Automatic suspension of damages action against insolvent insurer upheld, rejecting challenge to special insolvency law exception

Acțiune în despăgubiri. Societate de asigurare. Hotărâre de deschidere a procedurii falimentului. Suspendarea de drept a judecății cauzei în apel. Legalitatea măsurii. Aplicarea normei speciale din Legea nr. 85/2014

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Incidente procedurale. Suspendarea procesului

Index alfabetic : societate de asigurare

faliment

suspendare de drept

Legea nr. 85/2014, art. 75, art. 262

În cazul acțiunilor îndreptate împotriva societăților de asigurare faţă de care s-a deschis procedura falimentului, dispozițiile art. 75 din Legea nr. 85/2014 nu își găsesc aplicarea, întrucât cu privire la asemenea debitori – societăţi de asigurare/reasigurare, actul normativ menţionat conţine dispoziţii speciale, regăsite în capitolul IV, intitulat „Dispoziţii privind falimentul societăţilor de asigurare/reasigurare”.

În atare situație, devin incidente dispozițiile art. 262 alin. (4) din aceeași lege, care stabilesc că „hotărârea de deschidere a procedurii falimentului are ca efect suspendarea de drept a tuturor acţiunilor judiciare sau extrajudiciare şi a măsurilor de executare silită îndreptate împotriva societăţii de asigurare/reasigurare debitoare”, fără ca textul să mai conţină vreo dispoziţie de exceptare de la măsura suspendării ca în ipoteza reglementată de art. 75, iar aplicarea cu prioritate a prevederilor art. 262 alin. (4) se impune în virtutea principiului specialia generalibus derogant.

Faptul că norma specială nu se completează cu dispoziţii ale normei generale rezultă şi din conținutul art. 242 al Legii nr. 85/2014, potrivit căruia „prevederile capitolului I, cu excepția celor cuprinse în secțiunea a 6-a, se vor aplica în mod corespunzător procedurii falimentului societăților de asigurare/reasigurare, cu derogările prevăzute în acest capitol”. Or, dispozițiile art. 262 alin. (4) din lege conţin o astfel de derogare, subliniindu-se încă o dată caracterul special al normei, respectiv faptul că între norma generală şi cea specială nu poate subzista un raport de complinire, de întregire a celei din urmă, întrucât se exclud reciproc.

Secția I civilă, decizia nr. 1723 din 8 noiembrie 2017

Prin sentinţa nr. 5569 din 23.09.2016 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă a fost admisă, în parte, acţiunea având ca obiect plata de despăgubiri morale şi materiale (ca urmare a prejudiciului cauzat prin decesul numitului A. în evenimentul rutier produs din culpa asiguratului societăţii pârâte) formulată de reclamanţii B., C., D., E. şi F., în contradictoriu cu pârâta SC G. SA.

Împotriva sentinţei au declarat apel ambele părţi.

Judecata apelului a fost suspendată conform încheierii din 23.03.2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, prin care s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 262 alin. 4 din Legea nr. 85/2014, reţinându-se că s-a deschis procedura falimentului împotriva debitoarei SC G. SA.

Această încheiere a fost atacată cu recurs de către reclamanţi, care au susţinut nelegalitatea soluţiei sub următoarele aspecte:

Măsura de suspendare, pe temeiul art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, echivalează cu încălcarea prevederilor constituţionale, respectiv ale art. 16 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia „cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”.

Încheierea de suspendare a judecăţii este dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, întrucât potrivit art. 75 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 : „Nu sunt supuse suspendării de drept prevăzute la alin. (1): a) căile de atac promovate de debitor împotriva acţiunilor unui/unor creditori începute înaintea deschiderii procedurii şi nici acţiunile civile din procesele penale îndreptate împotriva debitorului; b) acţiunile judiciare îndreptate împotriva codebitorilor şi/sau terţilor garanţi”.

Aceasta înseamnă că legiuitorul a înţeles să excepteze de la suspendarea de drept, căile de atac promovate de debitor împotriva acţiunilor creditorilor începute înaintea deschiderii procedurii, precum şi acţiunile civile din procesele penale.

În privinţa motivării subsidiare a instanţei, cu privire la imposibilitatea continuării judecării apelului de către debitoare, aceasta încalcă dispoziţiile imperative ale art. 75 lit. a) din Legea nr. 85/2014, prin care legiuitorul a stabilit continuarea procesului în vederea soluţionării căii de atac.

De asemenea, este greşită motivarea instanţei potrivit căreia numai pentru acţiunile civile din procesele penale, care se soluţionează odată cu latura penală, ar fi aplicabile prevederile art. 75 lit. a), având în vedere că, atunci când pretenţiile derivă dintr-un proces penal care a încetat pentru că autorul faptei a decedat, acţiunea civilă nu poate fi promovată decât pe cale separată.

Prin încheierea de suspendare, instanţa dispune această măsură fără a face trimitere la o dispoziţie legală, adăugând la lege şi încălcând astfel principiul „unde legea nu dispune, nici interpretul nu trebuie să o facă (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus).

Încheierea de suspendare a fost dată cu încălcarea art. 412 C.pr.civ., întrucât nu există o hotărâre definitivă pentru a justifica, în sensul textului menţionat, măsura dispusă.

Criticile au fost încadrate, de către recurenţii-reclamanţi, în motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C.pr.civ.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, considerând că încheierea a fost dată cu aplicarea corectă a prevederilor art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, iar prin răspunsul la întâmpinare, recurenţii-reclamanţi au reiterat criticile formulate.

Raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat conform art. 493 alin. (4) C.pr.civ.

Analizând criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente.

Susţinerea încălcării prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1), prin aplicarea dispoziţiilor art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, în justificarea măsurii de suspendare a judecăţii, este lipsită de temei.

Aceasta întrucât, o normă legală este prezumată validă şi conformă cu Constituţia, atâta vreme cât jurisdicţia constituţională nu a cenzurat dispoziţia şi nu s-a pronunţat în sens contrar.

Ca atare, instanţele de drept comun nu pot înlătura de la aplicare o normă pe motiv că ar fi neconstituţională întrucât o asemenea verificare depăşeşte sfera jurisdicţiei lor.

În acelaşi timp, împrejurarea că o normă a fost atacată în faţa instanţei constituţionale (dosarul fiind în faza întocmirii raportului la această instanţă, cum au arătat recurenţii) nu este un motiv suficient pentru înlăturarea acesteia de la aplicare şi nici pentru suspendarea judecăţii recursului până la pronunţarea instanţei constituţionale, nefiind întrunite cerinţele art. 413 alin. (1) pct.1, C.pr.civ. (judecata separată nu ar purta asupra existenţei sau inexistenţei unui drept de care să depindă soluţionarea cauzei, ci asupra conformităţii unei norme legale cu legea fundamentală, situaţie în care, stabilirea unei eventuale contradicţii sub acest aspect şi-ar găsi remediul procedural în dispoziţiile art. 509 pct. 11 C.pr.civ.).

Este, de asemenea, nefondată critica referitoare la greşita aplicare a normelor de drept material, cu susţinerea incidenţei dispoziţiilor art. 75 alin. (2) lit. a) şi b) din Legea nr. 85/2014, texte care exceptează de la suspendare „căile de atac promovate de debitor împotriva acţiunilor unui/unor creditor/creditori începute înaintea deschiderii procedurii şi nici acţiunile civile din procesele penale îndreptate împotriva debitorului (lit.a), respectiv, „acţiunile judiciare îndreptate împotriva codebitorilor şi/sau terţilor garanţi” [lit.b)].

Or, pentru a-şi găsi aplicarea normele de exceptare menţionate, care presupun continuarea judecăţii, ar trebui să fie mai întâi incidentă ipoteza din alin. (1) al art. 75, care instituie regula suspendării de drept a tuturor acţiunilor judiciare, extrajudiciare sau măsurilor de executare silită de la data deschiderii procedurii insolvenţei (de la care sunt prevăzute derogări prin alineatul următor).

Însă, aşa cum în mod corect a statuat instanţa de apel, art. 75 din Legea nr. 85/2014 nu este incident în cauză, având în vedere calitatea debitorului SC G. SA, aceea de societate de asigurare faţă de care s-a deschis procedura falimentului.

Cu privire la asemenea debitori – societăţi de asigurare/reasigurare, actul normativ menţionat conţine dispoziţii speciale, regăsite în capitolul IV, intitulat „Dispoziţii privind falimentul societăţilor de asigurare/reasigurare”.

Sub aspectul care interesează cauza dedusă judecăţii, art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, stabileşte că „hotărârea de deschidere a procedurii falimentului are ca efect suspendarea de drept a tuturor acţiunilor judiciare sau extrajudiciare şi a măsurilor de executare silită îndreptate împotriva societăţii de asigurare/reasigurare debitoare”, fără să mai conţină vreo dispoziţie de exceptare de la măsura suspendării, ca în ipoteza reglementată de art. 75.

În mod corect instanţa de apel a dat prioritate dispoziţiei art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, rezolvând astfel, corespunzător, raportul dintre norma generală şi cea specială din perspectiva principiului specialia generalibus derogant (norma specială derogă de la cea generală).

Faptul că norma specială nu se completează cu dispoziţii ale normei generale sub motiv că ar fi lăsat neacoperite anumite aspecte (situaţie posibilă când normei speciale i-ar lipsi anumite elemente structurale – ipoteza sau dispoziţia – ceea ce referitor la datele speţei ar fi însemnat, conform celor invocate, ca legiuitorul să fi intenţionat ca situaţiile de exceptare de la măsura suspendării să se aplice indiferent de calitatea debitorului intrat în procedura falimentului) rezultă, o dată în plus, şi din prevederile art. 242 ale Legii nr. 85/2014.

Conform textului menţionat, „Prevederile cap. I, cu excepția celor cuprinse în secțiunea a 6-a, se vor aplica în mod corespunzător procedurii falimentului societăților de asigurare/reasigurare, cu derogările prevăzute în acest capitol”.

Or, norma art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 conţine o astfel de derogare, subliniindu-se încă o dată caracterul ei special, respectiv faptul că între norma generală şi cea specială nu poate subzista un raport de complinire, de întregire a celei din urmă, pentru decisivul motiv că ele se exclud reciproc.

Susţinerea că instanţa ar fi trebuit să continue doar judecata apelului declarat de debitoarea (SC G. SA) este eronată, dintr-o dublă perspectivă.

Pe de o parte, întrucât cele două apeluri declarate în cauză de către reclamanţi şi pârâtă vizează aceeaşi hotărâre (deci au acelaşi obiect), susţinând deopotrivă critici referitoare la cuantumul despăgubirilor stabilite de prima instanţă (în sensul majorării, respectiv, reducerii acestora), aşa încât judecata căilor de atac nu poate fi făcută separat (prin disjungerea şi continuarea faţă de pârâtă în acelaşi timp cu suspendarea judecății faţă de reclamanţi).

Pe de altă parte şi în mod principal, întrucât norma de exceptare de la suspendarea de drept, a judecăţii căilor de atac promovate de debitor, înscrisă în alin. (2) al art. 75, vizează ipoteza descrisă la alin. (1) al acestei norme, text a cărui aplicabilitate la speţă a fost exclusă, dată fiind calitatea debitorului, care atrage, aşa cum s-a arătat, incidenţa unei norme speciale.

Aceeaşi este situaţia celei de-a doua teze a art. 75 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2014 – referitoare la continuarea judecăţii în ipoteza acţiunilor civile din procesele penale îndreptate împotriva debitorului.

Motivarea instanței de apel, în sensul că norma ar fi aplicabilă doar acţiunilor civile exercitate în cadrul procesului penal, iar nu şi celor exercitate separat – deşi eronată pentru situaţia în care acţiunea civilă n-a putut fi alăturată celei penale din cauza decesului făptuitorului – nu a reprezentat decât o motivare subsidiară din partea instanţei.

Ceea ce prevalează în justificarea soluţiei este, în realitate, lipsa totală de incidenţa a textului, iar nu faptul că nu ar fi întrunite anumite cerinţe particulare ale acestuia.

Este lipsită de orice fundament şi critica recurenţilor conform căreia instanţa ar fi adoptat măsura fără să se întemeieze pe un text legal şi adăugând la lege, cu încălcarea principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

Măsura de suspendare a fost întemeiată, în drept, pe dispoziţiile art. 262 din Legea nr. 85/2014, care reprezintă sediul materiei pentru ipoteza în care procedura falimentului se declanșează faţă de societăţile de asigurare/reasigurare.

În contradicţie cu propria critică, recurenţii sunt, în realitate, cei care adaugă dispoziţiei legale incidente o ipoteză de suspendare pe care norma nu o reglementează.

La fel, este lipsită de fundament critica referitoare la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 412 pct. 6 C.pr.civ., conform cărora „judecarea cauzelor se suspendă de drept prin deschiderea procedurii insolvenţei, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive, dacă debitorul trebuie reprezentat, până la numirea administratorului sau lichidatorului judiciar”, sub motiv că în speţă nu ar exista o hotărâre definitivă.

Separat de faptul, care se impune analizei cu prioritate, că nu dispoziţiile art. 412 pct. 6 C.pr.civ. au reprezentat temeiul juridic al măsurii suspendării, afirmaţia recurenților conform căreia nu ar exista o hotărâre definitivă de deschidere a procedurii falimentului împotriva societăţii de asigurare este lipsită de suport şi contrară realității juridice, în contextul în care sentinţa nr. 132 din 16.02.2017 a Tribunalului Sibiu, care a dispus această măsură, a rămas definitivă prin neatacarea cu apel.

Pentru toate considerentele arătate, criticile de nelegalitate formulate au fost găsite nefondate, recursul fiind respins în consecință.