Expropriation Compensation for Hydroelectric Project: Appeals Dismissed, Land Valued at Expropriator's Offer with Loss-of-Use Claims Excluded

Decizia nr. 397/2017

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemam în judecată înregistrată la data de 1 aprilie 2010 pe rolul Tribunalului Hunedoara, sub nr. x/97/2010, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC B. SA, să se constate dreptul său de proprietate asupra suprafețelor de teren individualizate în C.F. Subcetate, ocupate abuziv și expropriate pentru cauză de utilitate publică, declarată prin H.G. nr. 392/2002; obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri aferente terenului ocupat, compusa din valoarea reala a terenului afectat de lucrările de amenajare hidroenergetică a râului Strei, în suprafață de aproximativ 17.900 mp, la un preț de 9 euro/mp, echivalent în lei la data plății efective, și din prejudiciul suferit prin lipsa de folosință a terenului în perioada 1990-2010, respectiv contravaloarea produselor și a recoltei care s-ar fi putut obține pe acest teren, potrivit naturii și destinației acestuia, menționat în cartea funciară, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, reclamanta a arătat că este succesoarea defunctului său soț C., conform certificatului de moștenitor din 1998, care, la rândul său, a fost succesorul tatălui său, D., proprietar tabular al suprafețelor de teren mai sus menționate.

În cursul anului 1990, pârâtul, prin SC B. SA, a ocupat o parcelă de teren în suprafață de 17.900 mp, pe care a efectuat lucrările de amenajare hidroenergetică a râului Strei, care ulterior a fost acoperita de apele lacului de acumulare.

Prin H.G. nr. 392/2002 a fost declarată de utilitate publică de interes național amenajarea hidroenergetică a râului Strei, pe sectorul Subcetate Simeria, calitatea de expropriator aparținând Statului Român, prin SC B. SA; ulterior, prin H.G. nr. 968/2004 a fost stabilită comisia însărcinată cu demararea procedurii de expropriere și stabilirea despăgubirilor, conform Legii nr. 33/1994.

Deși expropriatorul a preluat și folosit terenurile proprietatea reclamantei încă din anul 2004, aceasta nu a primit justa și prealabila despăgubire la care era îndreptățită potrivit legii.

Cererea de chemare în judecată a fost precizată la dala de 28 martie 2012. reclamanta susținând că nu înțelege să dezbată în prezentul litigiu aspectele referitoare la succesiunea numitelor E. și F., coproprietare ale terenului înscris în C.F. Subcetate și. respectiv. C.F. Subcetate, și a cuvenitelor despăgubiri rezultate din exproprierea acestor imobile.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 44 alin. (4) din Constituția României și art. 1, 3, 4, 21. 25 și 30 din Legea nr. 33/1994.

Prin sentința nr. 517 din 12 decembrie 2012, Tribunalul Hunedoara, secția I civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție G. și excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la folosul de tras, solicitat pentru perioada cuprinsă între anii 1990-2001; a respins excepțiile prematurității acțiunii și lipsei calității procesuale active a reclamantei; a admis, în parte, acțiunea civilă precizată, constatând că reclamanta are calitatea de persoană expropriată cu privire la terenul agricol în suprafață de 17.321 mp, identificat prin raportul de expertiză topografică întocmit în cauză; l-a obligat pe pârâtul Statul Român, prin SC B. SA să plătească reclamantei suma de 322.348,16 lei, cu titlul de despăgubiri, din care 244.377 lei reprezentând contravaloarea terenului, iar 77.971,16 lei folosul, aferent perioadei cuprinse între anii 2002-2010, precum și suma de 4.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată; a respins. în rest, acțiunea și cererea de chemare în garanție, formulată de pârâtul Statul Român, prin SC B. SA, în contradictoriu cu intervenientul G.

Pentru a dispune astfel, prima instanță a reținut că excepția lipsei calității procesuale active a chematului în garanție G. este întemeiată, întrucât, potrivit prevederilor art. 12 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 și art. 2 din H.G. nr. 392/2002. nu există nicio obligație de garanție instituită în sarcina acestuia față de reprezentanta Statului Român, SC B. SA, care se află în subordinea H.

Tribunalul a reținut că excepția prescripției acțiunii civile referitoare la folosul de tras aferent perioadei cuprinse între anii 1990-2007 este parțial întemeiată, pentru intervalul 1990-2001, în raport de dispozițiile art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958 și neîntemeiată pentru perioada situată între 2002-2007, întrucât, odată cu apariția H.G. nr,392/2002, regimul juridic al terenului în litigiu s-a modificat, acesta fiind considerat expropriat, situație în care sunt incidente normele Legii nr. 33/1994, care derogă de la dreptul comun, în sensul că expropriatului i se recunoaște dreptul la despăgubiri tară a fi de fapt un termen de prescripție.

Excepțiile prematurității acțiunii și lipsei calității procesuale active a reclamantei au lest respinse, ca neîntemeiate, reținându-se, în raport de prevederile Legii nr. 255/2010, că toți proprietarii sau moștenitorii acestora care dovedesc că sunt persoane expropriate dobândesc calitate procesuală activă pentru valorificarea drepturilor care ii se cuvin, în justiție, iar din probatoriul administrat în cauză a rezultat că SC B. SA nu a respectat și parcurs procedura prevăzută de lege, deși reclamanta a efectuat diligente pentru obținerea despăgubirilor.

Interpretând dispozițiile H.G. nr. 392/2002 și ale Legii nr. 33/1994, instanța de fond a reținut că Statul Român, prin SC B. SA,, are calitate procesuală pasivă în prezentul litigiu.

Tribunalul Hunedoara a constatat că lucrările de amenajare a râului Strei au fost demarate în lipsa unui cadru legal și tară acordarea despăgubirilor către proprietarii terenurilor afectați de această măsură, regimul juridic ai acestor imobile nefiind stabilit, întrucât Legea nr. 18/1991 a fost adoptată ulterior începerii lucrărilor.

Nici în noul context legislativ, reglementai de Legea nr. 392/2002, prin care lucrarea de amenajare a râului Strei a fost declarată de utilitate publică, SC B. SA nu a parcurs procedura de acordare a despăgubirilor cuvenite persoanelor expropriate.

În această situație se află și reclamanta, a cărei calitate de moștenitoare a defunctului D. a fost reținută, care a fost lipsită de dreptul de a folosi și dispune de terenul său, în suprafață de 17.321 mp, ocupat de SC B. SA.

Terenul a fost identificat prin raportul de expertiză întocmit de experții I., J. și K., prin care s-a stabilit și beneficiul nerealizat de reclamantă ca urmare a lipsei de folosință a acestuia.

Raportându-se la dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, această instanță a avut în vedere o valoare a terenului de 244.377 lei, precum și venitul mediu net care se putea realiza într-un an agricol, respectiv 8.663,4 lei, iar în ceea ce privește perioada pentru care a calculat folosul de tras. a reținut ca aceasta începe din 2002, întrucât prin apariția H.G. nr. 392/2002 a fost reglementată situația juridică a terenurilor expropriate, iar beneficiara este SC B. SA.

Prin urmare, tribunalul a stabilit contravaloarea folosului de tras la suma de 77.971,16 lei, iar valoarea totală a despăgubirilor la suma de 322.348 lei.

Prin Decizia nr. 61 din 20 septembrie 2013, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român, prin SC B. SA, și de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 517/2012 a Tribunalului Hunedoara; a schimbat, în parte, hotărârea atacată sub aspectul cuantumului despăgubirilor la care a fost obligai, pârâtul, pe care le-a stabilit la suma de 638.181 lei, din care 550.261 lei reprezintă contravaloarea terenului, iar suma de 87.920 lei constă în folosul de tras pe perioada 2007-2010; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

În motivare, a reținut că din adeverința din 14 februarie 2012, emisă de Primăria com. Sântămăria Orlea, rezultă că antecesorul reclamantei, C., moștenitor ai proprietarului tabular D., a formulat o cerere de reconstituire a dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, fiindu-i eliberat titlul de proprietate pentru terenurile neocupate; suprafețele ocupate de lucrarea care a vizat amenajarea hidroenergetică a râului Strei, pe sectorul Subcetate-Simeria, au fost declarate de utilitate publică și fac obiectul dispozițiilor Legii nr. 33/1994.

Critica pârâtei prin care s-a reținut că exproprierea a fost demarată în temeiul Decretului nr. 40/1989 nu a fost primită de instanța de apel, întrucât din procesul-verbal prin care fosta C.A.P. a avizat favorabil exproprierea unei suprafețe de teren de 68 ha nu a reieșit că au fost cuprinse și terenurile aparținând antecesorului reclamantei, astfel cum au fost identificate în urma efectuării expertizei topografice dispuse în cauză.

În ceea ce privește excepțiile invocate în fața instanței de fond, curtea de apel a constatat următoarele;

Din perspectiva excepției inadmisibilității acțiunii invocate de pârât, s-a reținut că, în cauză, este relevantă atitudinea pârâtei care, deși a susținut că Legea nr. 33/1994 nu este aplicabilă în cauză, a demarat procedura prevăzută de acest act normativ în urmă cu 10 ani, notificându-i pe antecesorii reclamantei în considerarea faptului că li se cuvin despăgubiri potrivit normelor care reglementează exproprierea. Pentru aceste considerente, s-a apreciat că reclamanta nu putea beneficia de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 1/2000, întrucât această prevedere este anterioară exproprierii și nu poate ultra activa.

Referitor la prematuritatea acțiunii, instanța de apel a reținut că nu i se poate imputa reclamantei faptul că nu a parcurs procedura prealabilă prevăzută de Legea nr. 33/1994 și nici lipsa unor despăgubiri echitabile pentru terenurile expropriate și ocupate de lucrările hidroenergetice și de apele lacului de acumulare.

Curtea de apel a reținut că SC B. SA are calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât, prin actul normativ de declarare a utilității publice s-a stabilit că expropriatorul este reprezentat de această societate, care a fost chemată în judecată în această calitate și nu în nume propriu.

Cu privire la calitatea procesuală activă a reclamantei, s-a constatat că Statul Român a recunoscut dreptul de proprietate și îndreptățirea antecesorului reclamantei la despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994, prin demararea de către pârât a procedurii prevăzute de acest act normativ și prin notificarea acestuia cu privire la oferta de despăgubire.

în speță, s-a apreciat că preluarea terenului a avut loc între anii 1991-1992, în baza H.G. nr. 392/2002, și că reclamanta nu a primit despăgubiri, creându-i-se acesteia o pagubă excesivă și disproporționată, incompatibilă cu dreptul Ia respectarea bunului, aspect statuat de art. 1 al Primului Protocol al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

în ceea ce privește modul de soluționare a cererii de chemare în garanție de prima instanță, curtea de apel a arătat că SC B. SA nu a fost chemată în proces în nume propriu, ci ca reprezentantă a Statului Român, calitate confirmată de prevederile art. 2 din H.G. nr. 392/2002.

De asemenea, instanța de apel a constatat că, în cauză, nu se poate presupune că reclamanta a acceptat oferta de despăgubire propusă de pârât ca urmare a faptului că nu a formulat întâmpinare la notificări, întrucât acestea au fost emise pe numele antecesorilor săi, decedați la acea dată. De altfel, expropriatorul nu a avansat sumele stabilite drept despăgubire, deși au trecut mai bine de 10 ani de la data preluării imobilelor.

Analizând raportul de expertiză efectuat în cauză, instanța de apel a reținut că experții au utilizat metoda comparației prin bonitare, deoarece imobilul reclamantei nu a avut corespondență pe raza comunei, motiv pentru care nu se poate vorbi despre valoarea de circulație a acestuia. Prețul terenului extravilan a fost stabilit prin metoda de determinare pe bază de profit, rezultând o valoare de 31,72 lei/mp.

Instanța de apel a apreciat că actele de vânzare-cumpărare avute în vedere de experți la evaluarea terenului nu pot fi luate în seamă» întrucât au fost încheiate cu mult înainte de stabilirea valorii imobilelor în litigiu și vizează o zonă extinsă, construibilă, astfel că nu sunt îndeplinite exigențele art. 26 din Legea nr. 33/1994.

Sub aspectul cuantumului contravalorii folosului de tras pentru un hectar de teren, curtea de apel a considerat că. soluția instanței de fond este justă, fiind fundamentată pe concluziile experților care au avut în vedere contravaloarea medie a culturilor din zonă.

Instanța de apel a arătat că cererea reclamantei privind acordarea contravalorii lipsei de folosință pe ultimii 20 de ani este supusă dispozițiilor art. l alin. (1) coroborate cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. Astfel, s~a reținut că terenul în litigiu a fost ocupat abuziv de către expropriator în anul 1990, iar exproprierea a fost dispusă prin H.G. nr. 392/2002. Prin urmare, despăgubirile izvorăsc dintr-o faptă ilicită, motiv pentru care sunt incidente prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora prescripția dreptului material ia acțiunea în repararea prejudiciului începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

În consecință, s-a apreciat că pârâtul poate fi obligat doar la plata contravalorii lipsei de folosință pentru ultimii 3 ani, anteriori introducerii cererii de chemare în judecată.

Din probatoriul administrat în cauză, instanța de apel a reținut ca suprafața totală de teren preluată de la reclamantă a fost de 17.321 mp, din care teren intravilan de 954 mp, evaluat la 32,6 lei/mp și teren arabil de 16.367 mp, cu o valoare de 31,72 lei/mp. Folosul de tras a fost determinat de experți ca fiind în cuantum de 12.690 lei/ha/an.

Din această perspectivă și având în vedere că întreaga suprafață de teren era arabilă, curtea de apel a constatat că reclamanta este îndreptățită la suma de 87.920 iei, reprezentând folos de tras, pentru intervalul de timp cuprins între anii 2007-2010.

Prin Decizia civilă nr. 1221 din 10 aprilie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul declarat de recurenta-reclamanta A. și continuat de recurentul-reclamant L., precum și recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român, prin SC B. SA., prin administrator judiciar SC M. SPRL, împotriva Deciziei nr. 61 din 20 septembrie 2013 a Curții de Apel Alba lulia, secția I civilă, a casat decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

Pentru a dispune astfel, Înalta Curte a reținut că este nefondată critica privind inadmisibilitatea acțiunii promovate în cauză, întrucât terenul în litigiu a fost expropriat în baza O.G. nr. 392/2002, fiind aplicabile prevederile Legii nr. 33/1994. în temeiul cărora pârâta a demarat procedura reglementată prin acest aci. normativ, constând în notificarea autorilor reclamantei în scopul stabilirii despăgubirilor aferente prejudiciului creat acestora.

Excepția prematuri tații acțiunii a fost apreciată ca nefiind fondată, întrucât s-a reținui că nu i se poate imputa recurente s-reclamante nerespectarea de către expropriator a procedurii prealabile instituite de Legea nr. 33/1994 și că aceasta nu era obligată să aștepte sesizarea instanței de judecată de către expropriator în vederea determinării despăgubirilor aferente terenului deja ocupat de lucrările de utilitate publică.

Cu privire la analiza excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei. din perspectiva motivelor invocate în această etapă procesuală, Înalta Curte a apreciat că nu poate fi reținută incidența, în speță, a dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Din considerentele deciziei instanței de casare rezultă că. sub aspectul calității procesuale pasive a pârâtului, Înalta Curte a reținut că SC B. SA are calitate procesuală pasivă, potrivit dispozițiilor art. 2 din H.G. nr. 392/2002, care stipulează că expropriatorul este Statui Român, prin SC B. SA, aflată sub autoritatea N.

Înalta Curte nu a primit critica recurentului-pârât referitoare la respingerea nejustificată a cererii de chemare în garanție a G., cu motivarea că prin H.G. nr. 392/2002 i s-a conferit Statului Român calitatea de expropriator, fiind reprezentat în această procedură de SC B. SA.

Referitor la pretinsa contrarietate a considerentelor deciziei instanței de apel în sensul că. pe de o parte, s-a arătat că reclamanta nu a avut cunoștință de notificările adresate antecesorilor săi, iar, pe de altă parte, că a fost notificată de SC B. SA în scopul acordării despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 33/1994, Înalta Curte a constatat ca în cuprinsul hotărârii instanței de apel s-a reținut că notificările au fost emise autorilor acesteia și nu reclamantei înseși.

Litigiului pendinte îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 33/1994, deoarece imobilul a fost expropriat în anul 2002, urmare adoptării H.G. nr. 392/2002. și că terenul care a aparținut autorilor reclamantei nu a figurat printre cele deținute de cooperativa agricolă de producție.

În raport de critica de nelegalitate a recurentului-pârât referitoare ia faptul că recurenta-reclamantă nu justifică legitimare procesuală activă și de aspectele reținute în mod eronat de instanța de apel, în sensul că aceasta este moștenitoarea proprietarilor tabulari ai imobilelor, potrivit dreptului ce provine din succesiune, opozabil terților tară înscriere în cartea funciară, în virtutea prevederilor art. 26 din Decretul-Lege nr. 115/1938, preluate și de Legea nr. 7/1996, Înalta Curte a apreciat că, deși la dosarul cauzei au fost anexate o serie de înscrisuri menite să ateste această împrejurare, reclamanta nu a făcut dovada proprietății asupra terenului de pe urma căruia a solicitat despăgubirile.

De asemenea, Înalta Curte a reținut că, deși reclamanta a tăcut dovada că autorul său, C., s-a adresat Comisiei speciale constituite în temeiul Legii nr. 18/1993 la nivelul Primăriei com. Sântămăria Orlea, județ Hunedoara, în vederea reconstituirii dreptului de proprietate asupra terenurilor, aceasta nu a atestat împrejurarea că ar fi depus ea însăși o astfel de solicitare sau că ar fi uzat de dispozițiile Legii nr. 1/2000, pentru obținerea titlului de proprietate asupra terenului sau a eventualelor despăgubiri.

Din acest motiv, în vederea clarificării situației de fapt cu privire Sa aspectele mai sus menționate și ținând cont de faptul că la data emiterii H.G. nr. 392/2002 nu fusese emis un titlu de proprietate asupra imobilelor supuse litigiului sau a despăgubirilor aferente, prevăzute de actele normative speciale, și pentru ca părțile să beneficieze de dublul grad de jurisdicție în privința aspectului referitor ia calitatea procesuală activă, a apreciat că se impune casarea cu trimitere, spre rejudecare, a apelului Ia instanța de apel,

Față de petitul din cererea de chemare în judecată prin care reclamanta a solicitat acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul suferit prin lipsa de folosință a terenului pentru perioada cuprinsă între anii 1990-2010, constând în contravaloarea produselor și a recoltei care s-ar fi obținui de pe acest imobil, potrivit naturii și destinației acestuia, Înalta Curte a constatat că, din considerentele deciziei apelate a rezultat că despăgubirile aferente folosului de tras nu au fost acordate de către instanța de apel în funcție de specificul agricol al zonei în care este situat terenul, potrivit culturilor agricole care s-ar fi putut realiza, cu atât mai mult cu cât, la data preluării terenului. s~a menționat că acesta era cultivat.

Astfel, s-a reținut că instanța de apel s-a limitat la acordarea despăgubirilor ca urmare a ocupării fără drept a terenului, calculată pe ultimii trei ani anteriori introducerii acțiunii civile, iar în raportul de expertiză s-a menționat că în zona în care este amplasat terenul nu au mai fost făcute vânzări de ia colectivizarea agriculturii, oficial încheiată în anul 1962, terenul neavând corespondență pe raza comunei și neputându-se vorbi, așadar, despre de o valoare de circulație a acestuia.

Din această perspectivă, Înalta Curte a apreciat că, în această situație, se impunea ca instanțele de fond să solicite experților să dispună anexarea la raportul de expertiză a unei adrese emisă de O., care sa le confirme susținerile sau, în caz contrar, să comunice date din care să rezulte prețurile la care s-au tranzacțional terenurile în zonă.

Raportat la aspectele arătate, Înalta Curte a constatat că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, care stipulează că la calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține scama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare și dovezile prezentate de aceștia.

Prin urmare, a apreciat că motivele de recurs formulate de reclamantă și de pârât suni fondate, motiv pentru care, în vederea refacerii raportului de expertiză, cu respectarea exigenței textului legai indicat, precum și pentru ca instanța să se pronunțe asupra despăgubirilor în acord cu specificul agricol al zonei în care este situat terenul și potrivit culturilor agricole care s-ar fi putui realiza, a dispus casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare. instanței de apel.

Critica de nelegalitate a hotărârii instanței de apel, constând în greșita aplicare a prevederilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, invocată de reclamantă, a fost apreciată ca nefiind fondată, deoarece despăgubirile privind lipsa de folosință pentru terenul expropriat nu se circumscriu noțiunii de prejudiciu conținută în art. 26 din Legea nr. 33/1994.

Astfel, s-a reținut ca terenul expropriat a fost ocupat, de lacul de acumulare încă din anul 1990, iar exproprierea pentru cauză de utilitate publică a fost dispusă prin adoptarea de către guvern a Hotărârii nr. 392/2002. Din această perspectivă, ocuparea fără drept a imobilului și acordarea despăgubirilor pe ultimii 20 de ani, solicitate de recurenta-reclamantă, care izvorăsc dintr-o faptă ilicită, nu se circumscriu dispozițiilor Legii nr. 33/1994 și sunt supuse termenului de prescripție de 3 ani, prevăzut de Decretul nr. 167/1958.

Totodată, Înalta Curte a apreciat ca nefiind fondat motivul de recurs invocat de recurenta-reclamantă, potrivit căruia cererea dedusă judecății are caracterul unei acțiuni în constatare, imprescriptibilă din punct de vedere extinctiv, întrucât, obiectul acesteia vizează realizarea dreptului la despăgubirile aferente terenului expropriat și la lipsa de folosință a acestuia, motiv pentru care se circumscrie dispozițiilor art. l alin. (1) și art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă, la data de 26 iunie 2014, sub nr. x/97/2010*.

Prin Decizia nr. 31 din 4 iunie 2015, Curtea de Apei Alba Iulia, secția I civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale active a apelantei-pârâte SC B. SA, reprezentantă prin administratorul judiciar SC M. SPRL și, în consecință, a respins apelul declarat de aceasta, împotriva sentinței nr. 517 din 12 decembrie 2012, pronunțată de Tribunalul Hunedoara, secția I civilă; a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă A. continuat de P., R. și S. împotriva aceleiași sentințe.

Examinând excepția lipsei calității procesuale active a apelantei SC B. SA, invocată de apelantele-reclamante, care a vizat faptul că această societate nu putea declara apel în nume propriu, întrucât nu a fost parte în primul ciclu procesual, instanța de apel a reținut că, deși mandatara pârâtei a susținut în ședință publică că apelul pârâtei a fost declara! în nume propriu de SC B. SA, prin notele scrise depuse la dosar de administratorul judiciar SC M. SPRL s-a conturat un alt punct de vedere. Ca atare, acesta a menționat că apelul care face obiectul Dosarului nr. x/97/2010* a fost formulat de SC B. SA în numele Statului Român, în calitatea sa de reprezentantă a acestuia, conferită prin dispozițiile art. 2 din H.G. nr. 392/2002 și a cadrului procesual stabilit de reclamante prin cererea de chemare în judecată.

Instanța de apel. examinând memoriul de apel formulat de SC B. SA la data de 27 martie 2013, a constatat că acesta a fost declarat de această societate în nume propriu, și nu în calitate de reprezentantă a Statului Român. Prin urmare, a ignorat precizarea tăcută de administratorul judiciar, cu atât mai mult cu cât, la data ia care a fost depusă cererea de apel de către SC B. SA, nu era declanșată procedura de reorganizare a acesteia.

Pe de altă parte, a apreciat că precizarea tăcută de administratorul judiciar este neavenită, întrucât produce schimbări esențiale ale cadrului procesual. Chiar dacă reclamanta a chemat în judecată Statul Român, prin SC B. SA, aceasta nu înseamnă că declararea apelului s-a tăcut în numele acestui pârât și nu în nume propriu,

A mai reținut această instanță că, potrivit art. 2 din H.G. nr. 392/2002, prin care s-a declarat utilitatea publică de interes național a obiectivului „Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria expropriator este Statul Român, prin SC B. SA. Această calitate, de reprezentant, a fost reținută și în considerentele Deciziei de casare nr. 1221 din 10 aprilie 2014. pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în care s-a menționat că are legitimare procesuală pasivă în cauză Statul Român, iar SC B. SA este reprezentanta expropriatorului, căruia îi revine obligația de plată a despăgubirilor.

Referitor la apelul declarat de ape ian te ie-reclamante, instanța de apel a constatat că singura critică formulată a vizat cuantumul despăgubirilor acordate, respectiv valoarea terenului și folosul de tras.

În acest sens a dispus efectuarea unui raport de expertiză tehnică de evaluare a valorii de circulație a terenului în litigiu, conform dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994.

Prin raportul de expertiză tehnică de evaluare efectuat în cauza s-a concluzionat că valoarea terenului, estimată pe baza prețurilor stabilizate pentru vânzarea terenurilor în zona de interes, este de 167.648 lei.

Reținând că prin sentința civilă nr. 517/2012, pronunțată de Tribunalul Hunedoara, secția I civilă, au fost acordate despăgubiri pentru terenul în litigiu de 244.377 lei și față de principiul neagravării situației părții în propria cale de atac, curtea de apel a respins apelul formulat de apelantele-reclamantele, ca ne fondat.

Referitor la despăgubirile care au vizat folosul de tras, instanța de apel a constatat că prin Decizia nr. 1221 din 10 aprilie 2014, Înalta Curte a dezlegat această chestiune, apreciind că acestea nu se cuvin reclamantelor. Astfel, Înalta Curte a statuat că exproprierea pentru utilitate publică a fost declarată în anul 2002. moment la care reclamanta nu poate pretinde că avea posesia terenurilor în litigiu. În aceste condiții, în patrimoniul acesteia nu s-a născut dreptul de a i se acorda despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat de lipsa de folosință a terenurilor, motiv pentru care a concluzionat ca, în condițiile în care dreptul nu există, nu se pune problema împlinirii termenului până la care acesta putea fi valorificat.

Însă, în condițiile în care aceste despăgubiri au fost acordate prin sentința civilă nr. 517/2012, pronunțată de Tribunalul Hunedoara, secția I civilă, și, prin raportare la principiul neagravării situației în propria cale de atac, instanța de apel a dispus respingerea cererii de majorare a acestora.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul legal, recurentele-reclamante P., R. și S. șt recurentul-pârât Statul Român, prin SC B. SA, prin administrator judiciar SC M. SPRL.

Prin cererea de recurs, recurentele-reclamante au solicitat admiterea căii de atac și, în principal, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului pe care i-au declarat în cauză și, pe cale de consecință, obligarea pârâtului la plata sumei de 779,445 lei, cu titlu de despăgubiri, reprezentând contravaloarea terenului expropriat, respectiv a sumei de 87.920 lei, constând în lipsa de folosință a terenurilor în perioada 2007-2010, iar, în subsidiar, casarea deciziei și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel în vederea completării raportului de expertiză; cu cheltuieli de judecată.

În motivare, recurentele-reclamante au susținut că raportul de expertiză efectuat în apel, în al doilea ciclu procesual, nu respectă exigențele dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, pentru următoarele argumente: prețul terenurilor a fost stabilit prin raportare la unele contracte, care nu aveau ca obiect imobile situate pe raza aceleiași unități administrativ-teritoriale, respectiv com. Sântămăria Orlca; contractele avute în vedere pentru comparație nu au fost încheiate fa data întocmirii raportului de expertiză, așa cum stipulează art. 26 din Legea nr. 26/1993 și nu s-a tăcut dovada că terenurile menționate în actele de înstrăinare anterior menționate sunt similare celor preluate de pârât.

Cu privire la despăgubirile aferente lipsei de folosință a terenurilor, recurentele-reclamante au arătat că suma de 87.920 lei, stabilită cu acest titlu, trebuie să le fie achitată, chiar dacă ia data preluării autoarea lor nu intrase în posesia acestora.

Prin criticile formulate de recurentul-pârât Statul Român, prin SC B. SA, prin administrator judiciar SC M. SPRL, s-a susținut că, în rejudecare, instanța de apel nu a respectat îndrumările date de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, prin Decizia de casare nr. 1221 din 10 aprilie 2014.

Astfel, prin decizia mai sus menționată Înalta Curte a dezlegat problema de drept referitoare la modalitatea în care trebuie determinată valoarea terenului expropriat, statuând asupra obligativității respectării criteriului reglementat în acest sens de art. 26 din Legea nr. 33/1994. Totodată, a dezlegat și chestiunea care vizează despăgubirile aferente prejudiciilor cuvenite persoanei expropriate, stabilind că folosul agricol acordat de instanțele de fond nu se circumscrie prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 și înlăturând, astfel, sumele acordate cu acest titlu.

Urmare a problemelor de drept soluționate prin decizia de casare, Înalta Curte a dispus efectuarea în cauză a unui raport de expertiză care să respecte criteriile prevăzute de art. 26 din Legea nr. 33/1994, pentru întocmirea căruia instanța de apel trebuia să facă demersuri la Camera Notarilor Publici în vederea obținerii unor contracte de vânzare-cumpărare care să cuprindă date cu privire la prețurile cu care se vând terenuri similare în zonă, m raport de care sa se stabilească valoarea bunului expropriat.

În opinia recurenții tu i-pârât, instanța de apel nu a administrat proba cu expertiză tehnică de specialitate în conformitate cu modalitatea stabilită în decizia de casare, întrucât comisia de experți nu a determinat valoarea terenului expropriat în raport de prețurile din contractele de vânzare-cumpărare comunicate de Camera Notarilor Publici, depuse la dosarul cauzei. De asemenea, în mod nelegal a dispus efectuarea unui raport de expertiză agricolă, în condițiile în care în decizia de casare s-a stabilit că folosul agricol nu se circumscrie noțiunii de prejudiciu, prevăzută de art. 26 din Legea nr. 33/1994.

Astfel, respingerea apelului formulat de reclamante, prin care acestea au solicitat majorarea folosului agricol, nu este consecința principiului nori reformatio in pejus, cum în mod greșit a reținut instanța de apel, ci este rezultatul aspectelor dezlegate de instanța de recurs, în decizia de casare, prin care s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat, înlăturarea acestor sume pe motiv că acestea nu se subsumează prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994.

Recurentul-pârât a susținut, de asemenea, că instanța de apel nu a respectat dispozițiile art. 315 C. proc. civ., care reglementează modalitatea de soluționare a cauzei în rejudecare după casare, încălcând și dispozițiile procedurale care vizează încheierile interlocutorii, stipulate în art. 268 din același act normativ.

Printr-o aha critică, recurentul-pârât a susținut că instanța de apel a soluționat în mod greșit excepția lipsei calității procesuale active a SC B. SA în ceea ce privește declararea apelului.

Prin Decizia civilă nr. 2619/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamantele P., R. și S., precum și recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin SC B. SA, a casat Decizia civilă nr. 31/2015 a Curții de Apel Alba lulia și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Pentru a pronunța această decizie, Înalta Curte a reținut, în esență, că din considerentele primei Decizii de casare, nr. 1221/2014, rezultă că, sub aspectul calității procesuale pasive a pârâtului, instanța supremă a statuat în sensul că SC B. SA are calitate procesuală pasivă în cauză, potrivit art. 2 din H.G. nr. 392/2002, care stipulează că expropriatorul este Statul Român, prin SC B. SA, aflată sub autoritatea N. Casarea Deciziei nr. 61/2013a Curții de Apel Alba lulia a fost dispusă pentru considerente care țin de nerespectarea dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/3994. Prin urmare, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 315 alin. (2) C. proc. civ., respectiv dezlegările obligatorii stabilite de instanța de casare în ceea ce privește limitele rejudecării. De asemenea, s-a reținut că instanța de apel a adus atingere principiului non reformat io in pejus, în ceea ce îi privește pe pârâtul Statul Român, întrucât, deși recursul declarat de acesta a fost admis, în rejudecare s-a pronunțai o soluție de respingere a apelului declarat de SC B. SA, în considerarea unei excepții peremptorii care, în situația particulară a cauzei, nu mai putea fi invocată în al doilea ciclu procesual.

Pe rolul Curții de Apei Alba lulia, dosarul a fost înregistrat la data de 26 iunie 2014, sub nr. x/97/2010.

În rejudecare, prin Decizia nr. 1617 din 10 noiembrie 2016, Curtea de Apel Alba lulia, secția I civilă, a admis apelul declarat de apelanta-pârâta SC B. SA, în calitate de reprezentant al Statului Român, împotriva sentinței civile nr. 517/2012, pronunțată de Tribunalul Hunedoara, și, în consecință, a schimbai în parte sentința atacată în ceea ce privește valoarea despăgubirilor; a obligat-o pe pârâta SC B. SA să plătească apelantelor P., R. și S. contravaloarea în lei la cursul Băncii Naționale a României din ziua plății a sumei de 55.334,84 curo, reprezentând contravaloarea terenului expropriat în suprafață de 17.321 mp.

A înlăturai dispozițiile sentinței cu privire ia obligarea pârâtei la plata sumelor reprezentând folosul agricol nerealizat și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

A respins apelul declarat de reclamanta A., decedată, continuat de P., R. și S. împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a arătat că. în conformitate cu dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că „în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului", nu se mai impun a fi examinate aspectele care au fost dezlegate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Deciziile de casare nr. 1221/2014 și nr. 2619/2015, pronunțate în recurs în ciclurile procesuale anterioare.

Astfel, prin apelul declarat de apelanta - pârâtă SC B. SA, în calitate de reprezentant al Statului Român, aceasta a invocat excepția inadmisibilității acțiunii întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 33/1994, excepția prematurității introducerii acțiunii, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și excepția prescripției dreptului material la acțiune,

Excepția inadmisibilității acțiunii (întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 33/1994), excepția prematurității introducerii acțiunii și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei au fost analizate și soluționate prin Decizia nr. 1221/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În acest sens, Înalta Curte a statuat că excepția inadmisibilității acțiunii întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 33/1994 nu poate fi primită, terenul în litigiu fiind expropriat ca urmare a adoptării H.G. nr. 392/2002, fiind, prin urmare, aplicabile prevederile Legii nr. 33/1994. De asemenea, excepția prematurității acțiunii a fost considerată neîntemeiată, reținându-se, în esență, că reclamanta nu poate fi obligată să aștepte sesizarea instanței de judecată de către expropriator pentru determinarea despăgubirilor aferente terenului deja ocupat de utilitate publică. Excepția lipsei calității procesuale pasive a SC B. SA a fost analizată atât în Decizia nr. 1221/2014, cât și în decizia nr. 2619/2015, instanța supremă reținând iară echivoc, faptul că pârâta SC B. SA are calitate procesuală pasivă în cauză, fiind reprezentanta Statului Român, care este expropriator.

Prin urmare, cu referire la motivele de apel privitoare la excepția inadmisibilității acțiunii, excepția prematurității introducerii acțiunii, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC B. SA, și respingerea cererii de chemare în garanție a G., curtea de apel a reținut că aceste aspecte au fost tranșate cu caracter obligatoriu de Înalta Curte prin Deciziile nr. 1221/2014 și nr. 2619/2015, în sensul că aceste excepții au fost corect respinse de prima instanță.

De asemenea, s-a reținut că în prima decizie de casare Înalta Curte a subliniat într-o manieră suficient de clară, care nu lasă ioc de interpretare, ca reclamanta nu este îndreptățită la acordarea de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat de lipsa de folosință a terenurilor. Astfel, în partea finală a considerentelor, instanța supremă a reținut că exproprierea pentru cauză de utilitate publică a fost declarată în anul 2002, moment la care reclamanta nu avea posesia terenurilor în litigiu. In patrimoniul său nu s-a născut dreptul de a i se acorda despăgubiri; cum dreptul nu există, nu se mai pune problema analizării împlinirii perioadei până la care putea fi valorificat.

Față de aceste considerente și văzând dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., curtea de apei a găsit fondat motivul de apel formulat de pârâtă referitor la folosul de tras și a înlăturat din sentință dispoziția de obligare a pârâtei la plata sumei de 77.971,16 constând în folos de tras pe perioada cuprinsă între anii 2002 - 2010.

A. reținut instanța de apel că se impun a fi rejudecate, în raport de îndrumările obligatorii date de instanța supremă în Decizia de casare nr. 1221/2014, criticile privitoare ia calitatea procesuală activă a reclamantei și cuantumul despăgubirilor reprezentând valoarea terenului expropriat în suprafață totală de 17.321 mp.

În ceea ce privește calitatea procesuală activă a reclamantei, a reținut că reclamanta A. este moștenitoarea defunctului C., în calitate de soție supraviețuitoare, iar C. este moștenitor al defunctului D., aspecte care rezultă din certificatul de moștenitor din 30 noiembrie 1998 și din certificatul de moștenitor din 1984 (aflate la filele 4 - 7 ale dosarului Tribunalului Hunedoara, vol. 1), iar D. este înscris ca proprietar în cărțile funciare, ale localității Subcetate.

Așa cum rezultă din extrasul din registrul de naștere pentru uz oficial eliberat de Primăria comunei Sântămăria Orlea, D. este una și aceeași persoană cu D.

îndreptățirea antecesorului reclamantei la despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994 a fost recunoscută de Statui Român prin demararea de către pârâtă a procedurii prevăzută de legea de expropriere. Astfel, după apariția H.G. nr. 392/2002, a fost notificat proprietarul tabular, D., cu privire ia oferta de acordare a despăgubirilor, așa cum rezultă din notificările aliate la filele 64 - 68 din dosarul instanței de fond. Această procedură nu a fost însă finalizată, întrucât la data notificării persoana notificată era decedată, D. decedând, conform certificatului de moștenitor din 1984, în 1983.

A arătat instanța de apel ca. sub acest aspect, limitele investirii instanței sunt clar determinate de reclamant și ele vizează cererea de despăgubiri în calitate de persoană expropriată. Expropriatorul nu a formulat vreo cerere prin care să pună în discuție nulitatea actelor administrative emise în procedura prealabilă prin care s-a recunoscut antecesorului reclamantei calitatea de persoană îndreptățită Ia despăgubiri. Ca urmare, dacă s-ar accepta ipoteza susținută de apelanta-pârâtă în sensul că reclamanta nu are calitate procesuală activă, s-ar ajunge ca, prin promovarea acțiunii de față, reclamantei să i se creeze o situație mai grea decât aceea pe care o avea înainte, în sensul că dacă nu ar fi contestat cuantumul despăgubirilor ar fi fost îndreptățită să primească despăgubirile stabilite de expropriator, astfel cum au fost comunicate prin notificările adresate antecesorului ei.

Pentru considerentele expuse, curtea de apel a apreciat că reclamanta justifică legitimare procesuală activă, dreptul de proprietate asupra imobilelor în litigiu fiind recunoscut de pârât prin emiterea notificărilor pe numele antecesorului său, D.; în plus, reclamanta are un bun în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeana a Drepturilor Omului.

Sub acest aspect s-a reținut că, potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de bun protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 poate să acopere atât bunuri actuale cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un petent poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă să obțină beneficiul efectiv a unui drept de proprietate.

În hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții împotriva României, Curtea europeană a reanalizat noțiunea de bun, subliniind că pentru a exista o valoare patrimonială nu este suficient ca legea să consemneze un drept de care beneficiază reclamantul, fiind necesar ca și instituțiile competente potrivit dreptului intern să constate că reclamantul îndeplinește condițiile pentru a beneficia de dreptul conferit prin lege. Potrivit principiilor care se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, „bunul actual" presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate.

În speță, expropriatorul a făcut o ofertă de despăgubiri, ceea ce implică și recunoașterea dreptului de proprietate al autorului reclamantei. Prin urmare, reclamanta are cel puțin o speranță legitimă de despăgubiri, protejată de Protocolul 1 adițional la Convenție.

A reținut, de asemenea, curtea de apel că preluarea în fapt a terenurilor s-a realizat în anii 1991-1992, iar exproprierea formală a operat prin H.G. nr. 392/2002. Reclamanta, în calitate de moștenitoare a proprietarului tabular, nu a primit până în prezent vreo despăgubire, fapt care impune în sarcina sa o pagubă disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul ia respectarea bunului statuat de art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin urmare, curtea de apel a constatat că, în cauză, reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate, astfel că justifică legitimare procesuală activă.

Cu referire la susținerile prin care apelanta-pârâtă a arătat că reclamanta nu a făcut dovada unei vocații succesorale pentru terenurile în litigiu, acestea nefăcând parte din masa succesorală a antecesorilor, curtea de apel a reținut că dreptul de proprietate al antecesorilor reclamantei asupra terenurilor în discuție a fost recunoscut, pârâta notificându-i în vederea acordării despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 33/1994, Conform înscrisurilor depuse la dosar, reclamanta este succesoare defunctului C., iar acesta din urmă este succesor al proprietarului tabulari al imobilelor în litigiu, D. Or, potrivit dispozițiilor art. 26 din Decretul-Lege nr. 315/1938, reluate și în art. 26 din Legea nr. 7/1996, dreptul provenit din succesiune este opozabil față de terți tară înscriere în cartea funciară.

Constatând că dreptul de proprietate al proprietarului tabular al imobilelor în litigiu a fost recunoscut, iar reclamanta a făcut dovada calității de moștenitor după acesta, curtea de apel nu a primit argumentele apelantei în sensul că terenurile nu fac parte din masa succesorală a antecesorului și că reclamanta nu a făcut dovada unei vocații succesorale pentru acestea.

Față de toate aceste considerente, curtea de apei a reținut că excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei este nefondată, fund respinsă în mod corect de prima instanță.

În ceea ce privește valoarea despăgubirilor cuvenite reclamantei A., decedată pe parcursul procesului, acțiune continuată de P., R. și S., curtea de apel a constatat că suprafața de teren cuvenită proprietarilor tabulari moșteniți de reclamantă a fost stabilită prin raportul de expertiză efectuat în fața primei instanțe ca fiind în suprafață totală de 17.321 mp, iar cu privire la acest aspect nu au fost formulate critici.

Tribunalul Hunedoara a stabilit prin sentința civilă nr. 517/2012 o valoare a terenului de 244.377 lei, ceea ce reprezintă o valoare de aproximativ 14 lei/mp, iar instanța de apel, în primul ciclu procesual, a stabilit o valoare de 550.261 lei, ceea ce înseamnă o valoare de aproximativ 32 lei/mp.

Prin prima decizie de casare s-a statuat că raportul de evaluare efectuat în fața instanței de apei nu respectă exigențele art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/î994. astfel că s~a dispus reevaluarea terenului în raport de aceste dispoziții legale.

În a doua judecare a apelului a fost efectuat un alt raport de expertiză prin care s-a stabilit o valoare a terenului de 167.648 lei (aproximativ 2,15 euro/mp) valoare stabilită în funcție de contractele de vânzare-cumpărare stabilizate. Această valoare nu a fost acordată, instanța de apel reținând că nu poate crea reclamantelor o situație mai gravă în propria cale de atac, valoarea stabilită de instanța de fond fiind mai mare, respectiv 244.377 lei.

În a treia judecată a apelului, instanța de apel a admis cererea de probațiune formulată de reclamante și a încuviințat un nou raport de expertiză, pentru evaluarea imobilului expropriat.

Conform obiectivelor stabilite de instanță la termenul de judecată din 23 iunie 2036, experții au procedat la evaluarea Imobilului, valoarea stabilită de aceștia fiind de 101.490 lei (22.798 euro) ceea ce reprezintă aproximativ 5,88 lei/mp sau 1,32 euro/mp.

Solicitarea reclamantelor de a ii se acorda despăgubiri la o valoare de 9 euro/mp nu a fost admisă de curtea de apel care a reținut că prin expertiza efectuată în fața acestei instanțe de apel s-a stabilit o valoare mai mică decât cea acordată de instanța de fond și solicitată de reclamante, de 1,32 euro/mp.

Instanța de apel a apreciat că nu poate acorda această valoare întrucât se opun dispozițiile art. 27 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, în conformitate cu care despăgubirea acordată de instanță nu va putea fi mai mică decât cea oferită de expropriator și nici mai mare decât cea solicitată de expropriat.

Potrivit Hotărârii Comisiei pentru soluționarea întâmpinărilor persoanelor propuse pentru expropriere din data de 20 mai 2005, a fost acceptată oferta expropriatorului SC B. SA, în sensul acordării unei valori de 2,04 euro/mp pentru terenul arabil și 1,47 euro/mp pentru terenul fâneață. Prin urmare, expropriatorul a lacul o ofertă de 2,04 euro/mp. plata despăgubirilor urmând a se face la cursul de schimb al Băncii Naționale a României din ziua efectuării plății, acest punct de vedere fiind menținut și prin Hotărârea din 21 martie 2007.

Raportat la oferta expropriatorului, la solicitarea reclamantelor și Ia dispozițiile art. 27 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, curtea de apel a stabilit valoarea despăgubirilor cuvenite reclamantelor pentru suprafața de 17.321 mp Ia 2,04 euro/mp. Dispozițiile art. 2 din Hotărârea Comisiei pentru soluționarea întâmpinărilor din data de 21 martie 2007 privind actualizarea prețului la zi, care se referă la actualizarea prețului stabilit în lei, situație care nu sunt incidente, deoarece oferta din 2005 a stabilit un preț în moneda euro. A arătat, de asemenea, instanța de apel că actualizarea prețului Ia zi era necesară și obligatorie daca s-ar fi avut în vedere oferta pe care a făcut-o expropriatorul la nivelul anului 2002, în majoritatea notificărilor adresate proprietarilor înscriși în cărțile funciare în care se oferea un preț de 100.000.000 lei/ha (1 lei/mp).

Pentru motivele expuse, în temeiul art. 296 C. proc. civ., curtea de apel a admis apelul declarat de pârâta SC B. SA, în calitate de reprezentant al Statului Român, împotriva sentinței civile nr. 517/2012, pronunțată de Tribunalul Hunedoara, care a fost schimbată, în parte. în ceea ce privește valoarea despăgubirilor; a fost obligată SC B. SA să plătească apelantelor P., R. și S. contravaloarea în iei la cursul Băncii Naționale a României din ziua plății a sumei de 35.334,84 euro reprezentând contravaloarea terenului expropriat în suprafață de 17.321 mp, Ia o valoare unitară de 2,04 euro/mp.

Având în vedere dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., curtea de apel a înlăturat dispozițiile sentinței cu privire la obligarea pârâtei la plata sumelor reprezentând folosul agricol nerealizat.

Au fost menținute dispozițiile sentinței cu privire la soluționarea excepțiilor procesuale și ia respingerea cererii de chemare în garanție a Statului Român prin G.

Reținând că valoarea stabilită de instanța de apel este mai mică decât cea stabilită de instanța de fond, iar folosul de tras a fost înlăturat, curtea de apei a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A., decedată. continuat de P., R. și S. împotrivii aceleiași sentințe,

împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., recurentele-reclamante P., R. și S. și recurentul - pârât Statul Român, prin SC B. SA.

1. În motivarea cererii de recurs, recurentele-reclamante P., R. și S. au precizat că solicită admiterea căii de atac în ceea ce privește folosul de tras și au arătat că hotărârea recurată a fost pronunțată eu încălcarea esențială a legii, în condițiile în care a fost luată în considerare o expertiză judiciară care era lovită de nulitate absolută.

Au arătat recurente le-reclamante că, în rejudecare, s-a efectuat ultima expertiză care a stabilit valoarea despăgubirilor sub nivelul ofertei expropriatorului, fiind încălcate dispozițiile art. 27 din Legea nr. 33/1994; cum expertiza este nulă, instanța nu se mai putea raporta la aceasta pentru acordarea despăgubirilor.

Au mai arătat recurentele-reclamante că deși instanța a luat în calcul oferta expropriatorului, ajustând astfel concluziile expertizei, această modalitate este nelegală, neputând fi luată în considerare doar o parte a expertizei, cu atât mai mult cu cât în cauză se mai efectuaseră încă trei expertize în ciclurile procesuale anterioare,

În aceste condiții, recurentele-reclamante au solicitat a se avea în vedere prima sau a doua expertiză efectuată în cauză întrucât a treia și a patra expertiză stabilesc despăgubiri sub oferta expropriatorului.

Recurentele-reclamante au solicitat ea instanța de recurs să ia în considerare cea de-a doua expertiză efectuată în cauză, să admită calea de atac și să o oblige pe pârâtă la plata despăgubirilor stabilite în această expertiză.

2. Recurentul - pârât Statul Român, prin SC B. SA, a criticat decizia recurată pentru nelegalitate, din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs a arătat că, în rejudecarea cauzei, reanalizând apelurile declarate de părți, instanța de apel trebuia sa facă aplicarea art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în conformitate cu care în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

A arătat recurentul-pârât că, în ceea ce privește calitatea procesuală activă a reclamantei A. (care a introdus acțiunea în anul 2010), nu s-a tăcut dovada unei vocații succesorale abstracte la succesiunea defuncților C. și D. și nici dovada unei vocații succesorale concrete pentru terenurile aflate în litigiu. în contextul în care terenurile în litigiu au fost preluate de Statul Român și trecute în proprietatea fostelor Cooperative Agricole de Producție, reclamanta și antecesorii săi nu au probat nici posesia și nici proprietatea asupra terenurilor în litigiu.

Deși a invocat în susținerea excepției lipsei calității procesuale active împrejurarea că reclamanta nu a iacul dovada unei vocații succesorale pentru terenurile în litigiu, acestea nefăcând parte din masa succesorală a antecesorilor acesteia, curtea de apel a constatat că în cauză reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate, astfel că sub acest aspect justifică legitimare procesuală activă.

Recurentul-pârât a susținut, în ceea ce privește Decizia nr. 1221/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, că una dintre dezlegările de drept pe care instanța de control judiciar le-a dat a fost tocmai încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 33/1994 în ceea ce privește îndreptățirea titularului cererii de chemare în judecată la acordarea despăgubirilor, sens în care s-a dispus rejudecarea cauzei pentru cercetarea calității procesuale active a reclamantelor.

Prin urmare, instanța de apel, în rejudecare, era ținuta să cerceteze calitatea procesuală activă a reclamantelor prin prisma dezlegării cuprinse în Decizia de casare nr. 1221 din 10 aprilie 2014 a Înaltei Curți de Casație și justiție, prin care instanța supremă a statuat asupra obligativității examinării unor elemente juridice cum sunt; existența vocației concrete ia moștenire, dovada dreptului de proprietate asupra terenului, finalizarea procedurilor de reconstituire a dreptului de proprietate în temeiul legilor speciale de retrocedare și depunerea unei solicitări către comisia specială de retrocedare de către însăși reclamantul care a formulat, acțiunea și nu doar de către antecesorul său.

În opinia recurentului-pârât, numai în situația in care se constata respectarea tuturor elementelor juridice anterior învederate pentru justificarea legitimării calității procesuale active a reclamantelor, puteau fi acordate despăgubirile în cuantumul determinat prin raportul de expertiză întocmit cu respectarea dezlegării de drept cuprinsă în Decizia de casare nr. 1221/2014.

Deși a solicitat și prin notele de ședință, depuse la dosarul cauzei la termenul din 12 mai 2016, ca instanța de apel, să cerceteze calitatea procesuală activă a reclamantelor prin prisma dezlegărilor de drept din Decizia de casare nr. 1221 din 10 aprilie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de apel nu a pus în vedere reclamantelor să depună documentele necesare pentru a face dovada calității procesuale active așa cum a statuat Înalta Curți de Casație și Justiție.

În consecință, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei recurate, în sensul constatării lipsei calității procesuale active a reclamantelor și, pe cale de consecință, înlăturarea acordării către reclamante a contravalorii în lei ia cursul Băncii Naționale a României din ziua plății a sumei de 35.334,84 euro, reprezentând contravaloarea terenului expropriat în suprafață de 17.321 mp, la o valoare unitară de 2,04 curo/mp.

Intimatul G. a formulat întâmpinare la recursurile declarate de reclamante și pârât, solicitând menținerea, ca temeinică și legală, a deciziei atacate în ceea ce privește dispoziția de menținere a celorlalte dispoziții ale sentinței nr. 517/2012, pronunțată de Tribunalul Hunedoara, respectiv cea de respingere a cererii de chemare în garanție a G. ca urmare a admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive.

În faza procesuală a recursului nu s-au administrat probe.

Analizând cu prioritate, conform dispozițiilor ari. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului declarat de recurentele-reclamante, Înalta Curte reține că nu este fondată și urmează să o respingă pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 3021 lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele voi fi depuse printr-un memoriu separat.

Art. 306 C. proc. civ. dispune că recursul este nul dacă nu a fost motivai în termenul legal, cu excepția cazurilor când există motive de ordine publică, care pot fi invocate și din oficiu de instanța de recurs; indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unui din motivele prevăzute de art. 304, din același act normativ.

În cauza, recurentele-reclamante au menționat că înțeleg să critice decizia atacată în ceea ce privește folosul de tras. Cu toate acestea, în dezvoltarea motivelor de recurs au expus critici privitoare la încălcarea de către instanța de apel, cu prilejul acordării despăgubirilor reprezentând contravaloarea terenului expropriat, a dispozițiilor art. 27 din Legea nr. 33/1994.

Prin urmare, Înalta Curte, făcând aplicarea dispozițiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ., urmează a analiza recursul declarat de recurentele-reclamante prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Examinând în continuare, criticile formulate prin cererile de recurs, Înalta Curte reține că nu sunt fandate, pentru considerentele ce succed:

1. Recurentele-recIamante au susținut că decizia atacată este nelegală întrucât instanța de apel a luat în considerare un raport de expertiză lovit de nulitate.

În opinia recurentelor-reclamante, ultimul raport de expertiză întocmit în cauză încalcă dispozițiile art. 27 din Legea nr. 33/1994, în sensul că stabilește cuantumul despăgubirilor la o valoare care se situează sub oferta expropriatorului, fiind, pentru acest motiv, lovit de nulitate.

Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 27 din Legea nr. 33/1994: "(1) Primind rezultatul expertizei, instanța îl va compara cu oferta și cu pretențiile formulate de părți și va hotărî. (2) Despăgubirea acordată de către instanță nu va putea fi mai mică decât cea oferită de expropriator și nici mai mare decât cea solicitată de expropriat sau de altă persoană interesata/'

Acest text de lege nu prevede, așa cum în mod eronat susțin recurentele-reclamante, vreun motiv de nulitate pentru rapoartele de expertiză prin care experții au determinat valori ale despăgubirii mai mici decât cele oferite de expropriator.

Sensul dispozițiilor art. 27 din Legea nr. 33/1994 este acela că valoarea despăgubirii determinată pe cale judiciară nu poate fi mai mică decât cea oferită de expropriator, ca o garanție că exercitarea dreptului de a contesta despăgubirea stabilită pe cale administrativă nu îl va prejudicia pe contestator în drepturile recunoscute de expropriator; pentru respectarea principiului disponibilității, această despăgubire nu poate II însă mai mare decât cea solicitată de persoana expropriată sau de altă persoană interesată.

În speță, instanța de apel a făcut aplicarea corectă a dispozițiilor art. 27 din Legea nr. 33/1994. Astfel, aceasta a reținut că potrivit Hotărârii Comisiei pentru soluționarea întâmpinărilor persoanelor propuse pentru expropriere din data de 20 mai 2005, a fost acceptată oferta expropriatorului SC B. SA, în sensul acordării unei valori de 2,04 euro/mp pentru terenul arabil și 1,47 euro/mp pentru terenul fâneață. Prin urmare, expropriatorul a făcut o ofertă de 2,04 euro/mp, plata despăgubirilor urmând a se face la cursul de schimb al Băncii Naționale a României din ziua efectuării plății, acest punct de vedere fiind menținut și prin Hotărârea din 21 martie 2007.

Astfel, Înalta Curte constata că, prin decizia atacată cu recurs valoarea despăgubirii a fost stabilită la 2,04 euro/mp teren arabil expropriat, care reprezintă valoarea despăgubirii acordate de expropriator, în considerarea faptului că este superioară celei de 1,32 euro/mp, determinată prin expertiză judiciară în apelul finalizat eu decizia ce face obiectul controlului judiciar. Această sumă nu depășește valoarea despăgubirii solicitate de expropriat, de 9 euro/mp.

Sub aspectul despăgubirilor pretinse cu titlu de folos de tras. Înalta Curte reține că, așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, prin Decizia nr. 1221 din 10 aprilie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a statuat cu putere de lucru judecat că despăgubirile privind lipsa de folosință nu se circumscriu noțiunii de prejudiciu conținută în art. 26 din Legea nr. 33/1994.

În consecință, este legală măsura dispusă de Curtea de Apel Alba lulia, de înlăturare din dispozitivul sentinței a dispoziției de obligare a pârâtului la plata sumelor reprezentând folosul agricol nerealizat.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) și 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurentele-reclamante, ca nefondat.

2. Cu referire la recursul declarat de recurentul - pârât Statul Român, prin SC B. SA, Înalta Curte reține că a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Acest recurent a susținut că hotărârea atacată este nelegală sub aspectul soluției date excepției lipsei calității procesuale active, în sensul că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., nerespectând îndrumările obligatorii date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 1221 din 10 aprilie 2014.

Criticile prin care s-a susținut că Decizia nr. 1617 din 10 noiembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Alba lulia, secția I civilă, a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 335 alin. (1) C. proc. civ., nu sunt fondate.

Înalta Curte reține că în faza procesuală a recursului, în primul ciclu procesual, nu a fost dezlegată în drept chestiunea care privește legitimarea procesuală activă ei au fost date îndrumări cu referire la lămurirea situației de fapt; instanța de recurs a reținut, de asemenea, că la dosar au fost depuse o serie de înscrisuri în dovedirea calității procesuale active, însă reclamanta nu a făcut dovada proprietății terenului.

Considerentele referitoare la demersurile efectuate de C. în temeiul Legii nr. 18/1991 trebuie analizate în corelare cu dezlegarea explicită a aceleiași instanțe în sensul că, imobilul fiind expropriat în anul 2002, urmare adoptării H.G. nr. 392/2002, în cauză simt aplicabile dispozițiile Legii nr. 33/1994.

Conform dispozițiilor ari. 315 alin. (1) C. proc. civ., simt obligatorii pentru judecătorii fondului, dezlegările pe care instanța de recurs le dă problemelor de drept și îndrumările de administrare a unor probe.

Așa cum s-a arătat, în cazul dedus judecății, instanțele de recurs din primele două cicluri procesuale nu au dezlegat problema de drept care vizează calitatea procesuală activă.

Prin Decizia nr. 1221 din 10 aprilie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a casat Decizia civilă nr. 61 din 20 septembrie 2013, reținând în esență, necesitatea clarificării situației de fapt inclusiv cu privire ia dovada proprietății.

Cu prilejui rejudecării, instanța de apel a conchis pe baza unui raționament logico-juridic elaborat, care nu contravine dezlegărilor menționate de art. 315 alin. (1) C. proc. civ., cuprinse în Decizia de recurs nr. 1221 din 10 aprilie 2014, "că reclamanta A. este moștenitoarea defunctului C., în calitate de soție supraviețuitoare, iar C. este moștenitor al defunctului D., aspecte care rezultă din certificatul de moștenitor din 30 noiembrie 1998 și din certificatul de moștenitor din 1984 (aflate la filele 4 - 7 ale dosarului Tribunalului Hunedoara, vol. I), iar D. este înscris ca proprietar în cărțile funciare ale localității Subcetate.

Așa cum rezultă din extrasul din registrul de naștere pentru uz oficial eliberat de Primăria comunei Sântămăria Orie a, D. este una și aceeași persoană cu D.

îndreptățirea antecesorului reclamantei la despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994 a fost recunoscută de Statul Român prin demararea de către pârâtă a procedurii prevăzută de legea de expropriere. Astfel, după apariția H. G. nr. 392/2002, a fost notificat proprietarul tabular, D., cu privire la oferta de acordare a despăgubirilor, așa cum rezultă din notificările aflate la filele 64 - 68 din dosarul instanței de fond. Această procedură nu a fost însă finalizată, întrucât la data notificării persoana notificată era decedată, D. decedând, conform certificatului de moștenitor din 1984, în 1983.

Sub acest aspect limitele investirii instanței sunt clar determinate de reclamant și ele vizează cererea de despăgubiri în calitate de persoană expropriată. Expropriatorul nu a formulat vreo cerere prin care să pună în discuție nulitatea actelor administrative emise în procedura prealabilă prin care s-a recunoscut antecesorului reclamantei calitatea de persoană îndreptățită la despăgubiri, Ca urmare, daca s-ar accepta ipoteza susținută de apelanta-pârâtă în sensul că reclamanta nu are calitate procesuală activă, s-ar ajunge ca, prin promovarea acțiunii de față, reclamantei sa i se creeze o situație mai grea decât aceea pe care o avea înainte, în sensul că dacă nu ar fi contestat cuantumul despăgubirilor ar fi fost îndreptățită să primească despăgubirile stabilite de expropriator, astfel cum au fost comunicate prin notificările adresate antecesorului ei"

De asemenea, curtea de apei a apreciat că reclamanta justifică legitimare procesuală activa, nu numai prin prisma faptului ca dreptul de proprietate asupra imobilelor în litigiu i-a fost recunoscut de pârât prin emiterea notificărilor pe numele antecesorului său, D., dar și pentru că are un bun în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Cu referire la susținerile prin care apelanta-pârâtă a arătat că reclamanta nu a făcut dovada unei vocații succesorale pentru terenurile în litigiu, acestea nefăcând parte din masa succesorală a antecesorilor, curtea de apel a reținut că dreptul de proprietate al antecesorilor reclamantei asupra terenurilor în discuție a fost recunoscut, pârâta notificându-i în vederea acordării despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 33/1994. Conform înscrisurilor depuse la dosar, reclamanta este succesoare defunctului C., iar acesta din urmă este succesor aI proprietarului tabular, al imobilelor în litigiu, D. Or, potrivit dispozițiilor art. 26 din Decretul-Lege nr. 115/3938, reluate și în art. 26 din Legea nr. 7/1996, dreptul provenit din succesiune este opozabil față de terți fără înscriere în cartea funciară.

Aceste considerente ale instanței de apel au fost combătute de recurentul-pârât exclusiv din perspectiva nerespectării dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., critici care, pentru motivele expuse, nu pot fi primite.

Criticile nu sunt fondate nici în privința dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 33/1994, care, în esența, vizează dovada calității de proprietar, fund invocate tot din perspectiva nerespectării dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Față de aceste considerente, Înalta Curte reține că nu sunt fondate criticile de nelegalitate formulate de recurentul - pârât Statul Român prin SC B. SA, astfel că, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) și 304 pct. 9 C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat, și acest recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului declarat de recurentele-reclamante.

Respinge recursurile formulate de recurentele-reclamante P., R. și S. și de recurentul - pârât Statul Român, prin SC B. SA, împotriva Deciziei nr. 1617 din 10 noiembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Alba lulia, secția I civilă, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 februarie 2017.