Heirs’ Revendication Claim Quashed and Remanded for Retrial After Appellate Court Ignored Binding Cassation Rulings

Decizia nr. 430/2017

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 12 ianuarie 2010, înregistrată pe rolul Judecătoriei Zărnești, sub nr. x/33/2010, reclamanții A., B., C., D., în contradictoriu cu pârâții Statul Român, reprezentat de E., F., G., H. și I., au solicitat să se constate că sunt moștenitorii defunctei lor mame, J., (conform certificatului de moștenitor din 11 februarie 2004), fiecare dintre ei deținând câte o cotă parte de ¼ din imobilul cu destinația loc de casă, în suprafață de 4.624,344 mp, situat în orașul Predeal (fosta Râșnov), parcelarea Izvorul Rece, județ Brașov, înscris în C.F. Râșnov, să se constate că imobilul menționat a fost expropriat în mod abuziv de către stat, fără plata vreunei despăgubiri, să se procedeze la compararea titlurilor de proprietate pe care le dețin părțile asupra imobilului și la restabilirea dreptului de proprietate al reclamanților, prin dispunerea intabulării acestui drept în evidențele de carte funciară.

Prin sentința civilă nr. 378 din 22 februarie 2011, pronunțată de Judecătoria Zărnești, în Dosar nr. x/338/2010, s-a admis excepția necompetenței materiale invocată de pârâții G. și s-a declinat competența de soluționare a cererii formulate de reclamanți, în favoarea Tribunalului Brașov.

Prin sentința civilă nr. 67/D din 29 martie 2013, pronunțată în Dosarul nr. x/62/2011, Tribunalul Brașov a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată.

Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut că, din probele administrate în vederea soluționării excepției de fond a inadmisibilității cererii de chemare în judecată, a reieșit că bunul imobil în litigiu, identificat prin numere topografice, s-a aflat la data de 01 ianuarie 1990 în patrimoniul fostei Cooperative Agricole de Producție și a făcut obiectul Legii nr. 18/1991. Potrivit înscrisurilor ce compun documentația de carte funciară aferentă imobilului, acesta a intrat în patrimoniul pârâtului F., cu titlu de reconstituire a dreptului de proprietate, în conformitate cu legile speciale ale fondului funciar, emițându-se titlul de proprietate din 2004 de către Comisia județeană Brașov de aplicare a legilor fondului funciar. Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 21 februarie 2006, pârâtul F. a înstrăinat acest imobil pârâților G., H. și I.

S-a reținut că reclamanții, prin nota de ședință de la termenul de judecată din 22 martie 2013, au arătat că imobilul în litigiu a ieșit din patrimoniul antecesoarei lor - J. - în anul 1960 și a intrat în administrarea fostei Cooperative Agricole de Producție și că pentru reconstituirea, în favoarea lor, a dreptului de proprietate asupra acestui imobil, au formulat, în data de 31 martie 1998, o cerere în conformitate cu prevederile Legii nr. 18/1991, la care nu au primit niciun răspuns astfel încât, au transmis o notificare și în temeiul Legii nr. 10/2001.

Reclamanții nu au atacat în justiție, în condițiile și în termenele instituite de legile fondului funciar, refuzul comisiei locale de a soluționa cererea de reconstituire a dreptului de proprietate, ci, la un interval de 8 ani de la data respectivei solicitări, au înregistrat pe rolul instanțelor judecătorești prezenta acțiune în revendicare, prin care au pretins ca, în conformitate cu prevederile art. 480 C. civ., pârâții să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul.

A constatat tribunalul că legile fondului funciar reglementează în mod general modalitatea de restituire a imobilelor preluate de stat, atât cu titlu valabil, cât și fără titlu valabil, care, la data de 1 ianuarie 1990, se găseau în patrimoniul cooperativelor agricole de producție, instituind în acest sens o procedură specială, astfel încât cererile de reconstituire a dreptului de proprietate, inclusiv acțiunile în revendicare a unor asemenea imobile, formulate direct la instanțele judecătorești, sunt inadmisibile.

În speță, a rezultat că imobilul din litigiu, ce are destinația de teren situat în extravilanul orașului Râșnov, face parte din categoria imobilelor ce formează obiectul de reglementare al legilor fondului funciar.

Or, reclamanții au uzat de procedura specială instituită de legile speciale de reparație pentru a obține reconstituirea dreptului lor de proprietate, astfel că, în conformitate cu regulile non bis în idem, electa una via și cu principiul securității juridice, ei nu pot promova, în condițiile reglementate de dreptul comun, o acțiune în revendicare, devenită inadmisibilă.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții A., B., C., D.

Prin Decizia nr. 87 din 30 septembrie 2013, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări, a respins apelul formulat de reclamanți, ca nefondat.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că soluția tribunalului este dată cu aplicarea și interpretarea corectă a legilor incidente, precum și a deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, în ceea ce privește raportul dintre Legea nr. 10/2001, Legea nr. 18/991, ca legi speciale, și C. civ., ca lege generală, precum și a raportului dintre legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994.

Reclamanții, în calitate de moștenitori, au formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate, atât în temeiul Legii nr. 18/1991, cât și în temeiul Legii nr. 10/2001. Deși demersurile reclamanților pe cele două legi speciale nu au fost finalizate, aceștia nu au atacat în justiție refuzul entităților legal învestite pentru soluționarea cererilor lor.

A reținut instanța de apel că, așa cum s-a stabilit și prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008, câtă vreme, pentru imobilele preluate abuziv de către stat în perioada 1945-1989, s-au adoptat legi speciale de reparație care prevăd în ce condiții aceste bunuri se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, iar reclamanții au ales calea legilor speciale, aceștia nu mai pot recurge la dreptul comun în concurs cu legea specială.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanții, solicitând admiterea căii de atac formulate, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.

Prin Decizia nr. 985 din 26 martie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a admis recursul declarat de reclamanții A., B., C. și D. împotriva Deciziei nr. 87/Ap din 30 septembrie 2013 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, s-a casat decizia recurată și s-a trimis cauza spre rejudecarea apelului la aceeași instanță.

Pentru a pronunța această decizie, instanța supremă a reținut următoarele:

Exercitând apelul împotriva sentinței de primă instanță - care a respins cererea ca inadmisibilă, cu referire la regimul juridic al bunului, de natură a-l situa în sfera de reglementare a legilor speciale ale fondului funciar - reclamanții au dedus judecății o serie de critici, pretinzând că, deși tribunalul consideră excepția de inadmisibilitate ca fiind una de fond, în realitate, nu face deloc referire la fondul dreptului dedus judecății.

S-a pretins de către apelanții-reclamanți, cu referire la regimul juridic al terenului, că acesta nu a ieșit, anterior anului 1989, din patrimoniul autoarei reclamanților, că nu a intrat în patrimoniul Cooperativei Agricole de Producție, astfel încât nu avea de ce să fie supus procedurii reconstituirii prevăzută de legea fondului funciar.

Au susținut, totodată, că dovadă a existenței unui alt regim juridic al imobilului - care nu îl făcea susceptibil reconstituirii sau restituirii în temeiul legilor fondului funciar - este și împrejurarea că, potrivit evidențelor de carte funciară, statul s-a intabulat abia în anul 2005, când a procedat la o contopire ilegală a două parcele (dintre care, cea, aparținând autoarei reclamanților).

Toate aceste critici punctuale, formulate de către reclamanți cu trimitere la actele dosarului, au rămas neanalizate de către instanța de apel.

Pentru a plasa situația imobilului în sfera de aplicare a legilor speciale și a trage, astfel, concluzia inadmisibilității demersului, conform normelor dreptului comun, instanța de apel a făcut o simplă referire la cererile de restituire formulate de către reclamanți, conform Legii nr. 18/1991 și Legii nr. 10/2001, ignorând celelalte elemente ale judecății, lăsate neanalizate.

Astfel, instanța de apel nu a examinat criticile conform cărora imobilul nu era susceptibil de restituire în procedura legii fondului funciar sau a Legii nr. 10/2001, tocmai pentru că nu ar fi fost preluat de stat în perioada de referință a acestor acte normative, câtă vreme în cartea funciară autoarea acestora a rămas intabulată până în anul 2005.

În acest context, susținerea apelanților a fost că demersurile pe care le-au făcut pentru recuperarea unui bun, acționând inclusiv în temeiul unor legi - care, prin sfera și obiectul de reglementare nu le erau aplicabile - nu sunt apte să le modifice regimul juridic al imobilului.

Ignorând inclusiv această apărare, instanța de apel și-a bazat statuările asupra situației de fapt pe elemente colaterale, indirecte - deduse din formularea unei cereri și transmiterea unei notificări - fără să verifice, în limitele devoluțiunii fixate de părți prin criticile formulate, starea de fapt relevantă în legătură cu preluarea imobilului de către stat, data la care a avut loc, deținătorul acestui bun.

Or, pentru a stabili incidența legilor speciale, instanța era obligată să stabilească valoarea înscrierii în cartea funciară pe numele autoarei reclamanților, J., înscriere care, potrivit susținerii acestora, a rămas „valabilă și nealterată până în anul 2005, când statul s-a intabulat abuziv”.

De asemenea, a rămas fără răspuns din partea instanței de apel critica reclamanților conform căreia intabularea statului la nivelul anului 2005 a fost rezultatul unei operațiuni ilegale de contopire a nr. top 7513/2/27 (proprietatea autoarei lor) cu nr. top 7513/2/28, urmată de intabularea statului asupra celor două parcele, contopite sub nr. top 7513/2/27.

Cu referire la această operațiune de „comasare”, s-a susținut, prin motivele de apel, că ea nu a respectat dispozițiile art. 17 și 19 din Decretul - Lege nr. 115/1938 și că, în plus, înscrierea în cartea funciară a statului s-a făcut în baza unei cereri (din 12 decembrie 2005), formulată de o persoană fizică, K., cu domiciliul în Germania, conform înscrisurilor aflate în dosarul instanței de fond.

Nici acest motiv de apel nu a fost analizat, deși el era subsumabil aceleiași chestiuni de drept legate de regimul juridic al terenului și de caracterul admisibil sau inadmisibil al acțiunii în instanță.

Tot astfel, a rămas fără cercetare din partea instanței de apel aspectul învederat de către reclamanți, cu referire punctuală la probatoriul administrat, vizând modificarea evidențelor de carte funciară în anul 2005, faptul că reclamanții sunt și în prezent, ca moștenitori ai fostului proprietar, cei care apar în evidențele fiscale ale imobilului, precum și plătitori de impozite. În felul acesta, decizia din apel care stabilește că bunului în litigiu îi sunt incidente dispozițiile unor legi speciale, ceea ce face ca demersul întemeiat pe dreptul comun să fie inadmisibil, este lipsită de argumente justificative.

Determinarea regimului juridic al unui bun - pentru a putea fi stabilită legea aplicabilă - nu se poate face doar prin luarea în considerare a unor elemente exterioare, decurgând din transmiterea unor cereri sau notificări, ignorându-se probatoriul administrat care, în opinia reclamanților, ar fi demonstrat o altă situație, motiv pentru care au dedus judecății în apel toate aspectele arătate.

Fiind vorba, așadar, de o hotărâre care nu cuprinde motivele pe care se sprijină, devine incident în cauză art. 304 pct. 7 teza I C. proc. civ.

În același timp, modalitatea de redactare a deciziei face imposibilă exercitarea controlului judiciar, deoarece lasă neelucidate elementele de fapt ale pricinii.

Întrucât, potrivit art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte hotărăște asupra fondului pricinii numai atunci când împrejurările de fapt sunt pe deplin stabilite, față de cele menționate anterior, recursul a fost admis, iar decizia a fost casată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. La reluarea judecății, instanța va avea în vedere analiza tuturor criticilor ce au învestit-o, de fapt și de drept care să justifice soluția, determinarea situației de fapt și pe raza acesteia, stabilirea legii incidente.

În ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a constatat că argumentele dezvoltate în susținerea acestuia vizează aspecte de fond ale pricinii, legate de deținerea unui drept actual, a unui bun, în sensul Convenției, de către reclamanți, ceea ce ar trebui să aibă drept consecință admiterea acțiunii în revendicare.

Față de aspectul de ordin formal legat de redactarea hotărârii, ce s-a supus examinării cu prioritate în instanța de recurs, cele care vizează fondul pricinii vor fi avute în vedere la rejudecare, (în măsura în care, în urma devoluării fondului, se va fi constatat depășit impedimentul inadmisibilității).

Prin Decizia nr. 309 din 2 martie 2015 a Curții de Apel Brașov, secția civilă, a fost respins apelul reclamanților, ca nefondat.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele:

Din probele administrate, rezultă că, în fapt, imobilul în litigiu a aparținut antecesoarei reclamanților, J., fiind cumpărat de aceasta la data de august 1940, astfel cum rezultă din menținea de la B+l din C.F. Râșnov, iar, în perioada regimului comunist, acest imobil a fost preluat de către Statul Român, fără ca această preluare să fi fost înscrisă în cartea funciară.

Susținerea reclamanților că antecesoarea lor nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului, având în vedere că a rămas intabulată în cartea funciară, nu poate fi primită, față de dispozițiile art. 26 din Decretul-Lege nr. 115/1938, în conformitate cu care, în caz de expropriere, drepturile reale se vor dobândi fără înscriere în cartea funciară.

Ca urmare, chiar dacă autoarea reclamanților a figurat în cartea funciară ca proprietar tabular asupra imobilului în litigiu până în anul 2005, dreptul său a fost golit de conținut, întrucât nu era beneficiara prerogativelor dreptului de proprietate. Lipsa intabulării în cartea funciară a dreptului de proprietate al Statului Român nu impietează asupra existentei dreptului în patrimoniul acestuia, întrucât el a dobândit un drept de proprietate extratabular, ca o excepție de la principiul efectului constitutiv de drepturi al înscrierii în cartea funciară, consacrat de art. 17 din Decretul-Lege nr. 115/1938.

Apelanții-reclamanți nu au dovedit că, în perioada în care terenul a fost în posesia Cooperativei Agricole de Producție, aceștia, respectiv autoarea lor, au achitat impozit pe acest teren.

Nici împrejurarea ca nu a fost emis vreun act administrativ de preluare a imobilului în litigiu nu îl scoate de sub incidența legilor speciale de reconstituire a dreptului de proprietate. Astfel, potrivit art. 1 din Legea nr. 10/2001, această lege se aplica imobilelor preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar art. 2 lit. i) include în noțiunea de „imobile preluate în mod abuziv de stat” orice imobile preluate fără titlu valabil.

De asemenea, art. 11 alin. (2)1 din Legea nr. 18/1991 prevede că „Terenurile preluate abuziv de cooperativele agricole de producție de la persoanele fizice, fără înscriere în cooperativele agricole de producție sau de către stat, fără nici un titlu, revin de drept proprietarilor care au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate, pe vechile amplasamente, dacă acestea nu au fost atribuite legal altor persoane.” Or, terenul în litigiu se află tocmai în această situație.

Aplicabilitatea în speță a legilor speciale de reconstituire a dreptului de proprietate a fost recunoscută chiar de către apelanții reclamanți care au formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate, inițial, în temeiul Legii nr. 18/1991 și, ulterior, în temeiul Legii nr. 10/2001. Demersurile reclamanților pe cele două legi speciale nu au fost finalizate, iar aceștia nu au continuat demersul în contradictoriu cu entitățile legal instituite, în justiție, în vederea soluționării cererilor.

În această situație, instanța de fond, în mod corect, a reținut că promovarea unei acțiuni în revendicare imobiliară, pe dreptul comun, a unui imobil ce face obiectul legilor speciale de retrocedare, după parcurgerea parțială a procedurii reglementate de dispozițiile speciale, este inadmisibilă.

În același sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 33/2008, pronunțată în recursul în interesul legii, statuând că, în situația în care, pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, s-au adoptat legi speciale care reglementează procedura ce trebuie parcursă, respectiv condițiile ce trebuie îndeplinite pentru ca imobilele să poată fi restituite în natură persoanelor îndreptățite, legea specială derogatorie nu se poate aplica în concurs cu dreptul comun.

Nu pot fi exercitate acțiuni în revendicare după intrarea în vigoare a Legii nr. 18/1991, respectiv a Legii nr. 10/2001 de persoanele care au utilizat procedura din această lege specială.

Curtea a constatat că, în speță, nu a fost îngrădit accesul reclamanților la justiție și nici nu a fost încălcat dreptul acestora la un proces echitabil, fiind respectate dispozițiile legale și principiile de drept, potrivit cărora aplicarea dreptului comun în materia revendicării, cu ignorarea efectelor create prin aplicarea legilor speciale de reparație, ar aduce grave atingeri principiului securității raporturilor juridice, precum și drepturilor de proprietate ale terților dobânditori de bună-credință, ale căror titluri de proprietate nu au fost desființate în vreun fel.

Referitor la critica apelanților ce vizează ilegala contopire a nr. topo 7513/2/27 (proprietatea autoarei lor) cu nr. top. 7513/2/28, urmată de intabularea statului asupra celor două parcele contopite sub nr. top. 7513/2/27, s-au reținut următoarele:

La data de 12 decembrie 2005, s-au efectuat anumite notări în cartea funciară, respectiv s-a notat la A+2 nr. topo 7513/2/27, în suprafață de 5.523,156 mp, pășune, provenită, astfel cum rezultă din mențiunea de la B+2, prin contopirea imobilului de la A+l cu nr. topo 7513/2/28 din C.F., proprietar fiind Statul Român. Această mențiune a pus în acord realitatea cu evidențele de carte funciară. Ulterior, imobilul de la A+2 s-a dezmembrat în A+3 nr. topo 7513/2/27/1, pășune, în suprafață de 3923.156 mp și A+4 nr. topo 7513/2/27/2, pășune în suprafață de 1.600 mp. Imobilul de la A+4 s-a transcris în C.F. nou Râșnov, iar imobilul de la A+3 s-a convertit în C.F. Râșnov.

Imobilul transcris în C.F. Râșnov a fost intabulat cu titlu de reconstituire, în temeiul Legii nr. 18/1991, în favoarea lui F. și, ulterior, ca urmare a încheierii contractului de vânzare - cumpărare, în favoarea intimaților pârâți G., H., cota de ½ și I., cota de ½.

De altfel, în contextul în care acțiunea în revendicare este inadmisibilă, pentru motivele mai sus expuse, reclamanții nu justifică interesul de a ataca operațiunea de contopire a numerelor topo, urmate de intabularea dreptului de proprietate al Statului Român.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanții, solicitând admiterea căii de atac formulate, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.

Prin Decizia civilă nr. 2230 din 15 octombrie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamanții A., B., C. și D. împotriva Deciziei nr. 309 din data de 2 martie 2015 a Curții de Apel Brașov, secția civilă, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Înalta Curte a constatat următoarele:

Potrivit deciziei de casare, în rejudecare, instanța de apel trebuia să stabilească regimul juridic al terenului, câtă vreme reclamanții au pretins că acesta nu a ieșit, anterior anului 1989, din patrimoniul autoarei lor, că nu a intrat în patrimoniul Cooperative Agricole de Producție, astfel încât nu avea de ce să fie supus procedurii reconstituirii prevăzută de legea fondului funciar, iar, pe de altă parte, potrivit evidențelor de carte funciară, statul s-a intabulat abia în anul 2005, când a procedat la o contopire ilegală a două parcele, astfel că imobilul nu ar fi fost preluat de către stat în perioada de referință a legilor speciale de reparație; să verifice, în limitele devoluțiunii fixate de părți, starea de fapt relevantă în legătură cu preluarea imobilului de către stat și data la care aceasta a avut loc; să examineze criticile conform cărora imobilul nu era susceptibil de restituire în procedura legilor speciale, întrucât autoarea acestora a rămas intabulată în cartea funciară până în anul 2005; să stabilească care este valoarea înscrierii în cartea funciară pe numele autoarei reclamanților, înscriere care, potrivit susținerii acestora, a rămas „valabilă și nealterată până în anul 2005, când Statul s-a intabulat abuziv”, dar și să verifice legalitatea intabulării statului din anul 2005, intabulare despre care reclamanții au susținut că a fost rezultatul unei operațiuni ilegale de contopire a nr. top 7513/2/27, (proprietatea autoarei lor), cu nr. top 7513/2/28, urmată de intabularea statului asupra celor două parcele contopite sub nr. top 7513/2/27.

Cu referire la această operațiune de „comasare”, s-a susținut, prin motivele de apel, că ea nu a respectat dispozițiile art. 17 și 19 din Decretul-Lege nr. 115/1938 și că, în plus, înscrierea în cartea funciară a statului s-a făcut în baza unei cereri (din 12 decembrie 2005), formulată de o persoană fizică, K., cu domiciliul în Germania, conform înscrisurilor aflate în dosarul instanței de fond.

În rejudecare, instanța trebuia să cerceteze și aspectul învederat de către reclamanți ce vizează faptul că aceștia apar în evidențele fiscale ale imobilului, fiind și plătitori de impozite.

S-a statuat, totodată, că determinarea regimului juridic al unui bun nu poate decurge doar din transmiterea unor cereri sau notificări în baza legilor speciale, cu ignorarea întregului probatoriu administrat.

Față de aceste dezlegări obligatorii pentru instanța de trimitere, potrivit art. 315 C. proc. civ., la reluarea judecății, instanța de apel urma a avea în vedere analiza tuturor criticilor cu care a fost învestită, astfel încât hotărârea acesteia să conțină, într-o argumentare punctuală, motivele de fapt și de drept care să justifice soluția, determinarea situației de fapt și pe baza acesteia, stabilirea legii incidente.

Or, prin decizia atacată, instanța de apel a reținut cu privire la situația de fapt că: imobilul a fost preluat de către statul român în perioada regimului comunist, fără ca această preluare să fi fost înscrisă în cartea funciară; că sunt incidente dispozițiile art. 26 din Decretul-Lege nr. 115/1938, întrucât imobilul a fost preluat prin expropriere; că terenul a fost în posesia Cooperativei Agricole de Producție, iar reclamanții, respectiv autoarea lor, nu au achitat impozit pentru acest imobil în acea perioadă; că, în speță, sunt incidente dispozițiile art. 11 alin. (2)1 din Legea nr. 18/1991, dar și cele ale Legii nr. 10/2001, imobilul fiind preluat abuziv de stat în perioada de referință a acestui act normativ; demersurile reclamanților în baza legilor speciale nefiind finalizate.

S-a concluzionat, că, în mod corect, prima instanță a reținut că acțiunea în revendicare este inadmisibilă în situația de față, câtă vreme imobilul face obiectul legilor speciale de reparație, iar reclamanții au parcurs, parțial, procedura reglementată de dispozițiile speciale.

În ceea ce privește critica reclamanților referitoare la ilegala contopire a două parcele, urmată de intabularea statului, instanța de apel a făcut un istoric al evidențelor de C.F. și a concluzionat că mențiunea potrivit căruia statul figurează ca proprietar din anul 2005 a pus în acord „realitatea cu evidențele de carte funciară”, iar reclamanții nu justifică interesul de a ataca operațiunea de contopire a numerelor topo, respectiv intabularea statului, câtă vreme acțiunea în revendicare este inadmisibilă.

Prin urmare, în speță, rezultă că, în rejudecare, instanța de apel nu a stabilit pe deplin situația de fapt care să permită instanței de recurs, ca instanță de control judiciar, aplicarea corectă a legii.

Astfel, s-a reținut că imobilul a fost preluat abuziv de stat, că a fost expropriat, fiind incidente dispozițiile art. 26 din Decretul-Lege nr. 115/1938, că terenul s-a aflat în posesia Cooperativei Agricole de Producție, dar și că situația în speță se circumscrie dispozițiilor art. 11 alin. (2)1 din Legea nr. 18/1991.

Prin urmare, contrar îndrumărilor date de către instanța supremă, în rejudecare, instanța de apel nu a stabilit care este temeiul și titlul preluării, data preluării și nici modul de preluare a bunului.

Mai mult, s-a reținut, într-un mod confuz, că imobilul este supus atât Legii nr. 18/1991, dar și Legii nr. 10/2001, fără să se facă verificări din care să rezulte stadiul soluționării demersurilor efectuate în baza acestor legi speciale și nici nu s-a solicitat părților să depună dovezi în acest sens, nu s-a cerut dosarul administrativ care s-a format în urma acestor petiții, pentru a se verifica dacă pretențiile reclamanților au fost sau nu satisfăcute în procedura administrativă sau judiciară a acestor legi speciale de reparație.

De asemenea, s-a reținut că regimul juridic al bunului este dat de demersurile inițiate, dar nefinalizate, de către reclamanți în contradictoriu cu entitățile legal învestite, pe care aceștia au înțeles să le formuleze în baza celor două legi speciale de reparație.

Or, prin decizia de casare, s-a statuat că determinarea regimului juridic al unui bun nu poate decurge doar din transmiterea unor cereri sau notificări în baza legilor speciale.

Așadar, în speță, instanța de apel era chemată să stabilească regimul juridic al acestui bun, respectiv, să stabilească data la care imobilul a fost preluat, modul de preluare, actul normativ în baza căruia s-a efectuat preluarea - circumstanțele preluării, aspecte pe care instanța de casare a stabilit că urmează a fi dezlegate în rejudecare, respectiv să se „verifice, în limitele devoluțiunii fixate de părți prin criticile formulate, starea de fapt relevantă în legătură cu preluarea imobilului de către Stat, data la care a avut loc și deținătorul acestui bun”.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât, în privința datei preluării imobilului, se constată că nici reclamanții nu au avut un punct de vedere constant cu privire la acest aspect, susținând, prin cererea de chemare în judecată, că bunul a fost preluat în anul 1960, că, în mod eronat, s-a reținut că bunul se afla în administrarea Cooperativei Agricole de Producție în anul 1990, iar, ulterior, în fața instanței de recurs, arătând că bunul a fost preluat abuziv de către stat în anul 2005.

Totodată, instanța de apel nu a clarificat, în mod cert, care a fost deținătorul acestui bun de-a lungul timpului și nu a analizat nici modul de intabulare a statului, în raport de criticile reclamanților, care au susținut că aceasta este rezultatul unei contopiri ilegale, iar înscrierea în cartea funciară, în anul 2005, s-a făcut în baza unei cereri formulată de un terț, K., domiciliat în Germania.

Din contră, instanța de apel a reținut că operațiunile din C.F. din anul 2005 s-au efectuat pentru a se pune în acord realitatea cu evidențele de carte funciară, iar reclamanții nu au nici un interes în a ataca aceste operațiuni.

În ceea ce privește reținerile instanței de apel, potrivit cărora acțiunea în revendicare este inadmisibilă, întrucât bunul a făcut obiectul legilor speciale de reparație, sunt lipsite de argumente justificative, câtă vreme instanța de recurs din primul ciclu procesual a stabilit, cu caracter obligatoriu, pentru instanța de trimitere, că, „pentru a stabili incidența legilor speciale”, instanța era obligată să stabilească valoarea înscrierii în cartea funciară pe numele autoarei reclamanților, J., înscriere care, potrivit susținerii acestora, a rămas „valabilă și nealterată până în anul 2005, când Statul s-a intabulat abuziv”, iar instanța de trimitere nu a clarificat această situație de fapt.

Prin urmare, instanța de apel nu a clarificat situația de fapt, în sensul determinării certe a titlului de preluare a bunului și valabilității sale, din perspectiva respectării Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării terenului de către stat.

În consecință, întrucât modul în care instanța de control judiciar a soluționat problema de drept pusă în discuție era obligatoriu pentru instanța de trimitere, în condițiile art. 315 C. proc. civ., Înalta Curte a apreciat că neconformarea acesteia atrage casarea hotărârii pronunțate, ca fiind dată cu încălcarea legii.

În rejudecare, s-a stabilit că vor fi avute în vedere statuările și problemele de drept dezlegate prin deciziile de casare, cât și celelalte critici inserate în motivarea recursului, în măsura și în ordinea în care acestea se vor impune la reluarea dezbaterilor asupra apelului, raportat și la criticile dezvoltate prin motivele de apel.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată sub nr. x/62/2011; cu ocazia rejudecării, au fost administrate probe constând în înscrisuri și expertiză topografică.

Prin Decizia nr. 1584/Ap din 09 noiembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții A., C. și D. împotriva sentinței civile nr. 67 din 29 martie 2013 a Tribunalului Brașov; a fost stabilit onorariul definitiv pentru expertul tehnic L. la suma de 6.500 lei, diferența de 4.000 lei urmând a fi achitată de apelanții A., C. și D.

Au fost obligați apelanții la plata către intimații G., H. și I. a cheltuielilor de judecată solicitate de aceștia, în cuantum de 3.000 lei.

Curtea a apreciat apelul ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit îndrumărilor date de deciziile de casare, prezenta instanță urmează să stabilească temeiul, titlul, data și modul de preluare al imobilului, reținându-se că apelanții nu au avut un punct de vedere constant asupra acestor aspecte. De asemenea, s-a statuat că instanța va trebuie să verifice modul de intabulare al statului din 2005.

Din ansamblul probator administrat în cauză, rezultă următoarele:

Terenul în suprafață de 4.624,344 mp, situat în Predeal, parcela Izvorul Rece, județul Brașov, identificat cu nr. top 7513/2/27, înscris în C.F. Râșnov, a fost dobândit de către defuncta J. împreună cu soțul ei în data de 12 august 1940. Defuncta C. a părăsit țara, continuând să se ocupe de plata impozitelor pentru teren și ulterior, dovedit fiind că, în anul 1949, a purtat o corespondență cu numitul M. în acest sens. J. a decedat, după ce soțul său, K., decedase, iar imobilul este menționat în certificatul de moștenitor din 11 februarie 2014, emis de B.N.P., N., în completarea certificatului de moștenitor din 1975.

În ceea ce privește data preluării imobilului, se constată că reclamanții au susținut că acesta s-a aflat în posesia defunctei J. până în anul 1960, când a fost preluat abuziv de Statul Român și dat în administrare fostei Gospodării Agricole de Stat (rectificare formulată în anul 2001). Deși reclamanții erau cei care trebuiau să își dovedească afirmațiile, fie în sensul pierderii imobilului în aul 1960, fie în cel al pierderii acestuia abia în anul 2005, aceștia nu au administrat probe în acest sens.

Urmare a dezlegărilor date în deciziile de casare, prezenta instanță a încercat determinarea momentului preluării imobilului de către statul român.

Din probele administrate, rezultă că terenul respectiv a fost preluat fără titlu de către Statul Român, anterior anului 1990, el regăsindu-se în evidențele Intreprinderii Agricole de Stat Râșnov care, prin H.G. nr. 266 din 28 mai 1991, s-a reorganizat în SC O. SA (pct. 22, Anexa I la H.G.). SC O. SA a predat, la rândul său, aceste terenuri, la data de 15 februarie 2002, către Primăria Orașului care a dispus de ele în baza Legii nr. 18/99.

Rezultă că nu s-a putut stabili cu certitudine momentul preluării imobilului de către Statul Român, ci doar împrejurarea că această preluare s-a făcut în perioada 1949-1990 și că a fost o preluare de facto, fără titlu real.

Acest teren putea face obiectul Legii nr. 10/2001, fiind „teren preluat în orice mod de către statul român” (art. 2 alin. (1) lit. e) din lege). Cum însă, preluarea nu s-a făcut de către un Cooperativa Agricolă de Producție, reclamanții, respectiv autoarea acestora, nu puteau formula cerere în temeiul acestui act normativ.

De altfel, prin acțiunea introductivă, reclamanții arată că statul român i-a expropriat abuziv de terenul în suprafață de 4.624,344 mp, cu nr. top 7513/2/27 și că exproprierea s-a făcut în favoarea unor interese private, cum dovedește vânzarea ulterioară către pârâții G. și H. și I. (…), acreditând ideea că exproprierea de facto a fost făcută anterior emiterii titlului de proprietate din 20 decembrie 2004, dar ulterior datei de 11 februarie 2004 (fila 3/acțiune).

Cum, în fapt, pierderea proprietății s-a petrecut anterior anului 1990 și întabularea statului s-a efectuat în anul 2005, în intervalul de timp indicat de reclamanți, 11 februarie 2004 -20 decembrie 2004, nu a existat vreo cauză de expropriere.

De altfel, acțiunea reclamanților este confuză și prin faptul că, deși solicită compararea titlului lor cu al pârâtului G., H. și I., la petitul 6, solicită obligarea Statului Român la restituirea terenului.

În ceea ce privește chestiunea intabulării statului român, se reține că aceasta s-a efectuat prin Încheierea nr. 7296 din 12 decembrie 2005, prin care imobilul de la A2, revendicat de către reclamanți, a fost contopit cu nr. top 7513/2/28 în C.F. și intabulat în favoarea Statului Român.

Această contopire s-a făcut urmare a emiterii adresei din 23 noiembrie 2005 de către Primăria Orașului Zărnești, din care rezultă că terenurile cu nr. top 7513/2/27 și 7513/2/28 se aflau, la 01 ianuarie 1990, pe teritoriul Intreprinderii Agricole de Stat Râșnov (Statul Român) și au făcut obiectul Legii nr. 18/1991.

După cum s-a reținut anterior în evidențele Intreprinderii Agricole de Stat Râșnov și din actul de predare încheiat de acesta, informațiile din adresa din 23 noiembrie 2015 sunt corecte, astfel că întabularea s-a făcut urmare a deposedării de teren intervenită în perioada 1949-1990.

Prin aceeași Încheiere nr. 7296/2005, s-a dispus dezmembrarea noului top 7513/2/28 în două loturi, respectiv 7513/2/27/1 și 7513/2/27/2, cel de-al doilea lot fiind transcris în C.F. nou Râșnov și intabulat cu titlu de reconstituire, conform Legii nr. 18/1991, în favoarea lui F.

Se mai reține și faptul că terenul 7513/2/27/2, intabulat în C.F. Râșnov, în favoarea statului român, în suprafață de 75%, este ocupată de alte imobile intabulate și introduse în baza de date Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Brașov, urmare a unor erori de identificare a numerelor topografice, respectiv de două construcții cu suprafața rezidențială, blocuri de locuit, de o parte din clădirea complexului x și de o pensiune turistică (concluzii Raport de expertiză - fila 199/dosar).

Astfel, deși reclamanții au formulat o acțiune în revendicare împotriva Statului Român, în calitate de proprietari neposesori, ei nu au identificat, anterior formulării acțiunii, terenul revendicat și nu au încercat să stabilească cine deține posesia asupra terenurilor cu privire la care ei se consideră proprietari.

Astfel, față de situația că trecerea imobilului în proprietatea statului s-a făcut în perioada 1949-1990, prin preluarea lui de către Intreprinderea Agricolă de Stat Râșnov și că reclamanții aveau la îndemână măsurile reparatorii puse la dispoziție de Legea nr. 10/2001, văzând și faptul că aceștia au apreciat că formulează o acțiune în revendicare împotriva Statului Român, deși cea mai mare parte din teren este deținută de alte persoane, se apreciază că în mod corect prima instanță a respins ca inadmisibilă acțiunea în revendicare formulată de aceștia.

Curtea reține și faptul că, deși reclamanții au solicitat prin concluzii despăgubiri pentru terenul de care au fost deposedați, aceasta reprezintă o cerere nouă, care nu a fost formulată în fața instanței de fond, unde terenul a fost evaluat doar pentru stabilirea valorii petitului și că, urmare și a soluției de respingere a acțiunii ca inadmisibilă, pentru faptul că aceștia aveau la îndemână măsurile reparatorii puse la dispoziție de alt act normativ, această cerere nu poate fi primită.

Pentru aceste considerente, constatând și faptul că sentința atacată nu conține cauze de nulitate absolută, în temeiul art. 296 C. proc. civ., a fost respins apelul ca nefondat.

Se mai reține că, la cererea apelanților, a fost administrată proba cu expertiză, astfel că, față de criteriile prevăzute de O.G. nr. 2/2001, urmează a se stabili onorariul definitiv pentru expertul L. la suma de 6.500 lei, diferența de onorariu urmând a fi achitată de către apelanți.

De asemenea, urmează ca, în temeiul art. 274 C. proc. civ., apelanții să fie obligați la plata cheltuielilor de judecată efectuate de către intimații G., H. și I.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanții B., C., D. și A., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a Deciziei nr. 1584/Ap din 09 noiembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, și trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru următoarele motive:

Înalta Curte de Casație și Justiție, pronunțând Decizia de casare nr. 2230 din 15 octombrie 2015, în al doilea ciclu procesual, a stabilit, cu forța obligatorie a art. 315 C. proc. civ., că „în rejudecare, vor fi avute în vedere statuările și problemele de drept dezlegate prin deciziile de casare, cât și celelalte critici inserate în motivarea recursului în măsura și ordinea în care acestea se vor impune la reluarea dezbaterilor asupra apelului, raportat și la criticile dezvoltate prin motivele de apel".

Din această perspectivă, era obligatoriu pentru instanța de apel să stabilească valoarea înscrierii în cartea funciară, pe numele autoarei reclamanților, J., înscriere care, potrivit acestora, a rămas „valabilă și nealterată până în anul 2005, când statul s-a intabulat abuziv, iar instanța de apel nu a clarificat acest fapt.

Instanța de apel a încercat să dea un răspuns privitor la chestiunea intabulării statului asupra terenului cu nr. top 7513/2/27, proprietatea J., însă rezolvarea dată de instanță este rezultatul unui raționament lipsit de temei legal sau bazat pe aplicarea greșită a legii.

Invocând motivul de recurs prevăzut de disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții au arătat, în esență, că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 17,18 și 19 din Decretul nr. 115/1938, cărora le corespund perfect textele articolelor 22, 23 și 24 din Legea nr. 7/1996, astfel cum era aceasta în vigoare la 12 decembrie 2005, când s-au produs operațiunile nelegale de comasare, urmate de dezmembrare și atribuire.

Instanța de apel statuat pur și simplu, fără trimitere la un temei legal, că operațiunea de contopire a celor două parcele, respectiv nr. top 7513/2/27 din C.F. în suprafață de 4.624, 34 mp, proprietatea J., cu parcela cu nr. top 7513/2/28 din C.F., în suprafață de 1.284,54 mp (249,67 stânjeni, conform extras C.F. atașat raportului de expertiză L.), proprietatea P., născută R.), s-a făcut ca urmare a emiterii adresei din 23 noiembrie 2005 de către Primăria Orașului Zărnești, din care rezultă că terenurile respective se aflau, la 01 ianuarie 1990, pe teritoriul Intreprinderii Agricole de Stat Râșnov și au făcut obiectul Legii nr. 18/1991.

Or, în cazul de față, nu există un consimțământ al titularului cu privire la stingerea sau strămutarea către statul român al dreptului său de proprietate și nici o hotărâre judecătorească sau o decizie a autorității administrative care să fi înlocuit acordul de voință sau consimțământul.

Însăși instanța de apel statuează că nu a existat vreun „titlu real” de transfer în favoarea statului, simpla deposedarea neputând constitui un just titlu pentru radierea dreptului. De altfel, înscrierea dreptului pe numele adevăratului proprietar a dăinuit în mod neîntrerupt și nealterat în cartea funciară.

Mai mult decât atât, s-a procedat la comasarea celor două parcele și apoi la dezmembrare, fără ca statul să fi fost mai întâi intabulat și/sau dreptul J. radiat, ceea ce constituie, de asemenea, o încălcare a legii.

În același sens, intabularea dreptului de proprietate pe numele J. are efect constitutiv de proprietate, conform prevederilor Decretului nr. 115/1938, nu doar de simpla opozabilitate. Prin efectul succesiunii, acest drept a fost transmis moștenitorilor legali ai părinților, astfel cum rezultă în mod nemijlocit din conținutul certificatului de moștenitor din 11 februarie 2004, emis de B.N.P., N. De altfel, recurentul-reclamant D. a dovedit și că este plătitor de impozit pe proprietatea respectivă.

Întreaga operațiune de comasare, urmată de dezmembrare și „atribuire", este frauduloasă, dar instanța de apel s-a mărginit la a constata că, de vreme ce parcelele se aflau pe raza Intreprinderii Agricole de Stat Râșnov, acest fapt justifică dreptul statului de a se intabula, cu titlu de proprietar, asupra lor.

În condițiile Constituției din 1991, o astfel de preluare în proprietate, la nivelul anului 2005, este evident abuzivă și nelegală, lucru pe care instanța de apel a refuzat să-l constate, ignorând astfel legea fundamentală.

Aplicabilitatea în speță a Legii nr. 10/2001 (instanța de apel nu a mai împărtășit punctul de vedere al instanțelor precedente, potrivit căruia ar fi fost aplicabilă Legea nr. 18/1991) nu poate fi invocată, în condițiile în care autoarea reclamanților era înscrisă și după anul 1989 ca proprietară tabulară, nefiind radiat dreptul său din cartea funciară.

Or, recurenții, în calitate de moștenitori, au dobândit dreptul real de proprietate prin succesiune, fără a fi necesară înscrierea dreptului pe numele reclamanților în cartea funciară, întrucât acest lucru este permis de dispozițiile art. 26 din Decretul - Lege nr. 115/1938, (căruia îi corespunde art. 28 din Legea nr. 7/1996).

Cu toate acestea, înscrierea dreptului pe numele recurenților era necesară dacă se dorea a se dispune de el, or, înscrierea dreptului de proprietate pe numele statului și a numitului F. constituie o expropriere fără justă cauză, contrară prevederilor constituționale și Convenției Europene pentru Drepturile Omului.

Instanța de apel persistă în a confunda deposedarea cu pierderea proprietății însăși, ceea ce nu este posibil în sistemul cărții funciare din Ardeal, în condițiile în care dreptul adevăratului proprietar tabular nu a fost radiat.

Încheierea nr. 7296 din 12 decembrie 2005, care a dispus comasarea parcelelor, apoi, dezmembrarea acestora și, în fine, intabularea lui F. asupra a 1.600 mp rezultați din aceste operațiuni și a statului asupra suprafeței de 3.923 mp, nu constituie un titlu de proprietate și nu justifică vreun transfer de proprietate.

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia de casare cu trimitere spre rejudecare nr. 985 din 26 martie 2014, a statuat că nu a fost analizat de către instanța de apel motivul de apel referitor la operațiunea de comasare, care nu ar fi respectat dispozițiile art. 17 și 19 din Decretul-Lege nr. 115/1938, și nici cel privitor la faptul că înscrierea în cartea funciară a statului s-a făcut în baza unei cereri (din 12 decembrie 2005) formulată de o persoană fizică, K., cu domiciliul în Germania, care nu avea nicio legătură cu terenul în cauză.

În cea de-a doua decizie a Înaltei Curți, se dau indicații instanței de trimitere, în sensul de a se avea în vedere decizia de casare anterioară și criticile formulate în apel.

Or, după cum se observă, în Decizia civilă nr. 1584/Ap/2016, care face obiectul recursului de față, nu se analizează deloc impactul legal pe care îl au dispozițiile art. 17 și 19 din Decretul-Lege nr. 115/1938, ceea ce constituie o încălcare a dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., în condițiile în care deciziile de casare au stabilit că aceste articole de lege trebuie avute în vedere.

Pe de altă parte, ignorarea acestor prevederi legale constituie o încălcare directă a legii, în condițiile în care, contrar dispozițiilor cuprinse în respectivele articole, instanța de apel a putut ajunge la concluzia că, la nivelul anului 2005, statul se mai poate intabula, invocând o preluare de facto, fără titlu real, care nu este consemnată nicăieri și despre care nu se știe când anume a avut loc, în intervalul 1945-1989, după spusele instanței de apel.

Câtă vreme autoarea reclamanților a figurat în mod constant ca proprietar tabular, instanța de apel trebuia să constate caracterul valabil al dreptului de proprietate al J., simpla deposedare neavând niciun efect, în condițiile în care dreptul ei nu s-a stins și nici nu a fost radiat din cartea funciară.

Un alt considerent nelegal al instanței de apel este acela prin care se afirmă că pierderea proprietății s-a petrecut anterior anului 1990 și intabularea statului s-a efectuat în anul 2005, ceea ce reprezintă, din perspectiva acelorași art. 17 și 19 din Decretul nr. 115/1938, care statuează în mod clar că dreptul de proprietate nu se pierde, respectiv nu se dobândește, decât prin acordul de voința al celui care dă și al celui care primește sau prin consimțământul expres al titularului dreptului, prin hotărâre judecătorească sau prin efectul unei decizii administrative.

În realitate, pierderea dreptului de proprietate s-a petrecut în anul 2005, când statul a comasat în favoarea sa două parcele, respectiv 7513/2/27 și 7513/2/28, (fără să fi fost inițial intabulat ca proprietar pe fiecare dintre ele), apoi le-a dezmembrat în alte două parcele, respectiv nr. 7513/2/27/2, în suprafață de 1.600 mp, pe care a atribuit-o lui F., în procedura Legii nr. 18/1991, și nr. 7513/2/27/1, în suprafață de 3.923 mp, pe care și-a atribuit-o sieși.

Expertiza efectuată în cauză a identificat că parcela 7513/2/27/2 înglobează suprafața de 701,00 mp, pe linia de contur CMND (a se vedea suplimentul la raportul expertiză-Aneta 7.1), care face parte din terenul de 4.624.34 mp, ce face obiectul procesului de față și este proprietatea J.. Restul terenului, în suprafață de 3.923 mp, este intabulat pe numele statului, nr. topo 7513/2/27/1, și figurează pășune, fără construcții.

Soluția era aceea a obligării persoanelor fizice la lăsarea în deplina proprietate și posesie a suprafeței de teren de 701 mp, înglobată în nr. topo 7513/2/27/2, pe linia de contur CMND, figurata în Anexa 7.1 - supliment raport de expertiză, ca urmare a comparației de titluri și obligarea statului la lăsarea în deplină proprietate și posesie a nr. topo 7513/3/27/1, în suprafața de 3.923 mp, teren categoria de folosință pășune.

Este greșit considerentul instanței de apel, potrivit căruia „acțiunea ar fi confuză”, fiindcă, pe de o parte, se solicită compararea titlului recurenților-reclamanți cu cel al pârâților G., H. și I., iar, pe de altă parte, la petitul 6, se solicită obligarea statului român la restituirea terenului, întrucât, în realitate, se solicită de la fiecare „beneficiar" al înscrierii nelegale în cartea funciară să restituie ceea ce deține fără drept din cei 4.624,34 mp, proprietatea acestora.

Un alt motiv de recurs care se întemeiază pe disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se referă la cel de-al doilea considerent invocat de instanța de apel pentru a declara inadmisibilă acțiunea, și anume la faptul că reclamanții ar fi formulat o acțiune în revendicare împotriva Statului Român, deși cea mai parte din teren este deținută de alte persoane.

Instanța de apel se referă la parcela cu nr. top 7513/2/27/1, în suprafață de 3.923 mp, asupra căreia este intabulat statul și care, așa cum a constatat expertul, este ocupată în proporție de 75% de diferite construcții.

În mod greșit și, prin interpretarea defectuoasă sau ignorarea disp. art. 492 și 494 C. civ., s-a ajuns la concluzia că cea mai mare parte de teren este deținută de alte persoane, adică s-a prezumat că cei care au construit sunt și proprietarii terenului de sub construcții.

Potrivit concluziilor expertului, cei care au construit pe parcela cu nr. top 7513/2/27/1 au terenurile intabulate sub nr. top.7513/3/1/4/2 sau cu numere cadastrale diferite de cel atribuit statului, care are nr. C.F.

Potrivit art. 33 din Legea nr. 7/1996, prezumția de proprietate este în favoarea celui care și-a înscris dreptul în cartea funciară. Aceeași prezumție este instituită și de art. 32 și 33 din Decretul - Lege nr. 115/1938, care sunt aplicabile în speță, având în vedere ca Decretul - Lege nr. 115/1938 ultraactivează, potrivit disp. art. 72 din Legea nr. 7/1996 și Deciziei nr. 21 din 12 decembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Din perspectiva acestui articol, cei care se pare că au ocupat porțiuni din teren cu construcții nu beneficiază de nicio prezumție de proprietate asupra terenului pe care se află construcția, întrucât ei figurează înscriși cu imobilele în alte cărți funciare

Instanța de apel face o afirmație nelegală, atunci când statuează că „cea mai mare parte din teren este deținută de alte persoane”, deoarece încalcă dispozițiile art. 32 și 33 din Decretul-Lege 115/1938 sau dispozițiile art. 33 din Legea nr. 7/1996, (terenul nu este deținut de alte persoane, terenul este deținut de statul român, dar și de acesta la modul nelegal).

Cei care au construit pe terenul altuia nu sunt proprietarii terenului, o afirmație contrară constituind o încălcare directă a dispozițiilor art. 492 și 494 din V.C.C. Se poate, deci, constata că instanța de apel, întemeindu-și argumentul inadmisibilității pe o concluzie nelegală, și anume aceea că cei care au construit sunt proprietarii terenului de sub construcție, în condițiile în care ei figurează intabulați pe alte numere cadastrale decât terenul pe care se află construcțiile, a ajuns la o concluzie contrară legii, iar efectele acestei concluzii nu pot fi remediate decât prin admiterea prezentului recurs.

În orice caz, recurenții-reclamanți nu trebuiau să cheme în judecată pentru revendicarea terenului persoane care nu sunt proprietare ale terenului și nu poate fi inadmisibilă acțiunea în revendicare îndreptată împotriva singurei persoane, (statul român), care figurează ca proprietar tabular al suprafeței de 3.923 mp, ce a fost dezmembrată din parcela proprietatea autoarei lor, pe care au moștenit-o, conform certificatului de moștenitor depus la dosar.

Prin urmare, este nelegală concluzia inadmisibilității acțiunii, pe considerentul că reclamanții ar fi trebuit să se judece pentru teren cu alte persoane decât cele pe care le-a chemat în judecată.

Calitatea procesuală pasivă a rezultat din identitatea dintre pârât și subiectul pasiv al raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecații. În cazul de față, pentru suprafața de 701,00 mp, cuprinsă în parcela cu nr. topo 7513/3/27/2, calitatea procesuală pasivă o au pârâții-intimați persoane fizice, iar pentru parcela în suprafață de 3.923 mp, cu nr. topo 7513/3/2/1, calitatea procesuală pasivă aparține exclusiv statului român, singurul intabulat ca proprietar.

Constructorii care au edificat pe acest teren nu au calitate procesuală pasivă în acțiunea în revendicare a terenului, deoarece nu figurează ca proprietari tabulari pe porțiuni din acest teren și nu au dobândit de la stat asemenea porțiuni.

Chestiunea de a ști în ce măsura cei care au ocupat terenul cu construcții au fost de bună sau de rea-credință, precum și stabilirea statutului juridic al construcțiilor va putea fi reglementata fie pe cale amiabilă, fie în litigii distincte, după ce se va obține restituirea terenului în deplină proprietate și posesie.

În privința respingerii petitului având ca obiect despăgubirile pentru lipsa de folosință a terenului, soluția este, de asemenea, nelegală, în măsura în care instanța de apel a motivat că cererea este inadmisibilă, având aceeași soarta ca și petitul privind revendicarea.

Recurenții consideră că acțiunea în revendicare nu este inadmisibilă și s-a demonstrat acest lucru, astfel că și cererea de despăgubiri, având ca obiect contravaloarea lipsei de folosință, este perfect admisibilă.

Instanța de apel a apreciat greșit că cererea de despăgubiri ar fi o cerere nouă, când, la pct. 7 al acțiunii, s-a solicitat de la statul român daune materiale și daune morale. În categoria daunelor materiale intră și despăgubirile legate de lipsa de folosință, iar instanța de apel a și dispus ca expertul să calculeze contravaloarea lipsei de folosință.

Statuând că cererea de despăgubiri este o cerere nouă, „care nu poate fi primită” din acest motiv, instanța de apel a ales să ignore petitul 7 al acțiunii introductive de instanță, încălcând astfel dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. care obligă instanța să stăruie în a preveni orice greșeală în aflarea adevărului, pe baza stabilirii faptelor și aplicării corecte a legii.

O altă încălcare a legii o constituie și modalitatea în care s-a stabilit majorarea onorariului cuvenit expertului.

Potrivit art. 212 alin. (2) C. proc. civ. „la cererea experților, ținându-se seama de lucrare, instanța le va putea mări plata cuvenită prin încheiere executorie dată cu citarea părților”.

Faptul că majorarea onorariului se face prin încheiere dată cu citarea părților, implică ideea că o asemenea măsură se ia numai după ce se pune în prealabil în discuția părților, deci cu respectarea principiului contradictorialității.

În speță, instanța a decis direct, cu ocazia deliberării, majorarea onorariului, dar fără a supune dezbaterii părților cererea expertului.

Intimații G., H. și I. au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca neîntemeiat, pentru următoarele considerente:

Un prim motiv de recurs este cel prevăzut de disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ. „când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșita a legii”.

Contrar celor susținute de către recurenți, așa cum rezultă din toate probele administrate în cauză, precum și din recunoașterile anterioare făcute de recurenți, imobilul în litigiu nu a fost preluat de la reclamanți sau autoarea acestora în anul 2005, odată cu înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate în favoarea Statului Român. Acest imobil a fost preluat de Statul Român în perioada 1949-1990, fără titlu real. Pe cale de consecință, în condițiile inexistenței unui act administrativ de preluare pentru un imobil care se regăsește în patrimoniul statului, operează prezumția relativă de preluare abuzivă.

Așa cum, în mod corect, a reținut instanța de apel, potrivit adresei din 2005, la data de 1 ianuarie 1990, terenurile cu nr. top 7513/2/27 și 7513/2/28 se aflau în patrimoniul Intreprinderii Agricole de Stat Râșnov și au făcut obiectul Legii nr. 18/1991. În aceste condiții, acțiunea de comasare și dezmembrare a fost făcută în baza Legii nr. 18/1991.

Toată motivarea recurenților tinde spre a face dovada că această preluare a fost făcută fără titlu de Statul Român, aspect reținut și de instanța de apel.

Din toate probele administrate în cauză, rezultă cu certitudine faptul că preluarea abuzivă a imobilului în litigiu a avut loc înainte de 1 ianuarie 1990, și nu după această dată.

În această situație, dispozițiile legilor speciale de reconstituire a dreptului de proprietate prevalează, cât timp reclamanții nu au un drept de proprietate recunoscut printr-o hotărâre judecătorească sau printr-o decizie de restituire emisă într-o procedura administrativă, adică nu pot dovedi existența bunului în patrimoniul lor, condiție esențială pentru formularea acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun.

Reclamanții susțin cu rea - credință faptul că pierderea dreptului de proprietate s-ar fi petrecut în anul 2005, în situația în care chiar ei recunoșteau anterior că acest imobil a fost preluat abuziv, în urmă cu peste 40 de ani.

Este corectă motivarea instanței de fond, potrivit căreia cererea reclamanților este confuză, întrucât, pe de o parte, se solicită compararea titlurilor lor cu titlurile pârâților iar, pe de altă parte, se solicită obligarea Statului Român la restituirea terenului.

O comparație de titluri nu este posibilă în situația în care imobilul proprietatea reclamanților a fost preluat abuziv de Statul Român, în această situație, fiind aplicabile prevederile legilor speciale de reconstituire a dreptului de proprietate.

Al doilea motiv de recurs, întemeiat tot pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se referă la faptul că, în mod greșit, instanța de apel a declarat inadmisibila acțiunea, raportat la faptul că mare parte din teren este deținută de alte persoane.

Reclamanții susțin că acea suprafață de teren nu este deținută de alte persoane, ci de Statul Român, întrucât acele persoane nu sunt și proprietarele terenului, ci doar ale construcțiilor edificate pe acesta.

Și acest motiv de recurs este neîntemeiat.

Întrucât, se poate constata că instanța de apel nu a declarat acțiunea în revendicare inadmisibilă pentru acest motiv, ci pentru faptul că imobilul revendicat face obiectul legilor speciale de reconstituire a dreptului de proprietate, reclamanții având la îndemâna măsurile reparatorii puse la dispoziție de Legea nr. 10/2001.

În al doilea rând, este evident că acțiunea de revendicare trebuie îndreptată împotriva posesorului neproprietar, și nu împotriva unui proprietar.

În această situație, calitate procesuală pasivă o au cei care au edificat construcțiile pe proprietatea ce a aparținut autoarei reclamanților, întrucât aceștia au posesia, și nu Statul Român.

Și măsura respingerii acțiunii în despăgubiri este întemeiată, instanța de apel reținând, în mod corect, faptul că această cerere a fost o cerere nouă făcută în apel.

Analizând petitul nr. 7 al cererii introductive, se constată faptul că acesta este la fel de ambiguu, întrucât nu se precizează ce reprezintă aceste daune, iar cererea nu este motivată în fapt. Această motivare a fost făcută doar în apel.

Este neîntemeiat și motivul de recurs referitor la majorarea de către instanța de apel a onorariului expertului. După cum se poate constata, analizând lucrările dosarului, instanța de apel nu a majorat onorariul expertului, ci, potrivit legii, a stabilit onorariul definitiv, un lucru total diferit.

În etapa procesuală a recursului nu a fost administrată proba cu înscrisuri noi, în sensul art. 305 C. proc. civ.

Recursul este fondat, pentru considerentele ce vor succede:

Sub un prim aspect, pentru a se stabili modalitatea în care au fost respectate deciziile de casare anterioare și limitele rejudecărilor dispuse prin acestea, din perspectiva criticilor formulate de recurenții reclamanți și în considerarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. care prevăd că: „în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate (…) sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”, este necesar să se realizeze un racursi al considerentelor acestor hotărâri.

Astfel, prin decizia de casare nr. 985/26 martie 2014, instanța supremă a stabilit că instanța de apel nu a examinat criticile conform cărora imobilul nu era susceptibil de restituire în procedura legii fondului funciar sau a Legii nr. 10/2001, tocmai pentru că nu ar fi fost preluat de stat în perioada de referință a acestor acte normative, câtă vreme, în cartea funciară, autoarea acestora a rămas intabulată până în anul 2005.

În acest sens, s-a statuat că, pentru a stabili incidența legilor speciale, instanța de apel era obligată să stabilească valoarea înscrierii în cartea funciară pe numele autoarei reclamanților, J., înscriere care, potrivit susținerii acestora, a rămas „valabilă și nealterată până în anul 2005, când statul s-a intabulat abuziv”.

De asemenea, în viziunea instanței supreme, a rămas fără răspuns din partea instanței de apel critica reclamanților conform căreia intabularea statului la nivelul anului 2005 a fost rezultatul unei operațiuni ilegale de contopire a nr. top 7513/2/27 cu nr. top 7513/2/28, urmată de intabularea statului asupra celor două parcele, contopite sub nr. top 7513/2/27, operațiune ce nu a respectat dispozițiile art. 17 și 19 din Decretul Lege nr. 115/1938, iar înscrierea în cartea funciară s-a făcut în baza unei cereri formulată de o persoană fizică cu domiciliul în Germania, K..

Tot astfel, a rămas fără cercetare din partea instanței de apel aspectul învederat de către reclamanți vizând modificarea evidențelor de carte funciară în anul 2005 și faptul că reclamanții sunt și în prezent, ca moștenitori ai fostului proprietar, cei care apar în evidențele fiscale ale imobilului, precum și plătitori de impozite.

Prin cea de-a doua decizie de casare a instanței supreme (Decizia civilă nr. 2230 din 15 octombrie 2015), aceasta a constatat că instanța de trimitere, în rejudecare, nu s-a conformat celor statuate în mod obligatoriu prin prima decizie de casare, încălcând astfel dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., întrucât s-a reținut, într-un mod confuz, că imobilul este supus atât Legii nr. 18/1991, dar și Legii nr. 10/2001, fără să se facă verificări din care să rezulte stadiul soluționării demersurilor efectuate în baza acestor legi speciale și nici nu s-a solicitat părților să depună dovezi în acest sens, nu s-a cerut dosarul administrativ care s-a format în urma acestor petiții, pentru a se verifica dacă pretențiile reclamanților au fost sau nu satisfăcute în procedura administrativă sau judiciară a acestor legi speciale de reparație. Totodată, instanța de apel nu a clarificat, în mod cert, care a fost deținătorul acestui bun de-a lungul timpului și nu a analizat nici modul de intabulare a statului, în raport de criticile reclamanților, care au susținut că aceasta este rezultatul unei contopiri ilegale, iar înscrierea în cartea funciară, în anul 2005, s-a făcut în baza unei cereri formulată de un terț, K., domiciliat în Germania.

Or, analizând, în acest moment procesual, considerentele Deciziei civile nr. 1584/Ap din 09 noiembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, ce formează obiectul prezentului recurs, se poate observa că instanța de apel, în rejudecarea cauzei, nu a răspuns nici de această dată criticilor enunțate și nu a stabilit, în mod prioritar și esențial, care este semnificația juridică a înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, pe numele autoarei reclamanților, J., înscriere care, potrivit susținerii acestora, a rămas „valabilă și nealterată până în anul 2005, când statul s-a intabulat abuziv”.

În acest punct, considerentele instanței de apel concretizate în afirmația conform căreia „deși reclamanții erau cei care trebuiau să își dovedească afirmațiile, fie în sensul pierderii bunului în anul 1960, fie în cel al pierderii acestuia abia în anul 2005, aceștia nu au administrat probe în acest sens” nu pot echivala cu dezlegarea acestei probleme de drept, importantă pentru cauză, câtă vreme, din cuprinsul cărții funciare, rezultă că înscrierea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, pe numele autoarei reclamanților, J., a subzistat până în anul 2005, aspect necontestat în cauză.

În același sens, instanța de apel va trebui să stabilească dacă această înscriere în cartea funciară are valoarea unui bun sau cel puțin a unei speranțe legitime de restituire, în sensul articolului 1 al Primului Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, de care recurenții reclamanți se pot prevala pentru a determina operațiunea comparării titlurilor de proprietate valabile în cadrul unei acțiuni în revendicare de drept comun îndreptată împotriva persoanelor fizice aflate, de asemenea, în posesia unor titluri valabile sau necontestate de proprietate sau care pot îndreptăți reclamanții la restituirea bunului imobil liber, de asemenea, în cadrul unei acțiuni în revendicare de drept comun îndreptate împotriva statului.

Aceste aspecte relevante în soluționarea cauzei și asupra cărora instanța de apel avea obligația să se pronunțe, în considerarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., deci ca efect al deciziilor de casare anterioare, au rămas neanalizate de către instanța de apel și ele nu pot fi examinate pentru prima dată în recurs, întrucât s-ar ignora principiul dublului grad de jurisdicție care, deși nu este obligatoriu în materie civilă, conform art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului ce garantează dreptul la un proces echitabil, a fost reglementat de legiuitorul național, dreptul intern stabilind, în acest domeniu, un standard de protecție superior ce se impune instanțelor naționale.

Mai mult, deși nu a putut stabili cu certitudine modalitatea și data de preluare a bunului imobil în litigiu de către stat, asimilând, în cele din urmă, aceasta preluare unei preluări fără titlu, instanța de apel nu a reușit să stabilească regimul juridic al imobilului în litigiu, în sensul de a tranșa care este legea specială aplicabilă acestuia, argumentând, în mod contradictoriu, că acesta ar putea fi supus Legii nr. 10/2001, fiind teren preluat în orice mod de către stat, plasându-l în ipoteza art. 2 alin. (1) lit. e) din acest act normativ, dar nu este supus actului normativ special, întrucât preluarea nu s-a făcut de către Cooperativa Agricolă de Producție, teză căreia nu arată ce text legal îi corespunde.

În acest punct, nu se poate deduce, din considerentele deciziei recurate, dacă instanța de apel împărtășește punctul de vedere al primei instanțe, potrivit căreia terenul în litigiu este supus dispozițiilor legilor fondului funciar, și aceasta nu face nici propria analiză asupra regimului juridic al bunului imobil în litigiu.

Or, a exclude de la restituire un imobil pentru argumentul că intră în domeniul de aplicație al unei legi speciale, doar pe considerentul preluării lui fără titlu, într-o perioadă incertă și lungă, 1949-1990, fără a stabili în mod cert care este legea specială în al cărui domeniu de reglementare intră acest imobil și fără a tranșa semnificația juridică și efectele pe care le generează, în plan juridic, subzistența înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, pe numele autoarei reclamanților, J., înscriere care, potrivit susținerii acestora, a rămas „valabilă și nealterată până în anul 2005, când statul s-a intabulat abuziv” echivalează cu o încălcare a înseși substanței dreptului de acces la un tribunal, garantat de art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, văzut ca o componentă materială a dreptului la un proces echitabil, ce nu presupune doar posibilitatea sesizării unei instanțe cu o „contestație asupra unui drept cu caracter civil”, ci și obținerea unei hotărâri pe baza „meritelor” cazului, după o examinare completă, în fapt și în drept, a tuturor aspectelor esențiale supuse judecății.

În plus, pare dificil de admis ca o instanță de apel să accepte, fără a cerceta, desigur, în limitele devoluțiunii fixate prin cererea de apel, împrejurarea că „terenul nr. topo 7513/2/27/2, intabulat în C.F. Râșnov, în favoarea statului, în suprafață de 75%, este ocupat de alte imobile, introduse și intabulate în baza de date a Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară Brașov, urmare a unor erori de identificare a numerelor topografice”, astfel cum reține această instanță în considerentele deciziei recurate, în condițiile în care apelanții reclamanți invocă operațiuni ilegale de comasare, iar statul nu furnizează motive pertinente și serioase pentru acest fapt și pentru împrejurarea că reconstituirea dreptului de proprietate pe numele intimatului F. a fost făcută anterior înscrierii statului în cartea funciară.

Se impune, astfel, ca aceste împrejurări de fapt să fie lămurite pe baza probelor pe care instanța de apel le va găsi pertinente și concludente, după punerea lor în dezbaterea contradictorie a părților, și să se expună în mod detaliat succesiunea cronologică a tuturor operațiunilor de carte funciară care au fost efectuate cu privire la imobilele înscrise în cartea funciară (dezmembrări, alipiri, transferări în alte cărți funciare), precum și cu privire la imobilele cu care anumite numere topografice din această carte funciară au fost ulterior corelate. Numai în această modalitate se poate stabili cu certitudine care a fost evoluția tabulară a imobilului preluat de la autoarea reclamanților și care este situația juridică actuală a acestuia, prin raportare și la dispozițiile Decretului Lege nr. 115/1938 și Legii nr. 7/1996, invocate de recurenții reclamanți și rămase, de asemenea, neanalizate prin decizia împotriva căreia s-a exercitat prezentul recurs.

În consecință, nerespectarea deciziilor de casare anterioare, insuficienta lămurire a situației de fapt și nemotivarea aspectelor importante ale raționamentului ce au determinat deznodământul judiciar concretizat în respingerea apelului, constituie, în temeiul art. 315 coroborat cu 314 C. proc. civ., un prim motiv de casare cu trimitere spre rejudecare.

Motivul de recurs prin care se critică faptul că instanța de apel a apreciat greșit că cererea de despăgubiri formulată de reclamanți ar fi o cerere nouă ce nu poate fi primită este, de asemenea, fondat.

Astfel, analizând conținutul cererii introductive, se poate observa că, la petitul nr. 7 al acțiunii, reclamanții au solicitat obligarea statului la plata daunelor materiale, în cuantum de 1.331.712 lei și a daunelor materiale, în cuantum de 400.000 lei.

Or, considerând că această cerere este o cerere nouă în apel, inadmisibilă conform art. 294 alin. (1) teza finală C. proc. civ., instanța de apel a încălcat principiul disponibilității care guvernează procesul civil și care lasă la libera apreciere a reclamanților fixarea cadrului procesual sub aspect subiectiv - al părților cu care înțeleg să se judece și sub aspect obiectiv - al obiectului supus judecății.

În același sens, au fost încălcate și dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. care statuează că, în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății.

În consecință, chiar dacă formularea acestui capăt de cerere nu excelează prin rigoare, iar cauza juridică nu este argumentată în mod expres, judecătorii fondului aveau îndatorirea să ceară părților să prezinte explicații, oral sau în scris, precum și să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu erau menționate în cerere, în considerarea art. 129 alin. (4) C. proc. civ.

Pentru argumentele expuse, instanța de recurs apreciază că acest capăt de cerere nu poate fi respins în baza unui fine de neprimire întemeiat pe dispozițiile art. art. 294 alin. (1) teza finală C. proc. civ., deci, ca inadmisibil, ci trebuie examinat în lumina circumstanțelor particulare ale cauzei deduse judecății și este nevoie să primească un răspuns specific, asupra căruia, la acest moment procesual, instanța de recurs nu poate specula.

Asupra motivului de recurs prin care se invocă o altă încălcare a legii referitoare la modalitatea în care s-a stabilit majorarea onorariului cuvenit expertului, fără a se ține seama de respectarea principiului contradictorialității, instanța de recurs, analizând conținutul încheierii de dezbateri de la 19 octombrie 2016, reține că cererea de majorare a onorariului de expertiză nu a fost pusă în dezbaterea părților.

Or, conform dispozițiilor art. 212 alin. (2) C. proc. civ., instanța poate mări onorariul pentru expertiză, „la cererea experților, ținându-se seama de lucrare, (…) prin încheiere executorie, dată cu citarea părților”.

Din interpretarea textului legal menționat, rezultă că acest aspect, ce implică o sarcină financiară suplimentară pentru părțile litigante, trebuie pus în dezbaterea contradictorie a părților, tocmai pentru a se respecta principiile ce guvernează procesul civil - contradictorialitatea și dreptul la apărare - de la care, în această materie, nu sunt reglementate derogări.

Astfel, contrar celor susținute de intimații pârâți persoane fizice, în cauză, nu este în discuție fixarea onorariului definitiv de expertiză, ci majorarea celui inițial, distincțiile între cele două nefiind doar de natură terminologică, ci implicând supunerea părților unor obligații de natură financiară asupra cărora acestea ar trebui să aibă posibilitatea rezonabilă de a-și exprima punctul de vedere.

Concluzionând, în rejudecare, instanța de apel va avea în vedere statuările și problemele de drept dezlegate prin deciziile de casare succesive pronunțate în cauză, precum și celelalte critici inserate în motivarea recursului, în măsura și în ordinea în care acestea se vor impune la reluarea dezbaterilor asupra apelului, raportat și la criticile dezvoltate prin motivele de apel.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, constatând încălcarea art. 315 C. proc. civ., coroborat cu art. 314 C. proc. civ., sub aspectul insuficientei stabiliri a situației de fapt, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanții B., C., D. și A. împotriva Deciziei civile nr. 1584/Ap din 09 noiembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, va casa decizia recurată și va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași curți de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanții B., C., D. și A. împotriva Deciziei civile nr. 1584/Ap din 09 noiembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași curți de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 08 martie 2017.