Unjust enrichment prescription runs from subjective knowledge of enrichment and beneficiary; appeal allowed, quashed and remanded.

Îmbogățire fără justă cauză. Începutul termenului de prescripție a dreptului material la acțiune.

Cuprins pe materii : Drept civil. Obligații. Îmbogățirea fără justă cauză.

Index alfabetic : prescripție

îmbunătățiri

restituire în natură

Decretul nr. 167/1958, art. 8

Notă : Decretul nr. 167/1958 a fost abrogat prin art. 230 lit. p) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial nr. 409 din 10 iunie 2011

Pentru acţiunile izvorând din îmbogăţirea fără just temei, termenul de prescripţie începe să curgă de la un moment subiectiv, respectiv din momentul în care cel care şi-a micşorat patrimoniul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât faptul măririi altui patrimoniu, cât şi pe cel care a beneficiat de această mărire şi împotriva căruia se îndreaptă cu acţiunea în restituire.

De altfel, în cazul acestor acțiuni, termenul prescripţiei nu poate începe să curgă de la un moment obiectiv, ca de exemplu momentul săvârşirii faptei, care, în speţă, este considerat ca fiind cel al finalizării lucrărilor de construire, igienizare şi amenajare a imobilului, căci la această dată, reclamanții având posesia întregului imobil, toate lucrările de îmbunătățiri efectuate le-au profitat din plin.

Momentul la care reclamanţii au cunoscut paguba încercată, și anume faptul că li s-a micşorat patrimoniul prin efectuarea lucrărilor de îmbunătăţiri asupra unor spaţii din imobil, este cel la care au cunoscut că acele spații au fost restituite în natură pârâtului, respectiv, la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești de retrocedare. Prin urmare, instanța a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, în condițiile în care a echivalat momentul naşterii dreptului la acțiune al reclamanților cu cel al finalizării lucrărilor de îmbunătățiri și nu cu momentul cunoașterii proprietarului părților de imobil restituite care, în același timp, este și beneficiarul respectivelor lucrări.

Secția I civilă, decizia nr. 1301 din 21 septembrie 2017

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București, reclamanţii A., B., C., D., E. şi F. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul G., să se constate că subsolul tehnic al construcţiei situate în Bucureşti are destinaţia de parte de folosinţă comună a imobilului, fiind obiectul dreptului de proprietate indiviză aferent tuturor celor şapte apartamente existente în imobil; să se constate că reclamanţii au calitatea de coproprietari în indiviziune alături de pârât asupra întregului subsol tehnic al imobilului menţionat şi asupra terenului în suprafaţă de 270 mp aferent construcţiei; să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 80.000 lei reprezentând contravaloarea îmbunătăţirilor aduse de reclamanţi tuturor părţilor de folosinţă comună ale imobilului, proporţional cotei indivize care îi revine pârâtului; să se constate că reclamanţii aveau un drept de ipotecă legală asupra apartamentului nr. 7 şi a cotei indivize din părţile de folosinţă comună, proprietatea pârâtului, care se va stinge la data la care le va plăti efectiv suma de bani reprezentând contravaloarea îmbunătăţirilor proporţional cotei sale indivize.

La data de 12.06.2014, reclamanţii A. şi B. au depus la dosar cerere precizatoare a câtimii pretenţiilor, în sensul că solicită modificarea cuantumului acestora potrivit celor arătate de expertul contabil prin lucrarea de specialitate depusă la dosarul cauzei, după cum urmează: al treilea capăt al cererii de chemare în judecată va avea următorul conţinut: să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 37.058,90 lei (inclusiv TVA) reprezentând contravaloarea îmbunătăţirilor aduse de reclamanţi tuturor părţilor de folosinţă comună ale imobilului, proporţional cotei indivize care îi revine pârâtului.

Prin încheierea din 13.09.2013, Tribunalul Bucureşti Secţia a IV-a civilă a respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată în raport de cel de-al treilea capăt de cerere, având în vedere faptul că pârâtului i s-a restituit în natură subsolul tehnic al imobilului prin sentinţa civilă nr. 1213 din 22.06.2011 a Tribunalului Bucureşti, până la această dată reclamanţii folosind spaţiul menţionat în care afirmă că au efectuat lucrări de îmbunătăţiri. Pe cale de consecinţă, Tribunalul a apreciat că dreptul material la acţiune pentru a solicita obligarea pârâtului la plata contravalorii îmbunătăţirilor afirmat ca fiind efectuate de reclamanţi s-a născut la data restituirii spaţiului către pârât, adică la data rămânerii definitive a hotărârii menţionate – 20.09.2011. În raport de acest moment, făcând aplicarea art. 3 din Decretul nr. 167/1958, cererea de chemare în judecată este introdusă în termen.

Prin sentinţa civilă nr. 205 din 16.02.2015, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor C., D., E. şi F. şi a respins cererea de chemare în judecată introdusă de aceştia; a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului; a anulat ca netimbrat capătul de cerere având ca obiect constatarea calităţii de coproprietari în indiviziune a părţilor asupra întregului subsol tehnic al imobilului şi asupra terenului în suprafaţă de 270 mp aferent construcţiei (capătul nr. 2 de cerere); a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâtul G. şi a obligat pârâtul să plătească reclamantului A. suma de 37.058,90 lei cu titlu de contravaloare îmbunătăţiri; a respins, ca neîntemeiată, în rest cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâtul să plătească în contul Biroului Local pentru Expertize Tehnice şi Contabile din cadrul Tribunalului Bucureşti suma de 700 lei cu care s-a majorat onorariul de expert.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că reclamanţii opun pârâtului un drept de creanţă pe temeiul îmbogăţirii fără justă cauză, solicitând contravaloarea lucrărilor de amenajare, modernizare şi reabilitare pe care le-au făcut la imobilul din Bucureşti. Tribunalul a reţinut că în anul 2004 reclamanţii au încheiat cu S.C. H. S.A. un contract de execuţie lucrări, iar creanţa reprezentând costul lucrărilor efectuate, pe care societatea executantă o avea de recuperat de la fiecare reclamant în parte, a fost cesionată reclamantului A., fiind încheiate în mod corespunzător contracte de cesiune depuse la dosar, împrejurare în care doar acesta a justificat calitatea procesuală activă în cauză.

Tribunalul a considerat că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului G. este neîntemeiată, întrucât acestuia i-au fost retrocedate, în temeiul Legii nr. 10/2001, două spaţii din imobil (la mansardă şi la subsol), precum şi părţile de folosinţă comune aferente acestor spaţii.

Tribunalul a reţinut că, prin contractele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x5 din 28.05.2009, nr. x5 din 04.05.2009, nr. x6 din 28.05.2009, nr. x2 din 25.05.2010 şi respectiv sub nr. x5 din 12.11.2011 reclamanţii A. şi B. au dobândit proprietatea apartamentelor 2, 3, 4, 5 şi 6 din imobilul situat în Bucureşti, împreună cu cotele indivize din dreptul de proprietate asupra părţilor şi dependinţelor comune şi asupra terenului aferent fiecărui apartament în parte. Ulterior, prin sentinţa civilă nr. 160 din 01.02.2011 pronunţată în dosarul nr. x/3/2009, Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă, în baza dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, a dispus restituirea în natură în favoarea pârâtului G. a apartamentului nr. 7 situat la mansarda imobilului, precum şi a terenului aferent acestuia, de 112,71 mp, constatându-se dreptul pârâtului la măsuri reparatorii în echivalent pentru apartamentele 1 - 6 înstrăinate conform prevederilor Legii nr. 112/1995 autorilor reclamanţilor. Prin sentinţa civilă nr. 1213 din 22.06.2011 pronunţată în acelaşi dosar a fost completat dispozitivul sentinţei menţionate în sensul restituirii în natură către pârât a subsolului tehnic al imobilului. Prin procesul verbal din data de 14.02.2012 încheiat de BEJ I., pârâtul G. a fost pus în posesie cu privire la spaţiile din imobilul ce i-a fost restituit în natură, conform art. 25 din Legea nr. 10/2001.

Tribunalul a reţinut că, prin sentinţa civilă nr. 12402 din 12.07.2012 pronunţată în dosarul nr. x/301/2012, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a respins contestaţia la executare promovată de reclamanţii din prezenta cauză împotriva pârâtului. În litigiul respectiv, contestând actele de executare efectuate în dosarul execuţional nr. x/2011 al BEJ I., reclamanţii au dedus judecăţii împrejurarea că subsolul imobilului restituit pârâtului ar avea destinaţie de parte de folosinţă comună, susţinere ce a fost apreciată neîntemeiată de instanţa de judecată. Acest fapt se interpune în prezenta cauză cu putere de lucru judecat, astfel că tribunalul a reţinut că subsolul imobilului este proprietatea exclusivă a pârâtului, astfel cum s-a statuat prin sentinţa nr. 1213 din 22.06.2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti.

Tribunalul a reţinut că actele translative de proprietate în baza cărora reclamanţii au dobândit cele şase apartamente au fost perfectate după ce, în prealabil, reclamanţii A. şi B. încheiaseră cu fiecare vânzător în parte o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare.

Anterior dobândirii dreptului de proprietate, în perioada 2004 - 2008, reclamantul A. a efectuat o serie de lucrări de igienizare, de construcţie şi de amenajare atât a spaţiului situat la subsol, cât şi a instalaţiilor şi părţilor de folosinţă comună a imobilului, lucrări menţionate în facturile fiscale care atestă avansarea sumelor depuse la dosar şi identificate în raportul de expertiză astfel cum a fost completat, elaborat de expert J. administrat în cauză. Necesitatea efectuării acestora a rezultat din conţinutul raportului de expertiză extrajudiciară elaborat de SC K. SRL, care atestă faptul că imobilul în discuţie este unul vechi (are o vechime de 40-50 de ani), a suferit acţiunea cutremurelor şi, până la momentul efectuării expertizei, nu au fost realizate lucrări de consolidare.

Tribunalul a reţinut că patrimoniul reclamantului a suferit o însărăcire, echivalentă sumelor pe care le-a avansat pentru lucrările efectuate la spaţiul de la subsol ce aparţine pârâtului, ca şi la instalaţiile comune, iar patrimoniul pârâtului s-a îmbogăţit concomitent cu contravaloarea aceloraşi lucrări, între cele două raporturi fiind legătură de cauzalitate, Tribunalul a apreciat îndeplinite condiţiile îmbogăţirii fără just temei.

Prin încheierea din 15.04.2016, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, a respins ca neîntemeiată cererea de lămurire a dispozitivului sentinței formulată de pârâtul G. Tribunalul a apreciat că nu se impun lămuriri suplimentare celor inserate în cuprinsul considerentelor.

Împotriva sentinţei civile nr. 205 din 16.02.2015 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, a declarat apel pârâtul G., solicitând admiterea excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive faţă de cererea de a achita contravaloarea îmbunătăţirilor pretins efectuate de reclamant. Apelantul pârât a solicitat, de asemenea, admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamanţilor, având în vedere data la care pretind că au efectuat îmbunătăţirile, respectiv între anii 2004 – 2008.

Prin decizia nr. 43/A din data de 26.01.2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă s-a admis apelul declarat de apelantul-pârât G., a fost schimbată în parte sentinţa atacată, în sensul că s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata contravalorii îmbunătăţirilor şi s-a respins, ca atare, acest capăt de cerere.

A fost înlăturată obligaţia pârâtului de plată a cheltuielilor de judecată şi s-au păstrat restul dispoziţiilor sentinţei.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele:

Motivul de apel prin care apelantul pârât a criticat soluţia primei instanţe cu privire la excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive este neîntemeiat. Acţiunea reclamantului, întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză, a fost îndreptată împotriva pârâtului apelant G., acesta fiind în prezent titularul dreptului de proprietate al imobilului asupra căruia se pretinde că au fost efectuate îmbunătăţiri.

Astfel, prin sentinţa civilă nr. 160 din 01.02.2011 pronunţată în dosarul nr. x/3/2009, Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă a constatat calitatea pârâtului din prezentul dosar, G., de persoană îndreptăţită la restituire pentru imobilul teren în suprafaţă de 270 mp şi construcţie edificată pe acesta situat în Bucureşti, a dispus restituirea în natură a imobilului construcţie apartament nr. 7, situat la mansardă, şi a terenului în suprafaţă de 112,71 mp. Prin sentinţa civilă nr. 1213 din 22.06.2011, Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă a dispus completarea dispozitivului sentinţei civile nr. 160 din 01.02.2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă, în sensul că a dispus restituirea în natură a subsolului tehnic al imobilului. Apelantul pârât G. a fost pus în posesie cu privire la spaţiile menţionate prin procesul verbal din data de 14.02.2012 încheiat de Biroul Executorului Judecătoresc I.

Întrucât calitatea procesuală pasivă presupune existenţa unei identităţi între pârât şi cel obligat în cadrul raportului juridic dedus judecăţii, iar în cauză reclamantul a invocat o mărire a patrimoniului pârâtului, din care ar rezulta obligaţia acestuia de a restitui sumele solicitate, în raportul juridic concret, Curtea a considerat că în mod corect a apreciat tribunalul că a fost justificată calitatea procesuală pasivă a pârâtului G.

Excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a fost, însă, în mod greşit soluţionată de prima instanţă, motivul de apel invocat în acest sens de apelantul pârât fiind întemeiat. Astfel cum s-a arătat mai sus, temeiul juridic al cererii reclamantului este îmbogăţirea fără justă cauză, fapt juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic. Din acest fapt juridic se naşte obligaţia pentru cel care îşi vede mărit patrimoniul de a restitui, în limita măririi, către cel care şi-a diminuat patrimoniul.

Acţiunea de restituire este supusă termenului general de prescripţie de 3 ani instituit de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, iar în privinţa momentului de la care acest termen începe să curgă, art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 stabileşte că, pentru acţiunile izvorând din îmbogăţirea fără just temei, termenul de prescripţie începe să curgă din momentul în care cel care şi-a micşorat patrimoniul a cunoscut sau a trebuit să cunoască atât faptul măririi altui patrimoniu, cât şi pe cel care a beneficiat de această mărire şi împotriva căruia se îndreaptă cu acţiunea în restituire.

În cauză, cum însăşi reclamantul a arătat în cererea de chemare în judecată, în anul 2004, după preluarea folosinţei imobilului, a început restaurarea şi renovarea întregului imobil, lucrările de construire fiind executate în perioada noiembrie 2004 - mai 2008. Astfel, la momentul finalizării lucrărilor de construire, mai 2008, reclamantul, care a pretins că şi-a micşorat patrimoniul prin efectuarea respectivelor lucrări, a cunoscut atât această pagubă, cât şi faptul că respectivele îmbunătăţiri au fost efectuate asupra unor spaţii din imobil cu privire la care nu deţine niciun drept, acesta arătând în acţiune că a încheiat antecontracte de vânzare-cumpărare privind apartamentele 1 - 6 cu proprietarii cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995, fiind astfel în cunoştinţă de cauză cu privire la regimul juridic al imobilului şi titularii dreptului de proprietate la acel moment.

Întrucât termenul de prescripţie a început să curgă la data arătată mai sus, acesta era împlinit la data de 7.03.2012, când reclamantul a înregistrat cererea de chemare în judecată la Judecătoria sectorului 3 Bucureşti. În consecinţă, reţinând că în mod greşit tribunalul a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, văzând prevederile art. 480 alin. (2) din Codul de procedură civilă, Curtea a admis apelul declarat de apelantul pârât G. împotriva sentinţei civile nr. 205 din 16.02.2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata contravalorii îmbunătăţirilor şi a respins ca atare acest capăt de cerere. Dispoziţiile sentinţei care nu au fost criticate în faza procesuală a apelului au fost păstrate.

Dată fiind soluţionarea cauzei prin admiterea unei excepţii procesuale, Curtea a constatat că nu se mai impune analizarea excepţiei nulităţii absolute a contractelor de vânzare cumpărare în baza cărora reclamanţii îşi întemeiază pretenţiile, invocată ca apărare de fond de către apelantul pârât.

Întrucât soluţia de admitere a pretenţiilor reclamanţilor din care a decurs obligaţia pârâtului de plată a cheltuielilor de judecată a fost schimbată, Curtea a constatat că nu mai poate fi reţinută culpa procesuală a pârâtului, acesta nemaifiind partea căzută în pretenţii, situaţie în care, văzând prevederile art. 453 alin. (1) C.proc.civ., a înlăturat obligaţia pârâtului de plată a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii B. şi A., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, pentru a fi analizate toate criticile devolutive şi a se pronunţa pe fondul apelului, cu obligarea intimatului pârât la plata cheltuielilor de judecată.

Se arată că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, constând în aceea că a echivalat momentul naşterii dreptului la acţiune cu momentul finalizării lucrărilor de îmbunătăţiri şi nu cu momentul pierderii de către reclamanţi a posesiei părţii de imobil si cunoaşterii beneficiarului, critici ce se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă aplicabil.

Este adevărat că la momentul finalizării lucrărilor de construire la imobilul în litigiu, mai 2008, reclamanţii nu dobândiseră dreptul de proprietate asupra celor 6 apartamente şi asupra părţilor comune, actele de înstrăinare fiind încheiate în perioada 2009 - 2011, însă, având posesia imobilului, toate lucrările de îmbunătăţiri aduse le-au profitat.

O eventuală actio in rem verso exercitată anterior momentului 14.02.2012 s-ar fi bucurat de un evident fine de neprimire, pe de o parte pentru că reclamanţii beneficiau de investiţiile efectuate având posesia bunului, regimul juridic al acestuia fiind destul de clar, iar mai apoi, pentru că nu se cunoştea dacă parte din imobil va fi restituit fostului proprietar ori succesorilor acestuia şi nici momentul la care acesta/aceştia vor intra în posesia bunului sau a unor părţi din imobil.

Într-o altă ordine de idei, după cum au susţinut încă de la învestirea instanţei, subsolul tehnic l-au considerat ca fiind părţi de folosinţă comună ale imobilului şi nu unitate locativă de sine stătătoare. De altfel, chiar Tribunalul Bucureşti a calificat ca atare partea de imobil în discuţie, în dispozitivul sentinţei civile nr. 1213 din 22.06.2011 atribuindu-i acestuia destinaţia de subsolul tehnic. Or, un spaţiu căruia instanţa îi stabileşte destinaţia de tehnic, este lipsit de orice dubiu că face parte din părţile de folosinţă comună ale unui imobil.

Cu toate acestea, văzând concluziile expertizei tehnice administrată la judecata în fond, care a stabilit că subsolul tehnic este unitate locativă de sine stătătoare, în dauna a ceea ce a decis instanţa de judecată, au limitat acţiunea la părţile de folosinţă comună cu excepţia spaţiului amintit - subsolul tehnic.

Prin urmare, momentul la care s-a cunoscut că parte din imobilul în discuție a fost restituită, este data de 14.02.2014 - la care intimatul pârât a fost pus în posesie de către executorul judecătoresc, dată la care reclamanţii au pierdut posesia efectivă a părţilor de imobil pentru care au promovat actio in rem verso.

Recurenţii reclamanţi susțin, aşadar, că momentul la care s-a născut dreptul la acţiune coincide cu data pierderii posesiei şi nu cu momentul finalizării lucrărilor de construire şi îmbunătăţiri, întrucât anterior datei de 14.02.2012 toate aceste îmbunătăţiri le-au profitat.

Nu poate fi îmbrăţişată opinia instanţei de apel potrivit căreia, reclamanţii au cunoscut încă din mai 2008 regimul juridic viitor al bunului imobil, respectiv că urmează să fie restituit intimatului pârât, mai întâi, pentru că era imposibil de anticipat o astfel de ipoteză de lucru, iar mai apoi, după cum s-a menţionat supra, subsolul imobilului a fost considerat permanent că are destinaţia de parte de folosinţă comună, congruent cu Tribunalul Bucureşti care a dispus restituirea în natură a „subsolului tehnic”.

Examinând recursul declarat de reclamanţi prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că este fondat.

Prealabil analizei criticilor inserate în cuprinsul cererii de recurs ca atare, Înalta Curte constată că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamanţilor a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin încheierea premergătoare din data de 13.09.2013 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, excepţia fiind invocată în raport de cel de-al treilea capăt de cerere, astfel cum a fost precizat, şi anume: obligarea pârâtului la plata sumei de 37.058,90 lei (inclusiv TVA) reprezentând contravaloarea îmbunătăţirilor aduse de reclamanţi tuturor părţilor de folosinţă comună ale imobilului, proporţional cotei indivize care îi revine pârâtului.

Pârâtul G. a declarat apel împotriva sentinţei şi a tuturor încheierilor premergătoare pronunţate de tribunal, cu referire expresă, în motivarea apelului, la încheierea din 13.09.2013 prin care s-a respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamanţilor.

Criticile formulate cu privire la acest aspect au fost găsite întemeiate de către instanța de apel, care în temeiul dispoziţiilor art. 8 alin. (2) raportat la art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, a echivalat momentul naşterii dreptului la acțiune al reclamanților cu momentul finalizării lucrărilor de îmbunătăţiri, mai 2008, şi nu cu momentul pierderii de către aceștia a posesiei părților de imobil în discuţie şi cunoaşterii beneficiarului îmbunătăţirilor.

Înalta Curte constată că este fondat motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., în care se încadrează critica formulată de recurenţii reclamanţi privind greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, de către instanţa de apel.

Astfel, potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958: „Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Dispoziţiile alineatului precedent se aplică prin asemănare şi în cazul îmbogăţirii fără just temei”.

Aşadar, cu privire la obligaţiile născute din delict civil sau din îmbogăţirea fără just temei, cursul prescripţiei dreptului la acţiune începe la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

În stabilirea situaţiei de fapt, în cauză, instanţele fondului au reţinut că în perioada noiembrie 2004 – mai 2008, reclamantul A. a efectuat o serie de lucrări de igienizare, de construcţie şi de amenajare, atât a spaţiului situat la subsol, cât şi a instalaţiilor şi părţilor de folosinţă comună din imobilul situat în Bucureşti, spaţii care interesează în cazul de speţă.

Prin contractele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x5 din 28.05.2009, nr. x5 din 04.05.2009, nr. x6 din 28.05.2009, nr. x2 din 25.05.2010 şi respectiv sub nr. x5 din 12.11.2011 recurenţii reclamanţi A. şi B. au dobândit proprietatea apartamentelor 2, 3, 4, 5 şi 6 din imobilul situat în Bucureşti, împreună cu cotele indivize din dreptul de proprietate asupra părţilor şi dependinţelor comune şi asupra terenului aferent fiecărui apartament în parte.

Prin sentinţa civilă nr. 160 din 01.02.2011, pronunţată în dosarul nr. x/3/2009, Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă a constatat calitatea pârâtului din prezentul dosar, G., de persoană îndreptăţită la restituire pentru imobilul teren în suprafaţă de 270 mp şi construcţie edificată pe acesta situat în Bucureşti şi a dispus restituirea în natură a imobilului construcţie apartament nr. 7, situat la mansardă, şi a terenului în suprafaţă de 112,71 mp.

Prin sentinţa civilă nr. 1213 din 22.06.2011, Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă a dispus completarea dispozitivului sentinţei civile nr. 160/2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă, în sensul că a dispus restituirea în natură a subsolului tehnic al imobilului situat în Bucureşti, intimatul pârât G. fiind pus în posesie cu privire la spaţiile menţionate prin procesul verbal din data de 14.02.2012 încheiat de Biroul Executorului Judecătoresc I.

Prin sentinţa civilă nr. 12402 din 12.07.2012, pronunţată în dosarul nr. x/301/2012, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a respins contestaţia la executare promovată de recurenţii reclamanţi din prezenta cauză împotriva intimatului pârât. În litigiul respectiv, contestând actele de executare efectuate în dosarul execuţional nr. x/2011 al BEJ I., reclamanţii au dedus judecăţii împrejurarea că subsolul imobilului situat Bucureşti, restituit pârâtului ar avea destinaţie de parte de folosinţă comună, susţinere ce a fost apreciată neîntemeiată de către instanța de judecată.

Acest fapt se interpune în prezenta cauză cu putere de lucru judecat, astfel că în mod corect instanţele anterioare au reţinut că subsolul tehnic al imobilului este proprietatea exclusivă a intimatului pârât, astfel cum s-a statuat prin sentinţa nr. 1213 din 22.06.2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti.

Pornind de la aceste considerente, se impune dezlegarea problemei juridice privind momentul nașterii dreptului la acţiune al recurenţilor reclamanţi în limitele criticilor de nelegalitate invocate prin prezentul recurs.

Înalta Curte constată că pentru acţiunile izvorând din îmbogăţirea fără just temei, termenul de prescripţie începe să curgă de la un moment subiectiv, respectiv din momentul în care cel care şi-a micşorat patrimoniul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât faptul măririi altui patrimoniu, cât şi pe cel care a beneficiat de această mărire şi împotriva căruia se îndreaptă cu acţiunea în restituire.

De altfel, în cazul acestor acţiuni, termenul prescripţiei nu poate începe să curgă de la un moment obiectiv, ca de exemplu momentul săvârşirii faptei, care în cazul de speţă este considerat momentul finalizării lucrărilor de construire, igienizare şi amenajare - mai 2008, căci la această dată, recurenții reclamanți având posesia întregului imobil, toate lucrările de îmbunătățiri efectuate le-au profitat din plin, așa cum chiar aceştia invocă, în mod expres, în cuprinsul cererii de recurs.

Așadar, la acest moment, dacă paguba nu s-a produs încă (nu și-au micșorat patrimoniul în ciuda măririi altui patrimoniu), nici creanța în reparare nu a luat naştere, nicidecum dreptul la acţiune al reclamanţilor.

Momentul la care recurenţii reclamanţi au cunoscut paguba încercată, respectiv faptul că li s-a micşorat patrimoniul prin efectuarea respectivelor lucrări de îmbunătăţiri asupra unor spaţii din imobil cu privire la care nu deţin niciun drept, este momentul la care au cunoscut că acele spații au fost restituite în natură intimatului pârât, respectiv, la data rămânerii irevocabile a sentinței civile nr. 160 din 01.02.2011 pronunţată în dosarul nr. x/3/2009 de Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă, astfel cum aceasta a fost completată prin sentinţa civilă nr. 1213 din 22.06.2011 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 1675/R din 13.12.2011 a Curții de Apel București, Secția IV-a civilă.

Prin urmare, momentul la care s-a născut dreptul la acţiune al reclamanţilor nu poate coincide cu momentul finalizării lucrărilor de îmbunătățiri, așa cum în mod greșit a reținut instanța de apel, întrucât la acel moment toate aceste îmbunătățiri profitau acestora, și necunoscând nașterea în beneficiul lor a unei creanţe în reparaţiune, se aflau în imposibilitatea de a reclama despăgubirea la care au dreptul.

Este evident, așadar, că instanța de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, constând în aceea că a echivalat momentul naşterii dreptului la acțiune cu momentul finalizării lucrărilor de îmbunătățiri – mai 2008, și nu cu momentul cunoașterii proprietarului părților de imobil restituite care este, în același timp, beneficiarul respectivelor lucrări.

În raport de data deciziei civile nr. 1675/R din 13.12.2011 a Curții de Apel București, Secția IV-a civilă, irevocabilă, termenul general de prescripţie de 3 ani nu era împlinit la data de 7.03.2012, când reclamanţii au înregistrat cererea de chemare în judecată pe rolul Judecătoriei sectorului 3 București.

Soluţionând în mod greşit litigiul pe excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al recurenţilor reclamanţi, instanţa de apel s-a mărginit să facă doar verificări limitate la acest aspect, astfel încât, în temeiul art. 304 pct. 9 şi art. 312 alin. (5) C.pr.civ. a fost admis recursul declarat de reclamanţi, a fost casată decizia atacată şi cauza a fost trimisă spre rejudecare aceleași curţi de apel, pentru a fi analizate motivele de fond ale apelului.