Revendication upheld: earlier transcription beats later land-register entry from common author

Acțiune în revendicare imobiliară. Compararea titlurilor provenite de la același autor. Preferabilitatea dreptului transcris în Registrul de transcripțiuni și inscripțiuni anterior titlului înscris în cartea funciară.

Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate

Index alfabetic : acțiune în revendicare

carte funciară

registrul de transcripțiuni și inscripțiuni

publicitate imobiliară

contract de vânzare-cumpărare

titlu de proprietate

autor comun

Legea nr. 7/1996, art. 31, art. 56

*Notă : Dispozițiile Legii cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996 au fost avute în vedere astfel cum erau în vigoare la data introducerii acțiunii, respectiv octombrie 2007.

Art. 31 din Legea nr. 71/1996 a fost abrogat la 1 octombrie 2011 prin art. 87 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.

În urma republicărilor succesive, art. 56 a devenit art. 38, iar conținutul alin. (1) și alin. (2) ale fostului articol 56 se regăsesc în cuprinsul art. 38 în forma actuală a legii, alin. (3) al art. 56 (inițial) fiind abrogat prin pct. 15 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.

În cadrul operațiunii de comparare a titlurilor într-o acțiune în revendicare, în ipoteza în care titlurile opuse de părți provin de la același autor, se dă preferință celui care a efectuat primul formalitățile de publicitate imobiliară, ori celui care prezintă o dată mai veche.

Însă, cu toate că dreptul de proprietate al pârâților a fost înscris în cartea funciară, nu se poate reţine preferabilitatea titlului lor în condiţiile în care dreptul reclamantului a fost transcris primul, chiar dacă într-un alt registru de publicitate, care era în vigoare la momentul întocmirii actului autentic, reclamantul fiind cel dintâi care a efectuat formalitățile de publicitate imobiliară.

Prin urmare, în raport cu prevederile art. 56 alin. (1) din Legea nr.7/1996 şi de împrejurarea că titlul de proprietate al reclamantului a fost înscris în Registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni înainte de adoptarea Legii nr. 7/1996, nu se poate da eficienţă titlului pârâţilor în considerarea principiilor legalităţii, opozabilităţii faţă de terţi sau al forţei probante a înscrierilor în cartea funciară.

În ceea ce privește interpretarea dispoziţiilor art. 31 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, care reglementau principiul forţei probante a înscrierilor în cartea funciară, se reţine că aceste prevederi instituiau doar o prezumţie de bună-credinţă, astfel încât lipsa verificării Registrului de inscripţiuni şi transcripţiuni este de natură a înlătura buna-credinţă, părţile nefiind într-o eroare comună şi invincibilă. Ca atare, în ipoteza în care la deschiderea cărţii funciare, pârâții nu au verificat existenţa evidenţelor anterioare de publicitate imobiliară, principiul forţei probante nu paralizează acţiunea în revendicare.

Secția I civilă, decizia nr.980 din 9 iunie 2017

Prin cererea înregistrată, pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 11.10.2007, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii B., C., D., E., Oficiul de cadastru şi publicitate imobiliară Ilfov, F., Primăria Mogoşoaia, prin Primar, şi Consiliul Local Mogoşoaia, solicitând instanţei să dispună obligarea pârâţilor E., C. şi D. să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul în suprafaţă de 1.000 mp, situat în comuna Mogoșoaia, în zona 2, parcela x9, str. P. nr. x4, iar pârâţii B., Oficiul de cadastru şi publicitate imobiliară Ilfov, F. şi Primăria Mogoșoaia, prin Primar şi Consiliul Local Mogoșoaia să fie obligaţi, în solidar, la plata de despăgubiri civile în cuantum de 150.000 euro.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480 și 998-999 C.civ., Legea nr.7/1996, modificată, Legea nr.36/1995, modificată şi Regulamentul de aplicare a Legii nr.36/1995.

Pârâţii E., C. şi D. au formulat întâmpinare prin care au arătat că prin contractul de vânzare - cumpărare nr. x8 din data de 24.04.2007, E. a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 1.000 mp, situat în localitatea Mogoșoaia, prin cumpărare de la pârâţii B. şi G. Proprietatea astfel dobândită a fost înscrisă în cartea funciară, sub nr. x6 la data de 25.04.2007. Ulterior, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x4 din 05.06.2007, 510 mp din această suprafaţă a fost cumpărată de pârâţii C. şi D., astfel că, în prezent, terenul de 1.000 mp dobândit de la B. şi G. se află în proprietatea pârâtei E. (490 mp) şi în proprietatea pârâţilor C. şi D. (510 mp). Prin încheierea din data de 6.06.2007 s-a dispus înregistrarea în cartea funciară şi a acestei ultime vânzări, în legătură cu aceste terenuri fiind făcute toate demersurile necesare pentru înscrierea proprietăţilor atât în evidenţele cadastrale, cât şi în cele fiscale.

Prin notele de şedinţă depuse la data de 14.04.2008, pârâtele Primăria Mogoșoaia şi Consiliul Local Mogoșoaia au invocat excepţia insuficienţei timbrări a cererii şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor Primăria Mogoșoaia, prin Primar şi a Consiliului Local Mogoșoaia, arătând că, potrivit Legii administraţiei publice locale nr.215/2001, unitatea administrativ teritorială este reprezentată în justiţie de Comună prin Primar şi nu de Primărie, prin Primar, iar Consiliul Local Mogoșoaia este un organ deliberativ, care nu are nicio legătură cu obiectul cererii reclamantului.

Prin cererea precizatoare, formulată la data de 14.04.2008, reclamantul a arătat că suprafaţa revendicată este de aproximativ 1.000 mp, iar valoarea de circulaţie este de 550.000 Ron (aproximativ 150.000 euro).

Prin cererea reconvenţională, pârâta-reclamantă F. a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x7 din 3.10.1995 de fostul Notariat de stat al municipiului Bucureşti.

Pârâta F. a solicitat introducerea în cauză a moştenitorilor defunctului H., respectiv a numiţilor I. şi J.; prin completarea la cerere reconvenţională, a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x9 din 8.07.1992 de fostul Notariat de stat al Sectorului Agricol Ilfov, transcris sub nr. x7 din 8.07.1992 de acelaşi notariat, act care stă la baza contractului pe care reclamantul îşi sprijină pretenţiile.

Prin cererea de chemare în garanţie formulată la data de 30.06.2008, reclamantul a chemat în garanţie pe notarul public K. pentru ca, în cazul în care va cădea în pretenţii, să îl despăgubească pentru prejudiciul creat.

Prin cererea formulată la data de 20.10.2008, pârâţii E., C., D. şi B. au solicitat introducerea în cauză în calitate de intervenientă a numitei L., pentru a se constata, în contradictoriu cu aceasta, nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. x9 din 8.07.1992, autentificat la Notariatul de Stat al Sectorului Agricol Ilfov.

Prin cererea precizatoare formulată la data de 11.05.2009, pârâţii E., C. şi D., au arătat că în fapt, a solicitat introducerea în cauză, în calitate de intervenientă, a lui L., care a cumpărat, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. x9 din 8.07.1992, terenul în discuţie de la H., teren pe care, ulterior, l-a vândut reclamantului A.

Cererea a fost întemeiată pe prevederile art. 57 C.proc.civ.

Prin sentinţa civilă nr. 989 din 20.07.2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă, prin decizia civilă nr. 5295 din 20.06.2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale active a pârâtei-reclamante F. în ceea ce priveşte cererea reconvenţională, aşa cum a fost completată, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr. x7 din 3.10.1995 şi nr. x9 din 8.07.1992; a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de introducere în cauză a pârâţilor I., J. şi L., formulată de parata-reclamantă F.; a fost admisă excepţia lipsei de interes a cererii de chemare în garanţie formulată de reclamantul A. împotriva chematei în garanţie M.; a fost unită cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect revendicare; a fost respinsă cererea reconvenţională, astfel cum a fost completată, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă; a fost respinsă, ca lipsită de interes, cererea de chemare în garanţie formulată de reclamantul A. şi s-a dispus disjungerea cererii principale formulate de reclamantul A. împotriva pârâţilor E., C. şi D. şi cererea subsidiară formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii B., Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Ilfov, F. şi Comuna Mogoşoaia, cererea de chemare în judecată a altor persoane formulată de pârâţii E., C. şi D. şi B. împotriva intervenientei în interes propriu L., precum şi cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta F. împotriva chematei în garanţie Casa de Asigurări a Notarilor Publici, formându-se dosarul nr. x/3/2009.

La termenul din data de 24.01.2012, instanţa a luat act de precizarea cererii de chemare în judecată făcută de reclamant în sensul că are calitatea de pârât în cauză Primarul comunei Mogoșoaia şi nu Primăria comunei Mogoșoaia.

Consiliul Local al Comunei Mogoșoaia şi Primarul Comunei Mogoșoaia au formulat întâmpinare prin care au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive. Pe fondul cauzei, pârâţii au arătat că reclamantul nu a avut niciodată deschis rol fiscal pentru imobilul situat în comuna Mogoșoaia, zona 2, parcela x9, str. P. nr. x4.

Prin sentinţa civilă nr. 655 din 1.04.2013, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii principale formulate de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii E., C. şi D. şi a cererii de chemare în judecată formulată de pârâţi în contradictoriu cu intervenienta L., în favoarea Judecătoriei Buftea. Totodată, a disjuns celelalte capete de cerere şi a dispus formarea unui nou dosar.

Prin sentinţa civilă nr.7591 din 16.12.2013, Judecătoria Buftea a admis excepţia necompetenţei teritoriale, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a dispus înaintarea cauzei Curţii de Apel Bucureşti în vederea soluţionării acestuia.

Prin decizia civilă nr. 18/F din 19.02.2014, Curtea de Apel Bucureşti a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 6.05.2014.

La data de 25.11.2014 reclamantul a formulat cerere de chemare în garanţie a intervenientului N., arătând că, în cazul în care prin expertiza grafoscopică se va stabili că documentul autentificat de acesta nu conţine o semnătură valabilă, urmează ca, împreună cu intervenienta L., să răspundă pentru paguba produsă.

În şedinţa publică din data de 23.09.2014, instanţa a încuviinţat pentru pârâţii C. şi D. administrarea probei cu expertiza grafoscopică, iar la termenul din 24.03.2014, instanţa a revenit asupra administrării probei.

Prin sentinţa civilă nr.466 din 14.04.2015, Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active, a admis în parte cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii E., D. şi C.; a obligat-o pe pârâta E. să lase reclamantului în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 489 mp, situat în comuna Mogoșoaia, str. P. nr. x4, parcela 19, înscris în CF nr. x0 lotul 2; i-a obligat pe pârâţii C. şi D. să lase reclamantului în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 510 mp, situat în comuna Mogoșoaia, str. P. nr. x4, parcela 19, înscris în CF nr. x8 lotul 1, a respins cererea de intervenţie formulată de pârâţi în contradictoriu cu intervenienta L., ca neîntemeiată; a luat act de renunţarea reclamantului la judecata cererii de chemare în garanţie formulată de reclamant în contradictoriu cu intervenientul N.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut, în esenţă, următoarele:

Reclamantul A. este titularul dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 1.000 mp, situat în Mogoșoaia, str. P. nr. x4 parcela 19, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x7 la 3.101995, de Notariatul de Stat al Municipiului Bucureşti, încheiat cu vânzătoarea L.

Potrivit menţiunii înscrise pe contract şi adresei din 2.04.2008 a Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Ilfov, contractul de vânzare-cumpărare a fost transcris în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni la nr. 2370 la 20.12.1995.

Intervenienta L. dobândise dreptul de proprietate asupra terenului prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x9 la 8.07.1992 de Notariatul de Stat al Sectorului Agricol Ilfov, de la H.

Pe de altă parte, I. şi J., moştenitorii defunctului H. (conform certificatului de moştenitor nr. x din 13.05.1998), au înstrăinat prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x7 la 19.06.2002, dreptul de proprietate asupra aceluiaşi teren, în suprafaţă de 1.000 mp, situat în Mogoșoaia, parcela 19, către B.

Prin încheierea nr. 42703 din 5.01.2007 a OCPI Ilfov, s-a dispus înscrierea dreptului de proprietate al lui B. în CF nr. x0 sub nr. cadastral x8.

B. a vândut terenul în discuţie pârâtei E., încheind în acest sens contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x8 la 24.04.2007.

Ulterior, pârâta E. a dezmembrat terenul în două loturi şi a înstrăinat lotul 1, în suprafaţă de 510 mp, având nr. cadastral x8/1, către pârâţii C. şi D., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x4 la 5.06.2007, rămânând proprietara lotului 2, în suprafaţă de 490 mp, cu nr. cadastral x8/2.

A reținut tribunalul că acţiunea în revendicare este acţiunea prin care proprietarul neposesor cere restituirea bunului de la posesorul neproprietar.

În situaţia în care, aşa cum este cazul în speţă, ambele părţi au titluri scrise privind dreptul de proprietate asupra bunului revendicat, în doctrina şi practica judiciară, s-au formulat următoarele principii: 1. dacă ambele titluri provin de la acelaşi autor şi una dintre părţi şi-a înscris dreptul, va avea câştig de cauză partea care a înscris mai întâi, potrivit principiului qui prior tempore, potior iure, iar dacă niciuna dintre părţi nu şi-a înscris titlul, va fi preferată partea al cărei titlu are data cea mai veche; 2. dacă titlurile provin de la autori diferiţi, s-a propus să se compare între ele drepturile autorilor de la care provin cele două titluri, urmând a câştiga acea parte care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil.

În opinia primei instanţe, părţile din cauză se află în situaţia în care, ambele au titluri care provin de la un autor comun – H. Aceasta deoarece, pentru a se reţine că ambele titluri provin de la acelaşi autor nu este obligatoriu ca autorul imediat (vânzătorul de la care au cumpărat părţile) să fie acelaşi, ci este suficient ca în lanţul transmisiunilor succesive să existe un autor comun. Acest lucru devine evident dacă se are în vedere că aplicarea celei de-a doua reguli presupune compararea drepturilor autorilor părţilor, dându-se câştig de cauză celei care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil. Or, dacă în succesiunea transmisiunilor dreptului de proprietate există un autor comun, este evident că această comparaţie nu se poate face.

Tribunalul a reţinut că este valabil contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x9 la 8.07.1992, încheiat între H. şi L., împotriva căruia pârâţii C., D. şi E. s-au înscris în fals. În acest sens, s-a avut în vedere că înscrisul autentic se bucură de o prezumţie de autenticitate şi validitate, astfel încât cel care îl foloseşte este scutit de orice dovadă, proba contrară revenind părţii care îl contestă. Altfel spus, înscrisul, care prin forma şi aparenţa sa are înfăţişarea unui înscris autentic regulat întocmit, se bucură de prezumţia că el emană în realitate de la cei care figurează ca semnatari, sarcina probei revenindu-i celui care îi contestă autenticitatea.

În ceea ce o priveşte pe pârâta E., la termenul din data de 17.04.2012 instanţa a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 182 alin.(3) C.proc.civ., socotind contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x9 la 8.07.1992 ca recunoscut, întrucât aceasta nu s-a prezentat la termenul stabilit pentru a preciza dacă mai stăruie în defăimarea acestuia ca fals.

În vederea soluţionării cererii de înscriere în fals formulată de pârâţii C. şi D., instanţa a dispus prin încheierea de şedinţă din data de 23.09.2014, administrarea probei cu expertiza grafoscopică, însă, întrucât nu au fost depuse scripte de comparaţie care să permită efectuarea expertizei (Institutul Naţional de Expertize Criminalistice precizând în adresa din 20.11.2014, că, în absenţa exemplarului original al filei 26 din registrul Secţiei 7 de Poliţie ori a altor materiale de comparaţie, expertiza nu se poate executa), instanţa a revenit asupra acestei probe. În aceste condiţii, tribunalul a reţinut că pârâţii nu au făcut dovada că semnătura de pe contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x9 la 8.07.1992 nu îi aparţine lui H.

Stabilindu-se că ambele părţi au titluri care provin de la un autor comun, prima instanţă a constatat că dreptul de proprietate al reclamantului este preferabil deoarece a fost primul înscris în registrul de inscripţiuni şi transcripţiuni sub nr. 2370 din 20.12.1995, faţă de dreptul de proprietate al pârâţilor care a fost înscris prima dată în cartea funciară la data de 5.01.2007.

Susţinerile pârâţilor în sensul că înscrierea dreptului lor în cartea funciară este preferabilă înscrierii efectuate de reclamant în registrul de inscripţiuni şi transcripţiuni nu au fost primite, tribunalul reţinând că înscrierile efectuate în registrul de inscripţiuni şi transcripţiuni au acelaşi efect, de a face opozabil faţă de terţi actul juridic translativ sau constitutiv de drepturi, ca şi înscrierile în cartea funciară [potrivit art. 25 alin.(1) din Legea nr. 7/1996, în forma existentă înainte de intrarea în vigoare a noului Cod Civil].

Sub un al doilea aspect s-a arătat că dispoziţiile art. 56 alin.(1) din Legea nr. 7/1996 prevăd că înscrierile făcute în conformitate cu actele normative în vigoare în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996, îşi vor produce şi după aceasta dată efectele prevăzute.

Chiar dacă s-ar reţine buna-credinţă a pârâţilor, bazată pe înscrierea dreptului autorilor lor în cartea funciară, aceasta nu ar putea avea ca efect recunoaşterea efectelor titlurilor lor de proprietate, în raport cu reclamantul. În materie de imobile, buna-credinţă a celui care încheie un contract translativ de proprietate produce efecte juridice doar în două situaţii, şi anume, în situaţia dobândirii dreptului de proprietate ca efect al prescripţiei achizitive şi în situaţia în care, asociată cu o eroare comună şi invincibilă, duce la dobândirea proprietăţii în favoarea celui care a contractat cu un neproprietar.

În cazul erorii comune şi invincibile, invocată de pârâţi, este necesară îndeplinirea următoarelor condiţii: a) să existe o eroare comună şi invincibilă, b) subdobânditorul să fie de buna-credinţă şi c) actul încheiat între proprietarul aparent şi terţul subdobânditor să fie cu titlu oneros.

Prima cerinţă presupune că aparenţa înşelătoare trebuie să fie nu numai una comună, adică împărtăşită public, ci şi una irezistibilă, greu de descoperit şi evitat, fiindu-i imposibil dobânditorului bunului să nu se fi înşelat în condiţiile situaţiei de fapt concrete.

Aceasta condiţie nu este îndeplinită în cazul pârâţilor, deoarece reclamantul îşi înscrisese dreptul de proprietate în registrul de inscripţiuni şi transcripţiuni, pentru a-şi face opozabil dreptul terţilor, iar pârâţii ar putut afla cu minime diligenţe că autorul vânzătorilor I. şi J. înstrăinase anterior dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.

De asemenea, faptul că autorul pârâţilor şi-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciară din anul 2007 este lipsit de relevanţă sub aspectul soluţionării acţiunii în revendicare deoarece principiul publicităţii materiale (art. 31 din Legea nr. 7/1996) nu este aplicabil decât antecesorilor tabulari şi avânzilor cauză, nu şi celor complet străini de înscrierile făcute într-o carte funciară, cum este şi situaţia reclamantului. Aşadar, principiul publicităţii materiale nu se aplică contra adevăratului proprietar sau titular de drepturi neînscrise în cartea funciară, care îşi poate apăra dreptul pe calea acţiunii în revendicare.

Având în vedere că reclamantul este titularul dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu şi că dreptul acestuia este preferabil celui al pârâţilor, prima instanţă a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale active şi a dispus obligarea pârâtei E. să lase acestuia în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 489 mp, situat în comuna Mogoșoaia, str. P. nr. x4 parcela 19, înscris în CF nr. x0 sub nr. cad. x8/2, precum şi obligarea pârâţilor C. şi D. să lase reclamantului în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 510 mp, situat în comuna Mogoșoaia, str. P. nr. x4, parcela 19, înscris în CF nr. x8 sub nr. cadastral 2318/1. Totodată, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de intervenţie formulată de pârâţi în contradictoriu cu intervenienta L.

În temeiul art. 246 C.proc.civ., tribunalul a luat act de manifestarea de voinţă a reclamantului în sensul renunţării la judecata cererii de chemare în garanţie formulată în contradictoriu cu intervenientul N.

Împotriva sentinţei civile nr.466/2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, au formulat apel pârâţii C., D. şi E.

În apel a fost încuviinţată pentru părţi proba cu înscrisuri, fiind emise adrese către: Direcţia de Taxe şi Impozite Locale sector 2 Bucureşti, Consiliul General al Municipiului Bucureşti – Direcţia Evidenţa Persoanelor, Poliţia şi Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 2 București pentru a fi comunicate eventualele acte care ar purta semnătura lui H.

Prin decizia nr. 155/A din 20.02.2017, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondate, apelurile formulate de pârâţii C., D. şi E., împotriva sentinţei civile nr.466/2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut că prima critică formulată vizează valabilitatea titlului reclamantului, pe de o parte prin raportare la titlul autoarei sale, L., care nu este semnat de vânzătorul H., iar, pe de altă parte, prin raportare la pretinsele vicii invocate în legătură cu titlul reclamantului însuşi.

În ceea ce priveşte contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x9/1992, prin care autoarea reclamantului, L., a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu de la defunctul H., Curtea de apel a constatat că, în lipsa unei expertize grafoscopice care să stabilească cu certitudine că semnătura de pe actul autentic nu aparţine vânzătorului, nu pot fi primite susţinerile apelanţilor referitoare la nulitatea actului autentic pentru lipsa consimţământului vânzătorului.

Contrar celor susţinute prin apel, Curtea de apel a apreciat că nu poate conchide, pe baza unei simple comparaţii de scripte, că semnătura de pe actul autentic nu aparţine vânzătorului, cu atât mai mult cu cât compararea s-ar putea face cu un singur document, respectiv cel eliberat de Direcţia de Evidenţă a Populaţiei, care este greu lizibil. Prin urmare, în condiţiile în care, în faţa primei instanţe, o persoană autorizată în domeniul expertizelor grafologice a arătat că nu poate efectua expertiza în lipsa mai multor acte originale, nici instanţa de apel nu este în măsură să aprecieze că cele două semnături sunt diferite.

În consecinţă, având în vedere că înscrisul autentic se bucură de o prezumţie de autenticitate şi validitate şi că pârâţii nu au făcut dovada că semnătura de pe contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x9 la 8.07.1992 nu aparţine lui H., Curtea de apel a reţinut valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x9/1992, încheiat între H. şi L.

În ceea ce priveşte contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x7 la 3.10.1995 de Notariatul de Stat al Municipiului Bucureşti, încheiat cu vânzătoarea L., prin care reclamantul a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu, curtea de apel a constatat că nu poate fi primită susţinerea apelanţilor referitoare la nevalabilitatea acestuia.

Astfel, sub un prim aspect, lipsa actului autentic din arhiva fostului Notariat de Stat nu poate conduce la concluzia nevalabilităţii actului autentic, în lipsa oricăror elemente care să contureze în vreun fel această nevalabilitate, mai ales că reclamantul nu are acces la fosta arhivă, la transferul acesteia şi la conservarea ei, pierderea actului determinată de o eventuală culpă a autorităţilor neputând fi imputată reclamantului. De altfel, apelanţii au susţinut doar că lipsa actului din fosta arhivă ridică serioase dubii în legătură cu actul, fără a arăta în concret în ce mod ar putea conduce aceste dubii la nevalabilitatea actului. Acesta cu atât mai mult cu cât actul autentic în discuţie figurează înscris în Registrul de Transcripţiuni şi Inscripţiuni, registru de publicitate utilizat la data emiterii actului, ceea ce presupune că a fost realizată o verificare formală a actului la momentul transcrierii.

Sub un al doilea aspect, instanţa de apel a constatat că menţionarea în cuprinsul actului autentic a certificatului de sarcini nr. x din 2.10.1995, eliberat de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, certificat de sarcini despre care s-a stabilit în prezentul litigiu că vizează un alt imobil decât cel vândut, nu are nici un fel de relevanţă cu privire la valabilitatea actului în discuţie.

Certificatul de sarcini este un mijloc de informare a cumpărătorului (în cazul contractului de vânzare – cumpărare) menit să-i dea acestuia posibilitatea de a cunoaşte şi suporta eventualele sarcini care ar greva dreptul de proprietate asupra imobilului, părţile având chiar posibilitatea de a renunţa la acest beneficiu (conform art. 716 C.proc.civ. în forma în vigoare la momentul întocmirii actului).

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 45 din Legea nr.36/1995, în forma în vigoare la momentul încheierii actului, notarii au obligaţia ca la autentificarea actului să ceară părţilor, ori de câte ori este necesar, documente justificative, neexistând astfel nici un impediment legal de a se proceda la vânzare în lipsa certificatului fiscal.

Nu în ultimul rând, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare la momentul întocmirii actului (art. 1816 – 1823 C.civ. şi art. 710 – 720 C.proc.civ.) certificatul de sarcini este corelativ publicităţii imobiliare din Registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni, care nu avea efect constitutiv de drepturi, ci doar de a asigura opozabilitatea faţă de terţi a sarcinilor cu privire la imobil (cele care potrivit legii trebuiau înscrise în registre), nevizând dreptul de proprietate asupra imobilului.

Susţinerile legate de deschiderea rolului fiscal de către reclamant şi cele privind neefectuarea unor acte minimale de conservare a proprietăţii de către reclamant nu prezintă relevanţă cu privire la valabilitatea actului, urmând a fi analizate în cadrul operaţiunii de comparare a titlurilor de proprietate ale părţilor.

Ca atare, instanţa de apel a constatat că, în raport de cele reţinute anterior, atât reclamantul, cât şi pârâţii deţin acte autentice de proprietate.

Curtea de apel nu şi-a însuşit critica formulată de apelanta-pârâtă E. care a susţinut că, în speţă, titlurile părților provin de la autori diferiți. Astfel, în urma analizării înstrăinărilor succesive, s-a constatat că titlurile provin de la același autor, respectiv O., căruia i-a fost reconstituit dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu în baza titlului de proprietate nr. x/1992. Intimatul-reclamant a cumpărat de la H., moştenitorul lui O., conform certificatului de moştenitor nr. x/1992, iar apelanţii - pârâţi au cumpărat de la I. şi J., moştenitorii lui H., conform certificatului de moştenitor nr. x/1998.

În speță, nu se poate vorbi de existenţa a două titluri de proprietate care provin de la autori diferiți, pentru ca, la compararea lor, să se dea preferinţă unuia sau altuia în funcție de criteriile stabilite de literatura şi practica judiciară, astfel cum susțin apelanţii. În situația de faţă, în care titlurile provin de la același autor, se ţine seama de titlul care a fost transcris mai întâi sau de cel care prezintă o dată mai veche.

Ca atare, Curtea de apel a reţinut că în mod corect tribunalul a aplicat criteriul de comparare în conformitate cu care s-a acordat prioritate celui care a dobândit, mergând în sus pe lanțul descris mai sus, primul de la autorul comun, reclamantul fiind, totodată, şi primul care a efectuat formalitățile de publicitate imobiliară în forma prevăzută de legea în vigoare la momentul întocmirii actului autentic.

În ceea ce priveşte atitudinea reclamantului faţă de terenul în litigiu, nu au fost găsite întemeiate susţinerile apelanţilor referitoare la faptul că acesta nu ar fi întreprins minime acte în vederea conservării proprietăţii.

Astfel, Curtea de apel a reţinut că, deşi la dosar există adresa emisă de Primăria Comunei Mogoşoaia – Direcţia de Impozite şi taxe locale din care rezultă că reclamantul nu figurează înregistrat cu rol financiar, conform declaraţiei din 28.01.1999, reclamantul a solicitat stabilirea impozitului pe clădiri şi a impozitului pe teren; de asemenea au fost depuse certificatul de urbanism eliberat reclamantului în anul 2001, aprobarea privind scoaterea a 300 de mp din circuitul agricol şi cererea adresată de reclamant societăţii X. SA în anul 1999 privind obţinerea avizului necesar pentru construire, acte care conturează o altă situaţie de fapt cu privire la atitudinea reclamantului faţă de terenul proprietatea sa, respectiv o atitudine care implică acte de conservare a dreptului de proprietate.

A apreciat Curtea de apel că nu prezintă relevanţă posesia invocată de apelanţi, întrucât aceasta ar presupune să se legitimeze transmiterea proprietăţii către apelanţi cu încălcarea principiului „nemo plus juris ad alium transferre potest, quam ipse habet”, în condiţiile în care proprietatea le-a fost transmisă de către moştenitorii lui H. care nu mai aveau acest drept în patrimoniul lor.

De asemenea, nu a fost reţinută nici buna-credinţă a apelanţilor, prin raportare la solicitarea acestora de a se face aplicarea principiului subdobânditorului de bună-credinţă.

Astfel, a arătat instanţa de apel că buna-credinţă reprezintă convingerea eronată a dobânditorului că transmiţătorul este veritabilul proprietar al imobilului. Concepţia obiectivă cu privire la buna-credinţă impune ca dobânditorul să facă toate verificările necesare cu privire la calitatea de proprietar a transmiţătorului, în primul rând verificarea registrelor de publicitate imobiliară.

În doctrină s-a apreciat că numai dacă terţul dobânditor a efectuat toate aceste verificări “se va putea trage concluzia că s-a găsit în imposibilitate obiectivă de a-şi da seama de caracterul aparent real al vânzătorului, deoarece în această materie şi cele mai mici omisiuni reprezintă o culpa levissima care exclude invincibilitatea şi deci înlătură aparenţa de drept. Verificările trebuie apreciate nu doar în funcţie de criteriul bunului gospodar (bonus pater familias), ci în funcţie de criteriul celui mai exigent membru al comunităţii”.

Eroarea cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului trebuie să fie comună şi invincibilă, imposibil de prevăzut şi de înlăturat, iar buna-credinţă subdobânditorului, trebuie să fie lipsită de orice culpă sau îndoială imputabilă.

Raportând aceste consideraţii teoretice la speţa de faţă, Curtea de apel a reţinut că, deşi apelanţii susţin că au efectuat verificările necesare la cartea funciară şi că în acest mod s-au aflat într-o eroare comună şi invincibilă cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului, nu pot fi primite susţinerile lor în condiţiile în care din simpla verificare a Registrului de Transcripţiuni şi Inscripţiuni ar fi putut afla despre înstrăinarea proprietăţii. Independent de neajunsurile acestui sistem, apelanţii nu au făcut dovada că ar fi solicitat vreo verificare a acestor registre, astfel că nu pot susţine că au fost în imposibilitate de a cunoaşte situaţia juridică reală a terenului.

Criticile care au vizat prioritatea înregistrării în cartea funciară şi pretinsul conflict între Registrul de Transcripţiuni şi Inscripţiuni şi cartea funciară nu au fost primite prin raportare la dispoziţiile art. 56 alin. 1 din Legea nr.7/1996 potrivit cărora” înscrierile făcute în conformitate cu actele normative în vigoare în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni, în cărţile funciare şi în cărţile de publicitate funciară, înainte de data intrării în vigoare a prezentei legi, îşi vor produce şi după această dată efectele prevăzute, cu excepţia cazurilor în care drepturile de proprietate şi celelalte drepturi reale au fost afectate în orice mod prin efectul legii”.

Ca atare, independent de faptul că dreptul de proprietate al apelanţilor a fost înscris în cartea funciară, instanţa de apel a apreciat că nu se poate reţine preferabilitatea dreptului lor de proprietate, în condiţiile în care dreptul reclamantului a fost transcris primul, chiar dacă într-un alt registru de publicitate, care era în vigoare la momentul întocmirii actului.

Dispoziţiile art. 31 alin. (2) din Legea nr. 7/1996 instituie doar o prezumţie de bună credinţă, care urmează a se aprecia prin raportare la întregul probatoriu administrat în cauză, astfel că neverificarea Registrului de Inscripţiuni şi Transcripţiuni este de natură a înlătura buna-credinţă, părţile nefiind într-o eroare comună şi invincibilă.

În plus, susţinerile legate de faptul că terenul se afla în circuitul civil şi că apelanţii C. și D. au edificat o construcţie pe terenul în litigiu, nu constituie un impediment în restituirea imobilului către proprietarul care justifică un titlul mai bine caracterizat, pentru că într-o astfel de situație, s-ar ajunge la ipoteza în care acțiunea în revendicare ar putea fi respinsă doar ca efect al acțiunii constructorului, iar nu ca efect al comparării titlurilor de proprietate exhibate de părțile litigante - singurul criteriu definitoriu, într-o astfel de acțiune. În plus, situația acestor construcții nu face obiectul prezentului litigiu.

Prin raportare la reţinerile anterioare referitoare la valabilitatea actului de vânzare-cumpărare al autoarei reclamantului, L., instanţa de apel a constatat că nu sunt întemeiate criticile vizând greşita respingere a cererii de intervenţie formulată în contradictoriu cu această parte.

Având în vedere aceste considerente, curtea de apel a respins apelurile, ca nefondate.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii E., D. şi C.

1. Recurenta-pârâtă E. a solicitat, în principal, admiterea căii de atac, casarea deciziei civile nr. 155/A din 20.02.2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceiaşi instanţă, atât în vederea realizării unei comparaţii de scripte, cât şi în vederea realizării demersurilor necesare în scopul identificării de înscrisuri semnate de către defunctul H., necesare întocmirii unui raport de expertiză grafoscopică. În subsidiar, a solicitat admiterea recursului şi modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului propriu declarat împotriva sentinţei civile nr. 466/2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă, cu consecinţa schimbării în tot a sentinţei atacate, respectiv respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată promovată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii E., C. şi D.

În dezvoltarea criticilor de nelegalitate, întemeiate în drept pe dispozițiile art.313, 312 alin.(2) - (3) și 304 pct.9 C.proc.civ., recurenta-pârâtă E. a susţinut că hotărârea atacată este dată cu aplicarea greşită a legii deoarece în mod greşit a reţinut instanţa de apel că titlurile părţilor provin de la acelaşi autor, în realitate ele provenind de la autori diferiţi deoarece fiecare dintre părți a cumpărat de la altă persoană; în consecinţă, nu poate fi incident principiul preferabilităţii primului titlul înscris.

A susținut această recurentă că, atât reclamantul, cât şi pârâţii, deţin titluri de proprietate cu aparenţă de valabilitate, legal încheiate, și că este greșit a se susține că acestea provin de la acelaşi autor. Creaţie a practicii şi a doctrinei, trimiterea la acelaşi autor, în cazul vânzării imobilelor, s-a îndreptat în mod greşit spre definiţia autorului din materia succesiunii, în realitate, în problema vânzării, autorul despre care se face vorbire, fiind identificat cu vânzătorul. Aceasta, pentru că principiul în discuție, care îl favorizează pe cel care s-a îngrijit să-şi facă opozabil dreptul dobândit faţă de terţi (prin înscriere în registrul de publicitate a imobilelor sau în cartea funciară) a fost menit să rezolve o situaţie concretă, anume vânzarea unui imobil, succesiv, de către vânzător, către mai mulţi cumpărători.

Recurenta-pârâtă a susținut că în acest sens sunt dispoziţiile art. 891 din noul Cod Civil, potrivit cărora: „în cazul în care două sau mai multe persoane au fost îndreptăţite să dobândească, prin acte încheiate cu acelaşi autor, drepturi asupra aceluiaşi imobil, care se exclud reciproc, cel care şi-a înscris primul dreptul va fi socotit titularul dreptului tabular, indiferent de data titlului în temeiul căruia s-a săvârşit înscrierea în cartea funciară”.

De asemenea, recurenta-pârâtă E. a susţinut că titlurile de proprietate exhibate de reclamant şi de pârâţi ar fi trebuit să fie cântărite de instanţa de judecată sub toate aspectele, aceasta urmând a-l alege pe cel mai bine caracterizat, nu pe cel mai întâi înscris. Aceasta, pentru că, apreciind în mod greșit că titlurile provin de la acelaşi autor, cele două instanţe (de fond și apel) s-au oprit la soluţia facilă de a acorda preferință primului înscris în registrele de publicitate imobiliară. Or, trecând peste prezumţia că titlurile pârâţilor ar proveni de la acelaşi autor, instanţa ar urma să analizeze titlurile de proprietate prin prisma elementelor de legalitate, fără ca unul să fie preferabil înainte de a fi analizat.

Sub un alt aspect, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel nu a verificat scriptele, în vederea identificării semnăturii lui H. aplicată pe actul de vânzare-cumpărare încheiat cu cumpărătoarea L. Prin urmare nu a constatat că semnătura vânzătorului H. diferă flagrant de cea pusă de acesta în registrul de ridicare a cărţii de identitate de la Secţia 7 Poliţie a municipiului Bucureşti, astfel că este necesar, pentru o soluţionare justă a litigiului, să se dispună trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel, în vederea efectuării expertizei grafoscopice sau, cel puţin, a verificării scriptelor aflate la dosar.

În opinia acestei recurente, prin administrarea probei cu expertiză grafoscopică, respectiv în urma verificării actelor de la dosar, s-ar fi constatat că intimatul-reclamant A. nu deţine un titlu valabil, acesta cumpărând imobilul de la un neproprietar.

A susţinut, de asemenea, recurenta-pârâtă E. că a fost grav dezavantajată de cele două instanţe, o dată prin considerarea titlurilor de proprietate ca provenind de la acelaşi autor (situaţie în care a dat preferinţă celui mai întâi înscris), iar apoi prin trecerea cu uşurinţă peste susţinerea pârâţilor că actul de vânzare-cumpărare încheiat între H. şi L. nu este semnat de adevăratul vânzător în condiţiile în care dreptul său de proprietate asupra imobilului cumpărat respectă toate prevederile legale, a fost verificat de cei abilitaţi în acest sens şi a fost înscris în cartea funciară, fiind ocrotit prin lege din perspectiva principiilor legalităţii, opozabilităţii faţă de terţi şi al forţei probante a înscrierilor în cartea funciară.

Totodată, recurenta-pârâtă a susţinut că, în pofida celor reţinute de instanţa de apel, în cauză este incident şi principiul error comunis facit jus, vânzătorul B. (autorul pârâţilor), legitimându-se ca proprietar, atât prin prezentarea extrasului de carte funciară, cât şi a certificatului fiscal. Actele de proprietate au fost verificate de notarul public, apoi de către registratorul de la cartea funciară, inclusiv de către organele fiscale, precum şi de avocaţii care i-au asistat pe pârâţi, toate acestea inducând, cu siguranţă, aparenţa de proprietar a vânzătorului.

În ceea ce priveşte titlul reclamantului, recurenta-pârâtă a considerat că acesta este „discutabil”, existând motive serioase care conduc la concluzia că a fost încheiat în condiţii „dubioase”. Astfel, nu s-a putut găsi exemplarul original din mapa fostului Notariat de Stat al municipiului Bucureşti, spre comparare, precum şi faptul că acesta a fost încheiat în baza unui certificat fiscal eliberat de Judecătoria Sectorului 1, deşi terenul se află în Mogoşoaia.

Pentru considerentele expuse a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, apreciind că în cauză sunt incidente dispoziţiile art.304 pct.9 C.proc.civ.

2. Recurenţii-pârâţi D. şi C. au solicitat, în principal, admiterea căii de atac, casarea deciziei civile nr. 155/A din 20.02.2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe, atât în vederea realizării unei comparaţii de scripte, cât şi în vederea realizării demersurilor necesare în scopul identificării de înscrisuri semnate de către defunctul H., necesare întocmirii unui raport de expertiză grafoscopică. În subsidiar, recurenţii-pârâţi au solicitat admiterea recursului şi modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului declarat împotriva sentinţei civile nr. 466/2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă, cu consecinţa schimbării în tot a sentinţei atacate şi a respingerii, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A.

În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispoziţiile art.304 pct.9 C.proc.civ., recurenţii-pârâţi au susţinut că hotărârea atacată este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.

Astfel, recurenţii-pârâţi au arătat că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art.177 şi urm. C.proc.civ., referitoare la verificarea de scripte, întrucât la dosar există înscrisuri care pot fi comparate, presupunându-se că poartă semnătura defunctului H.

În opinia recurenţilor-pârâţi C. și D., argumentele instanţei de apel în sensul că înscrisul pentru comparare ar fi greu lizibil, nu pot fi primite, întrucât inclusiv din fotocopia acestui înscris rezultă în mod clar acurateţea semnăturii aplicate.

Curtea de apel a făcut o greşită aplicare a legii în condiţiile în care dispoziţiile art.177 şi urm. C.proc.civ. nu impun obligativitatea realizării unei expertize, aceasta fiind imperios necesară numai în ipoteza în care, conform art.179 C.proc.civ., după verificarea înscrisului cu scrisul sau semnătura făcută în faţa ei sau cu alte înscrisuri, instanţa nu este lămurită.

Referitor la realizarea expertizei de specialitate (expertiză grafoscopică) recurenţii-pârâţi au apreciat că instanţa de apel nu a efectuat demersuri suficiente în vederea aflării adevărului în cauză, fiind nesocotite dispoziţiile art. 129 C.proc.civ.

Sub acest aspect, au arătat că, deşi au fost făcute mai multe solicitări către instituţiile publice abilitate şi care deţin înscrisuri semnate de către defunctul H., nu au mai fost emise adrese al căror răspuns putea fi hotărâtor.

Or, potrivit art.129 C.proc.civ., judecătorul are îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele în vederea aflării adevărului în cauză, pentru a preveni orice greşeală; în opinia recurenţilor-pârâţi, probatoriul administrat fiind incomplet, nu a putut conduce la o dezlegare corectă a pricinii.

Pentru aceste motive, recurenţii-pârâţi au apreciat că se impune admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe, atât în vederea realizării unei comparaţii de scripte, cât şi în vederea realizării demersurilor necesare în scopul identificării de înscrisuri semnate de către defunctul H., necesare întocmirii unui raport de expertiza grafoscopică/grafologică.

Recurenţii-pârâţi C. și D. au solicitat ca, în măsura în care instanţa nu va primi această solicitare, să se dispună modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului declarat de aceştia, cu consecinţa schimbării în tot a sentinţei atacate şi respingerii, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A.

Astfel, au arătat că între condiţiile de valabilitate ale oricărui act juridic, astfel cum prevăd dispoziţiile art.948 C.civ., în vigoare la data perfectării actului, consimţământul celui care îl încheie este o condiţie esenţială, de fond şi generală, care constă în hotărârea de a încheia un act juridic civil manifestată în exterior şi cu scopul de a produce efecte juridice.

Lipsa totală a consimţământului atrage în mod firesc nulitatea absolută a actului juridic civil, astfel cum este şi cazul de faţă, atâta vreme cât proprietarul-vânzător H. nu şi-a manifestat intenţia de a înstrăina bunul aflat în patrimoniul său, semnătura aplicată pe contractul de vânzare-cumpărare încheiat între autoarea reclamantului şi persoana care i-a transmis dreptul de proprietate neaparţinând acestuia din urmă. Acest aspect rezultă fără putinţă de tăgadă din simpla comparare a semnăturii vânzătorului-proprietar H., aplicată pe contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x9 din 8.07.1992, cu semnătura aceleiaşi persoane, executată în faţa organelor de poliţiei, atunci când şi-a ridicat cartea de identitate.

Au susţinut recurenţii-pârâţi că, în măsura în care instanţa de casare va aprecia legalitatea deciziei pronunţate cu referire la validitatea titlului de proprietate exhibat de reclamant, urmează a se constata că recurenţii C. şi D. deţin un titlu de proprietate mai bine caracterizat, instanţa urmând a face în cauză aplicarea principiului ocrotirii subdobânditorului de bună-credinţă care a achiziţionat un bun în mod oneros, a teoriei validităţii aparenţei în drept şi a dispoziţiilor art.314 C.proc.civ.

Recurenţii-pârâţi C. și D. au susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare dispoziţiilor art. 31 alin. (2) din Legea nr. 7/1996 conform cărora; „Dobânditorul este considerat de bună-credinţă dacă, la data înregistrării cererii de înscriere a dreptului în folosul său, nu a fost notată nici o acţiune prin care se contestă cuprinsul cărţii funciare sau dacă din titlul transmiţătorului şi din cuprinsul cărții funciare nu reiese vreo neconcordanţă între aceasta şi situaţia juridică reală”.

Astfel, Curtea de Apel Bucureşti a statuat ca textul de lege instituie numai o prezumţie în favoarea recurenţilor, interpretarea dată legii fiind, însă eronată, formalistă şi rigidă întrucât ar fi trebuit să se dea eficienţă inclusiv art.1169 C.civ., în sensul că au fost probate afirmaţiile pârâţilor referitoare la buna lor credinţă şi, în acelaşi timp, au fost infirmate susţinerile reclamantului cu privire la reaua-credinţă a recurenţilor.

De asemenea, au susţinut că instanţa de apel a realizat un raţionament eronat în contradictoriu cu toţi pârâţii - E., D. şi C. - deşi ar fi trebuit să realizeze o „defalcare” a acestora, în condiţiile în care nu au achiziţionat terenul prin acelaşi contract de vânzare-cumpărare. Legea a fost aplicată în mod greşit atâta vreme cât în cauză au existat două categorii de pârâţi (pe de o parte, E., iar, pe de altă parte, C. și D.) iar raţionamentul instanţei de apel i-a vizat în aceeaşi măsură, cu aceleaşi argumente, în considerarea faptului că au expus apărări similare.

Astfel, deşi instanţa de apel a stabilit corect situaţia de fapt, s-a făcut o greșită aplicare a legii, cel puţin în privinţa pârâților C. și D., în condiţiile în care buna-credinţă, ca atitudine subiectivă, nu putea fi negată în privinţa acestora, fiind absurd a se afirma că aceştia ar fi trebuit să verifice Registrul de transcripțiuni şi inscripțiuni atâta vreme cât au realizat verificări în evidenţele cărţii funciare (în care figurau ca proprietari tabulari nu numai autoarea lor, E. dar şi autorul acesteia, B.).

Buna-credinţă a cumpărătorilor (a tuturor pârâţilor) a fost apreciată şi raportată la momentul achiziţionării bunului imobil, neglijându-se un aspect esenţial şi anume ca actul de proprietate al pârâtei E. nu coincide cu actul de proprietate al pârâţilor D. şi C. Prin urmare, atitudinea subiectivă a cumpărătorului ar fi trebuit analizată prin raportare la momentul achiziţionării de către fiecare pârât în parte, şi nu global, astfel cum în mod nelegal au procedat atât tribunalul, cât şi Curtea de apel.

În plus, buna-credinţă şi legitimitatea cu care recurenţii au acţionat a fost întărită inclusiv de hotărâri judecătoreşti anterioare, în care instanţele au realizat o verificare a validităţii titlurilor de proprietate, statuând asupra legalităţii obţinerii titlului pârâţilor; astfel, în cuprinsul sentinţei civile nr. 1846/2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă, devenită irevocabilă prin decizia civilă nr. 608/2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, având drept obiect „ordonanţă președințială” s-a menţionat în mod expres că „aparenţa dreptului este în favoarea pârâţilor, care edifică o construcţie în baza unei autorizaţii valabile, pe un teren cu privire la care au un drept de proprietate potrivit titlului de proprietate depus la dosar”.

Au mai arătat acești recurenți că potrivit art. 1898 alin. (1) C.civ.: „Buna credinţă este credinţa posesorului că, cel de la care a dobândit imobilul, avea toate însuşirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea”; această normă legală ar fi trebuit să fie avută în vedere de instanţa de apel, în condiţiile în care pârâţii nu posedau bunul însă îl poseda cel care s-a legitimat în faţa lor ca proprietar tabular.

Printr-o altă critică s-a susţinut că şi art.1080 C.civ. a fost interpretat în mod greşit de instanţa de apel la stabilirea bunei-credinţe a cumpărătorilor.

De asemenea, recurenţii-pârâţi au criticat hotărârea recurată și din perspectiva modului în care au fost interpretate dispoziţiile art. 31 alin.(2) din Legea nr. 7/1996 conform cărora dobânditorul este considerat de bună-credinţă dacă, la data înregistrării cererii de înscriere a dreptului în folosul său, nu a fost notată nicio acţiune prin care se contestă cuprinsul cărţii funciare sau dacă din titlul transmiţătorului şi din cuprinsul cărții funciare nu reiese vreo neconcordanţă între aceasta şi situaţia juridică reală.

Or, Curtea de Apel București a apreciat că acest text legal instituie numai o prezumţie care în cauză aceasta nu a fost confirmată, raţionamentul fiind nelegal întrucât buna-credinţă se prezumă întotdeauna, părţii adverse revenindu-i sarcina de a răsturna această prezumţie, ceea ce în cauza nu s-a întâmplat; aşadar textul legal în discuţie nu numai că a fost interpretat în mod eronat dar a fost şi greşit aplicat la speţa dedusă judecaţii.

Cu privire la titlul de proprietate al recurenţilor-pârâţi, aceştia au susţinut că, în mod evident, titlul lor este preferabil celui invocat de intimatul-reclamant A., însă şi în ipoteza în care se va aprecia că titlul reclamantului este valabil, în cauză sunt aplicabile, contrar celor reţinute de Curtea de Apel Bucureşti, principiile ocrotirii subdobânditorului de bună-credință şi cu titlu oneros dar şi cel al stabilităţii circuitului juridic civil.

În consecinţă, sintetizând, recurenţii-pârâţi C. și D. au arătat că se impune admiterea recursului lor întrucât titlurile exhibate de părţi în cadrul acţiunii în revendicare nu provin de la acelaşi autor și că în favoarea lor operează principiile ocrotirii subdobânditorului de bună-credinţă şi cu titlu oneros, principiul teoriei validităţii aparenţei în drept, cel al erorii comune în care s-au aflat și principiul ocrotirii stabilităţii securităţii circuitului juridic civil.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor de nelegalitate formulate, Înalta Curte reține că nu sunt fondate, astfel că urmează a fi respinse pentru considerentele ce vor succede:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte menţionează că, întrucât recursul exercitat în condiţiile art. 304 C.proc.civ. este o cale de atac extraordinară, care poate fi exercitată exclusiv pentru motivele de nelegalitate expres prevăzute de lege, şi având în vedere că obiectul căii de atac este decizia atacată cu recurs, urmează a fi examinate exclusiv criticile prin care se susţine greşita interpretare şi aplicare a unor dispoziţii legale de către instanţa de apel.

Aşa cum rezultă din situația de fapt reținută de instanțele de fond, reclamantul A. este titularul dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 1.000 mp, situat în Mogoșoaia, str. P. nr. x4, parcela 19, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x7 din 3.01.1995, de Notariatul de Stat al Municipiului Bucureşti, încheiat cu vânzătoarea L.

Potrivit menţiunii înscrise pe contract şi adresei din 2.04.2008 a Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Ilfov, contractul de vânzare-cumpărare a fost transcris în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni la nr. 2370 din 20.12.1995.

Intervenienta L. dobândise dreptul de proprietate asupra terenului prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x9 la 8.07.1992 de Notariatul de Stat al Sectorului Agricol Ilfov, de la H.

Pe de altă parte, I. şi J., moştenitorii defunctului H., conform certificatului de moştenitor nr. x din 13.05.1998, au înstrăinat prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x7 din 19.06.2002, dreptul de proprietate asupra aceluiaşi teren, în suprafaţă de 1.000 mp, situat în Mogoșoaia, parcela 19, către B.

Prin încheierea nr. 42703 din 5.01.2007 a OCPI Ilfov, s-a dispus înscrierea dreptului de proprietate al lui B. în CF nr. x0 sub nr. cadastral x8.

B. a vândut terenul în litigiu pârâtei E., încheind în acest sens contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x8 la 24.04.2007.

Ulterior, pârâta E. a dezmembrat terenul în două loturi şi a înstrăinat lotul 1, în suprafaţă de 510 mp, având nr. cadastral x8/1, către pârâţii C. şi D., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x4 la 5.06.2007, rămânând proprietara lotului 2, în suprafaţă de 490 mp, cu nr. cadastral x8/2.

În opinia primei instanţe, validată de instanța de apel, părţile din cauză se află în situaţia în care, ambele au titluri valabile care provin de la un autor comun. Aceasta deoarece, pentru a se reţine că ambele titluri provin de la acelaşi autor nu este obligatoriu ca autorul imediat (vânzătorul de la care au cumpărat părţile) să fie acelaşi, ci este suficient ca în lanţul transmisiunilor succesive să existe un autor comun. Acest lucru devine evident dacă se are în vedere că aplicarea celei de-a doua reguli presupune compararea drepturilor autorilor părţilor, dându-se câştig de cauză celui care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil. Or, dacă în succesiunea transmisiunilor dreptului de proprietate există un autor comun, este evident că această comparaţie nu se poate face.

În acest sens, curtea de apel a reținut că nu este fondată critica prin care apelanta-pârâtă E. a susţinut că, în speţă, titlurile părților provin de la autori diferiți. Astfel, în urma analizării înstrăinărilor succesive, s-a constatat că titlurile provin de la același autor, respectiv O., căruia i-a fost reconstituit dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu în baza titlului de proprietate nr. x9/1992. Intimatul-reclamant a cumpărat de la H., moştenitorul lui O., conform certificatului de moştenitor nr. x/1992, iar apelanţii – pârâţi au cumpărat de la I. şi J., moştenitorii lui H., conform certificatului de moştenitor nr. x/1998.

În speță, nu se poate vorbi de existenţa a două titluri de proprietate care provin de la autori diferiți, pentru ca, la compararea lor, să se dea preferinţă unuia sau altuia în funcție de criteriile stabilite de literatura şi practica judiciară, astfel cum susțin apelanţii. În situația de faţă, în care titlurile provin de la același autor, se ţine seama de titlul care a fost transcris mai întâi ori de cel care prezintă o dată mai veche.

Ca atare, curtea de apel a reţinut că în mod corect tribunalul a aplicat criteriul de comparare în conformitate cu care s-a acordat prioritate celui care a dobândit primul, mergând în sus pe lanțul descris, de la autorul comun, reclamantul fiind, totodată, şi primul care a efectuat formalitățile de publicitate imobiliară în forma prevăzută de legea în vigoare la momentul întocmirii actului autentic.

Prin motivele de recurs, recurenta-pârâtă E. și recurenții-pârâți C. și D. au susținut că intimatul-reclamant nu deține un titlu valabil în principal deoarece contractul de vânzare-cumpărare încheiat de L. cu H. nu este semnat de adevăratul vânzător, iar în subsidiar pentru motive care privesc lipsa exemplarului original al contractului din mapa fostului Notariat de Stat al municipiului Bucureşti, certificatul fiscal şi certificatul de sarcini.

Examinând cu prioritate criticile de nelegalitate prin care recurenții tind la casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora.

Recurenții au susținut că instanța de apel nu a dat dovadă de rol activ și nu a efectuat verificarea de scripte, încălcând dispozițiile art. 177 și urm. C.proc.civ.; de asemenea, nu s-a preocupat de obținerea de înscrisuri originale în vederea administrării probei cu expertiză pentru verificarea semnăturii atribuită vânzătorului de pe contractul autentificat sub nr. x9 la 8.07.1992 de Notariatul de Stat al Sectorului Agricol Ilfov.

Art.177 C.proc.civ. are ca ipoteză, astfel cum rezultă chiar din conținutul său, înscrisurile sub semnătură privată, respectiv înscrisurile care sunt întocmite de părţi, fără intervenţia vreunui organ al statului, şi sunt semnate de partea sau părţile de la care emană; pentru încheierea valabilă a unui asemenea înscris este necesar ca actul să fie semnat de părţi.

Însă, înscrisul la care fac referire recurenții-pârâţi este un act autentic, în sensul art. 1171 din Codul civil de la 1864 (în vigoare la data încheierii contractului), care, potrivit dispozițiilor art.1173 din acelaşi act normativ, face dovada până la înscrierea în fals în ceea ce privește mențiunile care fac parte din categoria constatărilor personale ale notarului. O astfel de mențiune este și cea care atestă că părțile actului autentificat au semnat în fața notarului.

Prin urmare, criticile formulate de recurenţi referitoare la obligaţiile instanţei de apel în legătură cu verificarea semnăturii vânzătorului din contractul autentificat sub nr. x9/1992 de Notariatul de Stat al Sectorului Agricol Ilfov, urmează a fi examinate în legătura cu procedura falsului.

Sub acest aspect Înalta Curte reţine că la judecata în prima instanţă, în şedinţa publică de la 17.04.2012, tribunalul a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 182 alin.(3) C.proc.civ. faţă de pârâta E. care se înscrisese în fals împotriva înscrisului sus-menţionat.

Cu referire la cererea de înscriere în fals formulată de pârâţii C. și D. împotriva aceluiaşi înscris, tribunalul a constatat, în şedinţa publică de la 12.06.2012, că termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunea de fals în înscrisuri oficiale prevăzut de art. 122 lit. d) C.pen. s-a împlinit, astfel că sunt aplicabile dispoziţiile art. 184 C.proc.civ., care îndreptăţesc instanţa civilă să cerceteze falsul pe cale incidentală.

Prin hotărârea pronunţată, tribunalul a apreciat că pârâţii nu au răsturnat prezumţia de legalitate şi autenticitate a înscrisului reprezentat de contractul autentificat sub nr. x9 din 8.07.1992 de Notariatul de Stat al Sectorului Agricol Ilfov, în condiţiile în care expertiza grafoscopică încuviinţată la cererea pârâţilor C. și D. nu a putut fi efectuată din lipsa elementelor de comparaţie. Această probă nu a putut fi administrată, pentru aceleaşi considerente, nici în faza procesuală a apelului.

Criticile formulate de recurenta-pârâtă E. prin care s-a susținut că instanța de apel trebuia să dispună efectuarea expertizei grafoscopice pe baza exemplarului indigo comunicat de Secția 7 București, respectiv că trebuia să facă “o sumară verificare de scripte” nu pot fi primite în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat, verificarea de scripte este specifică altei categorii de înscrisuri, copia la plombagină a filei 26 în registrul Secţiei 7 Poliţie a municipiului Bucureşti privind ridicarea documentului de identitate a fost examinată de Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice Bucureşti care a solicitat, motivat, exemplarul obţinut prin scriere directă, iar în apel nu au fost depuse înscrisuri care să poată fi utilizate pentru administrarea probei cu expertiză criminalistică de verificare a semnăturii.

În condiţiile expuse, nu se poate reţine încălcarea de către curtea de apel a dispoziţiilor art. 179 C.proc.civ.

În consecinţă, Înalta Curte reține că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 1173, 1169 şi 948 C.civ., în sensul că a dat eficiență puterii doveditoare a unui act autentic împotriva căruia pârâții nu au probat existenţa falsului invocat.

Celelalte critici care vizează aprecierile făcute de instanța de apel cu privire la starea înscrisurilor solicitate a fi supuse expertizării, respectiv pretinsele neconcordanţe din răspunsurile comunicate instanţei pun în discuție aspecte de netemeinicie care exced controlului de legalitate specific recursului exercitat în condițiile art. 304 C.proc.civ.

Cu referire la dispozițiile art. 129 alin.(5) C.proc.civ., invocate de recurenții-pârâți C. și D., care reglementează rolul activ al instanţei, Înalta Curte subliniază că acestea trebuie interpretate coroborat şi sistematic cu celelalte prevederi ale art. 129 C.proc.civ.

Astfel, acest text legal prevede în alin.(1) care sunt obligațiile părților, obligația de a depune înscrisurile încuviințate ca probe ori necesare pentru administrarea altei probe (în speță proba cu expertiza grafoscopică) revenind, în principal, acestora.

Este real că dispozițiile art. 129 alin.(5) C.proc.civ. dau posibilitatea instanţei de a dispune şi din oficiu administrarea unor probe însă rolul activ al judecătorului nu poate fi interpretat în sensul că în procesul civil, guvernat de principiul disponibilităţii, obligaţiile instanţei de judecată trebuie să prevaleze în faţa celor stabilite în sarcina părţilor.

În cazul particular dedus judecăţii se constată că instanţa de apel a acordat mai multe termene de judecată în scopul obţinerii unor înscrisuri solicitate de părţi, revenind motivat asupra probei cu expertiză grafoscopică în şedinţa publică de la 24.04.2015. În plus, Înalta Curte subliniază şi împrejurarea că dosarul se află pe rolul instanţelor din anul 2007, fiind înregistrat iniţial sub nr. x/3/2007, astfel că pârâţii au avut la dispoziţie un timp îndelungat pentru procurarea de înscrisuri relevante iar amânarea judecăţii în sensul solicitat de aceştia poate să pună în discuţie durata rezonabilă a procedurii. Rezultă astfel că nu se poate reţine în sarcina instanţei de apel încălcarea dispoziţiilor art. 129 C.proc.civ.

Cu referire la celelalte critici care au vizat nevalabilitatea titlului de proprietate al intimatului-reclamant Înalta Curte reţine că a răspuns deja susţinerilor conform cărora la încheierea contractului autentificat sub nr. x9 din 8.07.1992 de Notariatul de Stat al Sectorului Agricol Ilfov, a lipsit consimţământul vânzătorului.

Nu pot fi primite criticile recurenţilor care au făcut referire la lipsa exemplarului original al contractului din mapa fostului Notariat de Stat al municipiului Bucureşti, la certificatul fiscal şi la certificatul de sarcini, ca motive de nevalabilitate întrucât, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, acestea nu se constituie în condiţii de validitate ale contractului ci privesc proba actului juridic, respectiv formalităţi de publicitate a dreptului.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va proceda la examinarea, în continuare, a criticilor de nelegalitate, întemeiate pe dispoziţiile art.304 pct.9 C.proc.civ., privitoare la admiterea acțiunii în revendicare imobiliară având ca premisă existența unor titluri valabile de proprietate, atât în ceea ce îl privește pe reclamant, cât și în ceea ce îi privește pe pârâți.

Din perspectiva situației în care se regăsesc părțile în raport cu un autor comun, Înalta Curte reține că în mod corect instanța de apel a apreciat că acestea dețin titluri care provin de la autorul comun O., căruia i-a fost reconstituit dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu în baza titlului de proprietate nr. x9/1992.

Împrejurarea că intimatul-reclamant a cumpărat de la H., moştenitorul lui O., conform certificatului de moştenitor nr. x/1992, iar apelanţii-pârâţi au cumpărat de la I. şi J., moştenitorii lui H., conform certificatului de moştenitor nr. x/1998, nu conduce la concluzia că, în realitate, reclamantul și pârâta E. ar fi dobândit de la autori diferiți. Prin urmare. Înalta Curte nu își însușește criticile prin care recurenții au arătat că autorul este, în toate cazurile, vânzătorul.

Aşa cum s-a arătat în doctrină şi jurisprudenţă, operaţiunea de comparare a titlurilor specifică situaţiei în care titlurile provin de la autori diferiţi implică o comparare a titlurilor autorilor, ceea ce în cauză ar conduce la ipoteza în care dreptul primului vânzător să fie opus celui afirmat de succesorul său. Cum din punct de vedere al calităţii procesuale operează prin efectul legii o subrogare a succesorului legal în locul autorului, nu pot fi primite criticile prin care s-a susţinut că în mod greşit acţiunea în revendicare imobiliară a fost examinată prin raportare la existenţa unui autor comun al părţilor.

Contrar susţinerilor recurentei E., dispoziţiile art. 891 din Codul civil din 2009 nu este incident în cauză, având în vedere normele de aplicare în timp a legii civile şi faptul că acest act normativ nu era în vigoare la data încheierii contractelor supuse analizei.

Pe cale de consecinţă, având în vedere că în ipoteza menționată în care în care titlurile opuse de părți provin de la același autor, se dă preferință celui care a efectuat primul formalitățile de publicitate imobiliară, devin lipsite de relevanță criticile privitoare la compararea titlurilor după criteriile care s-au cristalizat pe cale doctrinară și jurisprudențială.

Cu referire la incidenţa Legii nr.7/1996, a cadastrului imobiliar, Înalta Curte reţine, cu titlu prealabil, că urmează a fi examinate exclusiv criticile privitoare la dezlegările date de instanţa de apel, aşadar nu şi pe cele care sunt formulate omisso medio, direct în recurs.

Astfel, răspunzând criticilor formulate de apelanţi, care au vizat prioritatea înregistrării în cartea funciară şi pretinsul conflict între Registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni şi cartea funciară, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că sunt incidente dispoziţiile art. 56 alin. (1) din Legea nr.7/1996 potrivit cărora „înscrierile făcute în conformitate cu actele normative în vigoare în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni, în cărţile funciare şi în cărţile de publicitate funciară, înainte de data intrării în vigoare a prezentei legi, îşi vor produce şi după această dată efectele prevăzute, cu excepţia cazurilor în care drepturile de proprietate şi celelalte drepturi reale au fost afectate în orice mod prin efectul legii”.

Ca atare, independent de faptul că dreptul de proprietate al apelanţilor a fost înscris în cartea funciară, instanţa de apel a apreciat că nu se poate reţine preferabilitatea dreptului lor de proprietate, în condiţiile în care dreptul reclamantului a fost transcris primul, chiar dacă într-un alt registru de publicitate, care era în vigoare la momentul întocmirii actului.

Cu referire la dispoziţiile art. 31 alin. (2) din Legea nr. 7/1996 s-a arătat că instituie doar o prezumţie de bună-credinţă, care urmează a se aprecia prin raportare la întregul probatoriu administrat în cauză, astfel că neverificarea Registrului de Inscripţiuni şi Transcripţiuni este de natură a înlătura buna-credinţă, părţile nefiind într-o eroare comună şi invincibilă.

Înalta Curte constată că în raport de art. 56 alin. (1) din Legea nr.7/1996, a căror incidenţă a fost în mod corect reţinută în speţă, şi de împrejurarea că titlul de proprietate al intimatului-reclamant a fost înscris în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni la data de 20.12.1995, înainte de adoptarea Legii nr. 7/1996, în situaţia premisă expusă în care părţile se prevalează de titluri de proprietate care provin de la acelaşi autor, nu se poate da eficienţă titlurilor recurenţilor-pârâţi în considerarea principiilor legalităţii, opozabilităţii faţă de terţi sau al forţei probante a înscrierilor în cartea funciară.

Cu referire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 31 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, care reglementează principiul forţei probante al înscrierilor în cartea funciară, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a reţinut în mod corect că instituie o doar prezumţie de bună-credinţă.

Însă, în ipoteza în care la deschiderea cărţii funciare nu s-a verificat existenţa evidenţelor anterioare de publicitate imobiliară, principiul forţei probante nu paralizează acţiunea în revendicare.

De altfel, în cazul dedus judecăţii, pentru considerentele expuse, nu este necesară o analiză suplimentară a principiilor instituite de legea cadastrului imobiliar.

Cu referire la buna-credinţă a recurenţilor-pârâţi şi la aplicarea principiului erorii comune şi invincibile în care s-ar fi aflat pârâţii, Înalta Curte menţionează, sub un prim aspect că, în speţă, buna-credinţă nu este un element de referinţă în soluţionarea acţiunii în revendicare imobiliară în care părţile deţin titluri care provin, în sens larg, de la acelaşi autor.

Sub un alt aspect se reţine, în subsidiar, că necercetarea evidenţelor de publicitate imobiliară exclude existenţa unei erori invincibile; critica recurenţilor C. și D. privitoare la împrejurarea că instanţa de apel nu a examinat distinct buna lor credinţă nu poate fi primită deoarece analiza a privit un element comun, respectiv modul în care pârâţii au verificat evidenţele de publicitate în condiţiile în care recurenta E. nu a dobândit dreptul de proprietate printr-un mod originar.

Criticile privitoare la securitatea raporturilor juridice şi la garantarea dreptului de proprietate de către art.1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu au făcut obiectul analizei instanţei de apel, iar în recurs nu s-a invocat necercetarea vreunei critici în faza procesuală anterioară. În consecinţă, ele nu pot fi analizate direct în recurs.

În ceea ce priveşte existenţa unor hotărâri judecătoreşti anterioare care ar statua asupra bunei-credinţe şi a legitimităţii recurenţilor C. și D., Înalta Curte constată că sentinţa civilă nr.1846/2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă şi decizia nr. 608/2009, pronunţată de Curtea de apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, au fost pronunţate în soluţionarea unei cereri formulată pe cale de ordonanţă preşedinţială promovată de reclamantul A., în vederea sistării lucrărilor de construire de către pârâţii D. şi C.

Distinct de împrejurarea că cererea de sistare lucrări a fost respinsă ca rămasă fără obiect, ca urmare a finalizării construcţiei edificate pe terenul în litigiu, Înalta Curte reţine că hotărârile pronunţate în procedura ordonanţei preşedinţiale nu prejudecă fondul.

Pentru considerentele expuse, constatând că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 304 pct.9 C.proc.civ., Înalta Curte în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin.(1) din acelaşi act normativ a respins recursurile, ca nefondate.