Expropriated land compensation: valuation date and inapplicability of special restitution laws to pre-legislative common-law claims

Decizia nr. 1248/2017

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 20 ianuarie 2000 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamanții A., B., C., D. și E., în calitate de moștenitori ai defunctei F., au solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 480 C. civ., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiul București, să se constate nulitatea absolută a decretului de expropriere nr. 105 din 27 aprilie 1950 emis de fostul Prezidiu al Marii Adunări Naționale al R.P.R., act prin care s-a trecut în proprietatea statului terenul ce a aparținut defunctei în suprafață de 38.280 mp, urmând ca pârâtul să fie obligat la restituirea către reclamanți în deplină proprietate și posesie a acestui teren situat în București.

În subsidiar, s-a solicitat de către reclamanți, ca în ipoteza în care terenul nu poate fi restituit în natură să se acorde despăgubiri al căror cu cuantum să se stabilească pe baza unei expertize topografice.

Prin Sentința nr. 1.878 din 11 decembrie 2001 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins acțiunea pentru lipsa calității procesuale active a reclamanților, apreciindu-se că aceștia nu au depus titlul de proprietate asupra imobilului în discuție.

Prin Decizia nr. 344 din 23 septembrie 2002 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanți împotriva acestei sentințe.

Prin Decizia nr. 9.861 din 29 noiembrie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat împotriva acestei decizii, au fost casate decizia și sentința și a fost trimisă cauza pentru rejudecare la prima instanța.

Instanța supremă a reținut, în esență, că s-a făcut dovada dreptului de proprietate al autoarei reclamanților asupra imobilului dedus judecății, ca și a calității reclamanților de continuatori în drepturi ai acesteia, iar identitatea dintre terenul revendicat și cel aflat în proprietatea autoarei reclamanților este certificată de expert.

Înscrisurile administrate, coroborate cu mențiunile din decretul de expropriere și certificatul de moștenitor nr. 1.986 din 10 august 1995 emis de Notariatul de Stat sector 2, fac dovada dreptului de proprietate pe care autoarea reclamanților l-a avut asupra imobilului dedus judecății precum și a calității de continuatori în drepturi și obligații a reclamanților.

Din raportul de expertiză tehnică judiciară efectuat la prima instanță rezultă că din suprafața totală a terenului aflat în proprietatea F., de 38.280 mp, specificată în Decretul de expropriere nr. 105/1950, prin sistematizarea urbanistică, este ocupată în strada G. P. o suprafață de 13.655 mp, pe diferența de teren aflându-se un teren de tenis în suprafață de 1.113 mp și un imobil în construcție la data efectuării expertizei tehnice. Din adresa nr. 499 din 18 ianuarie 2001 emisă de SC H. SA, rezultă că o parte din teren a fost concesionat acestei societăți comerciale de către Primăria Municipiului București. Totodată, din adresa nr. 26.199 din 16 martie 2001 emisă de Primăria sectorului 3, rezultă că terenul situat pe Bulevardul Basarabia, face parte din domeniul public de interes local, fiind afectat de blocuri de locuințe, alei pietonale, zonă verde și Parcul Voinicelul.

Identitatea între terenul supus revendicării și cel aflat în patrimoniul autoarei este certificată de expertul tehnic judiciar în precizările de la raportul de expertiză.

Apreciind, astfel, că instanțele au soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, respectiv fără a stabili dacă și în ce măsură terenul revendicat poate fi restituit în natură ori prin echivalent bănesc, s-a apreciat că se impune efectuarea unei noi expertize tehnice topografice pentru identificarea cu exactitate a porțiunilor de teren ce nu sunt afectate de utilități, valoarea terenului și a construcției expropriate, urmând a fi administrate probatorii și sub aspectul achitării către proprietar a unor juste și prealabile despăgubiri potrivit dispozițiilor art. 481 C. civ.

Prin Sentința nr. 399 din 25 februarie 2008, Tribunalul București, secția a III-a civilă, în rejudecare, a admis în parte acțiunea, a obligat pârâtul să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie suprafața de 18.888 mp teren, astfel cum a fost identificată în raportul de expertiză întocmit de expert I. și a respins cererea de despăgubiri, ca nefondată.

Tribunalul a reținut că în temeiul Decretului nr. 105/1950 emis de fostul Prezidiu al Marii Adunării naționale a R.P.R. au fost expropriate mai multe proprietăți printre care figurează și cea care a aparținut numitei F. - autoarea reclamanților, în actul normativ menționat precizându-se că se declară de utilitate publică și se trece în proprietatea statului, dându-se în folosința Întreprinderii J., proprietatea aparținând F. din București, compusă din groapă în suprafață de 2,28 ha și teren în suprafață de 1,5480 ha, fără a se face vreo mențiune privind acordarea de despăgubiri către proprietarul deposedat de bunul său.

S-a apreciat că aplicarea decretului de expropriere s-a realizat în mod abuziv întrucât autoarea reclamanților - proprietara terenului în litigiu - a fost deposedată de bunul său, cu încălcarea dispozițiilor art. 481 C. civ. care stabilesc că exproprierea pentru cauză de utilitate publică se putea realiza doar cu justă și prealabilă despăgubire. Or, probatoriile administrate nu atestă că la vremea respectivă s-ar fi acordat despăgubiri F. pentru terenul trecut în proprietatea statului, cu încălcarea flagrantă a normelor și principiilor Constituției României din anul 1948 care garanta dreptul de proprietate personală.

Pe baza raportului de expertiză topometrică, întocmit în rejudecare de către expert topo I. și completat ulterior, s-a reținut că suprafața de teren care este liberă de construcții și care nu este afectată de elemente de sistematizare are o suprafață totală de 18.888 mp, din care suprafața de 1326 mp este ocupată de K.

Cererea de despăgubiri pentru diferența de teren ce nu poate fi restituită în natură a fost respinsă, avându-se în vedere că reclamanții au formulat deja notificare la Primăria Municipiului București, în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001, arătându-se că în acest dosar nici nu s-au indicat și administrat probe referitoare la cuantumul despăgubirilor solicitate.

Prin Decizia nr. 449/A din 22 iunie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelurile declarate de reclamanții A., B. și C., și de pârâtul Municipiul București prin primar general, împotriva sentinței menționate mai sus, a respins cererea în revendicare ca neîntemeiată, a admis cererea subsidiară de despăgubiri și a obligat pe pârâtul Municipiul București la plata, către reclamanți, a sumei totale de 16.445.350 Euro, în echivalent în lei la data plății, reprezentând despăgubiri pentru terenul în suprafață de 38.245 mp situat în București.

Instanța de apel a reținut că prin Decizia nr. 9.861 din 29 noiembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a stabilit deja, în mod irevocabil, că reclamanții au făcut dovada dreptului de proprietate a autoarei lor, F., asupra terenului, teren expropriat prin Decretul nr. 105/1950, ca și a calității lor de succesori în drepturi ai acestei autoare. S-a reținut și că s-a făcut dovada identității dintre acest teren, fostă proprietatea autoarei reclamanților, și terenul revendicat.

Aceste aspecte fiind tranșate cu putere de lucru judecat în cauză, rămâne de analizat asupra caracterului preluării de către stat, și mai departe, asupra dreptului reclamanților la restituire în natură sau prin echivalent.

Sub aspectul preluării de către stat a terenului, s-a constatat ca fiind corectă aprecierea instanței de fond care a reținut o preluarea de către stat realizată cu încălcarea art. 481 C. civ. și a Constituției în vigoare la acel moment.

Prin Decretul nr. 105/1950 s-a dispus exproprierea proprietății F. din București, compusă din o suprafață totală menționată în actul de expropriere de 38.280 mp, scopul exproprierii fiind declarat ca fiind acela de creare de zone verzi în București, în cuprinsul actului normativ neexistând nicio mențiune privind acordarea vreunei despăgubiri în favoarea proprietarului expropriat.

În plus, pârâtul nu a probat și nu a rezultat din probele administrate că s-ar fi plătit în mod real vreo despăgubire către autoarea reclamanților. Sarcina probei plății acestor despăgubiri revenea pârâtului, care a invocat dobândirea dreptului de proprietate în acest mod.

Or, în raport de conținutul art. 8 și 10 din Constituția din anul 1948 (care recunoșteau și garantau expres, cu rang de principiu, dreptul de proprietate particulară, ca și posibilitatea de a face exproprieri pentru cauză de utilitate publică pe baza unei legi și cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiție), dar și a art. 481 C. civ., s-a apreciat că exproprierea proprietății autoarei reclamanților, făcută fiind într-adevăr, pentru un interes de utilitate publică și printr-un act normativ, deci în baza unui titlu, dar fără o justă și dreaptă despăgubire, a operat nelegal, constituind o încălcare a dreptului său de proprietate, de natură să nască în favoarea acesteia dreptul la reparație, fie prin restituirea în natură, fie prin echivalent.

Asupra modalității de reparație cuvenită reclamanților pentru încălcarea dreptului de proprietate suferită de aceștia, instanța de apel a reținut, pe baza raportului de expertiză întocmit de expert I., că suprafața terenului expropriat a fost de 38.245 mp (iar nu 38.280 mp), că din această suprafață totală, 12.967 mp sunt ocupați de blocuri de locuințe, 273 mp sunt ocupați de carosabilul străzii G. P., 6.117 mp au fost restituiți și ocupați de alte persoane fizice în baza Sentinței civile nr. 250/1998, iar 18.888 mp de teren sunt liberi de construcții, fiind deținuți de Municipiului București.

Situația juridică a terenului rezultă din cuprinsul Hotărârii C.G.M.B nr. 186/2008, de însușire a inventarului bunurilor care aparțin domeniului public al Municipiului București, în anexă la poziția 3.932 fiind menționat parcul în suprafață de 31.000 mp în str. G.. P., aspect confirmat și prin adresa nr. 49.135 din 15 septembrie 2008 emisă de Primăria Sector 3, în conformitate cu care PUG-ul aprobat de C.G.M.B prin Hotărârea nr. 269/2000 pentru terenul din subzona VI-a - parcuri, grădini, scuaruri și fâșii publice.

Raportul de expertiză tehnică întocmit de expertul L. menționează că pe suprafața de teren liberă (de 18.888 mp) există amenajări specifice traficului pietonal (alei betonate/asfaltate), amenajări cu scop de odihnă și recreere (plantații arbori, bănci lemn, foișoare cu mese și bănci), dar și un spațiu amenajat pentru copii (loc de joacă cu leagăne, tobogane, groapă de nisip etc).

De asemenea, prin Sentința nr. 250 din 09 aprilie 1998 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost admisă cererea de revendicare formulată de alte persoane fizice, fiind obligat C.G.M.B să le lase acestora în deplină proprietate și posesie terenul de 12.439 mp situat în str. G. P., identificat printr-un raport de expertiză. În baza acestei sentințe, definitive și irevocabile, a fost emisă dispoziția nr. 1.620 din 29 iunie 1998 de către Primăria Municipiului București prin care se restituie acelor persoane fizice terenul menționat.

Expertiza I. menționează că o parte din terenul restituit prin Sentința nr. 250/1998 se suprapune cu terenul revendicat în cauza de față, anume în limita unei suprafețe de 6.117 mp, care este deținută (și) în fapt de beneficiarii hotărârii judecătorești, nemaifiind la acest moment în posesia pârâtului din litigiul pendinte.

Astfel fiind, au fost apreciate ca fondate criticile Municipiul București îndreptate împotriva soluției de restituire în natură a suprafeței de 18.888 mp, constatându-se că pentru întreaga suprafață de teren revendicată există o imposibilitate juridică de restituire în natură, care atrage necesitatea acordării de despăgubiri, drept echivalent al dreptului imposibil de realizat în natură.

Suprafața de 18.888 mp, a cărei restituire în natură a fost dispusă de prima instanță, nu poate fi restituită în natură reclamanților deoarece este afectată de lucrări de utilitate publică, anume parc, potrivit probelor din dosar, situație ce concordă și cu prevederile decretului de expropriere, căci exproprierea s-a făcut tocmai pentru crearea de spații verzi în București.

Apreciind că terenul de 18.888 mp este un bun de uz și interes public, devenind în acest fel domeniu public al unității administrativ teritoriale, potrivit art. 3 din Legea nr. 213/1998 (terenul fiind inclus și în inventarul bunurilor din domeniul public al Municipiului București, prin hotărârea C.G.M.B nr. 186/2008), reparația cuvenită persoanei deposedate se impune a fi acordată prin echivalent, aceasta pentru asigurarea unui just echilibru între interesul public și interesul particular.

Împrejurarea că preluarea de către stat a fost una abuzivă nu este de natură a atrage inevitabil restituirea în natură a bunului către proprietarul deposedat, de vreme ce natura însuși a bunului exclude posibilitatea apartenenței acelui bun la proprietatea privată, ci semnifică în mod direct că dreptul persoanei deposedate trebuie recunoscut și prin urmare acordată o reparație corespunzătoare.

Instanța de apel a apreciat că situația afectării celor 18.888 mp unui parc public atrage o imposibilitate juridică de restituire în natură a acestei suprafețe de teren către reclamanți.

Odată constatată încălcarea dreptului de proprietate al reclamanților, prin preluarea abuzivă, neînsoțită de plata de despăgubiri, se impune acordarea în beneficiul reclamanților a unei despăgubiri adecvate, pentru a așeza lucrurile în ordinea dictată de imperativul respectării art. 1 din Protocolul Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a art. 480 C. civ. și art. 44 din Constituția României.

De aceea a fost admisă cererea subsidiară și obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei reprezentând prețul de piață al acestei suprafețe de teren.

Au fost înlăturate ca neîntemeiate criticile apelantului Municipiul București în sensul că cererea reclamanților ar fi devenit inadmisibilă prin intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, observându-se că aceasta a fost formulată în condițiile dreptului comun guvernat de art. 480 C. civ., fiind anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 ( în anul 2000), motiv pentru care ea rămâne supusă dispozițiilor dreptului comun, chiar dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001 confirmând aceasta soluție.

A fost însă considerată întemeiată critica reclamanților apelanți legată de neacordarea despăgubirilor pentru suprafața ce excede celei de 18.888 mp sub motivul că aceștia au formulat oricum o notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, arătându-se că, întrucât cererea prezentă a fost formulată anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, ea trebuie soluționată în acord cu dispozițiile legii în vigoare la momentul formulării ei, chiar dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001 lăsând reclamanților dreptul de a continua această judecată.

În plus, chiar expertiza I. a realizat și evaluarea terenului revendicat (la suma de 2.506.602 Euro pentru terenul de 38.280 mp, la momentul 27 decembrie 2006), astfel că prima instanță dispunea și de datele necesare soluționării acestei pretenții.

Astfel fiind, cum suprafețele de 12.967 mp și 273 mp sunt afectate de carosabil, blocuri de locuințe, căi de acces și spații verzi aferente, iar suprafața de 6.117 mp se află deja în posesia unor alte persoane fizice, în baza Sentinței civile nr. 250/1998, pârâtul nu poate fi obligat la restituire în natură deoarece nu mai are posesia terenului.

Constatând că și pentru restul suprafeței de teren (diferența dintre suprafața de 18.888 mp și suprafața de 38.245 mp cât a reieșit din reconstituirea fostei proprietăți prin expertiză) există o imposibilitate de restituire în natură, s-a apreciat că se impune admiterea cererii reclamanților formulată în subsidiar, anume de reparare a încălcării dreptului lor de proprietate prin acordarea unor despăgubiri bănești, reprezentând prețul de piață al acestui teren.

Pentru suprafața de 6.117 mp aflată actualmente în posesia unor persoane fizice, instanța de apel a avut în vedere evaluarea făcută de către expertul L. la momentul soluționării apelului, de 16.445.350 Euro (respectiv 430 euro/mp), evaluare necontestată de nici o parte.

Instanța nu a primit solicitarea reclamanților de luare în considerare a evaluării terenului la momentul declarării apelului, neputându-se găsi nici o justificare pentru o asemenea abordare a speței. Chiar dacă de la data formulării apelului până la momentul actual valoarea terenului pe piața imobiliară a suferit o scădere, nu există niciun temei juridic care să atragă considerarea datei declarării apelului ca fiind data relevantă la care ar trebui să se calculeze despăgubirea cuvenită reclamanților.

Prin Decizia nr. 8.206 din 18 noiembrie 2011 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a constatat nul recursul declarat de reclamantul D. împotriva deciziei sus menționate, a admis recursurile declarate de reclamanții A., B., C. și de pârâtul Municipiul București, prin primar general împotriva aceleiași decizii, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Instanța de recurs a reținut că prin Decizia nr. 9.861 din 29 noiembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă, și de proprietate intelectuală s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că reclamanții au făcut dovada dreptului de proprietate a autoarei lor F. asupra terenului situat în București, teren expropriat prin Decretul nr. 105/1950, ca și a calității lor de succesori în drepturi ai acestei autoare. S-a reținut totodată că s-a făcut dovada identității dintre acest teren și terenul revendicat.

Instanța de apel a constatat corect că preluarea s-a făcut cu încălcarea art. 481 C. civ. și a Constituției în vigoare la acel moment, dar și că, întrucât există o imposibilitate juridică de restituire în natură pentru întreaga suprafață de teren revendicată, acest fapt atrage necesitatea acordării de despăgubiri, drept echivalent al dreptului imposibil de realizat în natură.

Motivul de recurs invocat de pârât, care a vizat legitimarea sa procesual pasivă, și prin care s-a susținut că, întrucât preluarea imobilului s-a făcut de către Statul Român, el este cel care trebuie să-i dezdăuneze pe reclamanți, a fost înlăturat ca nefondat deoarece, potrivit dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, bunurile care fac parte din domeniul public sau privat al unităților administrativ teritoriale pot fi revendicare de foștii proprietari sau de succesorii acestora, iar potrivit art. 12 alin. (5) din același act normativ "în litigiile referitoare la dreptul de proprietate al bunurilor aflate în posesia unităților administrativ-teritoriale, acestea sunt reprezentate de consiliile județene, de Consiliul General al Municipiului București sau de consiliile locale, care dau mandat scris, în fiecare caz, președintelui consiliului județean sau primarului."

Așadar, în litigiile care pun în discuție dreptul de proprietate asupra bunurilor care fac parte din domeniul public sau privat al statului, aflate în administrarea Consiliului General al Municipiului București, acest organ al administrației publice locale - ca autoritate deliberată și, respectiv Municipiul București - ca autoritate executivă, au calitate procesuală pasivă.

În speță, s-a stabilit că suprafețele de teren revendicate sunt afectate de carosabil, blocuri de locuințe, căi de acces și spații verzi aferente, astfel că acestea se află în domeniul public și privat al unității administrativ - teritoriale și devin incidente dispozițiile legale menționate, care conferă legitimare procesuală pârâtului din prezenta cauză.

Nu este contradictoriu că, deși instanța de apel a constatat că suprafața de 6.117 mp se află în posesia unor alte persoane fizice, urmare a pronunțării Sentinței civile nr. 250/1998, a apreciat că este întemeiată pretenția de despăgubire formulată de reclamanți și pentru această suprafață, deși pârâtul nu mai exercită posesia. Instanța a avut în vedere, în mod corect că prin Decizia nr. 9.861 din 29 noiembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă, și de proprietate intelectuală s-a statuat că reclamanții fac dovada dreptului de proprietate pe care autoarea lor l-a avut asupra imobilului dedus judecății, a calității de continuatori în drepturi și obligații a reclamanților, precum și împrejurarea că există identitate între terenul supus revendicării și cel aflat în patrimoniul autoarei reclamanților, care include și suprafața de 6.117 mp

De asemenea, tot în mod corect curtea de apel a reținut că deși Municipiul București nu mai este posesorul acestei suprafețe de teren, întrucât este succesorul în drepturi al statului expropriator, el trebuie să răspundă față de reclamanți.

Nu există nicio contradicție între argumentul că Municipiul București nu mai este posesorul suprafeței de 6.117 mp și acela că această entitate trebuie să răspundă pentru încălcarea dreptului de proprietate al reclamanților, din moment ce Municipiului București i s-au transmis, ulterior exproprierii de către Statul Român, toate drepturile aferente bunurilor aflate pe raza sa teritorială și, în mod corelativ, toate obligațiile legate de acestea.

Faptul că CGMB a fost obligat la restituirea suprafeței în discuție către alte persoane fizice, prin Sentința civilă nr. 250/1998, nu exonerează unitatea administrativ teritorială de răspundere față de reclamanți, cât timp acesteia i s-au transmis ulterior exproprierii toate drepturile și obligațiile legate de bunurile expropriate aflate pe raza sa teritorială, iar calitatea reclamanților de proprietari deposedați abuziv prin expropriere pentru terenul din care face parte și suprafața menționată a fost stabilită cu putere de lucru judecat prin decizia de casare din primul ciclu procesual al cauzei.

În ce privește însă stabilirea cuantumului despăgubirilor și criteriile de determinare a acestui cuantum, Înalta Curte a constatat că recursurile sunt fondate, deoarece a observat că, prin modul de fixare a obiectivelor expertizei evaluatorii, instanța de apel nu a avut în vedere destinația terenului la data preluării, astfel cum rezultă din decretul de expropriere, respectiv "groapă, în suprafață de 2,2800 ha" și "teren în suprafață de 1,5480 ha".

Este necontestat și rezultă cu certitudine și din constatarea expertizei de specialitate efectuate în apel că, după preluare, imobilul a cunoscut diverse transformări și îmbunătățiri, care nu se datorează reclamanților și care evident i-au majorat valoarea, aspect de care instanța nu a ținut seama.

Mai mult, în efectuarea expertizei, expertul s-a raportat dispozițiile Legii nr. 10/2001, deși acțiunea a fost formulată înainte de intrarea în vigoare a acesteia și are ca obiect revendicare întemeiată pe dispozițiile C. civ.

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/3/2006*.

Instanța de rejudecare a suplimentat probatoriile, pentru a da curs îndrumărilor instanței de casare, efectuând adrese către Primăria Sectorului 3 București - Direcția Urbanism și Amenajarea Teritoriului, Administrația Lacuri, Parcuri și Agrement București, pentru a obține informații despre efectuarea lucrărilor de amenajare a terenului pe zona de parc, prin umplerea gropii de 2,28 ha și despre cuantumul acestor lucrări, pentru a fi avute în vedere la evaluarea terenului în litigiu și calcularea despăgubirilor cuvenite reclamanților. În același scop, s-a pus în sarcina apelantului pârât obligația de a dovedi lucrările de umplere a gropii și valoarea acestora.

S-a efectuat un supliment la raportul de expertiză întocmit de instanța de apel în al doilea ciclu procesual pentru determinarea valorii de circulație a terenului, prin luarea în considerare a destinației pe care a avut-o bunul la data preluării și fără a fi avute în vedere amenajările existente în prezent pe teren, precum și de a se constata dacă groapa în suprafață de 2,28 ha, așa cum este evidențiată în decretul de expropriere, a fost amenajată prin reumplerea acesteia sau dacă a fost amenajată cu mobilier urban specific.

La termenul din 30 octombrie 2012, intimatul reclamant D. a depus la dosar o "declarație de renunțare parțială la drepturi", prin care a arătat că înțelege să dea eficiență convenției de partaj autentificată sub nr. 674 din 13 martie 2006 și să-și realizeze drepturile, la care renunță în prezenta cauză, pe calea unui alt proces declanșat la Tribunalul București.

Prin Decizia nr. 189 din 28 mai 2013 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelurile formulate împotriva Sentinței civile nr. 399 din 25 februarie 2008 a Tribunalul București, secția a III-a civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins, ca neîntemeiată, cererea principală în revendicare, a admis cererea de despăgubiri, formulată în subsidiar; a obligat pârâtul Municipiul București la plata, către reclamanți, a sumei totale de 13.768.200 euro, în echivalent în lei la data plății, reprezentând despăgubiri pentru terenul în suprafață de 38.245 mp situat în București.

Instanța de apel, în rejudecare, a reamintit că, în primul ciclu procesual, prin Decizia nr. 9.861 din 29 noiembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă, și de proprietate intelectuală s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că reclamanții au făcut dovada dreptului de proprietate a autoarei lor F. asupra terenului situat în București, teren expropriat prin Decretul nr. 105/1950, ca și a calității lor de succesori în drepturi ai acestei autoare. S-a reținut totodată că s-a făcut dovada identității dintre acest teren și terenul revendicat.

Totodată, prin Decizia civilă nr. 8.206 din 18 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în cel de al doilea ciclu procesual, s-a apreciat ca fiind corectă constatarea caracterului abuziv al preluării terenului de către stat, precum și reținerea imposibilității juridice de restituire în natură pentru întreaga suprafață de teren revendicată, fapt care atrage necesitatea acordării de despăgubiri, drept echivalent al dreptului imposibil de realizat în natură.

Instanța de casare a mai reținut ca fiind corectă și reținerea legitimării procesual pasive a pârâtului Municipiul București, în raport de dispozițiile art. 6 și art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, din care rezultă că în litigiile care pun în discuție dreptul de proprietate asupra bunurilor care fac parte din domeniul public sau privat al statului, aflate în administrarea Consiliului General al Municipiului București, acest organ al administrației publice locale - ca autoritate deliberată și, respectiv Municipiul București - ca autoritate executivă, au calitate procesuală pasivă.

S-a stabilit că suprafețele de teren revendicate sunt afectate de carosabil, blocuri de locuințe, căi de acces și spații verzi aferente, astfel că acestea se află în domeniul public și privat al unității administrativ - teritoriale și devin incidente dispozițiile legale menționate, care conferă legitimare procesuală pârâtului din prezenta cauză.

De asemenea, s-a stabilit că Municipiului București are calitate procesual pasivă și pentru suprafața de 6.117 mp, apreciindu-se că prin obligarea CGMB la restituirea suprafeței în discuție către alte persoane fizice, prin Sentința civilă nr. 250/1998, unitatea administrativ teritorială nu a fost exonerată de răspundere față de reclamanți, cât timp acesteia i s-au transmis ulterior exproprierii toate drepturile și obligațiile legate de bunurile expropriate aflate pe raza sa teritorială, iar calitatea reclamanților de proprietari deposedați abuziv prin expropriere pentru terenul din care face parte și suprafața menționată a fost stabilită cu putere de lucru judecat prin decizia de casare din primul ciclu procesual al cauzei.

S-a arătat că toate aceste dezlegări, din cele două decizii de casare anterioare, sunt obligatorii în rejudecare prin efectul dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., rămânând instanței de rejudecare, față de aspectele tranșate cu putere de lucru judecat și de îndrumările instanței de casare, să stabilească exclusiv cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamanților, prin raportare la criterii precum destinația terenului la data preluării, astfel cum rezultă din decretul de expropriere, respectiv "groapa, în suprafață de 2,2800 ha" și "teren în suprafață de 1,5480 ha", precum și de eventualele îmbunătățiri, care nu se datorează reclamanților și care evident i-au majorat valoarea.

Probatoriile suplimentare ordonate în rejudecare pe acest aspect au relevat că autoritățile administrației locale (CGMB - Administrația Lacuri, Parcuri și Agrement București) nu dețin informații sau documente referitoare la valoare lucrărilor efectuate pentru umplerea gropii de 2,28 ha, instanța de apel concluzionând că apelantul pârât nu a dovedit lucrările de umplere a gropii de 2,28 ha, evidențiată în decretul de expropriere, lucrările de îmbunătățiri menționate în adresele comunicate instanței fiind ulterioare promovării acțiunii de față și nefiind de natura celor ce interesau în cauză.

Suplimentul la raportul de expertiză, întocmit de expert tehnic judiciar ing. L., a stabilit valoarea de piață a terenului la suma de 13.768.200 euro, fără luarea în calcul a amenajărilor specifice parcului (alei, sistem de iluminat specific, sistem de irigații etc), terenul nefiind comparat cu proprietăți similare, ci cu terenuri încadrate în prezent în categoria intravilan, construibil.

La stabilirea valorii de circulație, expertul a avut în vedere și destinația bunului imobil la data exproprierii, care era de teren de exploatare, precum și aceea de groapă, pentru suprafața de 2,28 ha. Față de planul întocmit la data exproprierii, s-a constatat că a fost executată parțial umplutură, însă, în lipsa unor documente din care să rezulte aceste lucrări, expertul a fost în imposibilitate de a le evalua și a le stabili întinderea.

Instanța de apel a dat eficiență acestui mijloc de probă, apreciind că reclamanților li se cuvin despăgubiri pentru terenul în suprafață totală de 38.245 mp în cuantumul stabilit prin suplimentul la raportul de expertiză, întocmit la momentul rejudecării apelurilor de față, respectiv de 13.768.200 euro.

Instanța de apel nu a dat eficiență cererii formulate de reclamantul D. la termenul din 30 octombrie 2012, intitulată "declarație de renunțare parțială la drepturi", apreciind că, din modul de redactare al acesteia, se înțelege că această parte a dorit să se dea eficiență convenției de partaj autentificată sub nr. 674 din 13 martie 2006 și să-și realizeze drepturile, la care renunță în prezenta cauză, pe calea unui alt proces declanșat la Tribunalul București, că voința reclamantului nu a fost aceea de a renunța la drept, în caz contrar, procedura judiciară demarată pentru aceleași drepturi fiindu-i închisă, ca efect al renunțării la drept. Astfel fiind, drepturile asupra cărora a statuat prin decizia sa au vizat pe toți reclamanții și bunul în întregul său.

Prin Decizia nr. 846 din 13 martie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul pârâtului Municipiul București, prin primar general, împotriva deciziei anterior arătate, pe care a casat-o în parte și a trimis cauza spre rejudecarea cererii de despăgubiri; a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul D. împotriva aceleiași decizii și a păstrat celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

Instanța de recurs a înlăturat critica reclamantului D. referitoare la greșita respingere a cererii de renunțare parțială la drepturi, dar și pe aceea referitoare la stabilirea greșită a obligației de despăgubire în numerar, în condițiile în care anterior pronunțării decizie intrase în vigoare Legea nr. 165/2013, care ar admite restituirea în numerar numai în cazul hotărârilor definitive "de facto" la data apariției legii, reținându-se că instanța de apel a rămas în pronunțare la data de 14 mai 2013 și a amânat pronunțarea la 21, respectiv la 28 mai 2013, când a pronunțat decizia atacată. Legea nr. 165 din 16 mai 2013, publicată în M.Of. nr. 278 din 17 mai 2013, a intrat în vigoare la data de 20 mai 2013, astfel încât nu este reală susținerea recurentului reclamant, cum că ar fi intrat în vigoare anterior pronunțării, deci, în mod corect, nu a fost aplicată de către instanța de apel.

Instanța de recurs a înlăturat și critica potrivit căreia terenul în litigiu aparține domeniului public, deoarece reclamantul D. nu a declarat apel împotriva sentinței primei instanțe, încălcând astfel principiul "non omisso medio".

Referitor la recursul pârâtului Municipiului București, instanța de recurs a reținut că aspectele privind identificarea terenului supus revendicării, stabilirea identității dintre acest teren și cel aflat în patrimoniul autoarei reclamanților, ca și dovada dreptului de proprietate pe care autoarea lor l-a avut asupra terenului, a calității de continuatori în drepturi și obligații a reclamanților sau cele referitoare la prescrierea dreptului la acțiune la momentul promovării cererii de chemare în judecată și la temeiul juridic și cauza acțiunii au intrat în puterea lucrului judecat prin cele două decizii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțate în ciclurile procesuale anterioare (Decizia nr. 9.861 din 29 noiembrie 2005 și Decizia nr. 8.206 din 18 noiembrie 2011).

Trimiterea cauzei spre rejudecare s-a dispus, în mod expres, numai în ceea ce privește stabilirea cuantumului despăgubirilor și criteriile în raport de care s-a stabilit acest cuantum. Așadar, limitele rejudecării au fost determinate, în mod clar, de instanța de casare.

Decizia nr. 8.206 din 18 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, a reținut că instanța de apel nu a avut în vedere destinația terenului la data preluării, astfel cum rezultă din decretul de expropriere, respectiv "groapă, în suprafață de 2,2800 ha" și "teren în suprafață de 1,5480 ha". S-a reținut, în acest context, că este necontestat și rezultă cu certitudine și din constatările expertizei de specialitate efectuate în apel că, după preluare, imobilul a cunoscut diverse transformări și îmbunătățiri, care nu se datorează reclamanților și care evident i-au majorat valoarea, aspect de care instanța nu a ținut seama. Din acest motiv s-a dat indicația instanței de trimitere de a stabili care este contravaloarea despăgubirilor cuvenite reclamanților în raport de destinația terenului la data preluării.

S-a apreciat însă că indicațiile instanței de casare nu au fost respectate de instanța de rejudecare, care a tranșat aspectul referitor la despăgubirile cuvenite reclamanților, în sensul că acestea se datorează pentru terenul în suprafață totală de 38.245 mp, în cuantumul stabilit prin suplimentul la raportul de expertiză întocmit la momentul rejudecării apelurilor, moment la care s-a și calculat cuantumul despăgubirilor la suma de 13.768.200 euro.

Rejudecând în aceste limite, fără a ține seama de decizia de casare, s-a apreciat că instanța de apel nu a lămurit starea de fapt a procesului și, în același timp, a depășit limitele învestirii sale.

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/3/2006.

Instanța de rejudecare, în raport de dispozițiile deciziei de casare a dispus suplimentarea probatoriului, încuviințând apelantului pârât administrarea unei expertize geotehnice a terenului care să determine structura, forma și destinația terenului la data preluării, respectiv existența lucrărilor de reumplere a gropii tehnologice. S-a încuviințat o nouă expertiză imobiliară evaluatorie pentru determinarea valorii de circulație a terenului în raport de destinația lui de la momentul preluării în proprietatea statului, la momentul mai 2008 și în prezent.

S-a dispus administrarea probei cu noi înscrisuri în sarcina apelantului pârât, pentru a dovedi lucrările de umplere a gropii și valoarea acestora (la dosar nedepunându-se alte înscrisuri).

La termenul de judecată din 28 septembrie 2015, instanța de apel a respins cererile formulată de către apelantul pârât de completare a raportului de expertiză geotehnică deoarece expertul nu ar fi avut în vedere documente în raport de care ar rezulta lucrările de reumplere a suprafeței de teren de 2,28 ha fostă groapă și care s-ar afla la Arhivele Naționale, cererea de efectuare a unei noi expertize topografice care să identifice suprafața și forma terenului dobândit de autoarea apelanților reclamanți deoarece din raportul geotehnic ar rezulta o altă suprafață de teren decât cea determinată prin raportul de expertiză topografică efectuat de către expert I., și cererea de constituire a completului prin participarea procesuală a procurorului pentru motivele indicate în cuprinsul încheierii de ședință.

La termenul de judecată din 28 septembrie 2015, instanța de apel, în raport de decesul apelantei reclamante C. survenit de 28 septembrie 2015, a luat act de preluarea calității de succesoare în drepturile procesuale ale acesteia de apelanta reclamantă A., dată fiind calitatea sa de moștenitoare a defunctei (potrivit certificatului de calitate de moștenitor nr. 29 din 01 octombrie 0215 emis de către Biroul Individual Notarial M.).

La același termen de judecată apelantul pârât a formulat o nouă cerere de administrare a unei noi expertize topografice care să identifice suprafața terenului dobândit de autoarea apelanților reclamanți deoarece din raportul geotehnic ar rezulta o altă suprafață de teren decât cea determinată prin raportul de expertiză topografică efectuat de către expert I., o cerere de încuviințare ca obiectiv suplimentar al expertizei de evaluare imobiliară calcularea costurilor suportate de apelantul pârât pentru umplerea gropii și pentru amenajarea și îmbunătățirea terenului, iar apelanții reclamanți au solicitat ca în situația în care se încuviințează acest obiectiv suplimentar în favoarea apelantului pârât să li se încuviințeze ca obiectiv suplimentar costurile de ridicare a adăugirilor făcute în baza celor două umpleri ce au determinat scăderea valorii terenului, construibil la data naționalizării, iar intimatul reclamant D. a solicitat stabilirea valorii terenului la data exproprierii, respectiv în anul 1950, cereri ce au fost respinse pentru motivele indicate în cuprinsul încheierii de ședință.

La termenul din 14 martie 2016, la solicitarea d-nei expert N., instanța de apel a lămurit obiectivele expertizei evaluatorii dispuse la termenul de judecată din 17 noiembrie 2014 (în sensul că acestea constau în determinarea valorii de circulație a terenului în raport de destinația lui de la momentul preluării în proprietatea statului, la momentul mai 2008 și la data efectuării raportului, suprafața de evaluat fiind cea stabilită cu putere de lucru judecat prin deciziile de casare anterioare, respectiv cea determinată prin raportul de expertiză topografic efectuat de expert I.)

A fost depusă la dosar expertiza în specialitatea evaluare imobiliară efectuată de expert N. și răspunsul expertului la obiecțiunile încuviințate părților.

La termenul din 13 ianuarie 2017, apelantul pârât a invocat excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București față de cererea având ca obiect acordarea de despăgubiri și cea a inadmisibilității cererii, susținând că în cauză este aplicabilă Legea nr. 165/2013.

Prin Decizia nr. 52/A din 27 ianuarie 2017, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București și a inadmisibilității acțiunii, a admis apelurile formulate împotriva Sentinței civile nr. 399 din 25 februarie 2008 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis în parte cererea de despăgubiri, a obligat pârâtul la plata, către reclamante, a sumei totale de 7.992.268 Euro în echivalent în lei la data plății, reprezentând despăgubiri pentru terenul de 38.245 mp situat în București; a respins cererea de majorare a onorariului de expert formulată de expertul O., a admis cererea formulată de expert N. și a majorat onorariul de expertiză tehnică judiciară construcții cu suma de 1.500 lei, în sarcina apelanților în cote egale; de asemenea, a respins cererea apelanților-reclamanți privind cheltuielile de judecată în apel.

În considerentele hotărârii, instanța de rejudecare a reținut, în esență, cu referire la excepția inadmisibilității acțiunii, urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, că prezentei cereri de chemare în judecată formulate pe calea dreptului comun la data de 20 ianuarie 2000 (așadar, anterior legilor speciale reparatorii reprezentate de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 165/2013) nu îi sunt aplicabile dispozițiile legilor speciale ulterioare care stabilesc o procedură administrativă obligatorie prealabilă, drept condiție a unei acțiuni în justiție. De fapt, inadmisibilitatea acțiunii în raport de Legea nr. 10/2001, ca și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București au fost soluționate de instanțe anterior, respectiv prin Decizia nr. 449/2010 a Curții de Apel din cel de-al doilea ciclu procesual și prin considerentele deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 8.206/2011, trecând în puterea lucrului judecat. Cererii de despăgubiri ce face obiectul rejudecării în apel în al patrulea ciclul procesual nu îi sunt aplicabile prevederile Legii nr. 165/2013 deoarece, din interpretarea gramaticală sistematică și logică a prevederilor art. 1 alin. (1), art. 3 și 4, legea nouă este aplicabilă în privința imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist aflate în procedura administrativă prevăzută de legile speciale reparatorii, respectiv a Legii nr. 10/2001, Legii nr. 18/1991, O.U.G. nr. 94/2000, O.U.G. nr. 83/1999, Legii nr. 247/2005, ceea ce nu este cazul în speță unde procedura administrativă a notificării formulate de către apelanți în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost suspendată ca urmare a opțiunii manifestate de aceștia în sensul soluționării acțiunii pe calea dreptului comun.

Intrarea în vigoare a noului act normativ - Legea nr. 165/2013 - la circa 13 ani de la data promovării acțiunii nu atrage inadmisibilitatea acțiunii formulate pe calea dreptului comun, care se apreciază în raport de prevederile legale incidente la data formulării acțiunii .

Inadmisibilitatea acțiunilor având ca obiect prețul de piață al imobilelor preluate abuziv, formulate pe calea dreptului comun, statuată de decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 27/2011 se referea la acțiunile formulate pe calea dreptului comun după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ceea ce nu este cazul în speță, unde acțiunea a fost introdusă la data de 22 ianuarie 2000.

Pe fondul cauzei, s-a arătat din nou și de către această instanță că este stabilit cu putere de lucru judecat în cauză, încă din primul ciclu procesual, respectiv prin Decizia nr. 9.861 din 29 noiembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă, și de proprietate intelectuală, că reclamanții au făcut dovada dreptului de proprietate al autoarei F. asupra terenului situat în București, teren expropriat prin Decretul nr. 105/1950, și a calității lor de succesori în drepturi ai acesteia, respectiv că s-a făcut dovada identității dintre acest teren și terenul revendicat.

Totodată, prin Decizia civilă nr. 8.206 din 18 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în al doilea ciclu procesual, s-au menținut statuările deciziei din apel referitoare la constatarea caracterului abuziv al preluării terenului de către stat, precum și cele relative la imposibilitatea juridică de restituire în natură a întregii suprafețe de teren revendicată, fapt care justifică acordarea de despăgubiri, drept echivalent al dreptului imposibil de realizat în natură.

Instanța de casare a mai reținut ca fiind corectă și reținerea legitimării procesual pasive a pârâtului Municipiul București și CGMB, în raport de dispozițiile art. 6 și art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, și a stabilit că suprafețele de teren revendicate sunt afectate de carosabil, blocuri de locuințe, căi de acces și spații verzi aferente, astfel că acestea se află în domeniul public și privat al unității administrativ - teritoriale și devin incidente dispozițiile legale menționate, care conferă legitimare procesuală pârâtului din prezenta cauză.

S-a reținut că Municipiul București are calitate procesual pasivă și pentru suprafața de 6.117 mp, înstrăinați unor persoane fizice, apreciindu-se că prin obligarea CGMB la restituirea suprafeței în discuție către alte persoane fizice, prin Sentința civilă nr. 250/1998, unitatea administrativ teritorială nu a fost exonerată de răspundere față de reclamanți, cât timp acesteia i s-au transmis ulterior exproprierii toate drepturile și obligațiile legate de bunurile expropriate aflate pe raza sa teritorială, iar calitatea reclamanților de proprietari deposedați abuziv prin expropriere pentru terenul din care face parte și suprafața menționată a fost stabilită cu putere de lucru judecat prin decizia de casare din primul ciclu procesual al cauzei.

Cererea principală de restituire în natură a terenului a fost soluționată definitiv, în sensul respingerii ca neîntemeiată, prin Decizia civilă nr. 189/2013 a Curții de Apel București, în al treilea ciclu procesual în apel, (prin care sentința nr. 399/2008 a Tribunalului București Secția a III a civilă a rămas definitivă), și irevocabil prin Decizia civilă nr. 846/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, decizie prin care hotărârea de apel s-a casat în parte, doar sub aspectul cererii de despăgubire, cerere subsidiară ce face obiectul rejudecării în prezent.

Suprafața terenului a fost determinată prin raportul de expertiză topografică efectuat de expert I. în al doilea ciclu de rejudecare a cauzei în fața tribunalului, ca fiind de 38.245 mp, (iar nu 38.280 mp cum ar rezulta din decretul de expropriere sau de 31.500 cum apreciază expertul geolog și apelantul pârât), iar situația sa juridică a rezultat din coroborarea raportului de expertiză topografică menționat cu adresele primăriei Municipiului București, Primăriei sectorului 3, a hotărârilor CGMB și a celorlalte înscrisuri administrate în faza apelului în cel de-al doilea ciclu procesual, în raport de care, s-a stabilit că din totalul terenului: suprafața de 12.967 mp teren este ocupată de blocuri de locuințe, suprafața de 273 mp ocupată de carosabilul str. G. P.; suprafața de 6.117 mp restituită și ocupată de către alte persoane fizice în baza Sentinței civile nr. 250/1998; suprafața de 18.888 mp teren liberă de construcții, având însă destinația de parc, și fiind afectată de lucrări de utilitate publică și deținută de Municipiului București.

Atât întinderea dreptului apelanților reclamanți, cât și situația juridică a terenului au fost avute în vedere la pronunțarea ultimelor două decizii de casare, trecând în puterea lucrului judecat, instanțele de casare stabilind ca instanța de rejudecare să determine exclusiv cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamanților în raport de destinația terenului la data preluării, astfel cum rezultă din decretul de expropriere, respectiv "groapă, în suprafață de 2,2800 ha" și "teren în suprafață de 1,5480 ha", precum și de eventualele îmbunătățiri, care nu se datorează reclamanților și care i-au majorat valoarea.

Astfel fiind, obiectul rejudecării în etapa procesuală a apelului constă în examinarea criticilor apelanților reclamanți și ale apelantului pârât raportate la cererea subsidiară de restituire prin echivalent a terenului, teren expropriat autoarei apelanților reclamanți, F., prin Decretul nr. 105/1950, și care avea destinația, la momentul exproprierii, de 2,28 ha groapă și de 1,5480 ha teren.

Pornind de la dezlegările instanței de recurs din cea din urmă decizie de casare, instanța de rejudecare a încuviințat pârâtului administrarea unei expertize geotehnice a terenului (stabilind ca obiective: identificarea structurii, formei și destinației terenului la data preluării acestuia, respectiv a lucrărilor de reumplere a gropii tehnologice) și a unei noi expertize imobiliare evaluatorii (pentru determinarea valorii de circulație a terenului în raport de destinația lui de la momentul preluării în proprietatea statului, la momentul mai 2008 și în prezent).

Din raportul de expertiză judiciară geotehnică a terenului efectuat de expert O. a rezultat, urmare a forajelor geotehnice efectuate, că umplerea gropii aflată pe fosta proprietate a F. din terenul situat în București, s-a realizat într-o primă etapă cu umpluturi de materie vegetală, peste care s-au depus ulterior umpluturi necompactate de diverse materiale de construcție (molozuri) rezultate din lucrările de dezafectare a clădirilor bombardate în timpul celui de-al doilea război mondial, și din construcția blocurilor; s-a concluzionat că forma terenului de 38.245 mp este cvasi-dreptunghiulară, că la data naționalizării acesta era construit în proporție de 40,4 %, că terenul este unul natural de fundare; s-a stabilit că terenul din partea de nord era, chiar la data exproprierii, favorabil construirii, că groapa din zona centrală și de sud a terenului expropriat a fost umplută cu"gunoaie de origine vegetală" apoi cu resturi de molozuri, că existența gropii era compatibilă la data exproprierii cu posibilitatea edificării unor blocuri de P+10 nivele; groapa ce făcea parte din teren nu avea înțelesul de"groapă tehnologică" că la data exproprierii întregul teren expertizat era pe deplin construibil. Expertul a concluzionat că depunerile din suprafața excavată/groapă s-au realizat prin depunerea de gunoaie menajere și a altor materiale asimilate, că nu s-a realizat transportarea/folosirea de umpluturi pentru umplerea gropii existente și amenajarea parcului.

Expertiza evaluatorie imobiliară efectuată de expert N., care a utilizat metoda comparației vânzărilor, a stabilit că valoarea de circulație a terenului, în raport cu destinația de la data preluării, la momentul pronunțării primei sentințe asupra fondului litigiului (sentința 399/2008 a Tribunalului București), respectiv la nivelul anului 2008 era de 15.857.891 Euro (respectiv 7.279.957 Euro teren plat și 8.577.934 Euro groapa), iar conform destinației din 2008, de 28.784.461 de Euro; că valoarea de circulație a terenului conform destinației de la data preluării, la momentul efectuării expertizei, respectiv anul 2016, era de 7.992.268 Euro (respectiv 3.669.048 Euro teren plat și 4.323.220 Euro groapa), iar conform destinației din 2016 - 14.507170 Euro. Expertul a arătat că, în raport de expertiza geo-tehnică realizată de expert O. și în lipsa unor acte din care să rezulte costurile umplerii, acestea nu au putut fi avute în vedere la evaluare. Atât terenul plat, cât și groapa, în raport de destinația de la momentul preluării au fost încadrate în teren construibil, avea alimentare cu energie electrică la data preluării, dar nu cu apă și canalizare.

Coroborând concluziile raportului de expertiză geotehnică cu cele ale raportului de expertiză judiciară în specialitatea evaluare imobiliară, și cu răspunsul expertului N. la obiecțiunile părților încuviințate în parte de către instanță, instanța de apel a concluzionat că apelanților reclamanți li se cuvin despăgubiri reprezentând valoarea de circulație a terenului expertizat conform destinației de la data preluării, calculate la momentul efectuării expertizei respectiv în anul 2016, de 7.992.268 Euro (respectiv 3.669.048 Euro teren plat și 4.323.220 Euro groapă) deoarece acesta este momentul stabilirii legale și temeinice a cuantumului despăgubirilor în etapa devolutivă a apelului. S-a arătat, totodată că despăgubirile în echivalent reprezentând contravaloarea terenului nu pot fi stabilite la nivelul anului 1950 deoarece ele se achită la momentul pronunțării hotărârii definitive și executorii, astfel că în raport de disproporția vădită de valoare a terenurilor din anul 1950 raportată la cea din prezent, nu ar reprezenta, în sensul art. 481 C. civ. și art. 10 din Constituția României în vigoare la momentul exproprierii"o justă și dreaptă despăgubire". Nu există niciun temei nici pentru acordarea despăgubirilor în echivalent reprezentând contravaloarea terenului la momentul pronunțării primei sentințe asupra fondului litigiului, respectiv al sentinței nr. 399/2008 a Tribunalului București, în al doilea ciclu procesual deoarece, dat fiind faptul că prin sentința respectivă nu a fost stabilită o despăgubire în echivalent, prima despăgubire în echivalent fiind dispusă prin Decizia nr. 449A/2010, casată în tot, nu se poate considera că apelanții reclamanți ar putea fi despăgubiți în raport de momentul 2008, ci de data pronunțării primei hotărâri în care s-au stabilit efectiv despăgubirile în echivalent ce li se cuveneau în raport de criteriile stabilite prin deciziile de casare, respectiv în ultimul ciclu procesual - 2016. La stabilirea cuantumului despăgubirilor s-au avut în vedere concluziile expertizei geo-tehnice menționate, în raport de care a rezultat că apelantul pârât nu a efectuat lucrări de umplere a gropii de pe teren, acestea fiind realizate prin depunerea de gunoaie menajere și a altor materiale asimilate.

Au fost apreciate nefondate și au fost respinse susținerile părților formulate pe calea obiecțiunilor, prin care erau vizate aspecte de fond legate de soluționarea apelului sau obiecțiunile vădit nefondate ale acestora. În acest sens, au fost respinse obiecțiunile prin care apelanții reclamanți solicitau evaluarea terenului prin metoda"parcelării și dezvoltării" deoarece era inutilizabilă practic întrucât presupunea elaborarea unor studii de fezabilitate ale parcelării, pe parcele determinate în raport de cea mai bună utilizare a fiecărei parcele; au fost respinse obiecțiunile 1, 3, 5 și 9 ale apelantului pârât prin care se făceau susțineri referitoare la fondul cauzei, susținându-se că suprafața de teren ar fi fost de 31.500, mai mică decât cea stabilită cu putere de lucru judecat în ciclurile procesuale anterioare, că terenul era unul industrial (susținere nefondată, infirmată și prin răspunsul la obiecțiuni ale expertei N., care arată că încadrarea urbanistică a terenului a fost făcută potrivit expertizei geo-tehnice efectuate, care a concluzionat că și la momentul exproprierii terenul era construibil, că potrivit expertizei geo-tehnice, nici în anul 1950 terenul nu avea o destinație industrială, că oricum terenurile industriale sunt construibile), că terenul trebuia să fie comparat cu terenuri de la periferia Bucureștiului contrar celor reținute prin raportul geo-tehnic cum a fost expus mai sus, coroborat cu concluziile din raportul de evaluare imobiliară și răspunsul la obiecțiuni ale expertei N., (susținere nefondată, sens în care este și răspunsul la obiecțiuni ale expertei N., care arată că încadrarea unui teren în zona rezidențială sau industrială se face potrivit destinației actuale a terenului și vecinătăților și istoricului dezvoltării urbane a zonei, potrivit evoluției urbane ulterioară anului 1990, fostele spații industriale din zonele centrale și semicentrale sunt relocate la periferie iar terenurile sunt utilizate pentru construcții rezidențiale). Au fost respinse și obiecțiunea 9 prin care se solicita nefondat aplicarea tuturor metodelor de evaluare, ceea ce nu era posibil deoarece s-ar fi ajuns la rezultate diferite, obiecțiunile 2 și 10 prin care se aduceau critici încheierii interlocutorii din 14 martie 2016 și obiecțiunile 8 și 10 prin care se critica aplicarea metodei bonitării deoarece experta nu a avut-o în vedere.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanții A. și B., care au criticat hotărârea instanței de apel exclusiv sub aspectul determinării cuantumul despăgubirilor la nivelul pieței imobiliare din anul 2016, în condițiile în care ei au solicitat în apel acordarea de despăgubiri determinate la nivelul anului 2008, moment ce reprezintă data pronunțării Sentinței civile nr. 399/2008 și a declarării apelului împotriva acesteia și care corespunde recunoașterii dreptului lor la restituirea imobilului, doar modul de despăgubire (în natură sau prin echivalent bănesc) determinând schimbarea acestei sentințe.

Dreptul la despăgubire, confirmat ulterior în mod irevocabil, s-a născut la data pronunțării Sentinței civile nr. 399/2008, nefiindu-le imputabilă reclamanților întinderea procedurilor judiciare prin care au fost stabilite modul și criteriile de despăgubire.

Potrivit recurenților, întrucât dreptul la despăgubire a fost confirmat prin Sentința nr. 399/2008, și cuantumul despăgubirilor trebuie să fie stabilit prin raportare la același moment, situație față de care se impune admiterea recursului și obligarea pârâtului la plata, către recurenții-reclamanți, a sumei de 15.857.891 euro în echivalent în lei reprezentând despăgubiri stabilite la nivelul pieței imobiliare din anul 2008.

Împotriva aceleiași decizii, a încheierilor premergătoare și a încheierii de ședință din 7 aprilie 2017 a formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 6, 7 și 9 C. proc. civ., pârâtul Municipiul București, prin primar general.

Recursul împotriva Deciziei nr. 52/A din 27 ianuarie 2017 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, și a încheierilor premergătoare vizează următoarele critici:

- Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, întrucât dreptul material la acțiune al intimaților era prescris la momentul promovării cererii de chemare în judecată (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

De vreme ce se acceptă ideea că acțiunea de față nu e supusă dispozițiilor legilor speciale de restituire, ci că reprezintă o acțiune de drept comun, bazată pe o expropriere realizată fără plata despăgubirilor aferente, atunci aceasta trebuie supusă tuturor normelor care guvernează o acțiune de drept comun în plata unei creanțe. În timp ce acțiunea în revendicare este una imprescriptibilă, cea privitoare la daune este una prescriptibilă, care intră sub incidența Decretului nr. 167/1958.

Imobilul în litigiu a fost preluat de către stat prin Decretul nr. 105 din 27 aprilie 1950, cererea de chemare în judecată a fost promovată la 20 ianuarie 2000, iar art. 1 alin. (1) și art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 prevăd că neexercitarea dreptului la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție, termenul de prescripție fiind de 3 ani.

Dacă până în anii 1990 intimații pot invoca suspendarea termenului de prescripție, întrucât regimul comunist nu le-a permis să acționeze pentru realizarea drepturilor lor, ulterior acestei date însă legislația a permis proprietarilor ale căror imobile au fost expropriate fără achitarea contravalorii echivalente, să obțină recuperarea acestora.

Față de această situație, introducerea cererii de chemare în judecată abia în anul 2000, face ca dreptul intimaților la despăgubiri să fie prescris potrivit textelor legale invocate și a jurisprudenței în materie.

- Instanța de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.), în sensul că, deși a decis prin încheierea de ședință din 17 octombrie 2016 respingerea cererii de suspendare a judecății, formulată de Municipiul București în temeiul dispozițiilor art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, nu a motivat soluția de respingere, iar prin aceasta a încălcat dreptul părții la un proces echitabil, astfel cum este reglementat de art. 6 Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

- Instanța de apel a pronunțat o hotărâre care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.), respectiv, prin raportare la obiectul cererii formulate de Municipiul București în temeiul art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, instanța a statuat cu privire la un pretins "caracter dispozitiv", iar nu imperativ, al normei de drept invocate, în condițiile în care obiectul cererii îl constituia o situație de suspendare legală a judecării cauzei. Recurentul neagă posibilitatea reținerii unui caracter dispozitiv, de favoare, al normei art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, susținând că scopul legiuitorului a fost acela de a stabili un cadru legal exclusiv în ceea ce privește măsurile reparatorii, iar nu de a lăsa la latitudinea persoanelor posibilitatea de a obține pe orice cale astfel de măsuri.

Instanța de apel s-a raportat la temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, ca fiind calea aleasă de parte, făcând abstracție de dispozițiile legii speciale aplicabile și fără a se raporta la îndrumarea dată printr-o decizie de casare anterioară privind verificarea incidenței dispozițiilor Legii nr. 165/2013, cele reținute cu privire la cererea de suspendare fiind străine de natura pricinii.

- Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) atunci când a reținut că această normă juridică are caracter dispozitiv, iar nu imperativ și ar constitui o normă de favoare pentru persoana îndreptățită.

Din perspectiva analizării aplicabilității dispozițiilor art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prezintă relevanță dacă la data formulării notificării în temeiul legii speciale de către persoana îndreptățită, era promovată sau nu o acțiune întemeiată pe dreptul comun vizând același imobil.

Or, ulterior înregistrării prezentei cereri de chemare în judecată, reclamanții au formulat notificări în temeiul Legii nr. 10/2001, în vederea obținerii de măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri bănești pentru imobilul în litigiu, sens în care acestora le incumba obligația de a renunța la judecarea cauzei ori de a solicita suspendarea judecării acesteia, lucru pe care ei nu l-au făcut.

"Favoarea" reținută de instanța de apel reprezintă facultatea recunoscută de lege persoanei îndreptățite de a opta în privința suspendării judecării cauzei, cu posibilitatea de reluare a judecății pentru situația în care, în procedura legii speciale, nu au obținut retrocedarea în natură și nici alte măsuri reparatorii, nefiind aplicabilă regula electa una via.

"Favoarea" privește aplicabilitatea Legii nr. 10/2001 și în cazul litigiilor în curs de judecată, stabilindu-se posibilitatea persoanelor de a beneficia și în această situație de dispozițiile legii speciale, fiind fără relevanță faptul că cererea de chemare în judecată este întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

În cazul alegerii dispozițiilor legii speciale legiuitorul a prevăzut opțiunile pe care le are persoana îndreptățită, respectiv renunțarea la cauza aflată pe rol sau suspendarea acesteia.

Opțiunea nu se referă la posibilitatea de a suspenda procedura administrativă, ci se stabilește în mod expres că odată aleasă această procedură în baza legii speciale, aceasta are prioritate.

În cauză, reclamanții au solicitat retrocedarea pe temeiul dreptului comun anterior intrării în vigoare a legii speciale, din această perspectivă fiind incidente dispozițiile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care impun persoanei îndreptățite, în mod imperativ, opțiunea între procedura administrativă și revendicarea pe temeiul dreptului comun, interzicând derularea concomitentă a celor două proceduri.

- În mod greșit și cu încălcarea legii instanța de apel a apreciat că Municipiul București are calitate procesuală pasivă în cauză (art. 304 pct. 5, pct. 6 și 9 C. proc. civ.).

Recurentul-pârât a invocat această critică sub două aspecte, respectiv în raport de cadrul procesual al acțiunii dedusă judecății și în raport de soluțiile legislative regăsite în legile speciale reparatorii în privința obligației de plată a despăgubirilor cuvenite persoanelor îndreptățite la restituire.

Astfel, prin suplimentul la motivele de recurs, depus la dosar la 27 martie 2017, recurentul a invocat, cu referire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., încălcarea principiului disponibilității, respectiv a cadrului procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată, reclamând faptul că, deși prin cererea de chemare în judecată din 20 ianuarie 2000 reclamanții au chemat în judecată Consiliul General al Municipiului București, și deși nu a avut loc nicio întregire ori modificare a acțiunii introductive prin care să se solicite modificarea sau completarea cadrului procesual, prin decizia de apel atacată a fost obligat la plata despăgubirilor Municipiul București prin Primar General. Încălcarea principiului disponibilității de către instanța de apel a avut loc prin luarea în considerare a unui cadru procesual distinct de acela cu care a fost sesizată, cererea de chemare în judecată fiind promovată în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București.

De asemenea, prin același supliment, cu referire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susținut că instanța de apel ar fi dat ceea ce nu s-a cerut prin cererea de chemare în judecată întrucât l-a obligat pe el la plata despăgubirilor pe temeiul dreptului comun, deși acțiunea nu fusese promovată de reclamanți contra sa. Făcând trimitere la dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., recurentul a susținut că judecătorul are îndatorirea de a nu se pronunța asupra unei pretenții nededuse judecății, nici să dea mai mult sau altceva decât a fost învestit.

Cu referire la soluțiile legislative regăsite în legile speciale reparatorii, recurentul a precizat că prin decizia în interesul Legii nr. 53 din 04 iunie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că în cazul exproprierilor realizate fără o prealabilă despăgubire, sunt aplicabile dispozițiile legii speciale, decizia fiind obligatorie pentru interpretarea și aplicarea legii. Dispozițiile legii speciale - cele ale Legii nr. 10/2001 - sunt incidente, potrivit acestor dezlegări obligatorii, în toate situațiile în care persoanele îndreptățite formulează notificări pentru revendicarea imobilelor preluate de către stat, astfel cum este și cazul reclamanților, care au formulat o notificare în temeiul acestei legi pentru imobilul în litigiu, aspect de natură să conducă și la reținerea aplicabilității în cauză a Legii nr. 165/2013.

Făcând trimitere la soluțiile legislative regăsite în mai multe legi reparatorii, începând cu Legea nr. 112/1995, Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 165/2013, recurentul-pârât a arătat că orice obligație de plată a despăgubirilor bănești pentru imobilele preluate abuziv de statul român a fost stabilită în sarcina acestuia, prin Ministerul Finanțelor, iar nu a Municipiului București a cărui activitate, în sistemul legilor speciale reparatorii, este rezumată la analiza dreptului pretins și emiterea deciziei prin care sunt propuse măsurile reparatorii prin echivalent.

Prin urmare, dacă reclamanții ar avea dreptul de a obține despăgubiri bănești și s-ar stabili aceste despăgubiri, ele ar urma să fie plătite numai de entitățile anume prevăzute de lege, conform bugetelor anume alocate în acest scop.

Potrivit acestui recurent, regulile adoptate prin legile speciale reparatorii sunt obligatorii, imperative pentru organele statale, inclusiv pentru cele judiciare. În acest context, afirmă că reclamanții ar putea beneficia de măsuri reparatorii numai în cadrul procedurii administrative prevăzute de Legea specială nr. 165/2013, acordate de entitățile prevăzute de lege din sumele alocate în acest scop, iar nu din bugetul Municipiului București.

Pe de altă parte, soluția pronunțată asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București, prin primar general, nu respectă dispozițiile instanței de casare, din considerentele căreia rezultă că limitele rejudecării au în vedere rejudecarea capătului de cerere referitor la acordarea de despăgubiri, cu luarea în considerare a aplicabilității dispozițiilor Legii nr. 165/2013. Or, aplicabilitatea în speță a Legii nr. 165/2013 are consecințe inclusiv asupra calității procesuale a Municipiului București, care nu ar putea fi obligat la plata directă a despăgubirilor cuvenite reclamanților.

- În mod greșit instanța de apel a respins excepția inadmisibilității acțiunii (art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.) și a reținut că în cauză nu ar fi incidente decizia în interesul Legii nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și dispozițiile Legii nr. 165/2013, cu referire la posibilitatea recunoscută reclamanților de a cere despăgubiri în justiție pe calea dreptului comun, în alte condiții și în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială, respectiv în absența parcurgerii procedurilor reglementate de dispozițiile legilor speciale.

Prin decizia de casare (nr. 846 din 13 martie 2014), instanța de recurs a reținut obligația instanței de trimitere de a avea în vedere și aplicabilitatea în cauză a Legii nr. 165/2013, ceea ce ar fi presupus, în opinia recurentului-pârât, reținerea faptului că cererea în despăgubiri nu este admisibilă pe calea dreptului comun în alte condiții și în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială. În acest context și prin raportare la dispozițiile instanței de casare, cererea de acordare a despăgubirilor se impunea a fi respinsă.

Instanța de rejudecare, încălcând dispozițiile art. 3307 alin. (4) C. proc. civ. și ale deciziei în interesul Legii nr. 27/2011, a reținut, în mod greșit, că în cauză nu este aplicabilă niciuna din cele două reglementări normative.

Contrar celor reținute de către instanța de apel, Decizia nr. 27/2011 nu face distincție între acțiunile întemeiate pe dreptul comun înainte sau după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, prin dispozitiv statuându-se asupra inadmisibilității acțiunilor în acordarea despăgubirilor bănești pentru imobilele preluate abuziv imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 (în prezent Legea nr. 165/2013), îndreptate direct împotriva statului român.

Prevalența legii speciale față de norma de drept comun a fost clarificată printr-o serie de decizii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțate în recurs în interesul legii și care au stabilit că, fără a înlătura sau minimaliza rolul procedurilor de drept comun în materia imobilelor preluate abuziv de stat, cei care se consideră îndreptățiți nu pot face abstracție de normele adoptate de stat în acest sens și să pretindă măsuri reparatorii pe temeiul dreptului comun, prin acțiuni îndreptate direct împotriva statului român.

Recurentul-pârât a reamintit că reclamanții au formulat notificări în temeiul Legii nr. 10/2001, alegând astfel calea legii speciale, caz în care ei ar fi trebuit să se manifeste în limitele permise de art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 rep., respectiv renunțând la judecarea prezentei cauze sau suspendând judecata acesteia. Suspendarea procedurii administrative declanșate prin trimiterea notificărilor apare ca fiind lipsită de suport legal și contrară prevederilor art. 46 alin. (1) din lege.

Întrucât reclamanților le-a fost respinsă definitiv și irevocabil cererea de restituire în natură a imobilului, ei nu pot beneficia de despăgubiri decât în conformitate cu prevederile legislației speciale. Cât privește acțiunile directe îndreptate împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile art. 480 C. civ. și pe cele ale art. 1 din primul protocol adițional la Convenției Europene a Drepturilor Omului, Înaltei Curți de Casație și Justiție a stabilit, prin Decizia nr. 27/2011, că acestea nu pot fi primite deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant. Cu atât mai mult nu poate fi pusă în discuție formularea unei acțiuni împotriva autorității publice locale care implică inclusiv dovada - ce nu a fost efectuată în cauză de către reclamanți - preluării abuzive a imobilului de către autoritatea publică locală.

Referitor la aplicabilitatea directă a Legii nr. 165/2013, practica Înaltei Curți este constantă în sensul recunoașterii priorității legii speciale, consecința în prezenta cauză fiind aceea că cererea de despăgubiri nu este admisibilă pe calea dreptului comun, în alte condiții și în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială. Invocând art. 4 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, recurentul-pârât a susținut că și prezentei cauze îi este aplicabilă procedura instituită de Legea nr. 165/2013 pentru procesul de acordare a despăgubirilor.

De asemenea, prevalându-se de art. 41 alin (1) din Legea nr. 165/2013, recurentul a susținut că, întrucât reclamanții nu beneficiau de o hotărâre definitivă și irevocabilă la data intrării în vigoare a acestei legi, sub aspectul stabilirii și valorificării unui drept la despăgubiri bănești pentru imobilul în litigiu, rezultă că aceștia sunt îndrituiți, sub rezerva dovedirii dreptului de proprietate și a întinderii acestuia, la acordarea de măsuri reparatorii în cadrul procedurii restituirii prin compensare și echivalent, sub formă de puncte, în acord cu art. 16 și art. 31 din Legea nr. 165/2013. Modalitățile de despăgubire prevăzute de Legea nr. 165/2013 sunt singurele prin care reclamanții și-ar putea valorifica dreptul de a obține despăgubiri bănești, valorificare ce nu implică sub niciun aspect Municipiul București, ci alte autorități și instituții publice.

Reclamanții au formulat notificări în temeiul Legii nr. 10/2001, alegând astfel calea legii speciale, procedura administrativă nefiind suspendată în sensul soluționării pe calea dreptului comun.

Contrar celor reținute de către instanța de apel, reclamanții nu au făcut nicio dovadă că Municipiul București ar fi dispus suspendarea procedurii administrative, o astfel de suspendare neavând, de altfel, temei legal, iar simpla cerere formulată de către notificatori nu echivalează cu o decizie de suspendare dispusă pe cale administrativă.

În contextul Legii nr. 165/2013 reclamanții ar putea beneficia de măsuri reparatorii exclusiv în cadrul procedurii administrative reglementate de această legislație specială, iar nu în cadrul unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun, prin obligarea Municipiului București în mod nelegal la plata acestor despăgubiri, în afara sistemului special prevăzut de lege.

- Instanța a pronunțat o hotărâre cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității și care nu cuprinde motivele pe care se sprijină ( art. 304 pct. 5 și 7 C. proc. civ.).

Subsumat acestui motiv, recurentul a criticat, în esență, nemotivarea soluției prin care a fost obligat la plata despăgubirilor în valoare de 7.992.268 euro, afirmând că instanța de apel s-a rezumat la prezentarea aspectelor reținute prin rapoartele de expertiză geologică și evaluatoare, fără a motiva în concret și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile soluția pronunțată, fără a analiza argumentele sale, obiecțiunile cu privire la raportul de expertiză pe care le-a formulat ori aspectele din cuprinsul cererii, de efectuare a unei noi expertize, despre care instanța reține doar că vizează aspecte de fond, dar pe care nu le mai analizează nici cu ocazia soluționării fondului.

Instanța de apel și-a însușit un raport de expertiză incorect, care prezintă vicii de evaluare și nu reflectă valoarea imobilului în acord cu dispozițiile instanței de casare.

Potrivit recurentului-pârât, această modalitate de soluționare a cauzei este contrară prevederilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., demonstrând o încălcare a obligației esențiale a instanței de judecată, de motivare a soluției pronunțate, dar și a dreptului său la apărare și la un proces echitabil.

Recurentul-pârât a mai susținut încălcarea dreptului la apărare și la un proces echitabil și în legătură cu respingerea solicitărilor sale repetate de efectuare a unei noi expertize topo (prin încheierile de ședință din 28 septembrie 2015, 26 octombrie 2015, 14 martie 2016), de completare a expertizei geologice (prin încheierea de ședință din 28 septembrie 2015, în funcție de documente stabilite de expert ca fiind relevante) ori de efectuare a unei noi expertize evaluatorii (prin încheierea de ședință din 17 octombrie 2016). Aceasta, deși potrivit dispozițiilor art. 315 alin. (31) C. proc. civ., instanța de apel se afla în rejudecare după casare, când sunt admisibile orice probe, iar în dosar se impunea identificarea corectă a imobilului și determinarea suprafeței reale a acestuia, în condițiile existenței de indicii clare că nu este vorba în realitate despre imobilul care ar fi aparținut autoarei intimaților și că suprafața acestuia nu corespunde cu aceea care rezultă din acte (aspecte relevate și de expertul în specialitatea geologie). De asemenea, se impunea o nouă expertiză evaluatorie dat fiind că cea administrată nu este concludentă, nu respectă dispozițiile deciziei de casare și prezintă vicii grave de evaluare.

Încălcarea acelorași drepturi a fost invocată de recurent și în legătură cu încheierea din 21 iunie 2016 prin care instanța de apel a încuviințat în parte obiecțiunile la raportul de expertiză N., fără a motiva încuviințarea unora și respingerea altora dintre obiecțiuni. Nelegal a procedat instanța de apel și atunci când, pentru a suplini lipsa motivării, a pronunțat la 19 septembrie 2016, o încheiere de rectificare a încheierii din 21 iunie 2016, în sensul motivării acesteia, invocând un temei neaplicabil în astfel de situații, respectiv art. 281 din C. proc. civ. Nici prin această încheiere însă nu a fost motivată în concret respingerea obiecțiunilor recurentului-pârât, instanța rezumându-se la a reține că s-ar referi la fondul cauzei. Motivarea este formală deoarece nici prin hotărârea finală nu s-a mai argumentat înlăturarea obiecțiunilor.

Toate aceste elemente relevă nelegalitatea deciziei și a încheierilor premergătoare, atrăgând nulitatea acestora.

- Instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, nesocotind dispozițiile art. 315 C. proc. civ. și pe cele ale art. 481 C. civ. (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Formulând acest motiv de recurs, pârâtul a susținut că în rejudecare, instanța de apel ar fi nesocotit dispozițiile deciziei de casare chiar prin modalitatea în care a trasat obiectivele expertizei evaluatorii, prin încheierea din 14 noiembrie 2014, obiective reiterate și cu referire la expertiza nouă încuviințată prin încheierea de ședință din 26 octombrie 2015. De asemenea, susține că ar fi fost nesocotite limitele casării cuprinse în deciziile de recurs nr. 8.206 din 18 noiembrie 2011 și nr. 846 din 13 martie 2014, prin aceea că nu a fost avută în vedere destinația terenului de la data preluării, astfel cum rezultă din decretul de expropriere, din perspectiva evaluării terenului în litigiu la momentul exproprierii.

Recurentul a invocat doctrina care a reținut că, atunci când se solicită despăgubiri pentru exproprierea realizată, trebuie avută în vedere valoarea imobilului la momentul exproprierii, al preluării efective a bunului, iar nu valoarea de circulație la data promovării cererii de chemare în judecată ori a soluționării unei căi de atac. Recurentul a pledat, prin urmare, pentru evaluarea terenului în litigiu la data preluării întrucât temeiul acestei preluări l-a reprezentat Decretul de expropriere nr. 105/1950, astfel că plata despăgubirilor la valoarea de la momentul exproprierii este de esența acestei proceduri.

Afirmând că instanța de apel nu a procedat în acest fel, recurentul a criticat neadministrarea probelor necesare determinării valorii imobilului conform destinației terenului de la momentul preluării, după cum îndrumau dispozițiile deciziilor de casare, dar și însușirea de către instanță a unui raport de expertiză ce nu reflectă o atare valoare.

Când a stabilit că reclamanților li se cuvin despăgubiri pentru terenul preluat de stat, calculate la momentul efectuării expertizei, respectiv în anul 2016, apreciat ca fiind momentul stabilirii legale și temeinice a cuantumului acestora, cu înlăturarea posibilității evaluării lor la nivelul anului 1950, instanța de apel a înfrânt chiar prevederile art. 481 C. civ. care au în vedere valoarea imobilului la momentul exproprierii, cele reținute în considerentele hotărârii fiind străine de natura cauzei.

În mod nelegal și cu încălcarea dispozițiilor art. 480 C. civ., instanța de apel reține că despăgubirile în echivalent nu pot fi stabilite la nivelul anului 1950 deoarece ele se achită la momentul pronunțării hotărârii definitive și executorii, astfel că în raport de disproporția vădită de valoare a terenurilor din anul 1950 până în prezent, nu ar reprezenta, în sensul art. 481 C. civ. și al Constituției României, o justă și dreaptă despăgubire.

Încălcarea dispozițiilor art. 481 C. civ., ca și nesocotirea dispozițiilor deciziilor de casare a rezultat și din aceea că instanța de rejudecare nu a avut în vedere diminuarea valorii despăgubirilor cu valoarea investițiilor, existența îmbunătățirilor și transformărilor, ca și existența unei valori a acestora fiind incontestabil reținută prin cea dintâi decizie de casare pronunțată, care a îndrumat la înlăturarea acestora din sumele ce vor fi acordate reclamanților.

În pofida acestui fapt, instanța de apel nu a administrat probatorii în vederea determinării acestor îmbunătățiri. Se impunea cu necesitate determinarea costurilor cu transformările și amenajările terenului efectuate de Municipiul București după preluare, precum și a costurilor cu aducerea terenului la nivel, prin umplerea gropii, evaluare care putea și trebuia realizată de expertul evaluator (chiar și ipotetic, pe bază de deviz). Expertul însă nu a răspuns obiectivului de determinare a costului umplerii sub motiv că nu a avut înscrisuri din care să rezulte aceste costuri, iar instanța și-a însușit concluzia acestuia, cu toate că existența îmbunătățirilor și transformărilor este incontestabilă, iar valoarea lor putea fi determinată prin orice mijloc de probă, nu doar prin înscrisuri.

La dosar există însă și înscrisuri care atestă investițiile efectuate, recurentul indicând în acest sens adresa Primăriei Sectorului 3 București din care rezultă că a existat pe teren o investiție concretizată prin emiterea autorizației de construire nr. 920/2010 (cu o valoare a investiției de 25.339.000 lei), adresa din data de 14 mai 2013 emisă de Direcția Parcurilor Sector 3 din care rezultă realizarea unei investiții asupra imobilului de 23.422.911.15 lei, dar și alte dovezi privind investiții din perioada 2004 - 2012., toate ignorate de instanță. Este și de notorietate faptul că parcul a fost afectat, după data preluării, de o serie de intervenții care să îi asigure utilitatea actuală și utilitatea publică.

- Instanța de apel a încălcat și aplicat greșit legea în ceea ce privește soluționarea cererii de acordare a despăgubirilor.

Această critică a fost susținută prin reluarea tuturor celor expuse anterior, privitoare la inadmisibilitatea soluționării cererii în despăgubiri față de incidența Legii nr. 165/2013, la nerespectarea dispozițiilor din deciziile de casare anterioare, la aplicării greșită a art. 481 C. civ. ori a existenței viciilor de evaluare, pretinzându-se că se impune casarea hotărârii recurate pentru completarea probatoriului, conform art. 312 alin. (3) C. proc. civ., în vederea stabilirii corecte a despăgubirilor.

În dezvoltarea criticii, s-a arătat că cererea de despăgubiri nu putea fi soluționată pe baza probatoriului administrat, suprafața evaluată de expert fiind greșită, pe de o parte, întrucât nu concordă cu aceea care rezultă din procesul-verbal din 1918, iar, pe de altă parte, pentru că s-a avut în vedere suprafața de 38.280 mp, cu toate că prin încheierea din 14 martie 2016 instanța a indicat expertului să aibă în vedere suprafața de 38.245 mp

Or, în rejudecarea cererii de despăgubiri trebuia să fie avut în vedere imobilul pentru care s-au solicitat despăgubiri și suprafața reală a acestuia, recurentul susținând că persistă neconcordanțe în această privință care rezultă din înscrisurile dosarului, dar care au fost semnalate și prin expertiza geologică.

Reclamanții nu și-au dovedit dreptul de proprietate, ei prevalându-se doar de certificate de moștenitor și procesul-verbal de preluare a bunului, înscrisuri care nu pot face dovada dreptului de proprietate.

Concluziile raportului de evaluare N. sunt greșite deoarece evaluarea se referă la un teren cu o suprafață mai mare decât cea reală și greșit identificat, recurentul criticând că niciunul dintre experții topo nu a avut în vedere schițele întocmite în anul 1950, anexate decretului de expropriere.

Nu a fost avut în vedere procesul-verbal din data de 23 august 1918 de constatare a averii defunctului R., întocmit de Administrația Financiară a Orașului București, din care rezultă că suprafața terenului ce a aparținut defunctului R. a fost de 94.500 mp, suprafață ce a fost împărțită în mod egal între cele 3 fiice ale sale, rezultând o suprafață de 31.500 mp, iar nu de 38.245 mp, identificată de expertul I. prin completarea la raportul de expertiză întocmit în cauză din data de 11 ianuarie 2008.

Aceste neconcordanțe sunt semnalate și în cuprinsul raportului de expertiză geologică întocmit în cadrul prezentului ciclu procesual. Expertul O. a precizat că această suprafață poate fi determinată pe baza planurilor din 1911 ce nu au fost avute în vedere de expertul I.

Suprafața terenului este esențială pentru stabilirea despăgubirilor, iar suprafața identificată prin raportul de expertiză întocmit de către I., astfel cum a fost completat, raport care nu a avut în vedere și nu a analizat procesul-verbal din data de 23 august 1918, nu corespunde suprafeței terenului care rezultă din acest proces-verbal.

În aceste condiții, în vederea rejudecării cererii de despăgubiri, se impunea efectuarea unei noi expertize tehnice în specialitatea topografie și cadastru, însă cererile Municipiului București în acest sens au fost respinse de instanța de apel. Stabilirea despăgubirilor la valoarea imobilului de la momentul preluării presupune ca această evaluare să se refere la imobilul revendicat și să aibă în vedere suprafața reală a acestuia. Numai astfel se putea stabili valoarea despăgubirilor conform dispozițiilor instanței de casare.

Raportul de expertiză evaluatoare s-a făcut pe baza unei suprafețe eronate a imobilului. Reclamanții nu și-au dovedit dreptul de proprietate, nu a fost avută în vedere suprafața reală a terenului potrivit schițelor întocmite în anul 1950 anexate decretului de expropriere, iar categoria de folosință a imobilului avută în vedere de expert în raportul de evaluare este greșită, ceea ce a atras supraevaluarea acestuia (terenul nu era construibil, fiind alcătuit din groapă neconstruibilă și teren plat de tip industrial).

Recurentul-pârât a mai arătat că ofertele de vânzare avute în vedere prin raportul de expertiză aferente anului 2008, respectiv, anului 2016, nu sunt relevante în stabilirea valorii imobilului corespunzător stării acestuia la nivelul anului 1950 - momentul preluării. Cu referire la acestea, recurentul-pârât a criticat folosirea de către expertul evaluator a unui număr redus de oferte, din care a eliminat maximele și minimele, că acestea nu erau relevante obiectivului de evaluat - evaluarea terenului la starea din 1950 - întrucât terenurile din oferte nu sunt similare cu categoria de teren evaluată, respectiv s-au comparat terenuri construibile rezidențiale cu terenuri de tip industrial, construibile și neconstruibile (groapă). În plus, ofertele ar fi trebuit să vizeze terenuri de la periferia localității cu destinația industriale și neconstruibile, pretinzându-se și că ofertele utilizate au în vedere suprafețe prea mici ori prea mari în raport cu cea supusă evaluării.

Rezultatul acestei evaluări a fost acela al determinării unei valori exagerate a terenului, indiferent că este vorba despre evaluarea la nivelul anului 2008 sau de cea de la nivelul anului 2016. În plus, în niciun caz nu se putea ajunge ca valoarea terenului groapă neconstruibil să fie mai mare decât valoarea terenului plat de tip industrial, așa cum s-a stabilit prin raportul de expertiză.

În ceea ce privește modul de stabilire a corecțiilor, precum și rezultatul final prin metoda comparației directe au fost greșit aplicate de către experta N. întrucât nu a fost avută în vedere categoria de folosință corectă pentru teren, aceea de teren neconstruibil la starea din 1950 (groapă - neconstruibil și teren plat, de tip industrial, neconstruibil), așa cum rezultă din procesul-verbal din 23 august 1918, și nici categoria de folosință actuală, teren neconstruibil, dată de utilizarea limitată a acestuia ca urmare a încadrării sale urbanistice în zona V, zonă verde, de parc.

Corecțiile aplicate de expertă sunt identice sau aproape identice, ca și cum terenurile din oferte ar fi identice sau aproape identice, aspect greu de acceptat și care demonstrează că expertul nu a aplicat în totalitate corect corecțiile versus teren evaluat. Corecțiile folosite nu sunt nici corespunzătoare categoriilor de folosință a terenului, teren neconstruibil groapă și teren de tip industrial, iar în prezent teren neconstruibil zona parc.

Metoda comparației prin bonitare utilizată de expert în scop de informare relevă faptul că metoda comparației directe nu a fost corect folosită, iar evaluarea nu s-a făcut prin luarea în considerare a tuturor metodelor de evaluare prevăzute de IVS și preluate de către Standardele de Evaluare ANEVAR, iar metoda aleasă a fost greșit aplicată.

Toate aceste vicii (suprafața greșită a imobilului avută în vedere de expert, încadrarea greșită a terenului din punctul de vedere al categoriei de folosință, comparabilele avute în vedere) au condus la o supraevaluare a terenului în litigiu, situație de natură să impună casarea deciziei recurate, fiind necesară administrarea unor probe suplimentare.

Recursul împotriva încheierii de ședință din 7 aprilie 2017 a susținut următoarele critici:

- Instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.).

Sub acest aspect, recurentul-pârât arată că prin pronunțarea unei hotărâri în contradictoriu cu Municipiul București, entitate ce nu a fost chemată în judecată de către reclamanți, a fost încălcat principiul disponibilității conform căruia părțile pot determina conținutul procesului prin stabilirea cadrului procesual în privința obiectului și participanților la proces, a fazelor și etapelor pe care litigiul le-ar parcurge.

Cererea de chemare în judecată a fost îndreptată împotriva pârâtului Consiliul General al Municipiului București, iar reclamanții nu au formulat în termen legal o cerere de întregire ori de modificare a acțiunii prin care să solicite modificarea sau completarea cadrului procesual inițial.

Prin luarea în considerare a unui cadru procesual cu care nu fusese învestită, instanța a încălcat nu numai principiul disponibilității, ci și dreptul la un proces echitabil și s-a pronunțat asupra a ceea ce nu s-a cerut.

- Hotărârea recurată nu este motivată (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.), respectiv instanța de apel reține că este necesară lămurirea înțelesului și aplicării dispozitivului deciziei în sensul de a menționa că pârâtul obligat la despăgubiri civile este Municipiul București, prin primar general, dar nu expune argumentele acestei concluzii.

Împrejurarea că acest lucru ar rezulta din considerentele deciziei a cărei lămurire se solicită, iar calitatea procesuală pasivă ar fi reținută cu putere de lucru judecat prin Decizia nr. 449/2010 a Curții de Apel București și prin considerentele Deciziei nr. 8.206/2011 a Înaltei Curți nu echivalează cu o motivare în sensul art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Pe de altă parte, instanța de apel nu analizează argumentele Municipiului București în sensul că acesta nu poate fi obligat la plata despăgubirilor în discuție și nu arată dacă și de ce au fost respinse.

- Instanța de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.), în sensul că a obligat la plata despăgubirilor o entitate față de care reclamanții nu au inițiat nici un demers procesual, în speță, Municipiul București, prin primar general.

În acest sens a fost încălcat atât principiul disponibilității, cât și dreptul la un proces echitabil, așa cum deja s-a arătat.

- Instanța de apel a interpretat și aplicat greșit legea (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), respectiv art. 2811 C. proc. civ., întrucât prin stabilirea calității procesuale pasive a Municipiului București a lărgit cadrul procesual pe calea unei cereri de lămurire dispozitiv.

Recurenții-reclamanți și recurentul-pârât au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursurilor adverse, ca nefondate.

Examinând recursurile formulate în ordinea impusă de conținutul criticilor, Înalta Curte apreciază asupra caracterului lor nefondat.

Întrucât recursul reclamanților supune examinării exclusiv critica referitoare la momentul determinării despăgubirilor cuvenite ca echivalent al dreptului imposibil de restituit în natură, analiza sa va avea loc la momentul examinării criticilor din recursul pârâtului ce vizează același aspect.

Prealabil dezlegărilor date pe fondul cauzei, recursul pârâtului a susținut o serie de critici care pun în discuție legalitatea demersului judiciar al reclamanților din punct de vedere al prescripției, al aplicării dispozițiilor art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 rep., al cadrului procesual pasiv ori al admisibilității acțiunii în raport de existența legilor speciale reparatorii, critici care neagă într-o bună măsură caracterul obligatoriu și puterea de lucru judecat ale statuărilor regăsite în trei decizii irevocabile, de casare, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în cele trei cicluri procesuale parcurse anterior în cauză.

Este adevărat că parte din aceste elemente nu se regăsesc expres și direct dezlegate prin deciziile de recurs anterioare, care au statuat în limitele criticilor formulate, însă depășirea lor rezultă din istoricul și evoluția litigiului, ca și din sarcinile trasate instanțelor în rejudecare prin ultimele două decizii de casare, de determinare a cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților în temeiul dreptului comun, pentru terenul preluat de stat autoarei lor, ca singur element litigios rămas în dezbatere.

- Astfel, prima critică a recursului formulat de pârât a susținut că la data introducerii acțiunii - 20 ianuarie 2000 - dreptul material la acțiune al reclamanților era prescris în raport de dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Înalta Curte reține că la data menționată, reclamanții s-au adresat instanțelor cu o acțiune în revendicare - despre care și recurentul-pârât admite că are caracter imprescriptibil -, întemeiată pe dreptul comun, art. 480 C. civ., solicitând în principal restituirea în deplină proprietate și posesie a terenului în suprafață de 38.280 mp situat în București, iar în subsidiar (pentru ipoteza imposibilității restituirii în natură) obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru teren.

Sub regimul de reglementare al vechilului C. civ., literatura de specialitate admitea necontestat - aspect evocat, de altfel, și în considerentele deciziei de recurs în interesul Legii nr. 33/2008 - că revendicarea este o acțiune reală, caracter pe care îl conservă atâta timp cât există posibilitatea de a aduce bunul revendicat în patrimoniul revendicantului.

Dacă din motive imputabile uzurpatorului bunul a dispărut ori, deși există, nu mai poate fi asigurată restituirea lui (pentru că acesta i-a schimbat destinația total ori l-a înstrăinat unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui), s-a admis că obiectul revendicării se poate converti într-o pretenție de despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală, cu toate consecințele care decurg de aici, inclusiv sub aspectul incidenței prescripției.

În mod evident însă, prescripția nu va începe să curgă împotriva revendicantului mai înainte de a se stabili în mod definitiv, pe lângă existența dreptului său la restituire și imposibilitatea asigurării restituirii în natură a bunului revendicat deoarece aceasta din urmă constituie premisa transformării acțiunii reale în revendicare într-o acțiune personală în despăgubiri.

Prescripția extinctivă este acea instituție de drept civil care sancționează pasivitatea creditorului, inacțiunea sa în legătură cu conservarea ori protejarea dreptului subiectiv civil iar o astfel de sancțiune nu poate acționa asupra celui care, revendicându-și bunul, nu cunoaște dacă s-a deschis dreptul său la dezdăunare pentru bunul ce i-a aparținut, dar care se dovedește că este imposibil de restituit. În astfel de cazuri, prescripția începe să curgă de la data respingerii definitive a acțiunii în revendicare pentru motivul imposibilității asigurării restituirii în natură a bunului întrucât atunci se naște dreptul la acțiunea în despăgubiri.

Potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul de acțiune, ceea ce semnifică faptul că ea nu poate curge mai înainte de acest moment.

Bineînțeles că în cauza dedusă judecății chestiunea intervenirii prescripției extinctive este exclusă, dat fiind că reclamanții au învestit instanțele judecătorești cu o unică acțiune ce conține însă ambele solicitări, respectiv, atât cea de restituire în natură, cât și cea de acordare de despăgubiri, pentru cazul imposibilității asigurării celei dintâi.

Prin Decizia nr. 449/2010 a Curții de Apel București, menținută pe acest aspect prin Decizia nr. 8.206 din 18 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat în mod definitiv și irevocabil asupra imposibilității juridice de restituire a întregului teren revendicat ce a aparținut autoarei reclamanților, recunoscându-se totodată dreptul reclamanților de a fi despăgubiți, de la acel moment procesual singura chestiune litigioasă rămasă în dezbatere fiind cea a determinării cuantumului acestor despăgubiri.

Aflându-se în continuarea judecării cererii principale în revendicare, cererea în despăgubiri rămasă în dezbatere nu putea fi afectată de prescripție întrucât în mod real dreptul reclamanților la despăgubiri pentru terenul litigios s-a născut chiar în cursul actualului litigiu, respectiv în anul 2010, în timp ce aceștia l-au exercitat cu titlu subsidiar și conservator încă din anul 2000, prin introducerea acțiunii pendinte.

Este, prin urmare, cu totul nefondată susținerea recurentului-pârât, în sensul că la data introducerii acțiunii - 20 ianuarie 2000 - dreptul material la acțiune al reclamanților în solicitarea despăgubirilor pentru teren era prescris deoarece la acea dată dreptul în cauză încă nu era unul concret și efectiv, ci doar virtual și subsidiar.

- Următoarele trei critici ale recursului declarat de pârât sunt îndreptate împotriva soluției instanței de apel regăsită în încheierea din 17 octombrie 2016, prin care s-a respins cererea de suspendare a cauzei formulată de acesta și întemeiată pe dispozițiile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată.

Criticile au caracter contradictoriu prin aceea că se exclud reciproc de vreme ce despre aceeași soluție a instanței de apel se susține, pe temeiul art. 105 alin. (2) combinat cu art. 304 pct. 5 C. proc. civ., că este nemotivată, pe temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., că ar cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei, iar pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., că ar încălca dispozițiile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 atunci când, motivându-și soluția, instanța de apel reține caracterul dispozitiv al acestei norme.

În mod evident, critica de nemotivare a soluției este nefondată, întrucât, cu referire la măsura instanței de apel de respingere a cererii de suspendare a judecății, recurentul-pârât a fost în măsură să combată o anume interpretare dată de instanța de apel normei legale incidente, ceea ce presupune în mod necesar existența unei motivări.

Nu este întemeiat nici motivul de recurs fondat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. prin care se invocă motivarea contradictorie ori străină de natura pricinii a instanței de apel întrucât ceea ce este identificat drept motiv contradictoriu este tot "caracterul dispozitiv" recunoscut normei art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, adică exact ceea ce a fost criticat de parte sub motivul de recurs fondat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ca reprezentând o dovadă a încălcării de către instanță a dispozițiilor art. 46 alin. (1) din lege.

În realitate, soluția instanței de apel de respingere a cererii pârâtului de suspendare a judecății este și motivată, dar și legală.

De altfel, o statuare asupra modului în care acționează dispozițiile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 asupra cauzei de față, în considerarea circumstanțelor în care acțiunea dedusă judecății a fost formulată, a fost realizată încă din cel de-al doilea ciclu procesual al cauzei, prin Decizia nr. 449A din 22 iunie 2010 a Curții de Apel București care a reținut că, fiind formulată în condițiile dreptului comun guvernat de art. 480 C. civ. și anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea dedusă judecății rămâne supusă dispozițiilor dreptului comun, chiar dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001 confirmând această soluție. Prin aceeași decizie s-a mai apreciat că formularea notificărilor de către reclamanți, în baza Legii nr. 10/2001, pentru același teren, constituie un element nerelevant și sub aspectul dezlegării pe fond a pricinii - infirmându-se soluția din Sentința civilă nr. 399 din 25 februarie 2008 a Tribunalului București care respinsese cererea de acordare a despăgubirilor pentru suprafața de teren excedentară celei de 18.888 mp ce fusese restituită în natură ca fiind liberă, sub motivul că reclamanții au formulat notificări în baza Legii nr. 10/2001 pentru același imobil - față de împrejurarea că acțiunea a fost formulată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel că ea trebuie soluționată "în acord cu dispozițiile legii în vigoare la momentul formulării ei, chiar dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001 lăsând reclamanților dreptul de a continua această judecată".

Aceste dezlegări ale instanței de apel nu au mai fost criticate în recursul pârâtului Municipiul București ce a făcut obiectul examinării prin Decizia nr. 8.206 din 18 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dar nu pot fi văzute decât ca rămânând câștigate cauzei de vreme ce, la finalul acestei judecăți în recurs, a fost confirmat modul de soluționare a tuturor elementelor litigioase ale cauzei, cu excepția determinării cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților, singurul aspect rămas în divergență care a atras și soluția casării hotărârii date în apel.

Dar, chiar și cu referire la modul de determinare până la acel moment a despăgubirilor solicitate de reclamanți, instanța de recurs reține în mod critic și în aceeași direcție cu Decizia nr. 449/2010, că "în efectuarea expertizei, expertul s-a raportat la dispozițiile Legii nr. 10/2001, deși acțiunea a fost formulată înainte de intrarea în vigoare a acestui act normativ și are ca obiect revendicare, întemeiată pe dispozițiile C. civ.".

Reținând, la rândul său, caracterul dispozitiv al normei art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel ce a pronunțat hotărârea atacată nu a încălcat dispoziția legală menționată, după cum nejustificat critică recurentul-pârât, ci a pronunțat o soluție în acord cu legea, nefiind posibil ca o lege ulterioară - Legea nr. 10/2001 - să instituie condiții imperative de soluționare ori să modifice regimul juridic al unor acțiuni exercitate sub un cu totul alt regim juridic, anterior intrării sale în vigoare.

Decizia de a renunța definitiv ori temporar la calea prezentei acțiuni, prin renunțarea la judecată ori suspendarea acesteia nu poate fi impusă reclamanților nici chiar în prezența notificărilor vizând același imobil formulate în baza Legii nr. 10/2001, o astfel de măsură putând constitui cel mult rezultat al voinței interne a titularilor acțiunii.

Cum însă pe parcursul judecății reclamanții nu au exprimat o opțiune în acest sens, în mod corect instanța de apel a respins cererea pârâtului de suspendare a judecății întemeiată pe dispozițiile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, apreciind că norma legală în cauză, fiind una de favoare pentru persoanele îndreptățite la restituire, nu poate acționa împotriva acestora. În tot cazul, norma de la art. 46 alin. (1) nu ar putea acționa în afara sau în contra manifestării de voință a titularului acțiunii întemeiată pe dreptul comun, în sensul renunțării ori al suspendării judecății acțiunii aflate în curs.

- Criticile vizând lipsa calității procesuale pasive a recurentului-pârât Municipiul București în raportul juridic dedus judecății au vizat, pe de o parte, nerespectarea cadrului inițial al judecății - susținută prin aceea că pârâtul chemat în judecată a fost Consiliul General al Municipiului București, pentru ca în final Municipiul București să fie obligat la plata despăgubirilor către reclamanți, în absența unei cereri de întregire sau modificare a acțiunii introductive -, iar pe de altă parte, soluțiile regăsite în toate legile speciale reparatorii, în care obligațiile de plată a despăgubirilor au fost stabilite în sarcina statului român, prin Ministerul Finanțelor sau a altor organisme special instituite.

Criticile ce au susținut lipsa calității procesuale pasive pentru nerespectarea cadrului inițial al judecății, îndreptate împotriva deciziei de apel, sunt identice în conținut cu cele îndreptate împotriva încheierii din 7 aprilie 2017, de lămurire a dispozitivului deciziei, astfel încât Înalta Curte le va examina în comun, cu ocazia analizării recursului la respectiva încheiere.

Analizând aceeași chestiune a calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București din perspectiva problemelor de fond ale litigiului, Înalta Curte reamintește că încă din anul 2010, prin dispoziția Deciziei civile nr. 449A din 22 iunie 2010 a Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă, Municipiul București a fost obligat la plata despăgubirilor cuvenite reclamanților pentru întreg terenul ce a aparținut autoarei F., în suprafață de 38.245 mp (potrivit dezlegărilor acelei instanțe).

Considerentele care explică această dispoziție rețin că, deși Municipiul București nu mai este în prezent posesorul întregii suprafețe de teren revendicate, acesta apare ca succesor în drepturi al expropriatorului - Statul român, care a produs încălcarea dreptului de proprietate prin preluarea bunului fără acordarea vreunei despăgubiri. La momentul la care prin efectul legilor ulterioare regimului comunist s-au transferat de la unicul proprietar - Statul român - către unitățile administrativ-teritoriale drepturile aferente bunurilor aflate pe raza unității administrativ-teritoriale, în mod corelativ s-au transmis și obligațiile legate de acestea.

De asemenea, s-a apreciat că Municipiul București trebuie să-i despăgubească pe reclamanți pentru întreaga suprafață de teren revendicată, aflată într-o imposibilitate juridică de restituire, iar nu doar în limita suprafeței de 18.888 mp afectată de existența unui parc public (așa cum stabilise Sentința civilă nr. 399/2008 a Tribunalului București, sub argumentul că reclamanții au formulat deja notificare în condițiile Legii nr. 10/2001).

Aceste statuări au fost validate prin Decizia de recurs nr. 8.206 din 18 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a reținut, la rândul său, că Municipiul București trebuie să răspundă față de reclamanți în calitate de succesor în drepturi al statului expropriator din moment ce acestuia i s-au transmis, ulterior exproprierii, toate drepturile aferente bunurilor aflate pe raza sa și, în mod corelativ, toate obligațiile legate de acestea.

Este adevărat că în soluțiile legislative ale legilor speciale reparatorii evocate de recurentul-pârât, obligația de plată a despăgubirilor cuvenite beneficiarilor unor astfel de măsuri reparatorii a fost stabilită în sarcina statului român, prin Ministerul Finanțelor, sau a unor alte organe instituite în acest sens, însă acest argument nu dovedește că Municipiul București nu ar avea calitate procesuală în cauză după cum susține acesta.

Ca acțiune formulată pe dreptul comun - art. 480 C. civ. - la o dată la care Legea nr. 10/2001 nici nu exista, aceasta nu poate împrumuta nici pe fond, dar nici în ceea ce privește cadrul procesual, soluții ale legilor speciale reparatorii care au apărut la date ulterioare introducerii sale, respectiv în diverse etape ale derulării litigiului, după cum eronat susține recurentul atunci când indică Statul român ca posibil debitor al obligației de plată a despăgubirilor.

Tot din aceleași rațiuni, Decizia nr. 53/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție este inaplicabilă acțiunii pendinte deoarece problematica acestui recurs în interesul legii a vizat acțiunile în retrocedarea imobilelor expropriate, întemeiate pe dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 (dreptul comun în materia exproprierii) introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Nefiind vorba despre o acțiune care, prin datele sale să se înscrie în situația premisă a deciziei de recurs în interesul legii amintită, în privința sa nu poate fi valabilă și aplicabilă concluzia acestei hotărâri cu efecte general obligatorii, în sensul caracterului obligatoriu al legii speciale reparatorii (Legea nr. 10/2001).

Așa cum s-a menționat anterior, în cauză este deja statuat în mod irevocabil și cu putere de lucru judecat (prin Decizia nr. 8.206 din 18 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție) că acțiunii de față, întemeiată fiind pe dreptul comun și introdusă anterior Legii nr. 10/2001, nu îi sunt aplicabile dispozițiile acestui act normativ.

Pe cale de consecință, este exclusă în privința sa și incidența Legii nr. 165/2013 prin care s-a dorit crearea unui mecanism eficient de asigurare a dezdăunării persoanelor îndreptățite la restituire, dar cărora nu li s-a mai putut asigura beneficiul restituirii în natură conform soluțiilor legislative ale legilor speciale reparatorii nr. 10/2001, Legii nr. 18/1991, Legii nr. 1/2000, O.G. nr. 94/2000, O.U.G. nr. 83/1999, ca alternativă a Fondului Proprietatea instituit în același scop prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, dar de o manieră contestată sub aspectul eficienței și predictibilității.

Aceleași considerente ale deciziilor de recurs pronunțate anterior în cauză, care au statuat, cu putere de lucru judecat, că acțiunea reclamanților rămâne a fi rezolvată în cadrul legal al dreptului comun, exclud posibilitatea rezolvării sale în procedura și după soluțiile regăsite în Legea nr. 165/2013.

Doar denaturând în mod voit considerentul ultimei Decizii de casare nr. 846 din 13 martie 2014 prin care se dădea îndrumarea instanței de trimitere de a avea în vedere, la rejudecare "susținerile privind aplicabilitatea Legii nr. 165/2013 și în prezenta cauză" - iar nu aplicabilitatea însăși a acestui act normativ - recurentul-pârât a putut să critice decizia de apel sub motivul că, în ce privește soluția dată excepțiilor lipsei calității sale procesuale pasive și a inadmisibilității acțiunii, aceasta ar contraveni dezlegărilor obligatorii ale ultimei instanțe de recurs.

În realitate, însăși această instanță de recurs a apreciat asupra neincidenței în cauză a Legii nr. 165/2013, iar îndrumarea trasată instanței de trimitere a fost în sensul de a se proceda la analiza susținerilor ce reclamau aplicarea la speță a dispozițiilor acestui act normativ cu ocazia rejudecării pricinii, ceea ce, de altfel, s-a și realizat.

Astfel fiind, este corectă aprecierea instanței de apel în privința neincidenței în cauză a dispozițiilor Legii nr. 165/2013, a cărei neaplicare constituie un corolar al neaplicării Legii nr. 10/2001 litigiului pendinte, aspect dezlegat irevocabil și obligatoriu prin Decizia de recurs nr. 8.206 din 18 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Trimiterile pe care recurentul-pârât le face în mod consistent la Decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție sunt eronate, acesta susținând în mod nefondat că dezlegările deciziei de recurs în interesul legii menționate ar fi general aplicabile oricărei acțiuni în despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură, și întemeiate pe dispozițiile dreptului comun (indiferent de data introducerii sale, anterior ori ulterior intrării Legii nr. 10/2001 în vigoare), așadar inclusiv acțiunii pendinte.

Și aceste susțineri prin care critică decizia instanței de apel au la bază interpretarea speculativă a Deciziei nr. 27/2011, al cărei dispozitiv nu poate fi citit și înțeles în afara considerentelor care îl explică.

Potrivit acestor considerente, problematica rezolvată la punctul 2 al Deciziei nr. 27/2011 a fost aceea a acțiunilor directe îndreptate împotriva statului român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin care s-au solicitat despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv de stat, imposibil de restituit în natură, întemeiate, într-adevăr, pe dreptul comun - art. 480 C. civ. - dar care au fost introduse sub puterea de reglementare a legilor speciale reparatorii - Legea nr. 10/2001 și titlul VII al Legii nr. 247/2005.

În cazul unor astfel de acțiuni și-a pus, pe bună dreptate, Înalta Curte problema admisibilității lor în alte condiții și în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială, față de existența principiului specialia generalibus derogant, și, pe cale de consecință, doar în privința acestora funcționează puterea obligatorie a dezlegării regăsită la punctul 2 al dispozitivului, în sensul inadmisibilității lor.

Cum acțiunea de față a fost promovată la o dată la care drepturile afirmate de reclamanți își găseau reglementare doar în dreptul comun, neexistând o lege specială care să instituie un regim juridic derogator pentru soluționarea lor, dezlegările deciziei de recurs în interesul Legii nr. 27/2011 nu-i sunt aplicabile, după cum corect a statuat instanța de apel. În alte cuvinte, problematica prevalenței legii speciale față de norma de drept comun, despre care recurentul-pârât afirmă că a fost rezolvată prin mai multe decizii de recurs în interesul legii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție este străină acțiunii de față, introdusă la o dată când legislația națională nu cunoștea un concurs de reglementări în materia/restituirii ori retrocedării bunurilor preluate de stat în perioada regimului comunist.

Reținând că intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013 la 13 ani după data formulării acțiunii nu poate să determine nici inadmisibilitatea acesteia, dar nici consecințe sub aspectul cadrului procesual pasiv, instanța de apel a afirmat încă o dată că acțiunea de față rămâne a fi rezolvată în cadrul legal al dreptului comun existent la data promovării sale, aspect dezlegat, precum s-a arătat, prin deciziile de recurs anterioare pronunțate în cauză.

Nu este neîntemeiată ori nelegală, cum afirmă recurentul, asocierea inadmisibilității acțiunii în revendicare/în despăgubiri pe dreptul comun, ridicată în raport de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, inadmisibilității invocate în raport de incidența Deciziei nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a Legii nr. 165/2013 întrucât dezlegarea dată primeia (prin Decizia nr. 449A/2010 a Curții de Apel București și prin Decizia nr. 8.206 din 18 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție) în sensul înlăturării sale ca nefondate, implică a fortiori și în mod necesar dezlegarea în același sens a celei de-a doua, astfel după cum corect a procedat instanța de apel.

Pentru considerentele comune arătate în cele de mai sus, criticile recurentului-pârât care au susținut lipsa calității sale procesuale pasive ori inadmisibilitatea acțiunii au fost considerate și înlăturate ca nefondate.

Criticile privitoare la fondul cauzei:

- Ca și în cazul criticilor vizând încheierea din 17 octombrie 2016 (sub aspectul soluției dată cererii de suspendare a judecății în temeiul art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001), criticile îndreptate împotriva soluției finale a instanței de apel ori a încheierilor de ședință din 28 septembrie 2015, 26 octombrie 2015, 14 martie 2016, 17 octombrie 2016 și 21 iunie 2016, prin care s-a invocat nemotivarea hotărârii ori a măsurilor procesuale luate pe parcursul judecății, se dovedesc a fi pur formale, lipsite de acoperire în situația actelor de procedură evocate.

Astfel, cu referire la decizia atacată, recurentul-pârât a pretins că acesteia îi lipsesc considerentele, care se rezumă la o prezentare a aspectelor reținute prin rapoartele de expertiză geologică și evaluatorie, neindicându-se dispozițiile legale care susțin soluția pronunțată. De asemenea, atât cu referire la hotărâre, cât și cu referire la încheierile premergătoare menționate, s-a susținut că nu conțin o analiză a argumentelor sale, a motivelor pentru care a susținut completarea expertizei geologice ori pentru care a cerut efectuarea unei noi expertize topografice și a unei noi expertize evaluatorii, ori a obiecțiunilor pe care le-a formulat, care au fost încuviințate în parte, fără să se argumenteze încuviințarea unora și respingerea celorlalte.

Și când invocă aceste critici, dar, cum se va arăta, și când susține încălcarea ori aplicarea greșită a legii în soluționarea cererii de acordare a despăgubirilor - în esență, prin reluarea tuturor argumentelor care au fundamentat cererile sale repetate de completare a expertizei geotehnice, de efectuare a unei noi expertize topografice și a unei noi expertize evaluatorii - recurentul-pârât fie ignoră, fie nesocotește dezlegările obligatorii, irevocabile ale celor trei decizii de recurs pronunțate anterior în cauză.

Astfel, s-a reținut deja că la finalul a trei cicluri procesuale parcurse în cauză până în anul 2014 (când a fost pronunțată ultima decizie de casare) toate aspectele litigioase ale procesului fuseseră rezolvate cu titlu definitiv și irevocabil, singurul element rămas de dezlegat fiind cel al cuantificării despăgubirilor stabilite ca fiind cuvenite reclamanților, echivalent al dreptului imposibil de restituit în natură.

Așa cum evocă decizia de apel atacată, judecățile anterioare efectuate în cauză stabiliseră existența dreptului de proprietate al autoarei reclamanților asupra terenului din București, calitatea reclamanților de succesori în drepturi ai acesteia, existența identității între acest teren și cel revendicat, caracterul abuziv al preluării realizată de stat, imposibilitatea juridică de restituire în natură a întregii suprafețe de teren, determinată ca fiind de 38.245 mp (prin expertiza topografică I.) și corelativ, îndreptățirea reclamanților la acordarea de despăgubiri, legitimarea procesual pasivă a CGMB - ca autoritate deliberativă și a Municipiului București - ca autoritate executivă, în raport de conținutul art. 6 și art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998.

Ultimele două decizii de casare au stabilit că, pentru satisfacerea dreptului reclamanților, instanța de rejudecare mai are de determinat exclusiv cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamanților în raport de destinația terenului de la data preluării, astfel cum rezultă din decretul de expropriere, respectiv "groapă, în suprafață de 2,2800 ha." și "teren în suprafață de 1,5480 ha.", precum și eventualele îmbunătățiri care au majorat valoarea terenului dar care nu se datorează reclamanților.

Prin urmare, dispozițiile legale care susțin soluția instanței de apel și în legătură cu care recurentul-pârât critică absența lor din considerentele hotărârii atacate, se regăsesc în dezlegările obligatorii ale deciziilor de recurs anterioare pronunțate în cauză, instanța de rejudecare având a dezlega un aspect al litigiului pe care însuși recurentul îl califică a fi "un domeniu tehnic" atunci când reclamă respingerea cererii sale de efectuare a unei noi expertize evaluatorii.

Instanța de recurs nu poate reține o încălcare a dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. în legătură cu decizia atacată care, prezentând și coroborând concluziile expertizei geotehnice cu cele ale expertizei evaluatorii și cu răspunsul la obiecțiunile aduse acestei din urmă expertize, dar pe baza dezlegărilor obligatorii și irevocabile date în drept asupra tuturor elementelor litigioase ale cauzei prin deciziile de recurs anterioare, a stabilit că reclamanții sunt îndreptățiți să primească suma de 7.992.268 euro. Hotărârea în cauză este departe de a constitui acel act de procedură care, viciat sub aspectul existenței motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților, să poată fi anulat în condițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., după cum a solicitat recurentul.

Se observă că, prealabil pronunțării hotărârii, instanța de apel a înlăturat și epuizat inclusiv toate aspectele de ordin tehnic ce au fost în mod repetat ridicate de recurentul-pârât în legătură cu cele două probe tehnice administrate în rejudecare, respectiv expertiza geotehnică și cea evaluatorie, aspecte care, fie au fundamentat cererile acestei părți de solicitare a unor noi probe tehnice (expertiza topografică și evaluatorie, ori de refacere a expertizei geotehnice), fie au stat la baza criticării probelor tehnice administrate, pe calea obiecțiunilor la expertiză (cu referire la cea evaluatorie).

În mod cu totul nefondat susține recurentul-pârât că instanța de apel i-ar fi respins nemotivat cererea de refacere a expertizei geotehnice (pentru examinarea de către expert a unor documente la care nu ar fi avut acces în faza inițială, relevante sub aspectul modalității de umplere a gropii) ori pe cea de efectuare a unei noi expertize topografice și a unei noi expertize evaluatorii, deoarece se constată că atât încheierile interlocutorii indicate prin motivele de recurs, cât și hotărârea finală cuprind argumentele avute în vedere de instanță atunci când a respins solicitările în cauză și, implicit, apărările părții pârâte.

Astfel, în legătură cu cererea de refacere a expertizei geotehnice, instanța de apel a reținut că nu e fundamentată pe probe și că stă în obligația părții care susține că a efectuat lucrările de umplere a gropii și investițiile de pe teren să prezinte dovezile necesare, dovezi despre care a reținut mai apoi prin hotărâre că au rămas neadministrate până la finalul procesului.

Cererile de efectuare a unei noi expertize topografice, ca și a unei noi expertize evaluatorii au fost respinse invocându-se, în esență, dezlegările irevocabile și obligatorii ale deciziilor de casare anterioare și limitele rejudecării, în condițiile în care argumentele pârâtului ce fundamentau aceste cereri repuneau în discuție - așa cum o fac, de altfel, și celelalte motive de recurs vizând fondul cauzei susținute de acesta - aspectul dovedirii dreptului de proprietate de către reclamanți, a întinderii acestuia ori a identității terenului revendicat cu cel expertizat.

Or, în mod repetat atât prin încheierile recurate, cât și prin hotărârea finală, instanța de apel a subliniat că toate aceste aspecte au fost deja dezlegate în cauză și au trecut în puterea lucrului judecat, astfel că nu era îngăduită repunerea lor în discuție și, cu atât mai puțin, administrarea de probe prin care să se tindă la contrazicerea ori dezlegarea lor de o manieră contrară modului în care primiseră deja rezolvare în speță.

Este adevărat că, aflată în etapa rejudecării după casare, instanța de apel avea, din punct de vedere teoretic, vocația administrării a oricăror probe, după cum rezultă din cuprinsul art. 315 alin 31 C. proc. civ. Nu trebuie însă omis că, în activitatea sa, aceasta era ținută, pe de o parte, de îndrumările deciziei de casare - ceea ce presupunea că probele pe care avea să le încuviințeze urmau a răspunde imperativului de a fi utile soluționării aspectelor de dezlegat - iar pe de altă parte, de dezlegările irevocabile ale acestora, care nu îi permiteau administrarea unor probe care să vizeze aspecte ale cauzei intrate în puterea lucrului judecat.

Aceeași este situația și în privința obiecțiunilor formulate de apelantul-pârât la expertiza evaluatorie, obiecțiuni care au fost încuviințate motivat doar în parte de către instanță.

Este adevărat că încheierii din 23 iunie 2016, prin care instanța s-a pronunțat asupra acestora, i-au lipsit inițial considerentele, care au fost completate ulterior pe calea procedurii reglementate de dispozițiile art. 281 C. proc. civ., sens în care a fost pronunțată încheierea din 19 septembrie 2016 de rectificare și completare a încheierii de ședință din 23 iunie 2016.

Este adevărat și că instituția procesuală la care a recurs instanța de apel în acest scop, nu constituie remediul cel mai adecvat din punct de vedere procedural, pentru situația dată, însă pe această cale s-a asigurat în mod cert înlăturarea vătămării produse inițial apelantului-pârât decurgând din încuviințarea în parte a obiecțiunilor sale, în absența motivării dispoziției instanței.

Astfel, se constată că, atât încheierea din 19 septembrie 2016, dar și hotărârea atacată conțin analiza în detaliu a obiecțiunilor formulate de pârât la expertiza evaluatorie, argumentele pentru care cea mai mare parte a acestora a fost înlăturată, dar și obiecțiunile care au fost încuviințate și cărora li s-a răspuns ulterior de către expert.

Așadar, pentru argumentele arătate, instanța de recurs nu poate reține nici critica de încălcare a dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. și nici pe aceea de încălcare a dreptului la apărare și la un proces echitabil reclamată de recurentul-pârât atât în privința deciziei atacate, dar și a încheierilor interlocutorii menționate, în legătură cu respingerea de către instanța de apel a cererilor sale de refacere a unor probe, de încuviințare a administrării unor probe noi ori de încuviințare doar în parte a obiecțiunilor la expertiza evaluatorie, drepturi a căror respectare în proces nu echivalează cu încuviințarea tuturor solicitărilor părții.

- Tot nefondat pretinde recurentul-pârât că hotărârea atacată ar nesocoti dispozițiile deciziei de casare ori că ar încălca limitele casării cuprinse în Deciziile de recurs nr. 8.206 din 18 noiembrie 2011 și nr. 846 din 13 martie 2014, observându-se că expertiza evaluatorie ordonată de instanța de apel a determinat valoarea terenului ce a aparținut autoarei reclamanților în raport de destinația acestuia de la data preluării, astfel cum rezultă din decretul de expropriere, respectiv "groapă în suprafață de 2,2800 ha." și "teren în suprafață de 1,5480 ha.", adică exact așa cum impusese decizia de casare din 2011, instanța de apel validând rezultatul expertizei ce a determinat pe baza acestor criterii valoarea la zi a terenului (la data expertizei).

Ceea ce indică recurentul-pârât ca reprezentând o nesocotire a îndrumărilor din deciziile de casare anterioare, respectiv neevaluarea terenului la momentul exproprierii constituie un element adăugat de acesta, dar inexistent în dezlegările ori îndrumările vreuneia din cele trei decizii de recurs anterioare. Evaluarea în raport de destinația terenului de la data preluării presupune ca determinarea valorii să se realizeze în raport de starea și categoria de folosință a bunului la momentul indicat, iar nu și faptul că evaluarea trebuie realizată în raport de tranzacții de imobile similare, încheiate în perioada preluării, cum lasă de înțeles recurentul că a interpretat, fără nicio bază justificativă, dispoziția instanței de casare.

De altfel, atunci când critică neadministrarea de către instanța de apel a probelor necesare determinării valorii imobilului la momentul exproprierii, invocând în sprijinul său doctrina și dispozițiile art. 481 C. civ., recurentul-pârât dovedește că se află în eroare asupra obiectului litigiului, înțelegându-se că, în opinia sa, instanțele de judecată ar fi avut de soluționat o acțiune în despăgubiri pentru expropriere. Or, ceea ce s-a dedus judecății în cauza de față nu a fost o acțiune derivată dintr-o expropriere, ci o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. a unui imobil preluat abuziv de stat și, în subsidiar, o acțiune în dezdăunare pentru cazul imposibilității asigurării restituirii în natură a bunului revendicat.

Simpla împrejurare că la baza preluării abuzive de către stat a terenului s-a aflat un decret de expropriere nu poate să schimbe cauza juridică și temeiurile acțiunii, pentru a se pretinde că aceasta ar fi trebuit judecată după regulile aplicabile acțiunilor în despăgubiri pentru expropriere, respectiv prin determinarea valorii terenului contemporan momentului exproprierii acestuia.

Astfel fiind, critica de încălcare a dispozițiilor art. 481 C. civ. nu poate fi primită deoarece în soluționarea unei acțiuni în acordarea despăgubirilor menite să substituie bunul revendicat, imposibil de restituit în natură, instanța de apel nu era ținută de aplicarea unor dispoziții legale incidente acțiunilor în stabilirea despăgubirilor pentru cazul exproprierii.

Este, prin urmare, legală și corectă, în raport cu cadrul juridic aplicabil litigiului, nu doar soluția finală, prin care s-au acordat reclamanților despăgubiri rezultând din cuantificarea terenului la data expertizei (anul 2016), în raport cu starea și destinația terenului la data preluării abuzive, dar și măsura procesuală a respingerii - prin încheierea din 14 martie 2016 - a obiectivului la expertiza evaluatorie propus de Municipiul București, de evaluare a terenului în raport de momentul preluării abuzive.

Nefondat se critică și că, raportat la deciziile de casare pronunțate în cauză, obiectivele expertizei stabilite de instanță, nu ar respecta limitele rejudecării, observându-se că, în pofida completărilor ori a clarificărilor aduse obiectivelor expertizei evaluatorii la termenele de judecată din 26 octombrie 2015 și 14 martie 2016, acesteia i-a fost menținut obiectivul esențial stabilit inițial la 17 noiembrie 2014, preluat din deciziile de casare anterioare, de evaluare a proprietății imobiliare în raport de destinația terenului la data preluării, evaluare care să fie realizată la cele două momente indicate, respectiv 7 mai 2008 (conform solicitărilor reclamanților) și în prezent.

În mod corect instanța de apel a reținut că despăgubirile solicitate de reclamanți nu pot fi stabilite la nivelul anului 1950, după cum a pretins pârâtul însă nu pentru argumentul reținut prin hotărâre, că într-un astfel de caz, dată fiind disproporția vădită de valoare a terenurilor din 1950 până în prezent, sumele ce se vor stabili nu vor mai reprezenta o justă și dreaptă despăgubire, în sensul art. 481 C. civ. și din Constituția României. Argumentul corect este acela că, este firesc și echitabil ca valoarea de înlocuire a bunului revendicat, imposibil de restituit în natură, să fie determinată în raport cu momentul contemporan al solicitării restituirii bunului (în natură ori prin echivalent), după regulile aplicabile acțiunilor în revendicare (cum a fost, la origini, și cea de față), iar nu în raport cu un moment anterior, cum ar fi cel al ieșirii sale în mod forțat din patrimoniul titularului de drept.

Aceeași problemă de drept, a momentului evaluării bunului (aspect care, s-a arătat anterior, este diferit de cel al evaluării în raport de destinația terenului de la data preluării, trasat prin îndrumarea instanței de casare din 2011) a fost criticată, sub aspectul rezolvării sale de către instanța de apel, și în recursul reclamanților, aceștia susținând că data stabilirii cuantumului despăgubirilor nu ar fi trebuit să fie anul 2016, ci anul 2008, care corespunde anului pronunțării Sentinței civile nr. 399/2008 prin care a fost recunoscut dreptul lor la restituirea imobilului, hotărârile pronunțate ulterior nefăcând decât să confirme irevocabil dreptul la restituire.

Înalta Curte apreciază că și sub acest aspect decizia din apel a dat o rezolvare corectă raportului juridic litigios deoarece și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului de dată recentă (cauza M. Atanasiu și alții împotriva României) simpla recunoaștere a caracterului abuziv, nelegal, al preluării nu echivalează cu recunoașterea unui drept la restituire, fiind necesar pentru aceasta ca recunoașterea în cauză să fie însoțită de dispoziția definitivă și executorie a unei instanțe în sensul restituirii exprese a bunului.

Or, Sentința civilă nr. 399/2008, deși recunoaște caracterul abuziv al preluării realizate de stat și calitatea reclamanților de proprietari ai bunului, nu a dispus decât o restituire parțială a acestuia, în limita unei suprafețe de 18.888 mp, în timp ce pentru rest a respins orice drept la restituire, în natură sau prin echivalent.

Instanța de recurs mai notează că abia prin Decizia nr. 8.206 din 18 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a recunoscut cu titlu definitiv și irevocabil, urmare a constatării imposibilității juridice de restituire în natură a întregului teren revendicat, dreptul reclamanților la restituirea prin echivalent a acestuia, statuându-se în același timp asupra a doar două criterii de determinare a despăgubirilor cuvenite acestora, respectiv prin luarea în considerare a destinației terenului de la momentul exproprierii și prin excluderea cheltuielilor cu îmbunătățirile aduse acestuia.

Este adevărat că de la acel moment cauza a mai parcurs două cicluri procesuale, întinse pe durata a 5 ani, până la determinarea în mod definitiv a sumelor cuvenite reclamanților, însă durata îndelungată a procedurii, chiar rezumată unicului obiectiv al determinării despăgubirilor, a fost consecința inerentă deducerii judecății unei cauze de o complexitate ridicată, care a presupus evaluarea unui drept de o vechime și întindere considerabile, drept legat de o zonă urbană a capitalei, așadar supus unei dinamici a transformărilor extrem de ridicată și complexă, aspecte care s-au reflectat și au îngreunat activitatea de cristalizare a celorlalte criterii de determinate a valorii despăgubirilor.

Aceleași elemente particulare ale speței au alimentat și o dinamică a apărărilor dezvoltate de părți pe măsură ce s-a intrat în fondul litigiului, ajungându-se ca o expertiză geotehnică, de evaluare a straturilor terenului în litigiu, să fie efectuată abia în ultimul ciclu procesual al cauzei.

Desigur, nu este, prin aceasta, imputabilă recurenților-reclamanți întinderea procedurilor judiciare prin care au fost stabilite modul și criteriile de despăgubire, dar situația este una inerentă litigiului lor și nu justifică sub niciun argument ca determinarea despăgubirii să se realizeze în raport de orice alt moment anterior celui al stabilirii sale efective, după cum just a apreciat și instanța de apel.

- Nefondat se mai critică în recursul recurentului-pârât și încălcarea dispozițiilor art. 481 C. civ. ori nesocotirea dispozițiilor deciziilor de casare prin nediminuarea valorii despăgubirilor cu valoarea investițiilor, a îmbunătățirilor și transformărilor pe care acesta pretinde că le-a adus în timp imobilului revendicat.

În legătură cu acest element al cauzei, instanța de apel a reținut că pârâtul nu a administrat nicio probă suplimentar celor din ciclul procesual anterior, deși i s-a pus în vedere această sarcină procesuală, că expertiza geotehnică a concluzionat, în urma forajelor efectuate, că umplerea gropii aflată pe proprietatea autoarei reclamanților a fost una spontană și necontrolată, rezultat al depozitării gunoaielor de origine vegetală și a resturilor de molozuri rezultate din bombardamente și, mai apoi, din construcția blocurilor, în timp ce expertiza evaluatorie, în lipsa probelor din care să rezulte costurile umplerii, nu a putut avea în vedere niciun astfel de cost.

Prin urmare, statuarea Deciziei de recurs nr. 8.206 din 18 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care reține "cu certitudine și din constatările expertizei de specialitate efectuate în apel că, după preluare, imobilul a cunoscut diverse transformări și îmbunătățiri care nu se datorează reclamanților și care evident i-au majorat valoarea" trebuie văzută în evoluția probatorie a litigiului, deoarece aceasta a fost realizată exclusiv în baza elementelor exterioare ale proprietății (afectate, în limita unei suprafețe de 18.888 mp, de existența unui parc) furnizate de o expertiză topografică, în timp ce expertiza geotehnică ce a stabilit cu certitudine, pe baza examinării forajelor geotehnice în teren, că umplerea gropii existentă pe proprietatea revendicată a fost una întâmplătoare, care nu a presupus desfășurarea unei activități programate (și, deci, alocarea unor costuri în acest scop), a fost administrată ulterior aprecierii realizată de instanța de recurs pe baza examinării probelor ce au presupus, la acel moment, doar examinarea vizuală a stării terenului.

Concluziile expertizei geotehnice unite cu absența oricăror probe din partea pârâtului în legătură cu eventuale costuri ale umplerii gropii (care nu a fost una tehnologică) au împiedicat în mod just și firesc luarea în calcul a existenței unor sume care să poate fi înlăturate din evaluare. În aceste circumstanțe, evaluarea ipotetică a costurilor umplerii gropii, a cărei nerealizare l-a nemulțumit pe recurentul-pârât, și excluderea din valoarea despăgubirii a costurilor astfel determinate, nu ar fi făcut decât să prejudicieze drepturile reclamanților în favoarea pârâtului care s-ar fi îmbogățit fără justă cauză pentru o activitate pe care nu a întreprins-o, dar care i-a profitat indirect în trecut ca soluție de salubrizare a orașului (produsă spontan, întâmplător).

De altfel, stabilirea cu certitudine a existenței transformărilor și îmbunătățirilor terenului care i-au majorat valoarea, în aprecierea instanței de recurs ce a pronunțat Decizia nr. 8.206/2011 și de care se prevalează recurentul-pârât în critica sa, se referă la starea exterioară a terenului, amenajat ca parc public într-o proporție considerabilă a suprafeței sale. Însă, chiar astfel fiind, nicio nesocotire a despăgubirilor obligatorii ale acestei decizii de casare nu a rezultat din soluția instanței de apel care nici nu a procedat la restituirea în natură a parcului și nici la restituirea prin echivalent a unui teren evaluat ca parc public (cu toate îmbunătățirile și amenajările aferente) - ipoteze în care ar fi fost îndreptățită critica recurentului-pârât de neexcludere din valoarea despăgubirii a costurilor cu transformările, amenajările și investițiile asupra terenului (altele decât cele de aducere a terenului la nivel, analizate anterior). Dimpotrivă, instanța a stabilit costurile despăgubirii evaluând terenul în raport de destinația terenului la data preluării abuzive, prin luarea în considerare a stării și categoriei de folosință ale acestuia la acel moment (teren plat și groapă, construibil).

Așadar, nu s-a evaluat un teren cu îmbunătățirile și amenajările pretins a fi fost efectuate de pârât, nici măcar prin omiterea existenței gropii aflată pe teren la data preluării abuzive a acestuia de către stat, pentru a putea fi îndreptățită critica recurentului-pârât, observându-se că expertiza evaluatorie a determinat defalcat, conform obiectivelor trasate de instanță, valoarea gropii în suprafață de 2,2800 ha și a restului de teren de 1,5480 ha (teren plat),

- Nefondat critică recurentul soluția instanței de apel atunci când susține, prin reluarea și a criticilor de recurs examinate deja în cele de mai sus, încălcarea și aplicarea greșită a legii în ceea ce privește soluționarea cererii de acordare a despăgubirilor.

Subsumat acestui motiv de recurs, recurentul a susținut o serie de critici prin care a pledat pentru soluția casării deciziei din apel pentru completarea probatoriului, în temeiul art. 312 (3) C. proc. civ., în vederea stabilirii corecte a despăgubirilor, cerere care apare, de asemenea, ca fiind nefondată.

S-au arătat deja argumentele pentru care evaluarea despăgubirilor cuvenite reclamanților nu trebuia să reflecte valoarea imobilului de la momentul preluării, aspecte inexistente de altfel în niciuna din deciziile de casare la care se raportează prezenta judecată.

Susținerile regăsite la punctele 276 - 294 ale memoriului de recurs, cum că judecarea cererii de despăgubiri trebuia să aibă în vedere imobilul pentru care s-au solicitat măsuri reparatorii și suprafața reală a acestuia, determinată pe baza procesului-verbal din 23 august 1918 de constatare a averii defunctului R., iar identificarea sa în teren să se realizeze pe baza schițelor din 1950 anexe la decretul de expropriere, nu doar că pun în discuție - în mod nepermis față de cadrul judecății în recurs - probele dosarului, dar mai mult decât atât, tind să abordeze aspecte ale cauzei care au fost definitiv și irevocabil tranșate prin judecățile anterioare, cum ar fi cele privitoare la dovedirea dreptului de proprietate de către reclamanți ori la stabilirea identității între terenul revendicat și cel expertizat.

Acestea au fost și argumentele pentru care instanța de apel a respins de fiecare dată solicitările apelantului-pârât care tindeau să contrazică aceste statuări irevocabile ce aparțin celei dintâi Decizii de casare pronunțate în cauză (nr. 9.861 din 29 noiembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție), solicitări concretizate în cererea de efectuare a unei noi expertize topo, cerere de efectuare a unei expertize evaluatorii, cerere de stabilire obiective la expertiza evaluatorie administrată, obiecțiuni la această expertiză.

Este real că instanța de apel a stabilit, în cadrul obiectivelor expertizei evaluatorii, ca expertul să aibă în vedere suprafața de 38.245 mp ce corespunde reconstituirii fostei proprietăți prin expertiza I., însă, în același timp, prin aceleași obiective ale expertizei, instanța de apel trasat ca evaluarea să răspundă îndrumării din ultimele două decizii de casare, respectiv să ia în considerare "destinația terenului de la data preluării, astfel cum rezultă din decretul de expropriere, respectiv groapă, în suprafață de 2,2800 ha și teren în suprafață de 1,5480 ha", ceea ce cumulat corespunde unei suprafețe de 38.280 mp.

Astfel fiind, necorelarea suprafețelor de teren indicate prin cele două obiective ale aceleiași expertize nu poate constitui dovadă a nelegalității soluției din apel sub motivul că expertul nu ar fi răspuns obiectivului trasat de instanță, evaluând un teren cu o suprafață mai mare decât cea indicată de instanță, de vreme ce și suprafața de 38.280 mp se regăsea în celălalt obiectiv al aceleiași expertize (rezultând din însumarea celor două suprafețe teren-groapă și teren plat).

În plus, suprafața de 38.280 mp nu este una pur aleatorie, ci este cea care rezultă din decretul de expropriere, la ale cărui mențiuni a îndrumat decizia de casare atunci când a impus sarcina luării în calcul a destinației terenului la data preluării, groapă în suprafață de 2.2800 ha și teren în suprafață de 1,5480 ha.

- Cât privește categoria de folosință a terenului avută în vedere prin raportul de evaluare, aceea de teren construibil, contestată de asemenea de către recurent, se reține că aceasta a fost preluată de expertul evaluator pe baza evaluărilor din expertiza geotehnică la care recurentul-pârât nu a formulat obiecțiuni.

Atunci când neagă terenului în cauză categoria de folosință de teren construibil, afirmând că acesta era unul de tip industrial (care, chiar construibil fiind, ar fi fost supus unor corecții negative) recurentul nu face decât să combată, lipsit de orice fundament, evaluările de ordin tehnic ale probei cu expertiza geotehnică, cea care a stabilit categoria de folosință a bunului la data preluării abuzive.

Astfel fiind, nu se poate reține nicio neregularitate a evaluării decurgând din utilizarea de către expertul evaluator a unor comparabile constând în oferte de vânzare a unor terenuri construibile rezidențiale, observându-se că, așa cum rezultă și din răspunsul expertului la obiecțiunile formulate de reclamanți, coeficienții de reducere a prețurilor de piață aplicați au avut în vedere chiar starea bunului din anul 1950 (iar nu pe aceea din anul 2016, după cum fără temei critică recurentul-pârât), respectiv de teren fără utilități, cu căi de acces inferioare, în cazul terenului plat și teren fără utilități, fără căi de acces și denivelat, în cazul terenului groapă.

- Printr-o serie de alte critici, recurentul-pârât a susținut că ofertele de vânzare avute în vedere prin raportul de expertiză evaluatorie nu ar fi relevante în stabilirea valorii imobilului litigios, corespunzător stării acestuia de la nivelul anului 1950, momentul preluării.

Pe lângă aspecte care exced unor reale critici de nelegalitate - cum ar fi susținerea că a fost utilizat un număr redus de oferte, din care s-au eliminat minimele și maximele, că ofertele au în vedere suprafețe prea mici ori prea mari în raport cu cea supusă evaluării - se constată că susținerile pârâtului sunt întemeiate pe aceeași idee-premisă, înlăturată prin analiza anterioară, a categoriei de folosință a terenului, considerat de parte ca fiind de tip industrial, neconstruibil.

Pentru argumentele reținute anterior, în examinarea criticilor ce combăteau evaluarea terenului în raport de o categorie de folosință pretins eronată, respectiv teren construibil, se dovedesc a fi nefondate și susținerile ce reclamă caracterul nerelevant pentru obiectivul evaluării în privința ofertelor utilizate de expertul evaluator, sub motivul că terenul nu era construibil la nivelul anului 1950, aspect dedus din procesul-verbal din 23 august 1918, că ofertele ar fi trebuit să se refere la terenuri de la periferia localității, cu destinația industrială și neconstruibile, că valoarea terenului groapă neconstruibil nu putea fi mai mare decât valoarea terenului plat industrial (situație neregăsită în raportul de expertiză care a evaluat terenul groapă și terenul plat în categoria de folosință construibil).

Instanța de recurs mai reține, suplimentar celor arătate deja anterior, că, potrivit îndrumărilor deciziilor de casare anterioare - la care, de altfel, pârâtul se raportează adesea în criticile sale, dar al căror conținut îl ignoră la fel de des - că instanța de rejudecare a avut a evalua un teren în raport de destinația sa la data preluării "astfel cum rezultă din decretul de expropriere", iar nu în raport de starea ori destinația terenului descrisă în acte datând cu zeci de ani anterior acestui moment, cum este cazul procesului-verbal din 23 august 1918, înscris înlăturat din analiza expertului evaluator în mod just și chiar cu această motivare.

La punctele memoriului de recurs, recurentul a susținut și alte critici legate de modul în care au fost utilizate corecțiile de către expertul evaluator, de metodele de evaluare folosite ori de obținerea unui rezultat de supraevaluare a terenului, critici care se sprijină, în esență, pe aceeași idee a utilizării unei categorii eronate de folosință în evaluarea terenului, aspect al cauzei deja analizat.

Instanța de recurs mai reține că nu poate răspunde, în cadrul unei analize care ar trebui să fie una în legalitatea hotărârii atacate, unor critici precum cele în care se susține că expertul ar fi aplicat corecții identice ori aproape identice ceea ce ar demonstra, în opinia pârâtului, că nu au fost aplicate "în totalitate corect corecțiile versus teren evaluat" că nu a fost explicat procentul de reducere aplicat în cazul fiecărei corecții, ori celor prin care se afirmă că, utilizarea metodei prin bonitate pentru informare (deci nu pentru fundamentarea rezultatului evaluării) denotă analiza insuficientă a expertului, că evaluarea s-a realizat fără a fi utilizate toate metodele de evaluare prevăzute de IVS (ceea ce obiectivele expertizei nici nu impuneau).

Recursul declarat de pârât împotriva încheierii din 7 aprilie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București și împotriva Deciziei nr. 52A din 27 ianuarie 2017,din memoriul suplimentar de recurs, prin care s-a invocat lipsa calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București pentru argumente de ordin procedural.

Analizând aceste recursuri, comune sub aspectul problematicii și al criticilor formulate (în privința criticilor 1 și 3 din recursul la încheiere), Înalta Curte apreciază asupra caracterului lor nefondat.

Sub acest aspect, se reține că, într-adevăr, cererea de chemare în judecată introdusă la 20 ianuarie 2000 a fost îndreptată împotriva pârâtului C.G.M.B. și că inclusiv Sentința civilă nr. 399 din 25 februarie 2008 a Tribunalului București a fost pronunțată împotriva acestui pârât.

Înalta Curte reamintește că împotriva acesteia au exercitat calea de atac a apelului reclamanții, dar și Municipiul București (din postura de pârât), acesta din urmă printr-o declarație de apel semnată de același director executiv la care se referă Dispoziția Primarului General nr. 1.030/2016, atașată memoriului de recurs.

Începând cu această dată, judecata și toate hotărârile date în cauză au fost pronunțate în contradictoriu (și) cu Municipiul București, ca pârât.

Prin urmare, intervenirea în proces a Municipiului București nu este, după cum corect afirmă acesta, rezultat al vreunei cereri de întregire ori de modificare a acțiunii introductive formulate de reclamanți, ci consecință a propriei inițiative menită să pună în acord calitatea procesuală pasivă a unității administrativ-teritoriale, ca și asigurarea reprezentării acesteia în proces, cu dispozițiile Legii nr. 215/2001, care, de o manieră explicită, în comparație cu vechea Lege a administrației publice locale nr. 69/1991, a consacrat unitatea administrativ-teritorială ca persoană juridică de drept public, cu capacitate juridică deplină și patrimoniu propriu (art. 20, 21 din lege) a cărei reprezentare este asigurată în justiție de primar (sau de președintele consiliului județean, conform art. 21 alin. (2) din lege) și a delimitat de o manieră mult mai clară atribuțiile între diferitele autorități ale administrației publice locale (art. 23, consiliile locale, comunale, orășenești și municipale, ca autorități deliberative și primarii ca autorități executive).

C.G.M.B. a fost chemat în judecată nu în legătură cu aspecte ce țin de atribuțiile sau activitatea sa (conform art. 82 din lege, Consiliul General al Municipiului București funcționează și îndeplinește atribuțiile prevăzute de lege pentru consiliile locale), ci pentru a răspunde pentru un bun imobil preluat de stat, dar transmis în patrimoniul unității administrativ-teritoriale pe care o deservește în calitate de autoritate administrativă, așadar, în numele și pentru unitatea administrativ-teritorială, al cărei drept de reprezentare nu îl avea potrivit legii (prin Legea nr. 213/1998 s-a recunoscut un drept de reprezentare CGMB doar în litigiile privitoare la dreptul de proprietate publică al unității administrativ-teritoriale).

În măsura în care recurentul-pârât vede în această punere în acord cu dispozițiile Legii nr. 215/2001 a cadrului procesual pasiv și a dreptului de reprezentare legală în justiție a unității administrativ-teritoriale - pe care acesta a practicat-o pe scară largă în toate litigiile în care figurau ca părți CGMB sau Primăria Municipiului București - o neregularitate procedurală sancționabilă pe tărâmul art. 105 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte precizează că acesta nu se poate prevala în proces de neregularitatea provocată prin propriul său fapt (aplicație a principiului general conform căruia nimănui nu-i este permis să-și invoce propria turpitudine).

Pentru aceste considerente, instanța de recurs apreciază ca fiind nefondat cel dintâi motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în circumstanțele arătate neputând fi vorba în cauză despre un caz încălcare a principiului disponibilității prin nesocotirea cadrului procesual pasiv al judecății de către instanța de apel, după cum nefondat a pretins recurentul-pârât.

De asemenea, nu va putea fi reținută nici critica de nemotivare a hotărârii recurate pe acest aspect, instanța de apel răspunzând prin încheierea atacată susținerilor părții care a invocat lipsa calității sale procesuale pasive printr-un considerent pe care l-a apreciat esențial în soluționarea incidentului procedural, respectiv cel al existenței unei dezlegări cu putere obligatorie a Deciziei de recurs nr. 8.206/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în sensul reținerii calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București.

În îndeplinirea obligației esențiale prevăzute de art. 261 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., aceea de a motiva hotărârea, se reține că instanța de judecată nu e ținută să analizeze toate susținerile părții ori să răspundă fiecărui argument, aceasta putând grupa argumentele pentru a răspunde lor printr-un considerent comun.

Contrar susținerilor recurentului, pentru a putea reține puterea de lucru judecat pe acest aspect, dar și asupra celorlalte chestiuni dezlegate prin hotărârile judecătorești irevocabile pronunțate în cauză, instanța de apel nu era ținută de invocarea puterii de lucru judecat de către părți, ci era datoare să o rețină în virtutea dispozițiilor art. 1200 pct. 4 C. civ. și a art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Nu se poate reține incidența în cauză, cu referire la aspectul analizat, a dispozițiilor art. 304 pct. 6 din C. proc. civ. -"dacă instanța a acordat ceea ce nu s-a cerut"- pentru a se critica împrejurarea că instanța de judecată ar fi "condamnat" pe cel ce nu a fost chemat în judecată și care invocă lipsa calității sale procesuale pasive.

Acest motiv de recurs este menit să sancționeze acele neregularități săvârșite de instanță ce au îmbrăcat forma încălcării principiului disponibilității din punct de vedere al obiectului dedus judecății, iar nu și din punct de vedere al cadrului procesual pasiv, cum s-a reclamat de către recurentul-pârât.

Nu se poate afirma că instanța de apel ar fi dat ceea ce nu s-a cerut întrucât ar fi obligat pe altcineva decât pârâtul chemat în judecată, la plata despăgubirilor.

În sfârșit, nu se poate reține nici incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. -"când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii" - cu referire la o neregularitate de ordin procedural, de altfel criticată de recurent, cum s-a arătat, și pe temeiul art. 304 pct. 5, după prealabila evocare a doctrinei care a stabilit că "dispozițiile de la pct. 5 constituie dreptul comun în materia nulității actelor de procedură".

În considerarea tuturor acestor motive, Înalta Curte va respinge ca nefondat atât recursul reclamanților, dar și pe cele ale pârâtului îndreptate împotriva deciziei de apel, a încheierilor premergătoare, dar și a încheierii din 7 aprilie 2017.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenții-reclamanți A., B. și de pârâtul Municipiul București, prin primar general împotriva Deciziei nr. 52/A din 27 ianuarie 2017 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin primar general împotriva încheierii de ședință din 7 aprilie 2017 a aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 septembrie 2017.

Procesat de GGC - ED