții internați nevoluntar, dar aceasta a acceptat faptele ilicite ale celor doi și a fost de acord cu cele doua diagnostice puse. Astfel, ca și pârâta J., i-a provocat prejudicii, reclamantei.

Pârâtul B. răspunde pentru fapta proprie în ce privește respectarea art. 52 din Legea nr. 487/2002, de verificare a deciziei de internare nevoluntara, art. 53 de notificare a acestei decizii și de trimitere către parchet, art. 56 prin care comisia de revizie a procedurii trebuie sa decidă externarea, în calitate de comitent. Astfel, acesta nu a verificat și nu a luat nici o măsură legat de faptul ca pârâtul I. nu a semnat notificarea către directorul unității și că nu a făcut notificarea către parchet. Nu a verificat decizia luata de așa zisa comisie din 27 august 2009, care a considerat ca nu sunt întrunite criteriile internării nevoluntare și care trebuia sa decidă externarea. Astfel pârâtul B. răspunde pentru fapta proprie și comitent.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 C. proc. civ., respectiv cele ale art. 998, 999, 1000 C. civ., Legea nr. 487/2002, cu norme de aplicare, Legea nr. 95/2006, Legea nr. 213/2004, H.G. nr. 355/2007.

Recursul este nefondat.

Nu este întemeiată critica referitoare la faptul că hotărârea instanței de apel este nemotivată în fapt și în drept, critică susținută pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Din perspectivă teoretică, recurenta-reclamantă a susținut corect că, în considerentele oricărei hotărâri judecătorești trebuie să fie analizate în mod clar, precis și necontradictoriu toate aspectele derulării procesului, cu indicarea argumentelor ce sunt aduse pentru justificarea temeiniciei și legalității soluției pe care instanța judecătoreasca a pronunțat-o. În egală măsură și judicios, dar tot din perspectivă pur teoretică, s-a susținut că motivarea hotărârii se face în fapt și în drept; că motivarea în fapt conține analiza și evaluarea probelor pe baza cărora s-a stabilit existenta sau inexistenta faptelor și împrejurărilor care au generat litigiul dintre părți; că motivarea în drept cuprinde justificarea aplicării în cauza judecată a anumitor norme de drept și de ce li s-a dat acestora a anumită interpretare; că motivarea hotărârii implică o cunoaștere perfectă a dosarului, darea de răspunsuri precise la toate capetele de cerere formulate prin acțiune sau a motivelor invocate prin exercitarea unei căi de atac pe baza întregului material probatoriu, a argumentelor și raționamentelor juridice discutate în contradictoriu de părți, și nu în ultimul rând, consecvență și principialitate, excluzându-se în felul acesta considerentele contradictorii, vagi sau imprecise care fac imposibilă urmărirea raționamentelor logice folosite de judecător pentru darea soluției în cauză etc.

Rațiunea și obligativitatea motivării oricărei hotărâri judecătorești o dau următoarele considerații: a) constituie o garanție pentru justițiabili, care, din expunerea sistematică și logică a considerațiunilor de fapt și de drept, pot cunoaște temeiurile ce au condus la soluția dată cauzei și pot ataca hotărârea, combătând temeiurile pe care le găsesc nefondate; b) înlăturarea arbitrariului judecătoresc și facilitarea controlului din partea instanțelor superioare.

O astfel de critică a fost analizată și din perspectiva obligațiilor precis stabilite în etapele procesuale anterioare în sarcina instanțelor fondului, după cum urmează: s-a statuat că, de principiu, împrejurarea că o instanță pronunță o soluție pe fond asupra unui cereri, regăsită în dispozitivul hotărârii, și care reprezintă din punct de vedere logic o concluzie, presupune și existența raționamentului care a stat la baza acesteia; neexpunerea acestuia, este incompatibilă cu formularea de către judecător la momentul luării hotărârii, a unor judecăți succesive privind constatarea faptelor, aprecierea lor în vederea calificării și aplicarea normei juridice incidente în situația dată, ca elemente ale silogismului judiciar; fiecare din instanțele fondului aveau astfel stabilită obligația de a cerceta punctual, în temeiul tuturor mijloacelor de apărare ale părților, deci inclusiv ale pârâților și în baza probelor administrate, a fiecărei fapte ilicite imputate de reclamantă, fiecărui pârât în parte, prin raportare la prevederile juridice indicate de aceasta; de asemenea, aveau obligația, în referire la fiecare parte adversă, să stabilească dacă pârâții au comis faptele ilicite, dacă acestea au fost săvârșite cu vinovăție, dacă a fost produs un prejudiciu în patrimoniul reclamantei și dacă există legătura de cauzalitate între fapte și prejudiciu, adică să cerceteze dacă sunt sau nu întrunite în cauză, condițiile răspunderii civile delictuale.

Dat fiind specificul activității medicale și a necesității urmării unui parcurs clinic, prin consultarea unui număr important de specialiști, dată fiind și gravitatea diagnosticului prezumat, s-a apreciat corect și judicios că nu se poate afirma ab initio că a existat o acțiune concertată a pârâților, instanța analizând fiecare faptă imputată în parte, dar și corelația logică dintre ele, concluzia finală fiind în sensul că nu s-a probat pretinsul consorțiu al pârâților.

Astfel, instanțele anterioare au identificat cu prioritate temeiuri de drept în raport de fiecare pârât în parte, au prezentat pe larg întreaga situație de fapt a dosarului pendinte, expunând în mod concret și considerentele legale pentru care au ajuns la soluția pronunțată în primă instanță, respectiv, în apel, pe fondul raportului juridic litigios, hotărârea instanței de apel întrunind exigențele art. 261 pct. 5 C. proc. civ. și pe cele ale art. 6 parag. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, nefiind incident, din această perspectivă art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Nu este întemeiată nici critica referitoare la faptul că hotărârea instanței de apel ar fi lipsită de temei legal, critică susținută pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Deși recurenta-reclamantă a invocat drept cauză a recursului prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - ceea ce înseamnă că hotărârea atacată ar fi lipsită de temei legal sau că ar fi fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii - din expunerea de motive nu rezultă decât o descriere amplă a situației de fapt și a istoricului cauzei, a conținutului înscrisurilor administrate in cauză si a relevantei lor pentru proces, apreciate din perspectiva proprie a recurentei-reclamante, respectiv nemulțumirea acesteia față de soluția pronunțată. Trebuie consemnat și faptul că această pretinsă critică a fost susținută, în mare parte, și prin raportare la considerente strict teoretice, care, deși corecte, n-au fost corelate cu realitățile faptice ale cauzei pendinte, devenind astfel simple alegații, fără nici o relevanță practică.

Înalta Curte a apreciat astfel ca se impune, cu prioritate, clarificarea aspectelor legate de cadrul procesual de învestire, din perspectiva cauzei cererii de recurs, motiv pentru care a pus in vedere părților ca dezbaterile contradictorii pe fondul cererii să fie precedate de chestiunea încadrării pretinselor critici de nelegalitate in ipotezele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Cu aceste prioritare precizări se impune să se concluzioneze că o astfel de critică nu poate fi primită, întrucât instanța de apel a avut în vedere ca idee de principiu că răspunderea civilă a medicului/psihologului va trebui analizată din perspectiva normelor de drept comun ale art. 998 și următoarele C. civ., conform cărora „orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat a-l repara”. Pentru existența, respectiv antrenarea răspunderii civile delictuale, în condițiile art. 998 și următoarele C. civ., trebuie întrunite în mod cumulativ următoarele condiții: existența prejudiciului, a faptei ilicite și a raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu, precum și a vinovăției celui care a săvârșit-o, prin aceasta înțelegându-se și simpla „neglijență” sau „imprudență” a celui care a produs prejudiciul, răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie având un caracter strict personal.

Pe de altă parte, pentru ca răspunderea comitentului să fie angajată în temeiul art. 1000 alin. (3) C. civ., este necesar ca, în persoana prepusului, să fie întrunite condițiile răspunderii pentru fapta proprie, prevăzute de art. 998 și 999 C. civ.

Cercetând, în circumstanțele particulare ale cauzei pendinte, condițiile generale ale angajării răspunderii civile delictuale în ce privește persoana pârâților, Înalta Curte apreciază că prima instanță a dat o interpretare corectă probelor administrate și a concluzionat în mod corect că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale.

Cu privire la L., în calitatea acestuia de angajator al reclamantei, s-a reținut cu prioritate că asupra aspectelor legate de raporturile de muncă dintre părți au fost pronunțate mai multe hotărâri judecătorești, nerelevante în cauza de față, astfel că faptele imputate, care fac parte din sfera raporturilor de muncă, nu s-au impus a fi analizate în cauza de față.

S-a reținut, în esență, prin aprecierea probatoriului administrat, că nu se pot discerne elementele unei fapte ilicite imputabile pârâtului L., care nu a făcut altceva decât să urmeze etapele procedurii de verificare a aptitudinii angajaților din punct de vedere medical, fără a fi aparentă vreo intenție de vătămare a intereselor reclamantei, cu precizarea explicită că aspectele de fond referitoare la derularea raporturilor de muncă nu fac obiectul cauzei de față.

S-au avut în vedere în mod corect dispozițiile art. 33 alin. (4) din Legea nr. 487/2002, conform cărora atunci când anumite informații referitoare la un tratament actual sau trecut privind un pacient sunt necesare unei instanțe de judecată sau Colegiului Medicilor din România, care judecă în legătură cu o cauză, medicul curant este autorizat să aducă dovezi de orice fel privind pacientul și comunicări ale informațiilor aflate sub semnul confidențialității. Aceste acte și documente, odată folosite în dosarul cu pricina, nu mai beneficiază de caracter nepublic, partea interesată fiind îndreptățită să facă trimitere la actele și lucrările dosarului pentru a-și susține cererile.

Cu privire la pârâtul SC C. SRL, instanța fondului a apreciat corect, în contextul procedural dat - incidența răspunderii civile pentru fapta prepușilor - că actele enumerate de reclamantă sunt emise în cadrul procedurii de examinare a aptitudinii medicale, potrivit procedurii solicitate de angajator, astfel că, de principiu, ele nu sunt de natură a vătăma în concret interesele sau drepturile reclamantei.

Cu privire la pârâta E., față de care s-au invocat dispozițiile art. 998-999 C. civ., în temeiul aprecierii probatoriului administrat, s-a reținut că, concluziile medicului psiholog nu au caracter definitiv, ci sunt menționate ca pronostic al stării de la momentul examinării, reclamantei fiindu-i recomandat examenul psihiatric.

În condițiile în care proba cu expertiza medicală psihiatrică a fost imposibil de administrat, atât în fața instanței de apel, cât și în fața primei instanțe, întrucât reclamanta a refuzat în mod repetat să se prezinte la comisia de examinare, instanța a apreciat corect că nu are la dispoziție nici un element probator care să susțină săvârșirea de către pârâtă a unei fapte ilicite.

S-a apreciat totodată corect că nu se poate reține depășirea competențelor medicale, examenul psihologic întocmit limitând-se la simple constatări și diagnostic prezumtiv, fără efect imediat în situația medicală a reclamantei. Actele îndeplinite în exercitarea în limite legale a atribuțiilor medicului/psihologului, sesizat cu expertizarea aptitudinii de muncă a reclamantei, nu pot fi privite din perspectiva unor fapte de natură ilicită.

Cu privire la pârâtul F., s-a reținut prioritar că reclamanta a contestat concluzia „inapt” formulată de către acest pârât. Potrivit art. 30 și 31 din H.G. nr. 355/2007, persoana examinată poate contesta rezultatul dat de către medicul specialist de medicina muncii privind aptitudinea în muncă; contestația prevăzută la art. 30 se adresează direcției de sănătate publică județene sau a municipiului București, în termen de 7 zile lucrătoare de la data primirii fișei de aptitudine în muncă. Cu alte cuvinte, s-a reținut că nu acesta este cadrul procesual în care pot fi examinate susținerile reclamantei.

Pe de altă parte, faptul că fișele de aptitudini au fost completate fără examinarea directă a reclamantei, instanța a reținut incidența dispozițiilor art. 16 alin. (6) din H.G. nr. 355/2007, potrivit cărora medicul specialist de medicina muncii, în baza fișei de solicitare a examenului medical la angajare, fișei de identificare a factorilor de risc profesional, dosarului medical și a examenelor medicale efectuate, completează fișa de aptitudine cu concluzia examenului medical la angajare: apt, apt condiționat, inapt temporar sau inapt pentru locul de muncă respectiv. Din dispoziția citată rezultă că fișa de aptitudini se completează pe baza dosarului medical și a actelor anexate, fără a se impune examinarea directă de către medicul specialist în medicina muncii.

Cu privire la pârâta G., s-a apreciat, în esență, față de probatoriul administrat că scrisoarea medicală la care face referire reclamanta este rezultatul evaluării efectuate de medicul pârât, cu precizarea explicită că aceste constatări sunt făcute constant în toate actele medicale aflate la dosarul cauzei, nefiind încălcat vreun drept al reclamantei. Înțelesul sintagmei, deși poate fi considerat vătămător pentru reputația reclamantei, trebuia și putea fi combătut cu probe specifice, respectiv cu o expertiză de specialitate, pe care reclamanta a refuzat-o.

Potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 487/2002, rezultatul evaluării se formulează în conformitate cu principiile și procedurile medicale în vigoare, se consemnează în sistemele de evidență medicală și este adus la cunoștința persoanei în cauză, reprezentantului său legal ori convențional sau, la cererea expresă, autorităților în drept. Potrivit art. 15 alin. (3) din aceeași lege, în cazul în care în urma evaluării efectuate se ajunge la diagnosticarea unei tulburări psihice, medicul psihiatru are obligația să formuleze un program terapeutic care se aduce la cunoștința pacientului, informând, totodată, după caz, reprezentantul legal sau convențional. În cauză, medicul pârât a stabilit un diagnostic de principiu, emițând scrisoarea medicală, cu recomandarea de reevaluare și internare. De altfel, acest medic a făcut evaluarea în cadrul procedurii prevăzute de H.G. nr. 355/2007, neavând competența de a stabili cu caracter definitiv un diagnostic, ci de a face aprecieri cu privire la starea apt/inapt și de a dispune măsuri în consecință (art. 22 lit. f) din H.G. nr. 355/2007, potrivit căruia la examenul periodic, la indicația medicului de medicina muncii, pentru stabilirea incompatibilităților medicale cu riscurile profesionale evaluate, examenul medical periodic poate cuprinde investigații și/sau examene medicale de specialitate suplimentare). Prin urmare, nu se poate reține încălcarea unei obligații legale.

În ce privește pe pârâtul H., în urma aprecierii probatoriului administrat, s-a apreciat judicios că motivele menținerii internării nevoluntare au fost exclusiv medicale, potrivit cuprinsului foii de observație, fiind consemnată starea de agitație și nervozitate a reclamantei, cu respectarea dispozițiilor art. 60 din Legea nr. 487/2002. Faptul revenirii asupra măsurii de către Comisie a fost generat de acordul reclamantei de a se interna voluntar, astfel că instanța nu poate reține o faptă ilicită a medicului specialist.

Cu privire la pârâtul I., instanța a reținut că reclamanta a formulat aceleași acuze ca și în cazul pârâtului H., argumentele pentru care nu s-a putut reține în sarcina acestuia din urmă o faptă ilicită fiind valabile și în cazul pârâtului în discuție. Tribunalul a făcut de asemenea mențiunea că pârâtul în cauză avea calitatea de medic rezident și figurează în actele dosarului numai ca participant la momentul internării nevoluntare.

S-au avut în vedere în mod corect dispozițiile art. 45 din Legea nr. 487/2002, conform cărora o persoană poate fi internată prin procedura de internare nevoluntară numai dacă un medic psihiatru abilitat hotărăște că persoana suferă de o tulburare psihică și consideră că: a) din cauza acestei tulburări psihice există pericolul iminent de vătămare pentru sine sau pentru alte persoane; b) în cazul unei persoane suferind de o tulburare psihică gravă și a cărei judecată este afectată, neinternarea ar putea antrena o gravă deteriorare a stării sale sau ar împiedica să i se acorde tratamentul adecvat. Atâta vreme cât, acest tip de internare în ceea ce o privește pe recurenta-reclamantă a fost decis de un medic specialist în psihiatrie, fiind descrise în cuprinsul foii de observație motivele ce au justificat, din punct de vedere medical, o astfel de măsură, în sensul că starea pacientei avea caracterul unui episod psihotic acut, cu simptomele descrise în actul medical menționat, instanța de apel nu ar fi avut posibilitatea legală, în lipsa unui minim probatoriu, în special de natură științifică, să stabilească în sens contrar concluziei medicale de la acel moment.

Împrejurarea că ulterior, la o zi distanță, starea apelantei nu a mai fost considerată ca încadrându-se în ceea ce se aprecia o urgență medicală, de către o comisie de revizuire a diagnosticului, nu poate conduce automat și în lipsa unor alte aspecte de fapt, la concluzia că la momentul prezentării la camera de gardă starea apelantei nu era una care să justifice internarea nevoluntară, cu atât mai mult cu cât aprecierea asupra situației de pericol iminent de vătămare pentru sine ori pentru alte persoane implică se face în mod necesar în raport de starea de la momentul luării măsurii internării nevoluntare și care ulterior, se poate modifica semnificativ.

În privința pârâtei J., în urma aprecierii probatoriului administrat, s-a reținut în mod judicios că simpla participare a pârâtei la comisia de evaluare nu este ilicită în sine, nefiind evidentă vreo vătămare. Caracterul nefundamentat al diagnosticelor (fără a fi precizate) putea fi combătut prin expertiză medicală, refuzată de reclamantă. Semnarea biletului de externare cu menționarea diagnosticului este rezultatul tuturor observațiilor medicale consemnate în fișa pacientului, fiind conforme diagnosticelor legal stabilite.

În privința pârâtei K., în urma analizării probatoriului administrat, s-a reținut că nu au putut fi identificate fapte concrete imputate acesteia, ci doar generic afirmații mincinoase, aprecierea finală a instanțelor anterioare fiind aceea că, rolul unei instanțe, în paradigma logicii primare și a bunului simț, nu este acela de a analiza și de a combate semantic terminologii folosite sau fapte consemnate în cuprinsul unui act oficial (precum un act medical), cu singura excepție în care cele consemnate sunt vădit vătămătoare. S-a reținut astfel că demersul reclamantei cu privire la aceasta nu are nici măcar aparența legalității, fiind un simplu act vindicativ.

Cu privire la pârâtul B.”, reclamanta a susținut incidența răspunderii comitentului pentru fapta prepusului. Or, condiția esențială pentru aplicarea dispozițiilor art. 1000 alin. (3) C. civ. este aceea a constatării unei fapte ilicite în sarcina prepușilor. Cum, cu privire la niciunul dintre medicii chemați în cauză și prepuși ai pârâtului B., instanța nu a reținut vreo astfel de faptă, nu se poate reține răspunderea pârâtului în cauză.

În temeiul tuturor acestor argumentele reținute punctual pentru fiecare pârât în parte, instanțele fondului au concluzionat în sensul că nu a existat o acțiune concertată a pârâților împotriva drepturilor fundamentale ale reclamantei.

Este important de reținut că instanțele anterioare au fost preocupate să lămurească care au fost circumstanțele de fapt și de drept ale cauzei pendinte, în raport de care a apărut ca evidentă concluzia că recursul reclamantei trebuie respins, întrucât nu s-a putut constata îndeplinirea cumulativă a condițiilor răspunderii delictuale civile, astfel încât acesteia nu i se poate recunoaște dreptul de a fi despăgubită, decizia instanței de apel fiind astfel dată cu aplicarea corectă a textelor de lege care reglementează instituțiile răspunderii civile delictuale și a răspunderii comitentului pentru fapta prepusului său, reglementate de prevederile art. 998 și următoarele, art. 1000 alin. (3) C. civ.

În cuprinsul motivelor de recurs, recurenta-reclamantă a reluat aspectele faptice pentru fiecare dintre ceilalți pârâți, având calitatea de medici, respectiv, psiholog, în cazul pârâtei E., aspecte care în opinia recurentei-reclamante au caracter ilicit și au produs acesteia un prejudiciu, menționând în plus împrejurări considerate greșit reținute de instanțele anterioare.

Instanțele anterioare au prezentat pe larg întreaga situație de fapt a dosarului pendinte, expunând în mod concret și considerentele legale pentru care au ajuns la soluția pronunțată în primă instanță, respectiv, în apel, pe fondul raportului juridic litigios. Or, o situație de nelegalitate, în esență, pentru a fi analizată în recurs trebuie susținută prin invocarea expresă a textului de lege încălcat sau aplicat greșit, la situația de fapt pe deplin stabilită în fața instanțelor anterioare. Prin urmare, în fața instanței de recurs nu pot fi aduse spre analiză decât, exclusiv, aspecte de nelegalitate, nu de netemeinicie, cum ar fi cele privind situația de fapt, și nici aspecte privind interpretarea probelor sau nepronunțarea asupra unui mijloc de probă, motive de recurs reglementate de art. 304 pct. 10 și 11 C. proc. civ., ce au fost abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000, aprobată prin Legea nr. 219/2005, și aceasta pentru că recurenții au beneficiat în mod concret de sistemul dublului grad de jurisdicție, calea de atac a recursului fiind în mod expres desemnată de legiuitor drept o cale extraordinară de atac, cu un caracter non-devolutiv, accentuat de textul art. 304 C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept reținute, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 815/A din data de 23 noiembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 martie 2017.