De facto expropriation compensation affirmed at irrevocable judgment date; appeal dismissed.

Expropriere în fapt. Cauză de utilitate publică. Obligarea expropriatorului prin hotărâre judecătorească la emiterea actului de expropriere. Stabilirea momentului la care se raportează evaluarea imobilului în vederea determinării cuantumului despăgubirilor.

Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate

Index alfabetic : imobil

drept de proprietate privată

expropriere în fapt

despăgubiri

Constituția României, art. 44

Legea nr. 33/1994, art. 26 alin. (2)

Legea nr. 255/2010, art. 9

Potrivit dispozițiilor art.9 alin.(4) din Legea nr.255/2010, transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor din proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice în proprietatea publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale şi în administrarea expropriatorului, operează de drept la data emiterii actului administrativ de expropriere, ulterior consemnării sumelor aferente despăgubirii.

În situaţia particulară a exproprierii de fapt, când expropriatorul nu a emis actul de expropriere, deşi a fost obligat să o facă printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, momentul de referinţă în raport cu care se face evaluarea despăgubirilor este data hotărârii judecătoreşti care constituie actul de jurisdicţie cu efect obligatoriu pentru părţi, prin care s-a stabilit faptul că terenul nu se mai află în posesia proprietarului şi că a fost afectat în totalitate de o lucrare de utilitate publică, expropriatorul fiind obligat să iniţieze procedura de expropriere. Aceasta, întrucât în temeiul hotărârii judecătorești a devenind exigibilă obligaţia expropriatorului de a emite actul administrativ de expropriere şi de a acorda despăgubirea cuvenită proprietarului afectat, momentul exigibilităţii acestei obligaţii putând fi calificat ca moment al transferului dreptului de proprietate din perspectiva prevederilor legale incidente în materia stabilirii despăgubirii pentru expropriere.

Secția I civilă, decizia nr. 962 din 8 iunie 2017

Prin sentinţa civilă nr.1206 din 15.06.2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive ca neîntemeiată, s-a admis excepţia inadmisibilităţii şi s-a respins, ca inadmisibilă, acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România.

Pentru a dispune în acest sens, instanţa a reţinut următoarele considerente:

Reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata despăgubirilor ce i se cuvin în urma exproprierii pentru cauză de utilitate publică de interes naţional a imobilului – teren în suprafaţă de 517 m.p., situat în comuna Cernica.

Printr-o altă cerere, înregistrată sub nr. x/3/2009, reclamanta a chemat-o în judecată pe pârâtă solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată pârâta să iniţieze procedura exproprierii pentru cauză de utilitate publică a imobilului. Cererea a fost admisă, fiind pronunţată sentinţa civilă nr. 88 din 28.01.2010 de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, definitivă şi irevocabilă, iar pârâta a fost obligată să iniţieze procedura exproprierii pentru cauză de utilitate publică a terenului în litigiu.

Instanţa a apreciat că, în lipsa procedurii exproprierii propriu-zise, potrivit art. 3 şi urm. din Legea nr. 198/2004, reclamanta nu are deschisă procedura specială ulterioară a fixării şi acordării despăgubirilor, cu atât mai mult cu cât bunul imobil se află în proprietatea sa. Legea nr.198/2004 se completează cu Legea nr. 33/1994, acţiunea formulată în temeiul art. 9 din Legea nr. 198/2004 urmând a se soluţiona în conformitate cu dispoziţiile art. 21 – 27 din Legea nr. 33/1994.

Prin decizia civilă nr. 8/A din 13.01.2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, a fost admis apelul formulat de reclamantă, a fost desfiinţată sentinţa şi a fost trimisă cauza spre rejudecare la prima instanţă, reţinându-se, în esenţă, că în mod greşit s-a respins acţiunea ca inadmisibilă, deoarece prin sentinţa civilă nr.88 din 28.01.2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, irevocabilă, s-a admis cererea reclamantei şi a fost obligată pârâta C.N.A.D.R., să iniţieze procedura exproprierii pentru cauză de utilitate publică de interes naţional a imobilului teren în suprafaţă de 519 m.p., situat în comuna Cernica.

Deşi teoretic terenul se află în proprietatea reclamantei, în fapt aceasta nu îşi poate exercita dreptul său de proprietate pentru suprafaţa în litigiu şi nici nu a primit o despăgubire. Respingerea ca inadmisibilă a acţiunii aduce atingere accesului liber la justiţie garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Împotriva acestei din urmă hotărâri au formulat cereri de recurs pârâta C.N.A.D.N.R. SA şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, iar prin decizia civilă nr. 6667 din 1.11.2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie le-a admis, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

S-a reţinut că dispoziţiile art. 297 alin. (1) C.pr.civ. (în vigoare la data soluţionării apelului), au fost aplicate greşit de către instanţa de apel, întrucât nici reclamanta şi nici pârâta nu au solicitat prin cererea de apel ori prin întâmpinare trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

Prin decizia civilă nr. 333/A din data de 22.09.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă s-a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 1206 din 15.06.2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă în contradictoriu cu intimata pârâtă Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA .

În cadrul rejudecării apelului a fost administrată proba cu expertiză tehnico-ştiinţifică având ca obiectiv stabilirea valorii terenului litigios, s-au efectuat adrese către C.N.A.D.R. pentru a se comunica dacă terenul litigios se află pe lista imobilelor ce urmează a fi expropriate, dacă a fost demarată procedura de expropriere şi în ce stadiu se află această procedură, precum şi către O.C.P.I. Ilfov pentru comunicarea unei copii de pe cartea funciară a imobilului.

Curtea a reţinut că apelul formulat de apelanta reclamantă A. este nefondat, în mod corect prima instanţă reţinând inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 din C.pr.civ.

Prin decizia civilă nr.370 din 3.02.2015 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins excepţia nulităţii recursului invocată de intimata pârâtă C.N.A.D.N.R. SA. A admis recursul declarat de reclamantă, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare.

S-a reţinut, în esenţă, că lipsa demersurilor de expropriere a imobilului echivalează cu refuzul îndeplinirii unei obligaţii legale, confirmată printr-o hotărâre judecătorească, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nici o dispoziţie legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptăţit de a se adresa instanţei competente, ci, dimpotrivă, însăşi Constituţia prevede, la art. 21 alin. (2), că nici o lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea intereselor sale legitime.

Respingerea acţiunii ca inadmisibilă sau prematur introdusă, pentru lipsa hotărârii care ar putea fi contestată conform legii, neemisă din culpa pârâtei, ar contraveni şi principiului soluţionării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, la care România a devenit parte.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 106/A din 13.02.2017, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 1206/2011 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, a anulat sentinţa apelată şi rejudecând pe fond a admis acţiunea, a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 7032 euro, echivalent în lei la data păţii efective, la cursul BNR, reprezentând despăgubiri pentru terenul în suprafaţă de 519 mp, precum şi suma de 3900 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu pentru expert.

În cadrul rejudecării cauzei, în raport de considerentele deciziei de casare, instanţa de apel a încuviinţat efectuarea unui supliment la raportul de expertiză efectuat în ciclul procesual anterior, de către aceiaşi comisie de experţi, având ca obiective: stabilirea valorii terenului în suprafaţă de 519 mp la două momente, respectiv, la nivelul anului 1993, când se susţine că a fost preluat în fapt terenul pentru construirea autostrăzii şi la data de 28.01.2010, dată la care a fost pronunţată sentinţa civilă nr.80/2010.

Lucrarea de specialitate a fost depusă la data de 21.04.2016, cu opinia separată a expertului ing. X., care ulterior a achiesat la variantele de calcul propuse de ceilalţi doi experţi.

Intimata pârâtă C.N.A.D.N.R. a formulat obiecţiuni, cu privire la modul de evaluare a terenului, care au fost încuviinţate de instanţă şi la care comisia de experţi a răspuns, păstrându-şi punctul de vedere.

Analizând actele şi lucrările de la dosarul cauzei, în raport de criticile şi apărările formulate, cât şi în raport de dispoziţiile legale incidente în materie, Curtea a reţinut că apelul este fondat pentru următoarele considerente:

Motivul de apel constând în nelegalitatea admiterii excepţiei de inadmisibilitate a cererii de chemare în judecată este fondat, fiind dezlegat în considerentele deciziei de casare, aşa încât potrivit dispoziţiilor art.315 alin.(1) C.pr.civ. este obligatoriu pentru instanţa de rejudecare.

Motivul de apel referitor la suprafaţa totală acaparată de intimata pârâtă, din care face parte şi suprafaţa în litigiu de 519 mp este, de asemenea, fondat.

Prin sentinţa civilă nr.88 din 28.01.2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, irevocabilă, intimata pârâtă a fost obligată să demareze procedura de expropriere pentru suprafaţa în litigiu, reţinându-se cu autoritate de lucru judecat că apelanta reclamantă nu se mai află în posesia de fapt a acestei suprafeţe de teren, obligaţie care nu a fost îndeplinită până în prezent de către intimata pârâtă.

Aşadar, constatând că lucrările efectuate de către intimata pârâtă afectează total dreptul de proprietate al apelantei reclamante asupra suprafeţei de teren de 519 mp, Curtea a reţinut că lucrările efectuate reprezintă, în realitate, o expropriere de fapt, fără respectarea procedurii speciale din materia exproprierii, apelanta reclamantă fiind îndreptăţită la despăgubiri în cuantum de 7032 euro, în echivalent lei, la data efectivă a plăţii, la cursul BNR.

Suma de 7.032 euro a fost calculată de către experţi la data de 28.01.2010, data pronunţării sentinţei civile nr.88 a Tribunalului Bucureşti, prin care intimata pârâtă a fost obligată să iniţieze procedura de expropriere pentru terenul în litigiu, acesta fiind momentul de la care intimata pârâtă datorează despăgubiri pentru teren, întrucât prin această hotărâre judecătorească a fost constatată exproprierea în fapt a terenului şi, ca urmare, de la această dată exista obligaţia intimatei pârâte de a plăti despăgubiri pentru teren.

Contrar susţinerilor intimatei pârâte, această valoare a terenului a fost determinată pe baza tranzacţiilor, acte de vânzare cumpărare încheiate în anul 2007 pentru terenuri similare, situate în aceiaşi zonă administrativ-teritorială, fiind respectate exigenţele art.26 din Legea nr.33/1994, întrucât această valoare a fost corectată negativ, corespunzător declinului pieţei imobiliare, coeficienţii de corecţie fiind aplicaţi la nivelul de referinţă, cel al anului 2010. Această soluţie la care au ajuns experţii este justificată şi de împrejurarea că Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Ilfov a comunicat că nu există acte de tranzacţionare pentru imobile similare celui evaluat, în perioada anilor 2010 – 2013, iar Primăria Cernica nu a furnizat nici un răspuns în acest sens.

Faţă de aceste considerente, Curtea având în vedere că prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului dreptului dedus judecăţii, soluţionând în mod greşit cauza pe cale de excepţie, a constatat incidenţa dispoziţiilor art.297 alin.(1) C.pr.civ. şi ca urmare, a admis apelul, a anulat sentinţa civilă atacată şi evocând fondul, a admis acţiunea, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 7032 euro, în echivalent lei la data plăţii efective, la cursul BNR, sumă ce reprezintă despăgubiri pentru terenul în suprafaţă de 519 mp.

În ceea ce priveşte cererea formulată de apelanta reclamantă pentru acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 9.637 lei, Curtea a reţinut că suma solicitată cu acest titlu a fost dovedit parţial şi anume, a fost dovedită suma de 3900 lei reprezentând onorariul de expert, pentru restul cheltuielilor de judecată solicitate, respectiv onorariul de avocat, nefiind depuse documente justificative.

Împotriva deciziei nr. 106/A din data de 13.02.2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV a civilă, a declarat recurs pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta formulează mai multe critici, după cum urmează:

Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 26 alin. (20 din Legea nr. 33/1994, deoarece experţii au stabilit valoarea de despăgubire (5,89 euro/mp) prin selectarea unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate în anul 2007 care nu puteau reflecta preţul de circulaţie al imobilului ce face obiectul litigiului, la nivelul anului 2016, anul realizării suplimentului la raportul de expertiză, această dată fiind singura care prezintă relevanţă în speţă, în condiţiile în care imobilul nu a fost expropriat.

Specialiştii au utilizat tranzacţiile perfectate în anul 2007, aşa cum rezultă din raportul iniţial de expertiză evaluatoare şi din suplimentul la expertiză, iar nu contracte autentice încheiate în anul 2010. Orice corecţie aplicată unui preţ real de circulaţie cu referire la "declinul pieţei imobiliare" pe o perioadă întinsă de timp (2007 - 2010 sau 2007 - 2016) este lipsită de orice credibilitate şi contravine prevederilor exprese ale art. 26 din Legea nr. 33/1994.

Instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiile art. 129 alin. (5) C.pr.civ. cu privire la rolul activ al judecătorului, în condiţiile în care aceasta nu a dat curs nici solicitării recurentei de refacere a suplimentului la raportul de expertiză, nici cererii de efectuare a unor adrese către Primăria comunei Cernica, în vederea comunicării unor contracte autentice de vânzare-cumpărare pertinente la dosarul cauzei.

Instanţa de apel a dispus obligarea recurentei la plata despăgubirilor în cuantum de 7.032 euro, nesocotind prin soluţia pronunţată prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994 şi art. 315 alin. (1) C.pr.civ.

Contrar celor statuate de instanţa de apel, terenul în litigiu nu a fost expropriat în temeiul sentinţei civile nr. 88/2010 a Tribunalului Bucureşti, neputându-se reţine că la momentul ianuarie 2010 a operat transferul dreptului de proprietate (din proprietatea privată a reclamantei în proprietatea publică a Statului Român).

Terenul în suprafaţă de 519 mp, situat în comuna Cernica nu a făcut obiectul exproprierii nici în temeiul Legii nr. 198/2004, nici în temeiul Legii nr. 255/2010. Cu alte cuvinte, în privinţa terenului în litigiu nu a fost dată nicio hotărâre de stabilire a cuantumului despăgubirii (art. 7 din Legea nr. 198/2004) şi nici nu a fost emisă o decizie de expropriere (art. 9 din Legea nr. 255/2010).

Pentru a opera exproprierea terenului în litigiu, ar fi trebuit de asemenea îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 15 din Legea nr. 198/2004 şi art. 9 alin. (4) din Legea nr. 255/2010, fapt care în speţă nu se verifică.

În privinţa terenului de 519 mp, obiect al prezentului litigiu, nu a fost declarată utilitatea publică în temeiul art. 7 din Legea nr. 33/1994.

Recurenta susţine că nu poate demara procedura de expropriere a terenului în litigiu, atât timp cât nu a fost promovată o hotărâre de guvern prin care să se dispună exproprierea imobilului în suprafaţă de 519 mp, situat în comuna Cernica.

Prin urmare, în niciun caz nu se poate reţine ca legală şi fondată susţinerea instanţei de control judiciar potrivit căreia exproprierea terenului în litigiu a operat la nivelul anului 2010, precum şi că de la acel moment recurenta pârâtă datorează despăgubiri reclamantei.

Instanţa de apel a nesocotit îndrumările cuprinse în decizia de casare nr. 370 din 03.02.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în cuprinsul căreia se menţiona foarte clar că: "Oricum, nici în prezent nu este demarată procedura exproprierii, în care să fie emisă o hotărâre ce poate fi contestată în instanţa în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirii acordate, deşi obiectivul pentru care a fost afectat imobilul a şi fost realizat (...) se impune ca instanţa învestită să evoce fondul şi să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea formulată".

Astfel instanţa supremă a constatat irevocabil şi cu autoritate de lucru judecat faptul că exproprierea terenului în litigiu nu a operat, solicitând instanţei de apel să se pronunţe în baza materialului probator deja administrat. În speţă, acest lucru nu s-a întâmplat, instanţa de control judiciar dispunând cu încălcarea art. 315 alin. (1) C.pr.civ. suplimentarea raportului de expertiză evaluatoare.

Pe de altă parte, chiar şi în cazul în care instanţa de apel a reţinut necesitatea realizării unui supliment la raportul de expertiză evaluatoare, aceasta nu putea ţine cont decât de valoarea propusă de experţi la momentul întocmirii lucrării (13.712 lei), atât timp cât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a evidenţiat faptul că terenul în litigiu nu a fost expropriat.

În speţă, contrar celor afirmate succint şi neargumentat de Curtea de Apel Bucureşti, nu există un moment cert al exproprierii terenului în litigiu, ceea ce impunea instanţei de control judiciar să ţină cont de prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 potrivit cărora: „La calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză".

Examinând decizia civilă recurată prin prisma motivului de recurs invocat şi a criticilor dezvoltate în susţinerea acestuia, Înalta Curte reţine următoarele:

Recurenta susţine că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, deoarece experţii au stabilit valoarea de despăgubire prin selectarea unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate în anul 2007 şi nu la nivelul anului 2016, anul realizării suplimentului la raportul de expertiză.

Înalta Curte constată că, prin decizia din apel, nu s-a încălcat prevederea legală invocată de recurenta pârâtă, ci dimpotrivă, s-a dat eficienţă deplină sensului constituţional al textului legal, astfel cu a fost dezlegat în jurisprudenţa recentă a instanţei de contencios constituţional.

Astfel, prin Decizia nr.12 din 15 ianuarie 2015 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.152 din 3 martie 2015, Curtea a constatat neconstituţionalitatea art.9 teza a doua din Legea nr.198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de autostrăzi şi drumuri naţionale, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr.184/2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr.198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de autostrăzi şi drumuri naţionale, raportate la sintagma „la data întocmirii raportului de expertiză” cuprinsă în dispoziţiile art.26 alin.(2) din Legea nr.33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică.

Prin decizia menţionată, Curtea a statuat că stabilirea cuantumului despăgubirii este o măsură conexă şi indisolubil legată de momentul transferului dreptului de proprietate, întrucât acest moment este cel determinant în raportul juridic ce se naşte între expropriat şi expropriator, iar nu de vreun alt moment ulterior stabilit aleatoriu. În consecinţă, în această privinţă legiuitorul nu are nicio marjă de apreciere, valoarea bunului expropriat neputând fi alta decât cea stabilită la momentul contemporan realizării transferului dreptului.

Ulterior, prin Decizia nr.380 din 26 mai 2015, Curtea Constituţională a adoptat aceeaşi soluţie şi în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.22 alin.(3) din Legea nr.255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local, raportate la sintagma „la data întocmirii raportului de expertiză” cuprinsă în dispoziţiile art.26 alin.(2) din Legea nr.33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică.

Este adevărat că, potrivit art.9 alin.(4) din Legea nr.255/2010, transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor din proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice în proprietatea publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale şi în administrarea expropriatorului operează de drept la data emiterii actului administrativ de expropriere de către expropriator, ulterior consemnării sumelor aferente despăgubirii. Însă, în situaţia particulară a exproprierii de fapt, când expropriatorul nu a emis actul administrativ de expropriere, deşi a fost obligat să o facă printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, momentul de referinţă în raport cu care se face evaluarea despăgubirilor este data acestei hotărârii judecătoreşti, care constituie actul de jurisdicţie cu efect obligatoriu pentru părţi, prin care s-a stabilit faptul că terenul nu se mai află în posesia proprietarului şi că a fost afectat în totalitate de lucrarea de utilitate publică, expropriatorul fiind obligat să iniţieze procedura de expropriere.

În temeiul sentinţei civile nr. 88 din 28.01.2010 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, irevocabilă, a devenind exigibilă obligaţia expropriatorului de a emite actul administrativ de expropriere şi de a acorda despăgubirea cuvenită proprietarului afectat, momentul exigibilităţii acestei obligaţii putând fi calificat ca moment al transferului dreptului de proprietate din perspectiva prevederilor legale incidente în materia stabilirii despăgubirii pentru expropriere.

A reţine, ca moment de referinţă pentru calcularea cuantumului despăgubii, data efectuării expertizei judiciare în prezenta cauză, ar determina o discrepanţă între tratamentul juridic aplicat persoanelor cărora li s-au emis acte administrative de expropriere şi care beneficiază de o despăgubire raportată la momentul transferului dreptului de proprietate şi reclamanta din prezenta cauză, căreia imobilul i-a fost expropriat în fapt, deşi se află în aceeaşi situaţie juridică sub aspectul pierderii dreptului său de proprietate pentru cauză de utilitate publică. Diferenţa constă exclusiv în împrejurarea că recurenta pârâtă nu a emis actul administrativ de expropriere, ceea ce nu poate fi imputat reclamantei.

Aplicarea unui asemenea tratament juridic diferenţiat în privinţa reclamantei, comparativ cu persoanele care au primit o valoare a despăgubirii stabilite pe cale administrativă pentru bunurile lor imobile expropriate nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă, fiind de natură să încalce prevederile art.16 coroborate cu ale art.44 alin.(2) teza întâi din Constituţie, sub aspectul garantării şi ocrotirii dreptului de proprietate privată în mod egal de lege, indiferent de titular şi alin.(3), sub aspectul modului de stabilire a despăgubirii.

Mai susţine recurenta că specialiştii au aplicat corecţii de preţ, cu referire la „declinul pieţei imobiliare”, pe o perioadă întinsă de timp (2007 - 2010 sau 2007 - 2016), care sunt lipsite de orice credibilitate şi contravin prevederilor exprese ale art. 26 din Legea nr. 33/1994.

Această critică nu poate fi examinată din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., deoarece, deşi se susţine încălcarea art. 26 din Legea nr. 33/1994, nu se arată în concret în ce mod experţii au nesocotit aceste prevederi legale cu ocazia aplicării coeficienţilor de corecţie. Mai mult decât atât, în decizia din apel se explică motivul pentru care a fost nevoie să se opereze cu aceşti indici de corecţie, şi anume, din cauza faptului că nu s-au putut identifica tranzacţii pentru terenuri similare la nivelul anului 2010, ci doar acte de vânzare din anul 2007.

Aplicarea rigidă a dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, în situaţia inexistenţei tranzacţiilor pe piaţa imobiliară cu dată apropiată de momentul transferului dreptului de proprietate ar determina blocarea procedurii de evaluare, astfel încât, pentru a se evita un asemenea inconvenient, poate fi avută în vedere posibilitatea experţilor de a evalua imobilul şi în raport de alte criterii de evaluare, inclusiv aplicarea unor indici de corecţie, potrivit normelor şi principiilor în materie de evaluare imobiliară, norme şi principii a căror nerespectare nu se invocă în mod explicit şi argumentat în motivarea recursului.

Critica referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C.pr.civ., cu privire la rolul activ al judecătorului, este nefondată, deoarece recurenta avea posibilitatea să facă demersuri proprii pentru a identifica alte eventuale tranzacţii imobiliare relevante, putând solicita refacerea expertizei numai în cazul în care o astfel de măsură ar fi fost justificată.

Se mai susţine de către recurenta pârâtă încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 315 alin. (1) C.pr.civ., sub aspectul momentului exproprierii, făcând trimitere la considerentele deciziei de casare nr. 370 din 03.02.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Referitor la această critică, se constată că recurenta pârâtă face o interpretare proprie şi neconformă cu sensul pe care instanţa de casare l-a atribuit propriilor sale considerente, atunci când, prin decizia nr. 370 din 03.02.2015, a hotărât să admită recursul reclamantei şi să trimită cauza spre rejudecare.

Este adevărat că în considerentele acestei decizii s-a reţinut că „nici în prezent nu este demarată procedura exproprierii, în care să fie emisă o hotărâre ce poate fi contestată în instanţa în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirii acordate, deşi obiectivul pentru care a fost afectat imobilul a şi fost realizat”, însă această frază trebuie analizată în contextul motivării, în cuprinsul căreia se evidenţiază culpa pârâtei, care „nu a respectat hotărârea judecătorească, deşi art. 3711 alin. (1) C.pr.civ. prevede că obligaţia stabilită prin hotărârea unei instanţe se aduce la îndeplinire de bunăvoie”.

Instanţa de casare a mai reţinut că „nu poate fi imputat reclamantei şi sancţionat astfel demersul său de intrare în legalitate, punând-o pe aceasta într-o stare de incertitudine pe termen nedeterminat (…)” iar „lipsa demersurilor de expropriere a imobilului echivalează cu refuzul îndeplinirii unei obligaţii legale, confirmată printr-o hotărâre judecătorească, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziţie legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptăţit de a se adresa instanţei competente, ci, dimpotrivă, însăşi Constituţia prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea intereselor sale legitime”.

Casarea cu trimitere spre rejudecare s-a dispus pentru ca instanţa de apel „să evoce fondul şi să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea formulată”, fără a se stabili prin această decizie că momentul în raport cu care se va face evaluarea despăgubirilor va fi cel al expertizei judiciare, aşa cum în mod eronat susţine recurenta pârâtă.

În consecinţă, Înalta Curte constată că în mod corect şi cu respectarea îndrumărilor date prin decizia de casare, instanţa de apel a stabilit valoarea despăgubirilor prin raportare la data hotărârii judecătoreşti prin care expropriatorul a fost obligat să iniţieze procedura de expropriere, argumentele corectitudinii acestei soluţii fiind deja expuse în analiza primei critici a prezentului recurs.

În raport cu aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C.pr.civ., recursul declarat de recurenta pârâtă a fost respins, ca nefondat.