Decizia nr. 245/A/2017 · Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie — Secţia Penală

Decizia nr. 245/A/2017

Asupra apelurilor de față ;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 232/F din 19 decembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în temeiul art. 386 alin. (1) C. proc. pen. s-a schimbat încadrarea juridică a faptelor reținute prin rechizitoriu în sarcina inculpatei A., din o infracțiune de tentativă la înșelăciune, prevăzută de art. 32 rap. la art. 244 alin. (1), (2) C. pen., o infracțiune de uz de fals, prevăzută de art. 323 C. pen., ambele cu aplic. art. 38 alin. (2) C. pen. și art. 5 C. pen. și trei infracțiuni de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, fiecare prevăzută de art. 47 rap. la art. 322 C. pen., toate cu aplic. art. 38 alin. (1) C. pen. și art. 5 C. pen., în o infracțiune de tentativă la înșelăciune, prevăzută de art. 20 rap. la art. 215 alin. (1), (2) corob. cu art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. 1969 și o infracțiune de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată, prevăzută de art. 25 rap. la art. 290 alin. (1) corob. cu art. 41 alin. (2) și art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. 1969, fiecare cu aplic. art. 5 C. pen.

În temeiul art. 396 alin. (5) rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., a fost achitată inculpata A., pentru infracțiunea de tentativă la înșelăciune, prevăzută de art. 20 rap. la art. 215 alin. (1), (2) corob. cu art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. 1969 cu aplic. art. 5 C. pen.

În temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen., a fost condamnată inculpata A. la pedeapsa de 1 an închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată, prevăzută de art. 25 rap. la art. 290 alin. (1) corob. cu art. 41 alin. (2) și art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. 1969 cu aplic. art. 5 C. pen.

În temeiul art. 71 alin. (1), (2) C. pen. 1969, s-a aplicat inculpatei pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. 1969.

În temeiul art. 81 alin. (1) C. pen. 1969, s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicate inculpatei, pe un termen de încercare de 3 ani, stabilit și calculat potrivit art. 82 alin. (1), (3) C. pen. 1969.

În temeiul art. 71 alin. (5) C. pen. 1969, s-a dispus suspendarea executării pedepsei accesorii pe durata aceluiași termen de încercare.

S-a atras atenția inculpatei asupra dispozițiilor art. 83 și art. 84 C. pen. 1969, referitoare la cazurile de revocare a suspendării condiționate.

În temeiul art. 386 alin. (1) C. proc. pen., s-a schimbat încadrarea juridică a faptelor reținute prin rechizitoriu în sarcina inculpatului B. din o infracțiune de complicitate la tentativă la înșelăciune, prevăzută de art. 48 în ref. la art. 32 rap. la art. 244 alin. (1), (2) C. pen. și o infracțiune de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 C. pen., ambele cu aplic. art. 38 alin. (2) C. pen. și art. 5 C. pen. în o infracțiune de complicitate la tentativă la înșelăciune, prevăzută de art. 48 în ref. la art. 32 rap. la art. 244 alin. (1), (2) corob. cu art. 77 alin. (1) lit. a) C. pen. și o infracțiune de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 alin. (1) corob. cu art. 77 alin. (1) lit. a) C. pen., fiecare cu aplic. art. 5 C. pen.

S-a respins, ca nefondată, cererea inculpatului B., de aplicare a procedurii de recunoaștere a învinuirii și, implicit, a dispozițiilor art. 396 alin. (1)0 C. proc. pen.

În temeiul art. 396 alin. (6) rap. la art. 16 alin. (1) lit. g) teza a III-a C. proc. pen., s-a încetat procesul penal față de inculpatul B., pentru infracțiunea de complicitate la tentativă la înșelăciune, prevăzută de art. 48 în ref. la art. 32 rap. la art. 244 alin. (1), (2) corob. cu art. 77 alin. (1) lit. a) C. pen. cu aplic. art. 5 C. pen., ca efect al încheierii unui acord de mediere, la data de 06 aprilie 2016, cu persoana vătămată/parte civilă C.

În temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul B. la pedeapsa de 1 an închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 alin. (1) corob. cu art. 77 alin. (1) lit. a) C. pen. cu aplic. art. 5 C. pen.

În temeiul art. 67 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) C. pen. (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice; dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat; dreptul de a exercita profesia de avocat), pe o perioadă de 3 ani.

În temeiul art. 65 alin. (1), (3) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) C. pen. (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice; dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat; dreptul de a exercita profesia de avocat).

În temeiul art. 38 alin. (1) C. pen., s-a constatat că infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, reținută în sarcina inculpatului în prezenta cauză, este concurentă cu infracțiunea de trafic de influență, prevăzută de art. 291 C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 corob. cu art. 396 alin. (1) C. proc. pen., pentru care acesta a fost condamnat la pedeapsa principală de 1 an și 8 luni închisoare (cu suspendarea sub supraveghere a executării acesteia pe un termen de 2 ani), pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., pe o perioadă de 1 an și pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării acelorași drepturi prin sentința penală nr. 274/F din data de 18 septembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. x/2/2014 (rămasă definitivă la data de 14 noiembrie 2014).

În temeiul art. 97 alin. (1) C. pen., s-a anulat suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 1 an și 8 luni închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 274/F din data de 18 septembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

În temeiul art. 40 alin. (1) rap. la art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. cu aplic. art. 10 din Legea nr. 187/2012, s-au contopit pedepsele de 1 an închisoare (stabilită în prezenta cauză) și, respectiv, 1 an și 8 luni închisoare (stabilită prin sentința penală anterior menționată) și s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 1 an și 8 luni închisoare, la care s-a adăugat sporul de 4 luni închisoare (o treime din pedeapsa de 1 an închisoare), acesta urmând să execute pedeapsa rezultantă de 2 ani închisoare.

În temeiul art. 97 alin. (2) rap. la art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei rezultante aplicate inculpatului, pe un termen de 4 ani, calculat începând cu data de 14 noiembrie 2014.

În temeiul art. 93 alin. (1) lit. a)-e) C. pen., pe durata termenului anterior menționat, inculpatul trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

- să se prezinte la Serviciul de Probațiune București, la datele fixate de acesta;

- să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

- să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;

- să comunice schimbarea locului de muncă;

- să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În temeiul art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., s-a impus inculpatului ca, pe durata termenului de supraveghere, să execute obligația de a frecventa unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de Serviciul de Probațiune București sau organizate în colaborare cu instituții din comunitate.

În temeiul art. 93 alin. (3) C. pen., s-a impus inculpatului ca, pe durata aceluiași termen de supraveghere, să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității, pe o perioadă de 100 zile, în condițiile art. 57 alin. (1), (2) din Legea nr. 253/2013, în cadrul Centrului Municipal București de Resurse și Asistență Educațională sau în cadrul Fundației pentru Promovarea Sancțiunilor Comunitare, astfel cum se va stabili de către consilierul de probațiune, conform art. 404 alin. (2) C. proc. pen.

S-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 96 C. pen., referitoare la cazurile de revocare a suspendării sub supraveghere.

În temeiul art. 40 alin. (3) rap. la art. 72 alin. (1) C. pen., s-a constatat că, în cauza soluționată prin sentința penală nr. 274/F din data de 18 septembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, inculpatul a fost reținut și arestat preventiv în perioada 15 iulie 2014 - 18 septembrie 2014.

În temeiul art. 45 alin. (2) și alin. (3) lit. a) rap. la art. 68 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) C. pen. (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice; dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat; dreptul de a exercita profesia de avocat), pe o perioadă de 3 ani începând cu data rămânerii definitive a acestei hotărâri de condamnare.

În temeiul art. 45 alin. (4) C. pen., s-a scăzut din durata pedepsei complementare constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen. (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice; dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat) perioada de 1 an executată în intervalul 14 noiembrie 2014 - 13 noiembrie 2015 conform sentinței penale nr. 274/F din data de 18 septembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

În temeiul art. 45 alin. (5) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) C. pen. (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice; dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat; dreptul de a exercita profesia de avocat), care se va executa dacă pedeapsa rezultantă va deveni executabilă.

În temeiul art. 386 alin. (1) C. proc. pen., s-a schimbat încadrarea juridică a faptelor reținute prin rechizitoriu în sarcina inculpatului D. din o infracțiune de complicitate la tentativă la înșelăciune, prevăzută de art. 48 în ref. la art. 32 rap. la art. 244 alin. (1), (2) C. pen., o infracțiune de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 C. pen., ambele cu aplic. art. 38 alin. (2) C. pen. și o infracțiune de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 273 alin. (1) C. pen., toate cu aplic. art. 38 alin. (1) C. pen. și art. 5 C. pen. în o infracțiune de complicitate la tentativă la înșelăciune, prevăzută de art. 26 în ref. la art. 20 rap. la art. 215 alin. (1), (2) corob. cu art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. 1969, o infracțiune fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 alin. (1) corob. cu art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. 1969 și o infracțiune de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 260 alin. (1) C. pen. 1969, fiecare cu aplic. art. 5 C. pen.

În temeiul art. 396 alin. (5) rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., a fost achitat inculpatul D., pentru infracțiunea de complicitate la tentativă la înșelăciune, prevăzută de art. 26 în ref. la art. 20 rap. la art. 215 alin. (1), (2) corob. cu art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. 1969.

În temeiul art. 396 alin. (5) rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., a fost achitat inculpatul D., pentru infracțiunea de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 260 alin. (1) C. pen. 1969 cu aplic. art. 5 C. pen.

În temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen. rap. la art. 63 alin. (3) teza a II-a C. pen. 1969, a fost condamnat inculpatul D. la pedeapsa de 7.000 lei amendă, pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 alin. (1) corob. cu art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. 1969 cu aplic. art. 5 C. pen.

S-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 631 C. pen. 1969, referitoare la înlocuirea pedepsei amenzii, în cazul sustragerii cu rea-credință de la executarea acesteia, cu pedeapsa închisorii.

În temeiul art. 386 alin. (1) C. proc. pen., s-a schimbat încadrarea juridică a faptelor reținute prin rechizitoriu în sarcina inculpatului E. din o infracțiune de complicitate la tentativă la înșelăciune, prevăzută de art. 48 în ref. la art. 32 rap. la art. 244 alin. (1), (2) C. pen., o infracțiune de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 C. pen., ambele cu aplic. art. 38 alin. (2) C. pen. și o infracțiune de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 273 alin. (1) C. pen., toate cu aplic. art. 38 alin. (1) C. pen. și art. 5 C. pen. în o infracțiune de complicitate la tentativă la înșelăciune, prevăzută de art. 26 în ref. la art. 20 rap. la art. 215 alin. (1), (2) corob. cu art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. 1969, o infracțiune fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 alin. (1) corob. cu art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. 1969 și o infracțiune de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 260 alin. (1) C. pen. 1969, fiecare cu aplic. art. 5 C. pen.

În temeiul art. 396 alin. (5) rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., a fost achitat inculpatul E., pentru infracțiunea de complicitate la tentativă la înșelăciune, prevăzută de art. 26 în ref. la art. 20 rap. la art. 215 alin. (1), (2) corob. cu art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. 1969.

În temeiul art. 396 alin. (5) rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., a fost achitat inculpatul E., pentru infracțiunea de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 260 alin. (1) C. pen. 1969 cu aplic. art. 5 C. pen.

În temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen. rap. la art. 63 alin. (3) teza a II-a C. pen. 1969, a fost condamnat inculpatul E. la pedeapsa de 7.000 lei amendă, pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 alin. (1) corob. cu art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. 1969 cu aplic. art. 5 C. pen.

S-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 631 C. pen. 1969, referitoare la înlocuirea pedepsei amenzii, în cazul sustragerii cu rea-credință de la executarea acesteia, cu pedeapsa închisorii.

În temeiul art. 25 alin. (5) C. proc. pen., s-a lăsat nesoluționată acțiunea civilă exercitată de partea civilă C. față de inculpații A., D. și E., cu privire la infracțiunile pentru care sunt pronunțate soluții de achitare.

S-au respins, ca nefondate, pretențiile civile (daune materiale și daune morale) formulate de partea civilă C. față de inculpații A., D. și E., cu privire la infracțiunile pentru care sunt pronunțate soluții de condamnare.

S-a constatat că partea civilă C. nu a exercitat acțiunea civilă față de inculpatul B. și că, la data de 06 aprilie 2016, cu ocazia încheierii acordului de mediere, acesta i-a plătit suma de 3.000 euro.

În temeiul art. 25 alin. (3) C. proc. pen., s-a dispus desființarea totală a înscrisului falsificat, și anume înscrisul olograf denumit „chitanță”, ce are pe revers încheierea de atestare nr. 1 din data de 03 februarie 2013 a Cabinetului individual de avocatură „B.” (toate exemplarele originale ale acestuia).

În temeiul art. 274 alin. (1), (2) C. proc. pen., au fost obligați fiecare dintre inculpații A., D. și E. la plata către stat a sumei de 1.500 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare.

În temeiul art. 274 alin. (1), (2) și art. 275 alin. (1) pct. 2 lit. c) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul B. la plata către stat a sumei de 2.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare.

În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare referitoare la soluțiile de achitare au rămas în sarcina statului.

În temeiul art. 276 alin. (1) C. proc. pen., s-a luat act că persoana vătămată - parte civilă C. nu a solicitat cheltuieli judiciare.

În temeiul art. 275 alin. (6) rap. la art. 272 alin. (1), (2) C. proc. pen., onorariile avocaților din oficiu desemnați pentru inculpații B. și D., majorate la suma de 1.000 lei, în cazul fiecăruia, au rămas în sarcina statului și urmează a se suporta din fondul Ministerului Justiției.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:

Prin rechizitoriul din data de 15 octombrie 2015, emis în Dosarul de urmărire penală nr. x/P/2014 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate, a următorilor inculpați:

- inculpata A. - sub acuzația săvârșirii unei infracțiuni de tentativă la înșelăciune, prevăzută de art. 32 rap. la art. 244 alin. (1), (2) C. pen., a unei infracțiuni de uz de fals, prevăzută de art. 323 C. pen., ambele în concurs ideal, prevăzut de art. 38 alin. (2) C. pen. și a trei infracțiuni de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzute de art. 47 rap. la art. 322 C. pen., toate în concurs real, prevăzut de art. 38 alin. (1) C. pen. și cu aplic. art. 5 C. pen.;

- inculpatul B. (fost avocat în Baroul București) - sub acuzația săvârșirii unei infracțiuni de complicitate la tentativă la înșelăciune, prevăzută de art. 48 în ref. la art. 32 rap. la art. 244 alin. (1), (2) C. pen. și a unei infracțiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 C. pen., ambele în concurs ideal, prevăzut de art. 38 alin. (2) C. pen. și cu aplic. art. 5 C. pen.;

- inculpatul D. - sub acuzația săvârșirii unei infracțiuni de complicitate la tentativă la înșelăciune, prevăzută de art. 48 în ref. la art. 32 rap. la art. 244 alin. (1), (2) C. pen., a unei infracțiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 C. pen., ambele în concurs ideal, prevăzut de art. 38 alin. (2) C. pen. și a unei infracțiuni de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 273 alin. (1) C. pen., toate în concurs real, prevăzut de art. 38 alin. (1) C. pen. și cu aplic. art. 5 C. pen.;

- inculpatul E. - sub acuzația săvârșirii unei infracțiuni de complicitate la tentativă la înșelăciune, prevăzută de art. 48 în ref. la art. 32 rap. la art. 244 alin. (1), (2) C. pen., a unei infracțiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 C. pen., ambele în concurs ideal, prevăzut de art. 38 alin. (2) C. pen. și a unei infracțiuni de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 273 alin. (1) C. pen., toate în concurs real, prevăzut de art. 38 alin. (1) C. pen. și cu aplic. art. 5 C. pen.

Potrivit actului de sesizare, în sarcina inculpaților trimiși în judecată, a fost reținută săvârșirea următoarelor fapte:

- inculpata A. - a depus în Dosarul nr. x/303/2013 al Judecătoriei Sectorului 6 București, secția civilă, având ca obiect contestație la executare, în care avea calitatea de contestatoare, intimat fiind persoana vătămată C., un înscris fals, respectiv chitanța încheiată la data de 03 februarie 2013, atestată de inculpatul B., în calitate de avocat, sub aspectul datei, identității părților și conținutului și, respectiv, semnată, în calitate de martori, de inculpații D. și E., potrivit căreia persoana vătămată a declarat că a primit de la inculpată suma de 38.000 euro, reprezentând sultă în dosarul de partaj și că nu mai avea nicio pretenție materială sau morală în justiție, suma respectivă nefiind în realitate plătită;

- inculpatul B. - în calitate de avocat în cadrul Baroului București, a atestat, sub aspectul datei, identității părților și conținutului, chitanța din data de 03 februarie 2013, prin care persoana vătămată C. a declarat că a primit de la inculpata A. suma de 38.000 euro, cu titlu de sultă în dosarul de partaj, semnătura și mențiunile „Sunt de acord cu suma” și „Am primit” de pe chitanța respectivă nefiind executate de către persoana vătămată, iar inculpata anterior nominalizată neachitându-i în realitate acea sumă de bani, după care aceeași inculpată a depus chitanța în Dosarul nr. x/303/2013 al Judecătoriei Sectorului 6 București, secția civilă, pentru a dovedi stingerea obligației de plată a sumei datorate persoanei vătămate, care a declanșat procedura de executare silită împotriva sa;

- inculpatul D. - a semnat, în calitate de martor, chitanța încheiată la data de 03 februarie 2013, atestată de inculpatul B., prin care persoana vătămată C. a declarat că a primit de la inculpata A. suma de 38.000 euro, reprezentând sultă în dosarul de partaj, în condițiile în care semnătura și mențiunile „Sunt de acord cu suma” și „Am primit” de pe chitanța respectivă nu au fost executate de persoana vătămată, iar inculpata anterior nominalizată nu i-a achitat acea sumă, după care chitanța a fost depusă de aceeași inculpată în Dosarul nr. x/303/2013 al Judecătoriei sectorului 6 București, secția civilă, pentru a dovedi stingerea obligației de plată și, de asemenea, în ședința publică din data de 08 octombrie 2013, a făcut afirmații mincinoase cu privire la împrejurările încheierii acelei chitanțe și semnării ei de către persoana vătămată;

- inculpatul E. - a scris și a semnat, în calitate de martor, chitanța încheiată la data de 03 februarie 2013, atestată de inculpatul B., prin care persoana vătămată C. a declarat că a primit de la inculpata A. suma de 38.000 euro, reprezentând sultă în dosarul de partaj, în condițiile în care semnătura și mențiunile „Sunt de acord cu suma” și „Am primit” de pe chitanța respectivă nu au fost executate de persoana vătămată, iar inculpata anterior nominalizată nu i-a achitat acea sumă, după care chitanța a fost depusă de aceeași inculpată în Dosarul nr. x/303/2013 al Judecătoriei sectorului 6 București, secția civilă, pentru a dovedi stingerea obligației de plată și, de asemenea, în ședința publică din data de 08 octombrie 2013, a făcut afirmații mincinoase cu privire la împrejurările încheierii acelei chitanțe și semnării ei de către persoana vătămată.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 11 noiembrie 2015.

Prin încheierea din data de 14 ianuarie 2016, judecătorul de cameră preliminară a constatat competența și legalitatea sesizării instanței, precum și legalitatea efectuării actelor și administrării probelor în faza de urmărire penală, respingând, ca nefondate, cererile și excepțiile formulate de inculpații A., B. și D. sub aceste aspecte și a dispus începerea judecății.

Contestațiile formulate de inculpații A. și D. împotriva încheierii anterior menționate au fost respinse, ca nefondate, prin încheierea din data de 23 februarie 2016, pronunțată de judecătorul de cameră preliminară al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2/2015/a1.

La data de 08 aprilie 2016, după rămânerea definitivă a încheierii prin care s-a dispus începerea judecății, dar anterior citirii actului de sesizare a instanței, care s-a realizat la termenul din data de 20 aprilie 2016, a fost depus la dosar, fiind transmis de Biroul Mediatorului F., acordul de mediere nr. 12 din data de 06 aprilie 2016, încheiat între persoana vătămată C. și inculpatul B., cu privire la infracțiunea de complicitate la tentativă la înșelăciune, în care este consemnat și faptul plății de către cel din urmă, în favoarea celei dintâi, a sumei de 3.000 euro, cu titlu de despăgubiri.

La termenul din data de 20 aprilie 2016, înainte de începerea cercetării judecătorești, cu respectarea dispozițiilor art. 20 alin. (1), (2) C. proc. pen., persoana vătămată C., care a beneficiat de asistența juridică a avocatului ales, s-a constituit parte civilă în procesul penal numai împotriva inculpaților A., E. și D., solicitând obligarea acestora, în solidar, la plata de daune materiale în cuantum de 300 lei lunar, pentru perioada cuprinsă între luna martie 2013 și momentul soluționării cauzei, cât a pretins că a trebuit să locuiască cu chirie și, respectiv, de daune morale în sumă de 10.000 euro, invocând prejudiciul cauzat prin lezarea demnității, inducerea durerii și crearea unei stări de pericol pentru sănătatea sa.

După citirea actului de sesizare și aducerea la cunoștință a dispozițiilor art. 83 lit. a) C. proc. pen., Curtea a procedat, în mod nemijlocit, în condiții de publicitate și contradictorialitate, la ascultarea inculpatului B., care, fiind asistat juridic de un avocat desemnat din oficiu, a solicitat aplicarea procedurii simplificate de judecată și la ascultarea inculpatei A., care, în prezența avocatului ales, a contestat toate acuzațiile din actul de trimitere în judecată, în timp ce inculpatul E., asistat juridic de avocatul ales, s-a prevalat, la acel moment, de dreptul la tăcere, iar inculpatul D. nu s-a prezentat în fața instanței, pentru asigurarea apărării acestuia fiind desemnat un avocat din oficiu. De asemenea, Curtea a realizat ascultarea persoanei vătămate C., care a dat declarație în prezența avocatului ales.

Tot la termenul din data de 20 aprilie 2016, reprezentantul Ministerului Public a solicitat schimbarea parțială a încadrării juridice a faptelor menționate în actul de sesizare, astfel: cu privire la inculpata A., din trei infracțiuni de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată și o infracțiune de uz de fals într-o singură infracțiune de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată (3 acte materiale); cu privire la toți inculpații, reținerea, pentru infracțiunile de tentativă la înșelăciune și fals în înscrisuri sub semnătură privată, indiferent de forma de participație, a circumstanței agravante prevăzute de art. 77 lit. a) C. pen. și, respectiv, reținerea formei reale, în loc de forma ideală, pentru concursul de infracțiuni.

Referitor la cererea inculpatului B., de aplicare a procedurii simplificate de judecată, pusă în discuție la termenul respectiv, Curtea a constatat, prin încheierea din data de 20 aprilie 2016, că, la acel moment procesual, nu putea lua o hotărâre, apreciind necesară, pentru lămurirea situației de fapt și stabilirea corectă a încadrării juridice, administrarea de probe, astfel că a prorogat pronunțarea asupra cererii respective și a dispus efectuarea cercetării judecătorești, pentru toți inculpații, conform procedurii de drept comun. De asemenea, prin aceeași încheiere, Curtea a prorogat și pronunțarea asupra cererii de schimbare a încadrării juridice, astfel cum a fost susținută de reprezentantul Ministerului Public, apreciind necesară stabilirea, în prealabil și cu certitudine, a situației de fapt, pe bază de probe administrate nemijlocit în cursul cercetării judecătorești.

Drept urmare, în această fază procesuală, Curtea a procedat, în mod nemijlocit, în condiții de publicitate și contradictorialitate, la ascultarea martorilor menționați în rechizitoriu, respectiv: G., H., I., J. și K., a celui solicitat de inculpata A., respectiv L. și a celor a căror audiere a fost dispusă din oficiu, respectiv M., N., O., P., R., S. și T.

În cazul martorei U., Curtea a constatat imposibilitatea audierii, din motive medicale, în condițiile în care au fost prezentate acte din care rezultă că aceasta - diagnosticată cu boli foarte grave - necesită repaus permanent la domiciliu și oxigenoterapie de lungă durată, de minimum 18 ore/zi și a dispus, prin încheierea de la termenul din data de 18 mai 2016, aplicarea dispozițiilor art. 381 alin. (7) C. proc. pen., urmând a fi avută în vedere declarația sa din faza de urmărire penală.

În privința martorului V., rezident în Noua Zeelandă, care nu s-a prezentat în fața instanței, deși, în corespondența purtată pe e-mail, și-a manifestat inițial intenția de a depune mărturie, invocând ulterior imposibilitatea de a reveni în țară, precizând că își menține declarația anterioară și transmițând un memoriu scris, Curtea a dispus, prin încheierea de la termenul din data de 02 noiembrie 2016, aplicarea dispozițiilor art. 374 alin. (7) C. proc. pen., față de împrejurarea că declarația olografă a acestuia, atașată în dosarul de urmărire penală, nu a fost contestată, urmând a ține seama de declarația respectivă.

La cererile inculpaților A. și B., a fost administrată proba cu înscrisuri, pe situația de fapt și în circumstanțiere, pentru cea dintâi și, respectiv, numai în circumstanțiere, pentru cel din urmă. Pe de altă parte, la cererea Curții, inculpatul B. a depus la dosar, în copii certificate pentru conformitate cu exemplarele originale, toate actele, cu excepția celui la care se referă faptele deduse judecății, atestate în cursul anului 2013, de la nr. 2 până la nr. 7.

De asemenea, la cererea persoanei vătămate - parte civilă C., a fost administrată, și pentru aceasta, proba cu înscrisuri, pe situația de fapt.

Din oficiu, Curtea a solicitat, pentru consultare, Dosarele nr. x/303/2013 și nr. x/303/2013 ale Judecătoriei sectorului 6 București, care au fost restituite ulterior instanței respective și, de asemenea, a cerut de la aceeași instanță informații, transmise în cuprinsul unor referate, însoțite de copii de pe înscrisuri, întocmite de grefierul-șef al secției civile.

Curtea a dispus, la cererea inculpatei A. și din oficiu, pentru motivele arătate în încheierea de la termenul din data de 15 iunie 2016, efectuarea unei expertize grafice, cu obiectivele menționate în aceeași încheiere, de către un organism independent, și anume Laboratorul Interjudețean de Expertize Criminalistice București. Astfel, a fost întocmit, de către un expert criminalistic autorizat al instituției respective, Raportul de expertiză criminalistică nr. 355 din data de 25 octombrie 2016, același expert răspunzând ulterior, în scris, la obiecțiunile formulate de inculpata A.

Față de concluziile raportului de expertiză anterior menționat, Curtea a procedat, din nou, la termenul din data de 02 noiembrie 2016, la ascultarea inculpaților A. și B., care, după aducerea la cunoștință a dispozițiilor art. 83 lit. a) C. proc. pen., au consimțit să dea declarații suplimentare.

La același termen, Curtea a pus în discuție, din oficiu, o eventuală schimbare parțială de încadrare juridică, pentru inculpatul B., din infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată în infracțiunea de fals intelectual (în raport cu dispozițiile art. 39 din Legea nr. 51/1995) și, în mod corespunzător, pentru inculpata A., din trei infracțiuni de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată și o infracțiune de uz de fals în o infracțiune de instigare la fals intelectual, o infracțiune de uz de fals și o infracțiune de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată (2 acte materiale).

La termenul din data de 21 noiembrie 2016, după aducerea la cunoștință a dispozițiilor art. 83 lit. a) C. proc. pen., Curtea a procedat, în mod nemijlocit, în condiții de publicitate și contradictorialitate, la ascultarea inculpatului D., care s-a prezentat în fața instanței, consimțind să dea declarație, în prezența avocatului din oficiu și, de asemenea, la ascultarea inculpatului E., care, fiind asistat juridic de avocatul ales, a renunțat la a se prevala de dreptul la tăcere invocat până la acel moment, ambii inculpați contestând toate acuzațiile din actul de trimitere în judecată.

Analizând întregul probatoriu administrat în cauză, în limitele faptelor care constituie obiectul judecății, potrivit art. 371 C. proc. pen., Curtea a reținut ca fiind dovedită, în afara oricărui dubiu, următoarea situație de fapt:

Prin sentința civilă nr. 7650 din data de 18 noiembrie 2008 a Judecătoriei sectorului 6 București, pronunțată în Dosarul nr. x/303/2008, rămasă definitivă și irevocabilă, prin respingerea apelului și a recursului, la data de 07 februarie 2012, în cadrul unei acțiuni de partaj inițiate de reclamanta A. împotriva pârâtului C. (fostul său soț), a fost atribuit reclamantei, în natură, imobilul situat în municipiul București, sectorul 6, cu o valoare de circulație de 345.014 lei (91.390 euro) și s-a dispus obligarea acesteia la plata către pârât, cu titlu de sultă, a sumei de 172.507 lei (45.695 euro), în termen de 4 luni de la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii respective.

Prin încheierea din data de 28 august 2012, rămasă definitivă și irevocabilă, prin neapelare, la data de 03 octombrie 2012, aceeași instanță a dispus, la cererea pârâtului C., îndreptarea unor erori materiale din cuprinsul hotărârii de partaj, cu privire la prenumele acestuia și, respectiv, la moneda sumei acordate drept sultă - 45.695 euro.

Atât sentința, cât și încheierea anterior menționate au fost învestite cu formulă executorie, iar, la data de 10 octombrie 2012, creditorul C. a solicitat executorului judecătoresc K. punerea în executare silită a creanței sale, prin urmărirea imobilului atribuit, prin partaj, în proprietatea exclusivă a debitoarei A., cererea sa fiind înregistrată sub nr. 276/2012.

Prin încheierea pronunțată la data de 29 octombrie 2012, în Dosarul nr. x/303/2012, Judecătoria sectorului 6 București, admițând cererea executorului judecătoresc, a încuviințat executarea silită solicitată de creditorul C. pe raza teritorială a sectorului respectiv.

La data de 07 noiembrie 2012, a fost comunicată debitoarei A., de către executorul judecătoresc, somația de plată a sultei și a cheltuielilor de executare, în sumă totală de 179.637 lei.

Prin încheierea din data de 08 ianuarie 2013, pronunțată în Dosarul nr. x/303/2008, Judecătoria sectorului 6 București a dispus, la cererea creditorului C., îndreptarea unei erori materiale din titlu executoriu, cu privire la numărul apartamentului supus executării silite, în loc de nr. 26.

La data de 25 ianuarie 2013, executorul judecătoresc a comunicat debitoarei A. o nouă somație de plată.

În perioada următoare, cel mai târziu la data de 05 februarie 2013, inculpata A. i-a determinat pe inculpații E., D. și B. (cel din urmă având, în perioada respectivă, calitatea de avocat în cadrul Baroului București) să întocmească în fals, în două exemplare originale, o chitanță olografă, pe avers scrisă de mână de inculpatul E., semnată de acesta și de inculpatul D., în calitate de martori, iar pe revers atestată, cu privire la identitatea părților, data și conținutul actului, sub nr. 1 din data de 03 februarie 2013, de inculpatul B., potrivit căreia persoana vătămată C. ar fi primit, la data de 03 februarie 2013, în prezența celor doi martori, de la inculpata A., suma de 38.000 euro, reprezentând sultă în Dosarul de partaj nr. x/303/2008 și, drept urmare, nu mai avea nicio pretenție materială de la aceasta, inclusiv în justiție, în conținutul chitanței respective fiind inserate mențiunile olografe „Sunt de acord cu suma” și „Am primit” și, de asemenea, o semnătură olografă, toate atribuite persoanei vătămate C.

La data de 05 februarie 2013, ora 17:56, creditoarea A. a transmis executorului judecătoresc, prin fax, o copie a chitanței anterior menționate - numai partea de avers a acesteia, fără reversul purtând atestarea realizată de avocatul B.

La aceeași dată, creditorul C. a prezentat executorului judecătoresc o declarație în care a precizat că, până la data respectivă (05 februarie 2013), nu primise nicio sumă de bani de la debitoarea A. și a solicitat continuarea executării silite.

Printr-o adresă din data de 06 februarie 2013, debitoarea A. a fost înștiințată de executorul judecătoresc ca, la data de 08 februarie 2013, să se prezinte la sediul acestuia, pentru stabilirea prețului imobilului supus executării silite.

La data de 07 februarie 2013, inculpata A. a depus personal, la Judecătoria Sectorului 6 București, o cerere de contestație la executare și de suspendare a executării silite, care poartă semnătura sa, în cuprinsul căreia a invocat plata către persoana vătămată C., la data de 03 februarie 2013, a sumei de 38.000 euro, susținând că, astfel, a achitat acesteia întregul debit datorat. Cererea respectivă a fost înregistrată, pe rolul instanței sesizate, sub nr. x/303/2013 și a primit termen de soluționare la data de 09 aprilie 2013, inculpata A. semnând olograf, pe rezoluția judecătorului, de luare la cunoștință a acelui termen și a obligației de plată a taxelor judiciare. La acea cerere, inculpata A. a atașat o copie, certificată prin semnătura sa pentru conformitate cu originalul, de pe chitanța olografă anterior menționată - tot numai partea de avers a acesteia, fără reversul purtând atestarea realizată de inculpatul avocat B., care este identică, sub aspectul conținutului, dar și al formei grafice, cu copia transmisă de aceeași inculpată, prin fax, cu două zile în urmă, executorului judecătoresc. De asemenea, inculpata A. a atașat, la aceeași cerere, copii, certificate prin semnătura sa pentru conformitate cu originalele, de pe cărțile de identitate ale persoanei vătămate C. și martorilor E. și D.

Judecata în Dosarul nr. x/303/2013 s-a realizat conform unei proceduri contradictorii, cu citarea contestatoarei A. și a intimatului C., care au fost prezenți personal la toate termenele, fiind asistați juridic de avocații lor aleși.

Până la primul termen de judecată, contestatoarea A. a formulat o cerere separată, ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/303/2013 al Judecătoriei sectorului 6 București, care a fost admisă, dispunându-se suspendarea provizorie a executării silite până la soluționarea, în Dosarul nr. x/303/2013, a cererii de suspendare a executării silite formulate în cadrul contestației la executare.

La termenul de judecată din data de 09 aprilie 2013, în ședință publică, contestatoarea A. a depus, în Dosarul nr. x/303/2013, o copie, certificată prin semnătura sa pentru conformitate cu originalul, de pe același exemplar al chitanței olografe, pentru prima oară în întregul său (avers și revers), înscrisul respectiv purtând viza de primire a judecătorului învestit cu soluționarea cauzei. De asemenea, la același termen, a fost depusă la dosar, fără a se menționa de către care din părțile din proces, o altă copie a chitanței (în aceeași formă grafică), purtând mențiunea certificării pentru conformitate cu originalul sub semnătura olografă a contestatoarei A., pe care este înscris, sub numărul de paginare 111.

În încheierea întocmită la termenul respectiv, s-a consemnat că, în fața instanței civile, contestatoarea A. a depus „chitanța prin care face dovada că sulta a fost plătită”, iar intimatul C. a precizat că „se înscrie în fals” cu privire la acel înscris. Drept urmare, prin aceeași încheiere (din data de 09 aprilie 2013), instanța civilă a dispus înaintarea înscrisului respectiv, printr-o adresă, către Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 6 București, în vederea efectuării de cercetări sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de fals și uz de fals. Adresa dispusă a fost efectuată, însă, în conținutul ei, nu s-a menționat dacă, la aceasta, a fost atașat înscrisul defăimat ca fiind fals.

La următorul termen de judecată, stabilit în data de 14 mai 2013, intimatul C. a susținut că, din Dosarul nr. x/303/2013, atașat la Dosarul nr. x/303/2013, a dispărut fila cu numărul 39, reprezentând chiar chitanța olografă originală și a solicitat, cererea sa fiind admisă, rectificarea încheierii de la termenul precedent, în sensul că nu s-a înscris în fals cu privire la acel înscris, ci doar a precizat că îl contestă, solicitând să fie supus unei expertize grafoscopice, situație în care instanța civilă a cerut Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 6 București restituirea înscrisului respectiv. Corespondența ulterioară, purtată de instanța civilă cu unitatea de parchet anterior menționată și cu Secția 22 Poliție, a relevat că originalul înscrisului în discuție nu se află în custodia acestora.

În cursul judecării prezentei cauze, la termenul din data de 07 septembrie 2016, după comunicarea informațiilor solicitate de Curte Judecătoriei sectorului 6 București cu privire la fila numărul 39 din Dosarul nr. x/303/2013, reprezentantul Ministerului Public s-a sesizat din oficiu cu privire la săvârșirea infracțiunii de sustragere de înscrisuri, precizând că, sub acest aspect, se vor efectua cercetări de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București. Curtea nu a fost informată, până la finalizarea cercetării judecătorești, despre rezultatul acelor cercetări.

La termenul de judecată din data de 08 octombrie 2013, instanța civilă a procedat la ascultarea, în calitate de martori, a numiților E. și D., care, în declarațiile lor, au susținut, în esență, că au fost de față la momentul când, la data de 03 februarie 2013, în incinta unui magazin administrat de contestatoarea A., situat în Complexul x din cartierul Drumul Taberei, aceasta i-a dat intimatului C. o pungă cu bani, numărați de către cel din urmă și apoi introduși de el în mapa pe care o avea asupra sa, menționând, totodată, semnarea de către intimat a chitanței olografe întocmite cu acel prilej, în prezența unui avocat.

Prin adrese, cereri și citații repetate, dispuse începând cu termenul din data de 14 mai 2013 și până la termenul din data de 21 ianuarie 2014, instanța civilă a solicitat avocatului B. comunicarea, în original, a chitanței atestate din data de 03 februarie 2013 și a înscrisurilor care au stat la baza întocmirii acesteia.

La data de 26 iunie 2013, avocatul B. a transmis instanței civile, în copii certificate de el pentru conformitate cu originalul, iar nu în original, astfel cum i se solicitase, chitanța atestată sub nr. 1 din data de 03 februarie 2013 - având aceeași formă grafică cu exemplarul prezentat de contestatoarea A., la termenul din data de 09 aprilie 2013, ca fiind conform cu originalul, cărțile de identitate ale contestatoarei respective, intimatului C. și martorilor E. și D., precum și actele ce constituie titlul executoriu - sentința civilă nr. 7650 din data de 18 noiembrie 2008 a Judecătoriei sectorului 6 București și încheierile de îndreptare a erorilor materiale din hotărârea respectivă din datele de 28 august 2012 și 08 ianuarie 2013.

Abia la data de 31 ianuarie 2014, avocatul B. a transmis instanței civile originalul chitanței atestate din data de 03 februarie 2013 - având același conținut, cu excepția lipsei menționării pe avers a datei întocmirii actului, dar o formă grafică diferită de exemplarul copie, certificat pentru conformitate cu originalul, prezentat aceleiași instanțe de contestatoarea A. și de copia, conformă cu originalul, transmisă anterior instanței respective chiar de el însuși, împreună cu copie de pe cererea de atestare formulată de contestatoarea A. la data de 03 februarie 2013.

Originalul înscrisului respectiv a fost depus la Registrul Mijloacelor de Probă al Judecătoriei sectorului 6 București, fiind înregistrat sub nr. x/MP/2014 și înaintat, la data de 01 octombrie 2014, Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, la cererea acestuia, în condițiile în care, prin încheierea din data de 04 februarie 2014, instanța civilă a dispus sesizarea parchetului respectiv, în vederea efectuării de cercetări sub aspectul săvârșirii infracțiunii de fals intelectual de către avocatul B. și, de asemenea, a infracțiunii de mărturie mincinoasă de către martorii E. și D., dispunând, totodată, suspendarea judecății în cauza civilă, până la rămânerea definitivă a soluției din cauza penală.

Singurul exemplar original identificat al chitanței atestate sub nr. 1 din data de 03 februarie 2013 a fost supus, atât în faza de urmărire penală, cât și în cursul cercetării judecătorești realizate de această instanță, mai întâi unei constatări criminalistice, apoi unei expertize criminalistice, iar în final unei expertize grafice, ale căror concluzii au fost identice, în sensul că mențiunile olografe „Sunt de acord cu suma” și „Am primit”, precum și semnătura din dreptul acestora nu au fost executate de persoana vătămată C., neputând fi stabilit autorul lor, deoarece sunt contrafaceri realizate prin imitarea scrisului și semnăturii persoanei respective.

I. Cu privire la data și locul de întocmire și atestare a chitanței olografe, s-a reținut:

În faza de urmărire penală, inculpații A., B. și E. au susținut, potrivit declarațiilor anterior citate, că atât scrierea și semnarea, cât și atestarea chitanței olografe s-au realizat la data de 03 februarie 2013, într-o zi de duminică, în incinta Complexului x din cartierul Drumul Taberei, într-un spațiu comercial aflat în curs de dezafectare, aparținând SC X. SRL (societate administrată de inculpata A.). Afirmații similare au făcut, în cuprinsul declarațiilor olografe date în fața organelor de cercetare penală ale poliției judiciare, inculpatul D., care, ulterior, s-a sustras urmăririi penale și, respectiv, martorul V. (fiul inculpatei A.), a cărui declarație de la momentul respectiv nu a fost contestată, precum și, în fața procurorului, martorul J.

În cursul cercetării judecătorești, numai inculpații A. și B. au mai susținut, cu certitudine, data de 03 februarie 2013, în timp ce inculpatul D. a declarat că nu-și amintește data, menționând însă luna februarie 2013 și ziua de duminică, martorul J. a făcut referire la o zi de week-end de la începutul lunii februarie 2013, iar inculpatul E. a afirmat că este sigur de faptul că evenimentul a avut loc la începutul lunii februarie 2013, însă într-o zi de sâmbătă, care, raportat la împrejurarea certă că inculpata A. a transmis prin fax un exemplar al chitanței olografe către executorul judecătoresc la data de 05 februarie 2013, corespunde datei de 02 februarie 2013.

În concret, inculpata A. a afirmat că, la data de 03 februarie 2013, într-o zi de duminică, când cunoștea deja că împotriva sa fusese declanșată procedura de executare silită, în timp ce se afla în magazinul societății sale, pe care îl dezafecta, fiind ajutată în acel scop de mai mulți muncitori, a fost căutată acolo de fostul soț, C., care fusese îndrumat spre locul respectiv de către vecina sa (martora I.) de la adresa de domiciliu, unde acesta o căutase anterior.

Martora I., fiind întrebată cu privire la acest aspect, a confirmat faptul că, la un moment dat, a îndrumat-o pe persoana vătămată C. spre Complexul x, unde se afla inculpata A., împreună cu fiul său, V., neputând preciza, însă, nici în faza de urmărire penală, conform declarației anterior citate, nici în cursul cercetării judecătorești, data exactă a acelui eveniment (zi, lună), plasat la începutul anului 2013 și asociat cu ziua în care, în cursul serii, inculpata anterior menționată i-a spus că ar fi fost căutată la magazin de fostul soț și că ea i-ar fi dat acestuia, la notar, suma de 38.000 euro, pe care i-o datora.

Inculpatul B. a afirmat că își menține declarațiile din faza de urmărire penală (în care a indicat data de 03 februarie 2013, menționată și în actul atestării) și nu a dorit să facă alte precizări.

Inculpatul D. a declarat că, în luna februarie 2013, fără a-și aminti data exactă, care era însă o zi de duminică, a fost solicitat de inculpata A., pe care nu o cunoștea, să o ajute în operațiunea de dezafectare a unor rafturi dintr-un spațiu comercial deținut de aceasta în zona x din cartierul Drumul Taberei, în contextul în care, la momentul respectiv, el executa o lucrare la un bar învecinat.

În schimb, inculpatul E. a susținut că faptele relatate s-au petrecut într-o zi de sâmbătă, la începutul lunii februarie 2013, fără a-și aminti data, când, la cererea unui coleg de muncă, a acceptat să-l înlocuiască pentru a participa la dezafectarea sistemului de securitate și monitorizare amplasat într-un spațiu comercial din zona x - Drumul Taberei, aparținând SC X. SRL, pentru care mai lucrase și, astfel, o văzuse anterior, însă doar o singură dată, pe inculpata A., precizând că este sigur de ziua afirmată, întrucât, din superstiție, evită să lucreze sâmbăta și, atunci când o face, i se întâmplă de fiecare dată „un accident” (cu care a asociat implicarea sa în actualul proces penal), precizând însă, în mod contradictoriu, că, dacă a trecut o anume dată pe vreunul dintre exemplarele chitanței pe care el le-a scris de mână, acea dată (duminică - 03 februarie 2013) este cea în care s-au petrecut faptele respective.

Examinarea exemplarelor, certificate a fi conforme cu originalul, prezentate instanței civile de inculpata A. (la datele de 07 februarie 2013 și 09 aprilie 2013) și inculpatul B. (la data de 26 iunie 2013) și a exemplarului original transmis aceleiași instanțe de către cel din urmă inculpat (la data de 31 ianuarie 2014) relevă că numai cele dintâi poartă, pe avers, mențiunea datei de 03 februarie 2013, în timp ce exemplarul original, păstrat în arhiva avocatului care a realizat operațiunea de atestare, nu cuprinde, pe avers, nicio mențiune cu privire la data întocmirii chitanței olografe.

Drept urmare, Curtea a reținut că data scrierii și semnării olografe a chitanței invocate drept probă a plății sumei de 38.000 euro către persoana vătămată C., pentru stingerea datoriei inculpatei A. față de aceasta, este incertă, sigură fiind numai realizarea acestor acțiuni într-o zi din perioada 25 ianuarie 2013 (când executorul judecătoresc i-a comunicat debitoarei A. ultima somație de plată) - 05 februarie 2013 (când aceeași debitoare a transmis executorului judecătoresc, prin fax, chitanța respectivă).

De asemenea, având în vedere susținerile constante ale tuturor inculpaților, că atestarea chitanței olografe, cu privire la identitatea părților, data și conținutul actului, s-a realizat de către inculpatul avocat B. în aceeași zi cu scrierea și semnarea sa de către inculpații E. și D., ca martori, la cererea inculpatei A., Curtea a reținut că și data reală a atestării acesteia (menționată de primul inculpat a fi fost 03 februarie 2013) este incertă, plasându-se însă în aceeași perioadă anterior menționată.

Referitor la locația unde s-ar fi realizat, conform declarațiilor constante ale tuturor inculpaților, întocmirea și atestarea chitanței olografe (prin aplicarea ștampilei corespunzătoare), persoana vătămată C. a prezentat, în faza de urmărire penală, două înscrisuri, respectiv un proces-verbal de predare-primire din data de 29 ianuarie 2013 și o adeverință eliberată la data de 24 septembrie 2014, din care rezultă că, la data de 29 ianuarie 2013, inculpata A., în calitate de reprezentant legal al SC X. SRL, a predat spațiul comercial situat în Complexul x, la adresa din, sectorul 6, reprezentanților legali ai SCM Z. SRL (martorii N. și M., în calitate de președinte și, respectiv, administrator), de la care îl închiriase, cu aceeași ocazie realizându-se predarea cheilor acelui spațiu și constatându-se că, în incinta acestuia, nu se mai aflau bunuri ale fostei chiriașe.

Pentru lămurirea aspectelor anterior menționate, contestate de inculpata A., în cursul cercetării judecătorești, au fost audiați martorii T., N., M., R. și S. și a fost încuviințată acesteia administrarea probei cu înscrisuri.

Declarațiile martorilor sunt contradictorii în ceea ce privește eliberarea spațiului respectiv și predarea cheilor sale, de către inculpata A., la data de 29 ianuarie 2013, fără posibilitatea obiectivă de a mai avea astfel acces în acel spațiu la momentul, ulterior, când s-a pretins de către inculpați că s-ar fi realizat, chiar acolo, întocmirea și atestarea chitanței olografe (data de 03 februarie 2013).

Astfel, această variantă a fost susținută numai de martorul T. (contabilul SCM Z. SRL), care a precizat că el a semnat, pentru președintele N., adeverința prezentată de persoana vătămată, că, pentru a elibera adeverința respectivă, a avut la dispoziție procesul-verbal de predare-primire a spațiului, că a presupus că predarea cheilor de către fosta chiriașă s-a realizat odată cu semnarea, la data de 29 ianuarie 2013, a acelui document și că, după știința sa, nu au mai existat cazuri în activitatea societății în care predarea-primirea spațiului să se fi realizat fără predarea cheilor, în timp ce toți ceilalți martori au susținut varianta contrară sau nu au putut confirma, în mod cert, niciuna dintre cele două variante.

În concret, martora N. (președintele SCM Z. SRL), după ce a recunoscut că semnătura din dreptul rubricii „primitor” a procesului-verbal de predare-primire întocmit la data de 29 ianuarie 2013 îi aparține, a afirmat că, la acel moment, nu i-au fost predate cheile spațiului, întrucât inculpata A. mai avea bunuri acolo, așteptând o mașină cu care să le ridice și, drept urmare, au convenit verbal ca eliberarea efectivă a acelui spațiu să se realizeze la o dată ulterioară, pe care nu o cunoaște, când inculpata a predat cheile unor angajați ai societății ce lucrau în același complex, R. și S.

Martorul M. (administratorul SCM Z. SRL) a recunoscut că semnătura de pe adeverința prezentată de persoana vătămată îi aparține, însă nu a putut confirma dacă inculpata A. a predat spațiul, în mod efectiv, la data de 29 ianuarie 2013 și nici dacă, la acel moment, acesta mai avea acolo bunuri ale societății sale, făcând precizarea că el nu asistat la întocmirea procesului-verbal de predare-primire.

Martora R. (angajată a SCM Z. SRL la punctul de lucru din Complexul x) a afirmat că, la încheierea procesului-verbal de predare-primire a spațiului, martora N. și inculpata A. au convenit ca cea din urmă să predea cheile către angajații societății la un moment ulterior, care a avut loc după câteva zile, fără a se întocmi un act doveditor, această înțelegere fiind determinată de faptul că, la semnarea documentului respectiv, inculpata mai avea bunuri în acel spațiu, nevăzute de martoră, pe care trebuia să le ridice de acolo.

Martorul S. (angajat al SCM Z. SRL la același punct de lucru) nu și-a amintit dacă cheile spațiului închiriat societății inculpatei A. au fost predate de aceasta odată cu încheierea, la sfârșitul lunii ianuarie 2013, a procesului-verbal de predare-primire, precizând însă că a auzit că inculpata respectivă ar mai fi avut bunuri, pe care el nu le-a văzut în acel spațiu și după semnarea acelui document și, de asemenea, a susținut că, după un timp (câteva zile sau câteva săptămâni), a găsit respectivele chei în punctul de lucru unde era angajat, fără a cunoaște cum au ajuns acolo și că el nu a mai văzut-o pe inculpata A. în spațiul pe care îl deținuse cu chirie din ziua în care aceasta a încheiat procesul-verbal de predare-primire cu martora N.

Pe de altă parte, inculpata A. a prezentat înscrisuri din care rezultă că aceasta a avut acces și chiar a mai desfășurat activitate comercială, prin societatea sa, în spațiul închiriat de la SCM Z. SRL în Complexul x, și după data întocmirii procesului-verbal de predare-primire a acelui spațiu (29 ianuarie 2013), relevante în acest sens fiind facturile, chitanțele și bonurile fiscale emise în luna februarie 2013 (precum și împrejurarea că numărul de la care inculpata a transmis, prin fax, executorului judecătoresc, la data de 05 februarie 2013, chiar chitanța olografă la care se referă acuzațiile, a fost alocat SC X. SRL, de către operatorul Telekom, pentru adresa din sectorul 6, inclusiv în luna februarie 2013.

La rândul său, martorul K. (executorul judecătoresc) a precizat, în declarația din cursul cercetării judecătorești, că înscrisul sub semnătură privată denumit „chitanță” a parvenit la biroul său fiind transmis prin fax de la adresa unei societăți comerciale.

Raportat la acest probatoriu și dând eficiență principiului in dubio pro reo, Curtea a reținut că, în perioada când s-au realizat scrierea, semnarea și atestarea chitanței olografe (25 ianuarie 2013 - 05 februarie 2013), inculpata A. avea acces în incinta spațiului comercial din Complexul x, fără ca această împrejurare să fie aptă a valida, prin ea însăși, autenticitatea conținutului înscrisului respectiv, despre care inculpații au susținut că ar fi fost întocmit și atestat în acel spațiu.

II. Cu privire la împrejurările și modalitatea de întocmire și atestare a chitanței olografe;

În faza de urmărire penală și în cursul cercetării judecătorești, inculpații au făcut afirmații, pe de o parte, contradictorii și, astfel, lipsite de credibilitate, iar, pe de altă parte, contrazise de alte mijloace de probă.

Astfel, în declarația din fața Curții, inculpata A. a făcut următoarele afirmații:

1. Până cu o săptămână - 10 zile înaintea faptelor ce constituie obiectul judecății, nu a făcut niciun demers pentru a-i plăti fostului soț, în tot sau în parte, suma stabilită drept sultă, întrucât așa a fost învățată de avocatul H., care i-a spus că, în hotărârea de partaj, exista o eroare materială, cu privire la numărul apartamentului și că, până la îndreptarea acelei erori (n.r. realizată, la cererea persoanei vătămate C., în data de 08 ianuarie 2013), nu trebuia să-și execute obligația.

Conform dispozitivului foarte clar al hotărârii de partaj, inculpata avea obligația de a plăti persoanei vătămate suma stabilită drept sultă în termen de 4 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii respective (la data de 07 februarie 2012).

Martorul H., fiind întrebat cu privire la afirmația inculpatei, a negat-o, precizând, în declarația din fața Curții, că, în calitate de avocat al acesteia în dosarul civil de partaj, a informat-o, când hotărârea a rămas definitivă și executorie, că avea obligația de a plăti fostului soț sulta stabilită în sarcina sa, ocazie cu care a observat că inculpata se codea de la a efectua această plată. Martorul a mai susținut că a încetat colaborarea profesională cu inculpata la aproximativ 6 luni după rămânerea definitivă și executorie a hotărârii de partaj, când aceasta l-a căutat la birou și l-a întrebat dacă mai exista posibilitatea unei căi de atac, iar el i-a spus că singura cale de atac era revizuirea, însă numai în anumite cazuri, care, în privința sa, nu erau incidente. De asemenea, martorul a precizat că niciodată nu a sfătuit-o pe inculpata A. să nu facă plata sultei, ci dimpotrivă, că aceasta nu i-a spus niciodată că s-ar fi apucat să strângă bani pentru a face acea plată și că nu a reprezentat-o pe inculpată, ca avocat, în procedura de executare silită.

Unele dintre afirmațiile martorului sunt contrazise de cererea prin care acesta, în calitatea declarată de avocat al debitoarei A., a susținut, în dosarul de executare silită, că titlul executoriu invocat de creditor nu putea fi pus în executare până la îndreptarea erorii materiale referitoare la numărul apartamentului, motiv pentru care afirmațiile respective nu vor fi reținute, urmând a fi avute în vedere numai acelea potrivit cărora martorul a informat-o pe inculpata A., când hotărârea de partaj a rămas definitivă și executorie, despre obligația de plată a sultei (pe care o putea executa în mod voluntar, astfel cum aceasta pretinde că a și făcut la momentul întocmirii chitanței olografe) și că a remarcat ezitarea sa de a efectua acea plată, fiind interesată de mijloacele procesuale prin care ar fi putut obține modificarea hotărârii de partaj și nespunându-i vreodată că a început să strângă bani pentru realizarea plății datorate.

2. Cu cel mult 10 zile înainte de faptele deduse judecății, când cunoștea deja că, împotriva ei, se declanșase, la cererea fostului soț, procedura de executare silită, l-a căutat pe acesta, contactându-l telefonic și i-a solicitat să se întâlnească, pentru a negocia plata sultei, întrucât era dispusă să îi plătească o parte din suma datorată, neavând la dispoziție toți banii.

Persoana vătămată C. a negat această susținere a inculpatei, iar Curtea a constatat lipsită de credibilitate, având în vedere, pe de o parte, starea de vădită animozitate care exista, de mai multă vreme, între cei doi foști soți, ce făcea imposibilă o „negociere” între aceștia, iar, pe de altă parte și mai ales, împrejurarea că, la momentul afirmat de inculpată, fusese declanșată deja, împotriva sa, astfel cum ea însăși a recunoscut că știa, procedura de executare silită și, prin somația comunicată la data de 07 noiembrie 2012, executorul judecătoresc o informase pe aceasta că, potrivit art. 500 C. proc. civ., plata sumei datorate creditorului trebuia să se realizeze într-un cont de consemnări expres indicat, deschis la SC Y. SA - Agenția Victoria, pe seama și la dispoziția B.E.J., K.

3. La data de 03 februarie 2013 (constatată deja a fi incertă), a fost căutată la magazinul din Complexul x - Drumul Taberei, pe care îl dezafecta cu ajutorul unor muncitori, de fostul soț, ce era însoțit de un bărbat necunoscut, în vârstă de aproximativ 50 ani, de etnie rromă, pe care nu i l-a prezentat, spunându-i însă că trebuia să îi dea acelui bărbat, care a rămas în permanență afară, o sumă mare de bani, întrucât, în caz contrar, acesta „o să bage cuțitul în el” și, din acest motiv, i-a cerut să îi remită banii datorați drept sultă, acceptând chiar, în cazul unei plăți imediate, să primească o sumă mai mică decât cea la care era îndreptățit, de 38.000 euro.

Această afirmație a inculpatei conține aspecte în contradicție cu cele prezentate de ea în declarațiile din faza de urmărire penală, dar și cu susțineri din declarațiile inițiale ale altor persoane (martori și inculpați) despre care s-a pretins că s-ar fi aflat, la același moment, în spațiul respectiv sau că ar deține informații relevante despre remiterea banilor către persoana vătămată.

Astfel, în declarația din data de 01 august 2014, inculpata a susținut că, în afara unui bărbat necunoscut, despre care la acel moment nu a furnizat nicio informație (referitoare la vârstă și etnie), împreună cu persoana vătămată C., s-ar mai fi aflat și o femeie (nemenționată în declarația din cursul cercetării judecătorești), precizând semnalmentele acesteia - în vârstă de 40-50 ani, cu ten creol și părul vopsit blond.

De asemenea, în declarația din faza de urmărire penală (necontestată), datând din 29 august 2014, martorul V. (fiul inculpatei A.), după ce a făcut referire la prezența lui în incinta magazinului și la faptul că a asistat la discuția dintre mama sa și fostul ei soț (astfel cum și inculpata a susținut în declarația sa din cursul cercetării judecătorești), a afirmat că, împreună cu persoana vătămată C., s-ar fi aflat, la acel moment, fără a intra însă în magazin, două persoane necunoscute, și anume un bărbat cu vârsta de aproximativ 40-45 ani și o femeie blondă. Pe de altă parte, același martor a indicat, în declarația analizată, un alt motiv decât cel afirmat de mama sa, pentru care persoana vătămată ar fi cerut plata imediată a sumei de 38.000 euro, și anume pentru a înceta executarea silită asupra apartamentului, martorul nefăcând nicio referire la vreo afirmație prin care persoana respectivă ar fi susținut că datora bani bărbatului necunoscut care o însoțea și era amenințată de acesta.

Pentru a-și armoniza afirmațiile cu cele ale fiului său, inculpata, în declarația din aceeași dată (29 august 2014), ulterioară celei anterior citate, a precizat că i-ar fi dat banii persoanei vătămate din două motive, și anume pentru a nu avea probleme cu persoane din anturajul său (nemaifăcând referire la pretinsa amenințare venită din partea bărbatului necunoscut) și pentru a înceta executarea silită pornită asupra apartamentului partajat.

Martorul J., indicat chiar de inculpata A. și fiul acesteia ca fiind martor ocular la faptele de ei relatate, a afirmat, în declarația din cursul cercetării judecătorești, că persoana vătămată ar fi venit singură la magazinul aflat în curs de dezafectare, o afirmație identică fiind făcută de martorul respectiv și în faza de urmărire penală, când a susținut că bărbatul care a intrat acolo și a discutat cu inculpata (identificat a fi fost C.) nu era însoțit de vreo persoană.

Inculpatul D. a afirmat, în declarația din faza de urmărire penală, că persoana vătămată C. ar fi venit la magazin însoțită numai de o femeie cu vârsta de aproximativ 40 ani și cu părul lung și blond, care a rămas afară, pentru ca, în declarația din cursul cercetării judecătorești, să susțină, într-o vădită contradicție cu afirmația sa inițială, dar în acord cu declarația inculpatei A. din aceeași fază procesuală (care îi era cunoscută), că persoana vătămată ar fi fost însoțită de un bărbat brunet, solid, în vârstă de până la 50 ani, care nu a asistat la derularea evenimentelor, rămânând în permanență afară, dar a plecat împreună cu acea persoană.

Inculpatul E. a afirmat, în declarația din faza de urmărire penală, că persoana vătămată C. ar fi venit la magazin însoțită de un bărbat necunoscut cu vârsta de 35-40 ani, care a stat în permanență afară și părea agitat, pentru ca, în declarația din cursul cercetării judecătorești, într-o evidentă încercare de armonizare a susținerilor sale cu cele ale inculpaților A. și D. din aceeași fază procesuală (aceștia fiind audiați înaintea lui), să afirme că a remarcat prezența, în afara magazinului, a unui bărbat solid, brunet, cu vârsta până în 45-50 ani, despre care și-a închipuit că o însoțea pe persoana vătămată, întrucât, după derularea evenimentelor relatate, acea persoană a plecat de acolo însoțită de bărbatul respectiv, care nu a intrat niciodată în incinta spațiului comercial.

Împrejurarea realizării unei conivențe în sensul susținerii versiunii din cursul judecății a inculpatei A. rezultă și din analiza declarațiilor martorei I., propusă spre audiere de către aceasta. Astfel, în declarația din faza de urmărire penală, martora anterior nominalizată nu a făcut nicio referire la vreun însoțitor al persoanei vătămate la momentul când a pretins că aceasta ar fi căutat-o pe inculpată la adresa de domiciliu, negăsind-o acolo, iar ea ar fi îndrumat-o spre magazinul din Complexul x, pentru ca, în declarația din cursul cercetării judecătorești, ulterioară audierii inculpatei de către Curte, să susțină că, la momentul respectiv, persoana vătămată era însoțită de un bărbat necunoscut, brunet.

Inculpatul B. nu a făcut referire, în declarațiile sale din faza de urmărire penală și din cursul cercetării judecătorești, la nicio persoană (bărbat sau femeie), care l-ar fi însoțit pe cel care, potrivit chitanței olografe de el atestată, ar fi primit bani de la inculpata A.

4. Întrucât a acceptat cererea fostului soț, a plecat spre casă, împreună cu fiul său (martorul V.), pentru a aduce banii, în timp ce persoana vătămată a rămas să o aștepte în magazin, iar, după ce a luat din apartament suma de 38.000 euro, a revenit acolo, împreună cu același fiu.

Celelalte persoane implicate au făcut afirmații contradictorii cu privire la pretinsul moment al plecării inculpatei din magazin pentru aducerea banilor.

În același sens cu inculpata a declarat inițial, în faza de urmărire penală, numai fiul acesteia, martorul V.

Inculpatul D. nu a făcut nicio referire la acest eveniment în declarația din faza de urmărire penală, însă, în declarația din cursul cercetării judecătorești, ulterioară audierii de către Curte a inculpatei A. (a cărei declarație a putut astfel să o cunoască), a susținut că, după venirea persoanei vătămate C., dar înainte de întocmirea chitanței olografe, inculpata respectivă, însoțită de fiul său, a plecat din magazin, el crezând că pentru a aduce banii, astfel cum a bănuit că discutase anterior cu persoana vătămată și a revenit în același spațiu după aproximativ 10 minute.

Dimpotrivă, inculpatul E. a susținut că același eveniment ar fi avut loc după întocmirea chitanței olografe. Astfel, în declarația din faza de urmărire penală, acest inculpat a arătat că, după ce el a scris de mână, în două exemplare, chitanța olografă, inculpata A. a plecat din magazin, împreună cu un băiat și a revenit în 15-20 minute, având asupra sa o pungă cu euro. În mod similar, același inculpat a precizat, în declarația din cursul cercetării judecătorești, că, mai întâi, a scris de mână două exemplare ale chitanței, care au fost semnate imediat de el, de inculpatul D. și de persoana vătămată C., după care inculpata A. a plecat din magazin, împreună cu un bărbat mai tânăr, despre care a înțeles că era fiul său, aceștia revenind acolo după 10-20 minute, înainte de sosirea avocatului, ocazie cu care a remarcat că inculpata avea asupra ei o pungă cu bani, în bancnote euro.

Venirea inculpatei acasă, pentru ridicarea banilor, cu scopul de a-i remite persoanei vătămate în incinta magazinului, a fost infirmată de martora propusă spre audiere chiar de către aceasta.

Astfel, martora respectivă, I., vecină cu inculpata și având o relație foarte apropiată cu aceasta (mergea deseori în locuința sa, deținea cheia de la apartamentul ei și cunoștea dulapul unde ținea banii), fiind audiată de Curte cu privire la aspectul analizat, a precizat, în declarația sa, că, după ce a îndrumat-o pe persoana vătămată C. spre magazinul din Complexul x, unde se afla inculpata A., nu a văzut ca aceasta din urmă să vină acasă, părerea sa fiind că avea asupra ei banii și că inculpata i-a relatat, în seara aceleiași zile, că i-a dat fostului soț suma de 38.000 euro, însă nu în magazinul respectiv, ci la notar.

5. A acumulat în timp și a deținut exclusiv în casă întreaga sumă de 38.000, pe care i-a dat-o persoanei vătămate, astfel: suma de 15.000 euro a primit-o cu împrumut de la fiul său, V., care lucra în Noua Zeelandă, fără a întocmi un act doveditor; diferența de 23.000 euro a dobândit-o, la schimb cu lei, de la martora I., care primea bani în euro de la fiica sa din Elveția, prin schimb valutar realizat la case specializate, fără a putea prezenta înscrisuri doveditoare și din activități comerciale proprii.

În declarația din faza de urmărire penală, inculpata a precizat că suma de 10.000 euro a fost dobândită prin schimb valutar, din care suma de 7.000 euro de la martora I..

În niciuna dintre declarațiile analizate, inculpata nu a indicat o altă sursă de proveniență a banilor.

Martora I. a confirmat, în declarația dată în cursul cercetării judecătorești, că a făcut schimb, euro contra lei, cu inculpata, în perioada 2008-2013, dându-i acesteia suma de 1.000 - 1.500 euro pe an, din banii pe care îi primea de la fiica sa din Elveția (de regulă, 500 euro lunar), afirmând însă, în mod surprinzător, că inculpata a dobândit banii pretins remiși persoanei vătămate și din alte surse, neafirmate de aceasta în declarațiile sale, și anume vânzarea unui teren de la țară și banii primiți moștenire de la părinții săi.

Afirmația martorei, făcută în declarația de la termenul de judecată din data de 15 iunie 2016, a fost urmată de administrarea, de către inculpată, în cadrul probei cu înscrisuri care i-a fost încuviințată, la data de 01 noiembrie 2016, a unui act de vânzare-cumpărare sub semnătură privată, neautentificat, potrivit căruia aceasta, împreună cu tatăl său, au înstrăinat, la data de 01 decembrie 2011, un teren extravilan din satul Melicești, județul Prahova, cu suma de 50.000 lei, iar, la data de 21 noiembrie 2016, a unui contract de credit datând din 29 septembrie 2008, prin care a obținut, de la SC A.A. SA, drept împrumut, pentru rambursarea altor credite, suma maximă de 3.186 euro. Aceste înscrisuri au fost apreciate de Curte nerelevante, întrucât inculpata nu a invocat alte surse de provenință a sumei de 38.000 euro decât cele afirmate în declarațiile anterior menționate. În plus, Curtea a reținut că prezentarea de către inculpată a înscrisurilor respective, după audierea martorei I., dovedește realizarea unei conivențe între acestea, în cursul judecății, cu privire la declarațiile lor referitoare la aspectul în discuție, pe care martora respectivă, din cauza vârstei înaintate (71 ani) și afectării ușor sesizabile a capacității de memorare a unor informații care în realitate nu îi erau cunoscute, nu a reușit să o respecte întru-totul, făcând și afirmații care nu s-au coroborat, la momentul expunerii lor, cu declarațiile inculpatei. În același sens, Curtea a constatat că, în declarația din faza de urmărire penală, datând din 22 septembrie 2015, mai apropiată de momentul faptelor relatate, martora I. nu a menționat suma în euro cu care a făcut schimb în lei cu inculpata și nici perioada realizării acestui schimb, precizând doar suma primită de ea de la fiica sa (câte 1.500 - 2.000 euro, de două ori pe an).

Pe de altă parte, martorul V., fiul inculpatei, nu a menționat, în declarația din faza de urmărire penală, că i-ar fi dat mamei sale vreo parte din suma de 38.000 euro, pretins remisă persoanei vătămate C., iar, în cursul cercetării judecătorești, a precizat, în cuprinsul unui memoriu scris transmis prin e-mail Curții, că își menține declarația respectivă, fără a face vreo mențiune cu privire la acest aspect.

Dincolo de aceste constatări întemeiate pe analiza probatoriului anterior menționat, Curtea a apreciat neverosimilă situația ca inculpata A. - aflată în procedură de executare silită asupra apartamentului obținut la partaj și în stare conflictuală cu fostul soț, căruia i-a cerut evacuarea din imobilul respectiv, acțiunea sa fiind admisă de instanța civilă printr-o hotărâre pronunțată la data de 16 iunie 2009, împotriva căruia a formulat plângere și a depus mărturie într-o cauză penală în care acesta a fost condamnat, printr-o hotărâre rămasă definitivă la data de 04 ianuarie 2012, pentru săvârșirea unei infracțiuni de uz de fals și pe care îl considera, la fel ca și în prezent, bolnav psihic, invocând acte medicale pe care le-a depus și în acest dosar - să-i dea persoanei vătămate C. suma de 38.000 euro, dacă o deținea cu adevărat, într-o locație improprie realizării unei astfel de operațiuni (un spațiu comercial aflat în curs de dezafectare), într-o zi nelucrătoare (duminica), pentru a o scăpa de o pretinsă amenințare venită din partea unui necunoscut (despre care nu deținea nicio informație credibilă că ar fi fost reală), direct în mână (iar nu în contul de consemnări de care fusese deja informată de către executorul judecătoresc), fără ca ea să semneze chitanța ce constata un act în care era parte (astfel cum ar fi fost firesc) și luând drept martori două persoane cvasi-necunoscute (inculpatul D., pe care nu-l mai văzuse niciodată până atunci și inculpatul E., pe care îl mai întâlnise doar o singură dată, exclusiv prin prisma relațiilor de serviciu).

6. A adus suma de 38.000 euro - un teanc în bancnote de 50 euro și două teancuri în bancnote de 100 euro - într-o pungă din plastic și, în magazin, a așezat acea pungă pe o masă, iar, înainte de a-i da banii fostului soț, i-a cerut acestuia, care a fost de acord, să fie încheiată o chitanță, atestată de un avocat, pentru a se putea dovedi remiterea banilor. Drept urmare, l-a contactat telefonic pe avocatul H., însă acesta i-a spus că, fiind duminică, nu putea să vină și a sfătuit-o să găsească un alt avocat, prin căutare pe Internet.

Procedând conform acelui sfat, l-a găsit pe inculpatul avocat B., care a acceptat cererea sa de a se prezenta la magazinul respectiv, pentru a atesta chitanța care confirma remiterea banilor. Înainte de sosirea inculpatului avocat, le-a solicitat inculpaților E. și D. să fie martori la întocmirea chitanței. În acest context, inculpatul E. a scris, de mână, două exemplare ale chitanței, în care s-a consemnat că ea i-a remis fostului soț suma de 38.000 euro. Ambele exemplare au fost semnate de inculpații E. și D. și, respectiv, de persoana vătămată C., nu însă și de ea, întrucât nu s-a gândit că era necesar.

Ulterior, la fața locului s-a prezentat inculpatul avocat B., care a afirmat că trebuia întocmit și un al treilea exemplar al chitanței, pentru a rămâne în posesia sa. Atunci, în prezența acestuia, inculpatul E. a scris, tot de mână, al treilea exemplar al chitanței, pe care, în prezența avocatului respectiv, au semnat-o acel inculpat, inculpatul D. și persoana vătămată. În continuare, inculpatul avocat a aplicat ștampila de atestare pe toate cele trei exemplare ale chitanței olografe, unul care a rămas la acesta, unul care i-a fost predat ei și unul care i-a fost remis persoanei vătămate.

Ea a înmânat persoanei vătămate suma de 38.000 euro, în prezența inculpatului avocat, după întocmirea și semnarea celui de-al treilea exemplar al chitanței, de față fiind inculpații E. și D., fiul său, V. și martorul J.. Inculpatul avocat a cerut copii de pe actele de identitate ale tuturor persoanelor implicate în întocmirea și semnarea chitanței respective, astfel că acestuia i-au fost remise, de către inculpații E. și D., copii de pe cărțile lor de identitate, realizate chiar în incinta magazinului, unde exista un copiator xerox.

De asemenea, persoana vătămată a prezentat două copii de pe actul său de identitate, una remisă inculpatului avocat, iar cealaltă primită de ea. La plecare, inculpatul avocat le-a spus că trebuiau să se prezinte la cabinetul său, în cursul aceleiași zile, pentru înregistrarea chitanței, însă numai ea a dat curs acelei solicitări și a cerut în scris, sub semnătura sa, atestarea acelui înscris. În aceste condiții, încheierea de atestare a fost aplicată de inculpatul avocat numai pe exemplarul aflat la ea și pe exemplarul rămas în posesia acestuia.

Cu privire la aceste afirmații ale inculpatei, Curtea a constatat că persoana vătămată C. și martorul H. le-au negat, în permanență, pe cele referitoare la ei, iar celelalte persoane nominalizate, pretins prezente la desfășurarea evenimentelor relatate (martorii J. și V. și, respectiv, inculpații B., D. și E.) au făcut declarații în contradicție cu susținerile inculpatei și contradictorii între ele, astfel că afirmațiile analizate nu pot fi reținute ca având corespondent în realitatea obiectivă.

Astfel, în declarația din cursul cercetării judecătorești, persoana vătămată C. a arătat că nu este adevărat că, la data de 03 februarie 2013, s-ar fi prezentat la magazinul inculpatei A., iar, cu acea ocazie, aceasta i-ar fi înmânat suma de 38.000 euro. A mai afirmat persoana vătămată că, nici la data de 03 februarie 2013, nici la altă dată, nu a semnat vreo chitanță prin care să confirme că ar fi primit de la fosta soție vreo sumă de bani în contul sultei pe care aceasta i-o datora, precizând că, după momentul când, la cererea inculpatei A., a fost evacuată, nu a mai purtat vreo discuție cu ea, întâlnind-o doar cu ocazia proceselor desfășurate în fața instanțelor judecătorești. De asemenea, persoana vătămată a precizat că nu i-a întâlnit niciodată, anterior actualului proces, pe inculpații B., E. și D.. Afirmații similare au fost făcute de persoana vătămată și în declarațiile din faza de urmărire penală.

Pentru data afirmată de inculpata A. (03 februarie 2013), susținerea persoanei vătămate privind neprezentarea sa la magazinul acesteia a fost confirmată de martorele G. și U., care, în declarațiile din faza de urmărire penală, iar cea dintâi și în declarația din cursul cercetării judecătorești, au indicat programul persoanei vătămate din ziua respectivă, pe care, conform declarațiilor analizate, aceasta și-a petrecut-o, în intervalul orar când se pretinde că s-au derulat evenimentele din acel magazin (de dimineață, minimum ora 09:00 până după prânz, maximum ora 13:00), împreună cu cel puțin una dintre ele. Astfel, potrivit declarațiilor martorei G. (concubina persoanei vătămate), partenerul său a stat împreună cu ea, tot timpul, în ziua de duminică, 03 februarie 2013, după ce și-au petrecut noaptea precedentă împreună, excepție făcând o perioadă de maximum 10 minute, în cursul serii zilei respective, începând cu ora 18:00, când acesta a condus-o în stația de tramvai pe musafira lor, martora U., pe care au întâlnit-o pe stradă, la întoarcerea din piață și care apoi i-a vizitat începând cu orele 12:30 - 13.00, cea din urmă confirmând intervalul orar în care s-a aflat în compania celor doi concubini.

La rândul său, martorul K. (executorul judecătoresc) a precizat, în declarația din cursul cercetării judecătorești, că, primind prin fax, la biroul său (n.r. în data de 05 februarie 2013, ora 17:56, astfel cum deja s-a evidențiat), chitanța în care se consemna plata sultei, a contactat-o imediat pe persoana vătămată C., în calitate de creditor, căreia i-a comunicat conținutul acelui înscris, aceasta afirmând că înscrisul respectiv nu emana de la ea și negând că ar fi primit de la debitoarea A. vreo sumă de bani. În același sens a declarat martorul și în faza de urmărire penală. Actele dosarului dovedesc că, la data de 05 februarie 2013, creditorul C. a prezentat executorului judecătoresc o declarație în care a precizat că, până la data respectivă, nu primise nicio sumă de bani de la debitoare și a solicitat continuarea executării silite.

Martorul avocat H. a contrazis susținerile inculpatei A., afirmând, în declarația din cursul cercetării judecătorești, că nu este adevărat că aceasta l-ar fi contactat, în ziua de duminică, 03 februarie 2013 sau oricând altcândva, pentru a-i solicita atestarea unui înscris în care era consemnată efectuarea plății sultei și, respectiv, că, nestând de vorbă cu inculpata cu privire la un astfel de aspect, nici nu a sfătuit-o pe aceasta să găsească un alt avocat care să răspundă solicitării sale, căutând pe Internet. Martorul a precizat că, în toată cariera sa, orice atestare de acest tip a făcut-o numai la sediul biroului său profesional și doar în prezența părților de care emana înscrisul solicitat a fi atestat și, de asemenea, că a impus și a respectat tot timpul regula de a nu avea relații profesionale cu clienții în zilele de sâmbătă și duminică. În același sens a declarat martorul și în faza de urmărire penală, neconfirmând că inculpata A. l-ar fi contactat, la data afirmată de aceasta sau în orice altă dată, pentru a-i solicita să se deplaseze undeva anume în vederea atestării unei chitanțe de mână.

Martorul J. a confirmat, în declarația din cursul cercetării judecătorești, că a fost prezent în locația menționată de inculpata A. (care îl angajase ca zugrav pentru un alt spațiu), unde se afla și persoana vătămată C., afirmând însă că el nu a văzut și nici nu a auzit ca inculpata respectivă să îi fi dat persoanei vătămate vreo sumă de bani, cu acea ocazie. A mai arătat că, la un moment dat, i-a văzut la tejghea pe inculpații A. și B. și pe persoana vătămată C., după care cea dintâi le-a cerut la „doi băieți” prezenți acolo „să fie martori la ceva”, lucru necunoscut lui, solicitându-le să meargă la tejgheaua respectivă, însă el nu știe ce s-a întâmplat acolo. Nici în declarația din faza de urmărire penală, martorul nu a confirmat susținerile inculpatei A., precizând doar că a văzut-o pe aceasta, în magazinul său, discutând cu un bărbat (indicat, în cursul cercetării judecătorești, ca fiind persoana vătămată C.) și că inculpata respectivă a întrebat, la un moment dat, pe alți doi bărbați prezenți în acea locație (pe unul indicându-l, în cursul cercetării judecătorești, ca fiind inculpatul E.), dacă doreau să asiste la o operațiune, pe care martorul nu a putut-o preciza.

Martorul V., în declarația (necontestată) din faza de urmărire penală, prezentând cronologia desfășurării evenimentelor, a susținut, asemenea mamei sale, că suma de 38.000 euro ar fi fost numărată și înmânată persoanei vătămate C. după venirea inculpatului avocat B. și în prezența acestuia, dar, contrar afirmațiilor inculpatei A., că remiterea banilor s-ar fi realizat anterior semnării concomitente, de către cei doi martori (inculpații D. și E.) și persoana vătămată, tot în prezența avocatului respectiv, a trei exemplare ale chitanței olografe (scrise de mână de inculpatul E.), toate ștampilate și atestate apoi de acel avocat.

Contrazicând afirmațiile inculpatei A. și martorului V., inculpatul avocat B. a precizat, în declarația din faza de urmărire penală, că banii nu au fost numărați în prezența sa, că el nici nu a fost de față când banii ar fi fost înmânați persoanei vătămate C. (pe care, la momentul acelei declarații, a indicat-o într-o planșă fotografică), că nu a văzut punga în care se susține că banii ar fi fost aduși și că el doar a înțeles, din discuțiile pe care le-a auzit la fața locului, că banii ar fi fost dați înainte de sosirea sa. În aceeași declarație, inculpatul avocat a mai arătat că, după semnarea a trei exemplare din chitanța olografă (două înainte de sosirea lui și cea de-al treilea ulterior, acesta fiind și scris în prezența sa) a aplicat, pe toate, ștampila de atestare, prin care, potrivit art. 3 alin. (1) teza a III-a din Legea nr. 51/1995, a atestat identitatea părților (pe care nu a precizat, însă, că le-ar fi legitimat), data și conținutul actului, menționând și numărul încheierii de atestare, deși aceasta nu era întocmită (nr. 1 din data de 03 februarie 2013). De asemenea, în declarația respectivă, inculpatul avocat a precizat că, ulterior, în cursul aceleiași zile, inculpata A. și fiul acesteia s-au prezentat la locuința sa, pentru întocmirea încheierii de atestare, pe care a aplicat-o pe numai două dintre exemplarele chitanței olografe (excepție făcând exemplarul pretins înmânat persoanei vătămate) și, apoi, a înregistrat-o în registrul de atestări.

În declarația din cursul cercetării judecătorești, inculpatul avocat B. a susținut că nu a văzut-o niciodată pe persoana vătămată C. până la momentul înfățișării în procedura de cameră preliminară din prezenta cauză și că, la data când s-a prezentat la magazinul aflat în curs de dezafectare situat în cartierul Drumul Taberei, a întâlnit acolo, între alții, un bărbat care doar semăna cu persoana respectivă, afirmând că nu a fost sigur de recunoașterea din fotografie pe care a realizat-o în faza de urmărire penală și că a adus la cunoștința procurorului acest aspect, neputând indica, însă, un motiv pentru care pretinsa lui precizare nu a fost consemnată ca atare. Fiind solicitat de Curte să facă precizări certe cu privire la acest aspect, inculpatul avocat, căruia i-a fost arătată în ședință publică persoana vătămată C., a susținut că nu poate nici confirma, nici infirma, cu certitudine, că aceasta este bărbatul care a semnat, în prezența lui, alături de inculpații E., D. și A. (în cazul celei din urmă faptul afirmat al semnării fiind nereal), cel de-al treilea exemplar al chitanței olografe, nefiind sigur dacă persoana respectivă a fost sau nu bărbatul necunoscut la care a făcut referire.

Inculpatul D., în declarația din faza de urmărire penală, a precizat că atât el, cât și inculpatul E., acționând la cererea inculpatei A., au fost martori la numărarea sumei de 38.000 euro, fără a menționa cupiura bancnotelor din care era compusă, precum și la transmiterea acelei sume de la inculpata respectivă către persoana vătămată C., care a consemnat la sfârșitul chitanței olografe întocmite cu acel prilej în trei exemplare că a fost de acord cu suma respectivă și că a primit banii. În aceeași declarație, inculpatul a indicat următoarea ordine a desfășurării evenimentelor, care este într-o evidentă contradicție cu cea afirmată de inculpata A., dar și de fiul acesteia (martorul V.): scrierea celor trei exemplare ale chitanței; numărarea banilor de către persoana vătămată; înmânarea banilor către aceasta; venirea avocatului; semnarea celor trei exemplare ale chitanței de către inculpata respectivă (fapt nereal), persoana vătămată și cei doi martori.

În declarația din cursul cercetării judecătorești, ulterioară audierii de către Curte a inculpatei A. (a cărei declarație a putut astfel să o cunoască), același inculpat a susținut că, la cererea inculpatei respective, a acceptat să fie martor la plata banilor, întrucât avea asupra lui actul de identitate, la fel procedând și inculpatul E. și că a fost de față când acea inculpată i-a înmânat banii persoanei vătămate, în trei pachete, două în bancnote de 100 euro și unul în bancnote de 50 euro, suma remisă astfel fiind de 38.000 euro. În continuarea declarației analizate, inculpatul fie și-a menținut, în esență, afirmațiile anterioare, fie a precizat, de cele mai multe ori, că, din cauza trecerii timpului, nu-și mai aduce aminte anumite aspecte (deși, între timp, pare a-și fi amintit, în mod surprinzător, detalii nemenționate în declarația precedentă, precum cel al modului de prezentare a bancnotelor ce compuneau suma pretins remisă persoanei vătămate, indicând, identic cu inculpata A., numărul teancurilor și cupiura bancnotelor). În aceeași declarație, fiind în mod expres întrebat, inculpatul a arătat că nu a auzit nicio discuție între avocatul venit la fața locului, pe de o parte, inculpata A. și persoana vătămată C., pe de altă parte, că nu știe dacă avocatul respectiv le-a cerut celor din urmă să prezinte actele de identitate, că nu l-a văzut pe acel avocat uitându-se peste actul său de identitate, pe care el l-a lăsat pe o masă, că nu cunoaște dacă s-au făcut copii de pe actele de identitate ale persoanelor implicate și că nu a observat ca avocatul să plece din acel loc cu înscrisuri asupra lui.

Inculpatul E. a făcut și el afirmații în contradicție cu unele sau altele dintre susținerile celorlalți trei inculpați și martorului V. Astfel, în declarația din faza de urmărire penală, acest inculpat a arătat că inculpata A. a adus cu ea „o pungă cu euro”, că, imediat după aceea, la fața locului a sosit un avocat, care a stat de vorbă cu inculpata respectivă și cu persoana vătămată C. și, împreună, au numărat banii și, respectiv, că predarea sumei de 38.000 euro, pe care a menționat-o în chitanța olografă, scrisă de el de mână în trei exemplare, prin copiere a conținutului unul după celălalt, s-a realizat odată cu aplicarea, pe toate acele exemplare, în prezența avocatului, a semnăturilor sale, inculpatului D. și persoanei vătămate, care a și scris, la sfârșit, că a fost de acord cu suma și a primit-o.

În cursul cercetării judecătorești, inculpatul, care inițial s-a prevalat de dreptul la tăcere, solicitând să dea declarație abia la ultimul termen de judecată, după ce a luat cunoștință de conținutul tuturor audierilor realizate de Curte, a adus completări semnificative declarației anterioare, cu scopul evident de a o pune de acord cu declarațiile celorlalte persoane implicate, dar, fiind preocupat să furnizeze cât mai multe informații, a făcut precizări în contradicție vădită cu afirmațiile sale anterioare, contrazicând, totodată, susținerile celorlalți inculpați și, mai mult, prin precizările respective, a confirmat involuntar caracterul neadevărat al acelor susțineri. În concret, inculpatul a relatat, astfel cum nu o făcuse anterior, că inculpata A. a adresat tuturor celor prezenți în incinta magazinului, între care se afla și persoana vătămată, întrebarea cum putea găsi un avocat, la care „cineva”, neprecizat, i-a sugerat să caute pe Internet, ceea ce aceasta a și făcut, găsind un avocat cu care a discutat la telefon. În continuare, potrivit declarației analizate, inculpata A. l-a întrebat dacă avea actul de identitate asupra lui, întrucât așa îi spusese avocatul respectiv, dacă accepta să fie martor la întocmirea unui înscris și, întrucât a răspuns afirmativ, aceeași inculpată a început să îi dicteze, după dictarea avocatului din telefon, conținutul înscrisului. În aceste condiții, la cererea inculpatei A., în privința căreia a remarcat că „părea foarte agitată” și care i-a spus că persoana vătămată nu avea ochelarii asupra sa, a scris, de mână, două exemplare ale chitanței, care au fost semnate imediat de el, de inculpatul D. și de persoana vătămată C., iar, după acest episod, inculpata A. a plecat de acolo, împreună cu fiul său, revenind în același loc după 10-20 minute, înainte de sosirea avocatului.

La revenirea inculpatei A., a remarcat că aceasta avea asupra ei o pungă, al cărei conținut l-a scos la un moment dat, situație care i-a oferit ocazia de a vedea că, în punga respectivă, se aflau bani, în bancnote euro. Cu toate acestea, banii nu au fost numărați în prezența lui. După aproximativ 45 minute - o oră, a sosit la fața locului avocatul, la cererea căruia a scris al treilea exemplar al chitanței, prin copiere integrală a conținutului celor două exemplare identice scrise tot de el anterior, fără a-și aminti momentul semnării ultimului exemplar.

Cu privire la remiterea banilor, inculpatul a susținut, contrar celor afirmate în declarația anterioară, că nu a văzut acest moment, întrucât inculpata A., persoana vătămată și avocatul s-au retras într-o zonă din magazin asupra căreia el nu avea vizibilitate, bănuiala sa fiind că atunci s-au dat banii. Potrivit noii declarații a inculpatului, acesta a susținut, inițial, că suma de bani pe care el a menționat-o în toate cele trei exemplare ale chitanței și conținutul identic al acestora, referitor la faptul că suma respectivă reprezenta sultă într-un dosar de partaj, i-au fost dictate de inculpata A.. Ulterior, răspunzând la întrebările adresate de apărătorul ales al inculpatei, și-a atenuat susținerea inițială pentru a fi cât mai puțin incriminatoare la adresa acesteia, afirmând că a scris conținutul chitanței după dictarea inculpatei respective, dar și a persoanei vătămate, însă mai mult după dictarea inculpatei, care, în același timp, vorbea la telefon cu avocatul. Inculpatul a mai susținut că el a scris toate cele trei exemplare ale chitanței anterior momentului când a bănuit că s-au dat banii (primele două exemplare înainte de venirea avocatului, iar al treilea exemplar ulterior sosirii acestuia). Fiind întrebat de ce, în aceste condiții, a consemnat un eveniment (predarea-primirea banilor) care nu se petrecuse la momentul scrierii de către el a tuturor celor trei exemplare ale chitanței, inculpatul a răspuns că a înțeles din discuțiile inculpatei A. și persoanei vătămate C. că aceștia așa au convenit și amândoi i-au dictat ce să scrie.

Pe de altă parte, inculpatul a susținut că persoana vătămată nu avea actul de identitate asupra sa, iar, în momentul când a venit avocatul, i-a dat acestuia doar copii de pe acel act, fără să-l audă pe avocat obiectând față de împrejurarea că nu i s-a prezentat originalul actului respectiv. De asemenea, inculpatul a susținut că, de pe actul său de identitate, au fost realizate două copii xerox, însă nu de către avocat, ci de către inculpata A. sau fiul acesteia, iar el nu știe ce s-a întâmplat cu acele copii. În aceeași declarație, inculpatul a mai precizat că, deși l-a auzit pe avocat spunând că, pentru ca înscrisul să fie valabil, trebuia să fie redactat în trei exemplare și „autentificat”, acesta fiind motivul prezenței sale acolo, nu l-a văzut aplicând vreo ștampilă pe cele trei exemplare ale chitanței, observând, însă, la un moment dat, că unul din exemplare avea pe verso o ștampilă. În final, inculpatul a susținut că a văzut-o pe persoana vătămată când a introdus în mapa gen servietă pe care o avea asupra sa punga observată de el anterior asupra inculpatei A., ceea ce l-a determinat să bănuiască faptul că, în punga respectivă, se aflau banii aduși de acea inculpată, la aceeași bănuială ajungând și din cauza faptului că persoana vătămată a plecat fără să exprime vreo obiecție. Totodată, inculpatul a susținut că plecarea persoanei vătămate a fost anterioară plecării avocatului, care a mai rămas să discute „ceva” (neprecizat) cu inculpata A. și că, la plecare, avocatul respectiv a luat cu el niște înscrisuri, fără a putea confirma dacă erau toate cele trei exemplare ale chitanței.

Pe baza probatoriului anterior prezentat, Curtea a reținut că faptul (afirmat de inculpata A.) al prezenței persoanei vătămate C. (pe care, dintre toți inculpații, numai inculpata respectivă o cunoștea), la data de 03 februarie 2013, în incinta magazinului din Complexul x, nu este dovedit, câtă vreme, dincolo de negarea venită din partea persoanei vătămate (susținută de martorii G., U. și K.), nu a existat o legitimare, pe baza unui act original, de către avocatul solicitat să realizeze atestarea chitanței olografe, a bărbatului căruia i-a fost atribuită identitatea persoanei vătămate, iar acel avocat, inculpatul B., a exprimat el însuși dubii cu privire la identitatea bărbatului respectiv.

De asemenea, Curtea a reținut că faptul (afirmat de inculpata A.) al numărării și remiterii, către bărbatul căruia i-a fost atribuită identitatea persoanei vătămate C., a sumei de 38.000 euro, la data de 03 februarie 2013, în incinta magazinului din Complexul x, nu a fost văzut de majoritatea persoanelor despre care se susține că au asistat la aceste acțiuni (inculpații B. și E. și martorul J.), în timp ce declarațiile persoanelor care au afirmat contrariul (inculpatul D. și martorul V.) sunt lipsite de credibilitate, din cauza contradicțiilor sesizate între declarațiile lor și, respectiv, între acele declarații și susținerile inculpatei.

III. Cu privire la numărul exemplarelor în care a fost întocmită chitanța olografă;

Potrivit declarațiilor celor patru inculpați și martorului V. (fiul inculpatei A.), deja prezentate, chitanța olografă a fost întocmită în trei exemplare, unul rămas la inculpată, unul păstrat de avocat și unul înmânat persoanei vătămate.

Această susținere este contrazisă de chiar conținutul exemplarelor identificate în Dosarul civil nr. x/303/2013 al Judecătoriei Sectorului 6 București, unul aflat în copie certificată pentru conformitate cu originalul de către inculpata A., sub semnătura sa, purtând viza de primire a judecătorului acelei instanțe, iar celălalt în original, depus, la cererea instanței respective, de inculpatul B.

Ambele exemplare conțin mențiunea identică „Am întocmit chitanța în două exemplare”.

Afirmația comună din declarațiile analizate, că două exemplare au fost scrise de inculpatul E. înainte de venirea inculpatului avocat B., iar al treilea exemplar a fost scris de același inculpat ulterior, la cererea avocatului respectiv, nu este suficientă pentru a contrazice mențiunea anterior citată, fiind evident că, dacă al treilea exemplar ar fi fost cu adevărat întocmit, cel care a recunoscut că l-a scris și semnat (inculpatul E.) și cel care a recunoscut că l-a semnat (inculpatul D.) puteau ușor sesiza că, în conținutul primelor exemplare, reprodus prin copiere (conform declarației inculpatului E.), se menționa întocmirea chitanței în două exemplare, ceea ce, în mod logic, trebuia să determine rescrierea tuturor exemplarelor (și evident o nouă semnare a acestora), pentru a conține mențiunea că întocmirea chitanței s-a realizat în trei exemplare, ceea ce nu s-a întâmplat.

Drept urmare, Curtea a reținut ca fiind dovedită întocmirea chitanței olografe în numai două exemplare originale, având un conținut identic (excepție făcând menționarea datei de 03 februarie 2013, care apare numai pe exemplarul certificat pentru conformitate cu originalul de către inculpata A.).

IV. Cu privire la scrisul și semnătura de pe chitanța olografă, atribuite persoanei vătămate C.;

Exemplarul original al chitanței olografe care a fost prezentat, la cererea instanței civile, de inculpatul avocat B. a fost supus, atât în faza de urmărire penală, cât și în cursul cercetării judecătorești, unor constatări și expertize, toate concluzionând că scrisul (conținând propozițiile „Sunt de acord cu suma”și „Am primit”), precum și semnătura alăturată acelui scris, atribuite persoanei vătămate C., nu au fost executate de aceasta.

Astfel, în raportul de constatare criminalistică nr. 588.408 din data de 17 decembrie 2014, întocmit de Serviciul Criminalistic din cadrul Direcției Generale de Poliție a Municipiului București în faza de urmărire penală, au fost formulate următoarele concluzii:

- semnătura din partea inferioară a înscrisului olograf intitulat „Chitanță”, ce poartă pe revers încheierea de arestare nr. 1 din data de 03 februarie 2013 a avocatului B., nu a fost executată de C. și nu se poate stabili dacă a fost executată de A., E., B. sau de oricare altă persoană, întrucât este o contrafacere realizată prin imitarea unei semnături autentice a lui C.;

- mențiunile olografe „Sunt de acord cu suma”și „Am primit” din partea inferioară a aceluiași document nu au fost executate de C. și nu se poate stabili dacă au fost executate de A., E., B. sau de oricare altă persoană, întrucât sunt contrafaceri realizate prin imitarea unui scris provenit de la C.

De asemenea, în Raportul de expertiză criminalistică nr. 749465 din data de 10 iulie 2015, întocmit de Serviciul de Expertize Criminalistice al Institutului Național de Criminalistică din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române în aceeași fază procesuală, au fost formulate următoarele concluzii:

- mențiunile olografe „Sunt de acord cu suma”și „Am primit”, precum și semnătura din dreptul acestora, din partea inferioară a înscrisului olograf intitulat „Chitanță”, ce are pe revers încheierea de arestare nr. 1 din data de 03 februarie 2013 a avocatului B., nu fost executate de către titularul C. și nu se poate stabili autorul acestora, deoarece sunt contrafaceri realizate prin imitarea scrisului și semnăturilor lui C.

Pentru a nu exista niciun dubiu cu privire la acest aspect, în condițiile în care concluziile celor două rapoarte anterior menționate au fost contestate de inculpata A., Curtea a dispus, în cursul cercetării judecătorești, efectuarea unei expertize grafice de către un organism independent, procedând, la cererea expertului, la luarea de noi probe de scris și semnătură de la inculpați (cu excepția lui D., care, la momentul dispunerii expertizei respective, se sustrăgea de la judecată, în privința acestuia fiind utilizate numai probele anterioare) și, de asemenea, de la persoana vătămată.

În raportul de expertiză criminalistică - grafică nr. 355 din data de 25 octombrie 2016, întocmit de către un expert criminalist autorizat din cadrul Institutului Național de Expertize Criminalistice - Laboratorul Interjudețean de Expertize Criminalistice București, au fost formulate, la pct. 3, următoarele concluzii:

- mențiunile grafice „Sunt de acord cu suma. Am primit”, precum și semnătura de pe recto-ul documentului olograf intitulat „Chitanță”, de la fila 66, vol. I, d.u.p., nu fost executate de numitul C. și nu se poate stabili dacă scrisul și semnătura respective au fost realizate de către vreunul dintre numiții A., B., D. și E. sau de către o altă persoană.

În partea expozitivă a raportului de expertiză criminalistică - grafică analizat, au fost evidențiate, cu privire la acest obiectiv, următoarele aspecte:

- pe de o parte: examinarea grafismelor din scrisul și semnătura expertizate relevă execuții cu caracteristici contrastante; deși nivelul aptitudinilor scripturale ale autorului este unul foarte redus, se constată o capacitate de coordonare și de stăpânire a mișcărilor inscriptorii foarte bună, linia de bază păstrând o formă liniară și orizontalitatea de-a lungul întregului conținut grafic; deși există întreruperi nejustificate de-a lungul ductului, viteza de execuție este una foarte redusă, iar alternanțele de presiune specifice unui scris natural, lipsit de inhibiții, indiferent de cât de slab sau bine dezvoltat este, sunt practic absente; toate acestea alcătuiesc o imagine specifică contrafacerilor;

- pe de altă parte: scrisul aparținând numitului C. se caracterizează printr-un grad de dezvoltare limitat, la un nivel inferior, o dinamică redusă și variații naturale ale presiunii de scriere, alternanțe ale înclinării grafismelor componente și o linie de bază cu tendințe ascendente; toate acestea definesc un aspect natural, spontan, în realizarea sa;

- examenul comparativ între grafismele în litigiu și scrisul și semnătura necontestate ale numitului C., deși pun în evidență asemănări de abordare grafică, acestea sunt doar formale, întrucât se constată lipsa spontaneității și a cursivității redării la grafismele în litigiu, față de naturalețea și fluența execuției la grafismele de comparație;

- examinarea grafismelor în litigiu pune în evidență existența unor șanțuri de presiune, care coincid cu sensul traseelor ductelor ce alcătuiesc textul și semnătura și pe care autorul, printr-o mișcare inhibată, rigidă, nenaturală, a încercat să le urmărească;

- grafismul mențiunilor în litigiu, precum și semnătura aferentă nu au fost executate de numitul C., realizarea acestora fiind rezultatul unei copieri indirecte; caracteristica acestei manopere este urmărirea de către scriptor a unor trasee de presiune create în prealabil în scopul „confecționării” unor grafisme care să semene cu scrisul unei persoane; urmărirea unor trasee de presiune executate anterior nu conduce la exprimarea naturală, spontană, neinhibată a propriilor deprinderi grafice ale scriptorului, ci doar la simpla acțiune de urmărire a unui traseu.

La cererea Curții, expertul criminalist autorizat a răspuns, în scris, la obiecțiunile formulate de inculpații A. și E., evidențiind următoarele aspecte:

- în efectuarea expertizei, s-a ținut seama de întreg materialul comparativ înaintat;

- cele 15 documente înaintate de instanță, cu grafisme (scris și semnătură) necontestate, au fost suficiente pentru formarea unei imagini edificatoarea asupra reflexului grafic specific scriptorului și, nicidecum, nu au reprezentat un material comparativ sumar;

- pentru o persoană cu un nivel redus de evoluție al aptitudinilor sale scripturale este deosebit de dificil a-și cenzura propria execuție; prin urmare, aprecierile autorilor obiecțiunilor, referitoare la o așa-numită „autocenzurare”, cu respectarea însă a coordonatelor și proporțiilor de executare a grafismelor componente, sunt lipsite de orice logică criminalistică;

- duritatea suportului (planului) pe care au fost executate grafismele comparate nu are o influență determinantă asupra concluziilor exprimate; în caz contrar, aceasta ar fi fost evidențiată în cuprinsul raportului de expertiză;

- prezența șanțurilor de presiune nu are niciun fel de legătură cu duritatea suportului de scriere ori cu încercarea de deghizare a propriului scris; ele reprezintă trasee executate prin presiune, anterior scrierii cu pastă de pix, de către persoana care a executat manopera frauduloasă, pentru ca, ulterior, aceasta să urmărească acele trasee, utilizând un instrument de scriere (pix cu pastă albastră); prezența acestor trasee, astfel cum ele se prezintă în actul examinat, s-a realizat în scopul exclusiv al contrafacerii, orice alte aprecieri fiind lipsite de temei;

- traseele de presiune au fost puse în evidență cu aparatura folosită de expert și au fost relevate și ilustrate în raportul de expertiză;

- întrucât, prin urmărirea unui traseu de presiune, autorul nu își exprimă propriile reflexe scripturale, ci se rezumă practic la un desen, nu se poate realiza identificarea scriptorului, acest lucru fiind foarte bine definit în literatura de specialitate;

- diversele stări maladive, inclusiv cele de natură psihică, pot produce alterări ale calității gesturilor grafice reflexe, însă, în speță, nu au fost constatate modificări de abordare grafică ce ar fi putut fi cauzate de o stare de boală, indiferent de natura sa; în caz contrar, acestea ar fi fost evidențiate în raportul de expertiză;

- concluziile exprimate în raportul de expertiză sunt certe și exclud orice altă variantă, pe care, dacă ar fi fost sustenabilă, expertul ar fi menționat-o și analizat-o în raportul întocmit.

Având în vedere toate aspectele evidențiate de expertul criminalist autorizat, mai întâi în cuprinsul și concluziile raportului de expertiză, și apoi în răspunsul scris la obiecțiunile formulate cu privire la acel raport, Curtea a reținut că scrisul și semnătura din chitanța olografă, atribuite persoanei vătămate C., nu au fost executate de aceasta, ci reprezintă contrafaceri, pentru efectuarea cărora au fost urmate, printr-o mișcare nenaturală, lipsită de spontaneitate și cursivitate, trasee (șanțuri) de presiune realizate în prealabil pe hârtia de scris.

Această acțiune (de contrafacere a propriului scris și a propriei semnături) nu poate fi reținută în sarcina persoanei vătămate, întrucât, pe de o parte, este ilogică în contextul prezentat de inculpata A., iar, pe de altă parte, niciodată nu s-a afirmat, de către vreunul dintre inculpații sau martorii audiați, că bărbatul căruia aceștia i-au atribuit identitatea persoanei vătămate (fără a invoca vreo eroare de fapt cu privire la acest aspect) ar fi pus la dispoziție foile de hârtie pe care au fost redactate exemplarele chitanței olografe, iar scrierea lor s-a realizat de inculpatul E., care apoi le-a și semnat, semnătura pe acestea fiind aplicată și de inculpatul D., astfel cum ei înșiși au recunoscut, precizând că au procedat astfel la cererea inculpatei A., care i-a solicitat să fie „martori” la pretinsa remitere către fostul soț a sumei de bani datorate de ea acestuia și la întocmirea actului doveditor al acelei plăți.

V. Cu privire la identitatea scrisului și semnăturii, atribuite persoanei vătămate C., de pe exemplarele chitanței olografe prezentate instanței civile de inculpații A. și B.

Prevalându-se de dispariția, din dosarul civil, a înscrisului despre care s-a susținut că reprezenta unul dintre exemplarele originale al chitanței olografe, rămas în posesia inculpatei A. (cu calitatea de contestatoare în dosarul respectiv), dispariție reclamată de intimatul C. instanței civile la termenul imediat următor celui la care a precizat că „se înscrie în fals” cu privire la înscrisul respectiv - împrejurare ce l-a determinat pe reprezentantul Ministerului Public să se sesizeze din oficiu, în prezenta cauză, cu privire la săvârșirea infracțiunii de sustragere de înscrisuri - apărătorii inculpaților care nu au recunoscut acuzațiile au susținut că expertizarea grafică a unui alt înscris (exemplarul original arhivat de inculpatul avocat B.) decât cel prezentat de inculpata A. instanței civile este nerelevantă în raport cu acuzațiile formulate prin actul de trimitere în judecată, încercând chiar să acrediteze ideea că înscrisul expertizat putea fi plăsmuit de inculpatul avocat, în perioada îndelungată în care acesta nu s-a conformat solicitării instanței civile de a-l depune la Dosarul nr. x/303/2013 al Judecătoriei sectorului 6 București (mai 2013 - ianuarie 2014).

Pentru lămurirea acestui aspect, Curtea a solicitat explicații, cu ocazia audierilor consimțite după aducerea la cunoștință a dreptului la tăcere, inculpatei A. și inculpatului E. (care a recunoscut, în mod constant, că a scris de mână, în mod separat, fără indigo, toate exemplarele originale ale chitanței olografe), a procedat la audierea martorilor L., P. și O. și, de asemenea, a stabilit obiective distincte pentru expertiza grafică dispusă în cursul cercetării judecătorești (pornind de la constatarea că, pe verso-ul exemplarului original arhivat de inculpatul avocat, există porțiuni de scriere acoperite cu pastă corectoare de culoare albă).

Astfel, inculpata A. a făcut, în prima declarație, anterioară efectuării expertizei grafice, următoarele afirmații:

1. Toate exemplarele chitanței olografe (potrivit susținerii sale, în număr de trei) au fost scrise de inculpatul E. și, respectiv, semnate de acesta și de inculpatul D. (acțiuni pe care cei doi inculpați le-au recunoscut, în toate declarațiile lor).

2. A înmânat exemplarul original rămas în posesia sa avocatului L. (care îi asigura apărarea în dosarul civil), iar acesta i-a spus că l-a depus la Judecătoria sectorului 6 București, atașat la cererea de contestație la executare.

Această afirmație a inculpatei este neadevărată, întrucât, astfel cum deja s-a evidențiat, cererea de contestație la executare a fost formulată și depusă personal de către aceasta, în calitate de contestatoare, care a semnat olograf atât pe cererea respectivă, cât și pe rezoluția judecătorului, de luare la cunoștință a primului termen de judecată și a obligației de plată a taxelor judiciare și, de asemenea, tot aceasta a atașat la acea cerere doar o copie de pe aversul chitanței olografe, certificată prin semnătura sa pentru conformitate cu originalul.

În același sens, a declarat în fața Curții și martora avocat L., potrivit căreia chitanța originală nu a fost atașată la cererea introductivă de contestație la executare, la cererea respectivă fiind anexată doar o copie a acelei chitanțe.

3. Întrucât nu a consultat dosarul de contestație la executare, nu poate nici confirma, nici infirma dacă exemplarul original al chitanței olografe a fost depus la acel dosar, însă ea l-a văzut „în mâna președintelui de complet”, fără a ști de unde l-a luat acesta, atunci când, la un termen de judecată, l-a întrebat pe fostul ei soț dacă își recunoaște semnătura.

Examinarea actelor din Dosarul nr. x/303/2013 al Judecătoriei sectorului 6 București relevă că, la primul termen de judecată, stabilit în data de 09 aprilie 2013, contestatoarea A. a depus, în ședință publică, o copie, certificată prin semnătura sa pentru conformitate cu originalul, de pe un exemplar al chitanței olografe, în întregul său (avers și revers), înscrisul respectiv purtând viza de primire a judecătorului învestit cu soluționarea acelei cauze, avocații săi - L. și P. - au solicitat, în cererea scrisă de probatorii, între altele, efectuarea unei expertize grafice cu privirea la scrierea și semnătura atribuite intimatului C., iar, în încheierea de la acel termen, s-au consemnat, pe de o parte, faptul că, în fața instanței civile, contestatoarea A. a depus „chitanța prin care face dovada că sulta a fost plătită”, iar, pe de altă parte, faptul că intimatul C. a precizat că „se înscrie în fals” cu privire la acel înscris, afirmând că nu îi aparțin scrisul și semnătura. De asemenea, prin aceeași încheiere, instanța civilă a dispus înaintarea înscrisului respectiv către Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 6 București, în vederea efectuării de cercetări sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de fals și uz de fals.

Fiind audiată de Curte și cu privire la aceste aspecte, martora avocat L. a arătat, în declarația sa), că a văzut chitanța olografă, care i-a fost prezentată în original de contestatoarea A., că aceasta i-a înmânat chitanța respectivă la un termen de judecată, posibil primul, iar ea a predat-o judecătorului care prezida completul de judecată. De asemenea, martora a precizat că, la același termen, judecătorul a dispus înaintarea înscrisului respectiv la organele de urmărire penală, în vederea efectuării de cercetări cu privire la acesta, iar, ulterior, a aflat că originalul chitanței, ce a fost depus la dosar, a dispărut, fără ca ea să cunoască în ce împrejurări.

4. L-a întrebat pe avocatul L. ce s-a întâmplat cu exemplarul original al chitanței, iar acesta i-a spus că înscrisul respectiv s-a aflat în permanență la casa de valori a instanței civile, bănuiala sa fiind că avocatul respectiv a depus-o acolo.

Verificările efectuate în faza de urmărire penală și în cursul cercetării judecătorești au evidențiat că numai exemplarul original transmis mult mai târziu, la data de 31 ianuarie 2014, de către inculpatul avocat B., a fost depus la Registrul Mijloacelor de Probă al Judecătoriei sectorului 6 București, fiind înaintat ulterior Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, la cererea acestuia.

Martora avocat L. a mai declarat, în fața Curții, că a reținut faptul că, în conținutul chitanței originale care i-a fost prezentată și înmânată de contestatoarea A., se consemna că C. a primit de la aceasta, în prezența unor martori, o sumă de bani, posibil 38.000 euro, ce constituia sultă și stingea toată creanța sa. Fiindu-i prezentată de Curte chitanța aflată la fila 66 din volumul I al dosarului de urmărire penală, martora a precizat, în aceeași declarație, că aceasta seamănă cu cea pe care ea a primit-o, în original, de la contestatoarea A., însă pe chitanța respectivă nu a remarcat ca, pe verso, să existe o scriitură acoperită cu pastă albă, astfel cum prezintă chitanța arătată de instanță.

La rândul său, martorul avocat P., audiat și acesta de către Curte, a precizat că, în baza raporturilor de colaborare profesională cu avocatul L., a asigurat, la unele termene de judecată, în dosarul civil aflat pe rolul Judecătoriei sectorului 6 București, având ca obiect contestație la executare, apărarea contestatoarei A., cu care a relaționat doar în sala de judecată, la termenele când el s-a prezentat pentru a o asista juridic. Martorul a arătat că el nu a văzut niciodată originalul înscrisului - chitanță olografă, în care se consemna pretinsa plată de către contestatoarea A. a sultei pe care aceasta o datora intimatului C., dar a asistat la discuțiile purtate în legătură cu acel înscris, la unele termene de judecată, în fața instanței de la Judecătoria sectorului 6 București, evidențiind termenul când avocatul intimatului a reclamat dispariția de la dosar a originalului acestuia. De asemenea, martorul a susținut că, în contextul discuțiilor generate de această afirmație, el i-a reproșat avocatului L. că nu a solicitat să se consemneze în încheierea de ședință faptul depunerii la dosar a acelui înscris, în original, iar avocatul respectiv i-a confirmat că înscrisul original a fost depus la dosar, la termenul anterior termenului când avocatul intimatului a făcut afirmația referitoare la dispariția acestuia.

Actele Dosarului nr. x/303/2013 al Judecătoriei sectorului 6 București confirmă susținerile martorului anterior nominalizat, întrucât dispariția chitanței olografe a fost semnalată la termenul din data de 14 mai 2013, ce a urmat termenului din data de 09 aprilie 2013, când, în încheiere, s-a consemnat depunerea chitanței respective de către contestatoarea A., pentru a face dovada că sulta a fost plătită și, respectiv, precizarea intimatului C., de înscriere în fals cu privire la acel înscris.

Martorul O. nu a oferit, în declarația din fața Curții, informații relevante, precizând că, fiind angajat ca administrator rețea calculatoare la cabinetul avocatului L., a făcut pentru acesta, pe baza unor delegații primite din partea sa, diverse servicii în raporturile cu instanțele, dar că nu i s-a încredințat de către avocatul respectiv niciun înscris original, în concret o chitanță olografă, din partea inculpatei A., pentru a o depune la vreun dosar, iar el nu a văzut un astfel de înscris.

Pe de altă parte, inculpatul E., fiind audiat de Curte și cu privire la acest aspect, a făcut, în declarația din cursul cercetării judecătorești, o precizare care infirmă teza apărării, afirmând că el a scris de mână, prin copiere a conținutului, toate exemplarele chitanței (conform susținerii sale, în număr de trei), unul după celălalt. Mai mult, fiindu-i prezentată de către Curte chitanța în original, aflată la fila 66 din vol. I al dosarului de urmărire penală, inculpatul respectiv a confirmat că aceasta a fost scrisă de el, precizând că al său conținut este identic cu conținutul celorlalte două exemplare pe care tot el le-a scris.

În sensul lipsei de temeinicie a apărării analizate, Curtea a reținut și concluziile expertizei grafice pe care a dispus-o în cursul cercetării judecătorești.

Astfel, în raportul de expertiză criminalistică - grafică nr. 355 din data de 25 octombrie 2016, întocmit de către un expert criminalist autorizat din cadrul Institutului Național de Expertize Criminalistice - Laboratorul Interjudețean de Expertize Criminalistice București, au fost formulate, la pct. 1 și pct. 2, următoarele concluzii, care nu au fost contestate:

- mențiunile grafice scrise sub pasta corectoare de culoare albă de pe verso-ul documentului olograf intitulat „Chitanță” de la fila 66, vol. I, d.u.p., sunt următoarele: în partea superioară - „x - str. dr. x - magazin art. tehnice - loto-prono - prin (n.n. posibil) - SC B.B. SRL (n.n. posibil) Invest (n.n. posibil) SRL dna A.”; în partea mediană stânga - „x Viorel”; în partea inferioară - „x Viorel” sau „x Viorel C”;

- textul acoperit cu pastă corectoare de culoare albă, din partea superioară, a fost executat de numitul B.;

- nu se poate stabili dacă mențiunile olografe acoperite cu pastă corectoare de culoare albă, din partea mediană stânga și partea inferioară, au fost sau nu executate de numita A. ori de numitul B.;

- mențiunile olografe acoperite cu pastă corectoare de culoare albă, din partea mediană stânga și partea inferioară, nu au fost executate de numitul D. sau de numitul E.

După depunerea la dosar a raportului de expertiză criminalistică - grafică având concluziile anterior evidențiate, inculpații A. și B., cărora le-a fost adus din nou la cunoștință dreptul la tăcere, au consimțit să dea declarații suplimentare.

Astfel, inculpata A. a făcut următoarele precizări: îi este cunoscută denumirea SC B.B. SRL; după aproximativ o săptămână de la data faptelor ce fac obiectul judecății, l-a contactat pe inculpatul B., în calitatea sa de avocat, solicitându-i să o ajute în efectuarea demersurilor legale referitoare la asocierea pe care intenționa să o realizez între societatea sa și SC B.B. SRL; l-a contactat telefonic pe inculpatul respectiv, atunci când i-a solicitat ajutorul pentru demersurile anterior menționate; adresa din, str. x, aparținea SC B.B. SRL.

La rândul său, inculpatul B. a făcut următoarele precizări: el a făcut consemnările din partea superioară de pe verso-ul documentului intitulat chitanță, în contextul în care, astfel cum a precizat și inculpata A., audiată înaintea sa, aceasta l-a sunat după aproximativ o săptămână de la data faptelor deduse judecății și i-a cerut sprijinul pentru realizarea unei asocieri între societatea sa și SC B.B. SRL; a notat pe verso-ul chitanței olografe originale, aflată în posesia lui, informațiile pe care i le-a furnizat inculpata A. cu privire la SC B.B. SRL; numele „x” și unul dintre numerele de telefon, cel cu terminația 213, aparțin unui fost client al său, din urmă cu 10-12 ani; el a acoperit cu pastă corectoare de culoare albă toate mențiunile olografe de pe verso-ul chitanței originale, înainte de a o transmite instanței civile de la Judecătoria sectorului 6 București, care i-a solicitat transmiterea acelui înscris.

Având în vedere declarațiile concordante ale celor doi inculpați, Curtea reține, contrar susținerilor apărării, că înscrisul original expertizat în prezenta cauză (singurul identificat) datează din aceeași perioadă cu înscrisul original prezentat de inculpata A. instanței civile pe care a sesizat-o cu cererea de contestație la executare (cu privire la care s-a reclamat dispariția din dosarul acelei instanțe), atât aceasta, cât și inculpatul B. precizând că mențiunile grafice de pe verso, acoperite cu pastă corectoare de culoare albă, se referă la aspecte pe care ei le-au discutat după aproximativ o săptămână de la momentul faptelor ce constituie obiectul judecății (luna februarie 2013).

Prin urmare, este complet lipsită de fundament aserțiunea că înscrisul original expertizat ar fi putut fi întocmit în perioada, mult mai târzie, în care inculpatul B. nu s-a conformat solicitării de a-l transmite instanței civile (mai 2013 - ianuarie 2014).

În plus, aserțiunea apărării este pur speculativă, neîntemeindu-se pe nicio probă și fiind contrazisă de afirmațiile indubitabile ale inculpatului E., care a confirmat, în fața Curții, că înscrisul original expertizat a fost scris de el și are un conținut identic cu conținutul celorlalte exemplare pe care tot el le-a scris, dintre care unul a rămas în posesia inculpatei A., care l-a depus în dosarul instanței civile, ca probă în susținerea contestației la executare pe care a formulat-o în contradictoriu cu intimatul C., astfel cum însuși avocatul său din cauza respectivă (martora L.) a precizat.

Astfel fiind, nu există niciun motiv pertinent pentru a reține că, în privința scrisului și semnăturii, atribuite persoanei vătămate C., de pe exemplarul original (dispărut) al chitanței olografe, depus de inculpata A. în dosarul civil de la Judecătoria Sectorului 6 București (faptă în raport cu care au fost formulate unele dintre acuzațiile din prezenta cauză), nu ar fi incidente concluziile constatării și expertizelor criminalistice - grafice, întemeiate pe examinarea celuilalt exemplar original al aceluiași înscris, arhivat de inculpatul avocat B.

Încadrarea juridică;

Sintetizând, în prealabil, situația de fapt anterior expusă, Curtea a reținut, în limitele impuse de obiectul judecății din prezenta cauză, săvârșirea, de către inculpații trimiși în judecată, a următoarelor fapte:

Într-o zi din perioada 25 ianuarie 2013 - 05 februarie 2013, inculpata A., urmărind să paralizeze executarea silită începută, la cererea persoanei vătămate C. (fostul ei soț), pentru obținerea plății sultei, asupra apartamentului ce îi fusese atribuit, la partaj, în proprietate exclusivă, i-a determinat, în aceeași împrejurare, pe inculpații E., D. și B. (cel din urmă având calitatea de avocat) să plăsmuiască o chitanță olografă, întocmită în două exemplare originale (ambele scrise și semnate de inculpatul E., numai semnate de inculpatul D. și, în final, atestate, cu privire la identitatea părților, data și conținutul actului, de inculpatul avocat B.), în care s-a menționat, contrar realității, că inculpata A. i-ar fi plătit persoanei vătămate C., ale cărei scris și semnătură de confirmare, aplicate pe acea chitanță, au fost falsificate, prin contrafacere, fără a se putea stabili autorul acestei manopere, suma de 38.000 euro, reprezentând sultă în dosarul de partaj, iar persoana respectivă nu mai avea nicio pretenție în justiție.

Inculpații E., D. și B., după plăsmuirea, cu participația tuturor, a chitanței olografe și având reprezentarea că aceasta urma să fie folosită inclusiv „în justiție” (termen menționat ca atare chiar în conținutul său), au încredințat înscrisul falsificat inculpatei A., care, la data de 07 februarie 2013, invocând înscrisul respectiv și urmărind același scop anterior menționat, a introdus la instanța civilă de la Judecătoria sectorului 6 București o cerere prin care contesta executarea silită, cu motivarea plății sultei datorate creditorului său (persoana vătămată C.), iar, la termenul de judecată din data de 09 aprilie 2013, a prezentat instanței respective, drept probă, unul dintre exemplarele originale ale acelui înscris (care a dispărut), depunând la dosar și o copie a acestuia, certificată de ea, sub semnătură, pentru conformitate cu originalul.

În cauza respectivă, la termenul de judecată din data de 08 octombrie 2013, inculpații E. și D., audiați de instanța civilă ca martori, au făcut afirmații mincinoase, susținând că, în prezența lor, inculpata A. i-a dat persoanei vătămate C. o pungă cu bani, pe care aceasta din urmă i-a numărat și introdus în mapa pe care o avea asupra sa și că aceeași persoană a semnat chitanța olografă întocmită cu acel prilej.

În continuare, Curtea a constatat că aceste fapte corespund, în materialitatea lor, celor menționate în actul de sesizare, prin care, în sarcina inculpaților trimiși în judecată, s-a reținut săvârșirea următoarelor infracțiuni:

Pentru inculpata A. - trei infracțiuni de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată (constând în determinarea fiecăruia dintre inculpații E., D. și B. la plăsmuirea chitanței olografe în care s-a consemnat plata de către inculpata respectivă a sumei de 38.000 euro către persoana vătămată C., în contul sultei datorate acesteia), o infracțiune de uz de fals (constând în folosirea înscrisului falsificat în fața instanței civile, în vederea producerii de consecințe juridice) și, respectiv, o infracțiune de tentativă la înșelăciune (constând în încercarea de inducere în eroare a instanței civile, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase - plata sultei către persoana vătămată creditor, în scopul pronunțării unei hotărâri judecătorești favorabile în cererea prin care a contestat executarea silită pornită împotriva unui bun al său la cererea persoanei respective și al obținerii astfel, pentru sine, a unui folos material injust - constatarea stingerii datoriei față de persoana vătămată creditor).

Pentru inculpatul B. - o infracțiune de fals în înscrisuri sub semnătură privată (constând în atestarea în fals, în calitate de avocat, a chitanței olografe, cu privire identitatea persoanei creditorului care ar fi primit plata, la data și conținutul actului respectiv și încredințarea acestuia către inculpata A., în vederea producerii de consecințe juridice în justiție) și, respectiv, o infracțiune de complicitate la tentativă la înșelăciune (constând în ajutarea inculpatei A., prin încredințarea înscrisului falsificat, în încercarea de inducere în eroare a instanței civile, în modalitatea și în scopul anterior menționate).

Pentru fiecare dintre inculpații E. și D. - o infracțiune de fals în înscrisuri sub semnătură privată (constând în plăsmuirea, prin scriere și semnătură, în cazul celui dintâi și prin semnătură, în cazul celui din urmă, a conținutului chitanței olografe și încredințarea acesteia către inculpata A., în vederea producerii de consecințe juridice în justiție), o infracțiune de complicitate la tentativă la înșelăciune (constând în ajutarea inculpatei A., prin încredințarea înscrisului falsificat, în încercarea de inducere în eroare a instanței civile, în modalitatea și în scopul anterior menționate) și, respectiv, o infracțiune de mărturie mincinoasă (constând în afirmarea unor fapte și împrejurări neadevărate cu ocazia audierii lor, în calitate de martori, de către instanța civilă).

Deoarece toate faptele deduse judecății au fost săvârșite anterior datei de 01 februarie 2014, Curtea a evidențiat, în continuare, încadrarea juridică formală a acestora, în raport cu cele două legi penale care s-au succedat de la momentul comiterii lor și până în prezent (C. pen. 1969 și, respectiv, actualul C. pen.).

1. Infracțiunea de tentativă la înșelăciune, reținută prin actul de sesizare în sarcina inculpatei A., în calitate de autor și, respectiv, în sarcina inculpaților E., D. și B., în calitate de complici, era prevăzută, la data faptei, de art. 20 rap. la art. 215 alin. (1), (2) corob. cu art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. 1969 (cu aplic. art. 26 din același cod, pentru ultimii trei inculpați) și este prevăzută, în prezent, de art. 32 rap. la art. 244 alin. (1), (2) corob. cu art. 77 alin. (1) lit. a) din actualul C. pen. (cu aplic. art. 48 din același cod, pentru aceiași trei inculpați).

Cu privire la această infracțiune, Curtea a avut în vedere, pe de o parte, pretinsa ei săvârșire prin folosirea unui mijloc fraudulos (un înscris falsificat), ceea ce atrage, formal, reținerea variantei agravate (prevăzută, în ambele legi succesive, de art. 215 alin. (2) C. pen. 1969 și, respectiv, de art. 244 alin. (2) din actualul C. pen.), iar, pe de altă parte, pretinsa ei comitere de către patru persoane împreună, ceea ce atrage, formal, aplicarea unei circumstanțe agravante legale (prevăzută și ea, în cele două legi succesive, de art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. 1969 și, respectiv, de art. 77 alin. (1) lit. a) din actualul C. pen.).

2. Infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, reținută prin actul de sesizare în sarcina inculpaților E., D. și B., în calitate de autori și, respectiv, în sarcina inculpatei A., în calitate de instigator, era prevăzută, la data faptei, de art. 290 alin. (1) corob. art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. 1969 (cu aplic. art. 25 din același cod, pentru ultima inculpată) și este prevăzută, în prezent, de art. 322 alin. (1) corob. cu art. 77 alin. (1) lit. a) din actualul C. pen. (cu aplic. art. 47 din același cod, pentru aceeași inculpată).

Referitor la această infracțiune, Curtea a constatat săvârșirea sa de către patru persoane împreună, care au acționat laolaltă în aceeași împrejurare, ceea ce atrage aplicarea unei circumstanțe agravante legale (prevăzută, în ambele legi succesive, de art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. 1969 și, respectiv, de art. 77 alin. (1) lit. a) din actualul C. pen.).

De asemenea, Curtea a constatat comiterea de către inculpata A. a unei singure infracțiuni, în formă continuată - 3 acte materiale (prevăzută de art. 41 alin. (2) C. pen. 1969 și, respectiv, de art. 35 alin. (1) din actualul C. pen.), iar nu a trei infracțiuni concurente (astfel cum se reține în actul de sesizare), întrucât aceasta, în baza unei rezoluții infracționale unice și urmărind același scop, i-a determinat, prin acțiuni diferite, pe fiecare dintre inculpații E., D. și B., să contribuie, prin acțiuni proprii (scriere și semnare, numai semnare și, respectiv, atestare), la plăsmuirea aceluiași înscris.

Totodată, Curtea a constatat că, în cazul inculpatei A., infracțiunea continuată de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată absoarbe infracțiunea de uz de fals (prevăzută de art. 291 teza a II-a C. pen. 1969 și, respectiv, de art. 323 teza a II-a din actualul C. pen.).

Sub acest aspect, Curtea a menționat că, potrivit ambelor legi penale succesive, realizarea, pe latură obiectivă, a conținutului constitutiv al infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, indiferent de forma de participație pe care aceasta o poate îmbrăca (autorat, instigare sau complicitate), impune, pe lângă falsificarea propriu-zisă a înscrisului, folosirea acelui înscris de către vreunul dintre participanții la realizarea falsului sau, după caz, încredințarea lui, spre a fi folosit, unei terțe persoane (alta decât acei participanți), în vederea producerii unei consecințe juridice. În speță, inculpata A., instigatoare la falsificarea înscrisului, l-a folosit ea însăși în fața instanței civile pe care a sesizat-o cu cererea de contestație la executare, în vederea producerii de consecințe juridice (paralizarea executării silite începute asupra unui bun al său), fără această din urmă acțiune a sa conținutul constitutiv al infracțiunii analizate neputând fi realizat.

Curtea a menționat și că sintagma „făptuitorul”, folosită în art. 290 alin. (1) C. pen. 1969 și, respectiv, în art. 322 alin. (1) din actualul C. pen. pentru a determina subiectul activ al infracțiunii analizate, în ipoteza în care aceasta absoarbe uzul de fals, are sensul de persoană care săvârșește fapta ce se circumscrie textului incriminator, astfel că ea nu se referă exclusiv la autorul nemijlocit al falsului, ci și la orice alt participant (instigator sau complice) la realizarea acelui fals. A interpreta altfel acea sintagmă ar conduce la situația, ilogică juridic, în care, în cazul participației penale, autorul falsului, care folosește sau încredințează înscrisul falsificat, comite o singură infracțiune, în timp ce instigatorul ori complicele său, care folosește ori încredințează, la rândul lui, același înscris falsificat, ar săvârși două infracțiuni.

Pe de altă parte, Curtea a constatat că, în legătură cu atestarea înscrisului, realizată de inculpatul avocat B., nu poate fi reținută săvârșirea de către acesta a infracțiunii de fals intelectual și, implicit, de către inculpata A. a infracțiunilor de instigare la fals intelectual și, respectiv, uz de fals (alături de o infracțiune continuată - 2 acte materiale - de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată).

În acest sens, Curtea a reținut că, potrivit normei de incriminare de la data faptei (art. 289 alin. (1) C. pen. 1969), infracțiunea de fals intelectual are un subiect activ calificat, și anume „un funcționar aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu”.

Conform art. 39 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat (în reglementarea în vigoare la data faptei), „în exercitarea profesiei, avocații sunt ocrotiți de lege, fără a putea fi asimilați funcționarului public sau altui salariat”. De asemenea, potrivit art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (1) din aceeași lege, „profesia de avocat este liberă și independentă, cu organizare și funcționare autonome” și, respectiv, „în exercitarea profesiei, avocatul este independent și se supune numai legii, statutului profesiei și codului deontologic”.

Totodată, în jurisprudență, s-a arătat, în mod constant, în raport cu dispozițiile legale din perioada faptei, că avocatul nu are nici calitatea de funcționar public, nici calitatea de funcționar (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 6003/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția penală).

Astfel fiind, Curtea a reținut că, la data faptei, inculpatul B. nu avea calitatea prevăzută de legea penală pentru subiectul activ al infracțiunii de fals intelectual.

Potrivit actualei norme de incriminare (art. 321 alin. (1) C. pen.), elementul material al laturii obiective a infracțiunii de fals intelectual constă în „falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcționar public aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu”.

Conform art. 39 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 (astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 187/2012, de punere în aplicare a actualului C. pen., intrată în vigoare la data de 01 februarie 2014), „în exercitarea profesiei, avocații sunt ocrotiți de lege, fără a putea fi asimilați funcționarilor publici, cu excepția situațiilor în care atestă identitatea părților, a conținutului sau datei unui act”.

Rezultă astfel că, potrivit legii speciale aflate în prezent în vigoare, spre deosebire de legea specială anterioară (în reglementarea de la data faptei), avocatul este asimilat, în legătură cu atribuția de atestare a identității părților, a conținutului și a datei actelor prezentate spre autentificare (prevăzută în art. 3 alin. (1) lit. c) teza a II-a din Legea nr. 51/1995), unui funcționar public.

Cu toate acestea, actul de atestare realizat de un avocat, în exercitarea acestei atribuții, nu constituie un înscris oficial, în accepțiunea C. pen. în vigoare.

Astfel, potrivit art. 178 alin. (2) din actualul C. pen., înscrisul oficial este orice înscris care emană sau care aparține unei persoane juridice dintre cele la care se referă art. 176 din același cod (autoritățile publice, instituțiile publice sau alte persoane juridice care administrează sau exploatează bunuri proprietate publică) ori persoanei prevăzute în art. 175 alin. (2) din codul respectiv (persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autoritățile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public).

Avocatul nu se încadrează, însă, nici în categoria persoanelor juridice enunțate în art. 176 din actualul C. pen. și nici nu este o persoană dintre cele menționate în art. 175 alin. (2) din același cod, întrucât, deși exercită un serviciu de interes public, nu a fost învestit de o autoritate publică și nici nu este supus controlului sau supravegherii unei astfel de autorități cu privire la îndeplinirea acelui serviciu.

Sub acest aspect, Curtea a reținut că, deși potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 (în reglementarea în vigoare), profesia de avocat se exercită doar de avocați înscriși în tabloul unui barou component al C.C., conform art. 17 alin. (1) din aceeași lege, primirea în profesie se realizează numai în baza unui examen organizat de C.C., potrivit art. 24 alin. (1) din legea citată, tabloul avocaților este întocmit de barou, iar, conform art. 88 alin. (1)-(3) rap. la art. 86 alin. (1) din legea respectivă, comisiile de disciplină constituite la nivelul baroului și C.C. se pronunță asupra răspunderii disciplinare a avocatului pentru orice fapte săvârșite în legătură cu profesia, nici baroul, nici C.C. nu sunt autorități publice.

Astfel, cu privire la barou, art. 50 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 prevede numai că acesta are personalitate juridică, patrimoniu și buget proprii, iar, referitor la C.C., art. 60 alin. (2) din aceeași lege prevede că este o persoană juridică de interes public, cu patrimoniu și buget proprii.

Curtea a menționat și faptul că, în dreptul penal, noțiunea de „înscris oficial” are un caracter autonom, specific acestei materii, astfel că, în stabilirea înțelesului său, nu este permisă aplicarea unor norme extra-penale. În consecință, simpla asimilare a avocatului, în legătură cu atribuția de atestare a identității părților, a conținutului și a datei unui act, funcționarului public, potrivit legii nepenale de organizare și exercitare a profesiei, nu este suficientă pentru a califica actul de atestare drept un înscris oficial, în sensul legii penale, câtă vreme acesta nu se încadrează în dispozițiile art. 178 alin. (2) C. pen.

În consecință, Curtea a reținut că, potrivit legii penale actuale, actul de atestare realizat de un avocat nu este înscris oficial, nefiind îndeplinită astfel o condiție de tipicitate a infracțiunii de fals intelectual.

3. Infracțiunea de mărturie mincinoasă, reținută prin actul de sesizare în sarcina inculpaților E. și D., era prevăzută, la data faptei, de art. 260 alin. (1) C. pen. 1969 și este prevăzută, în prezent, de art. 273 alin. (1) din actualul C. pen.

Procedând la rezolvarea acțiunii penale, conform art. 396 C. proc. pen., în raport cu încadrările juridice anterior menționate, Curtea a pronunțat următoarele soluții:

- achitarea inculpatei A., pentru infracțiunea de tentativă la înșelăciune;

- achitarea inculpaților E. și D., pentru infracțiunile de complicitate la tentativă la înșelăciune și, respectiv, mărturie mincinoasă;

- încetarea procesului penal față de inculpatul B., pentru infracțiunea de complicitate la tentativă la înșelăciune;

- condamnarea inculpatei A., pentru infracțiunea de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată;

- condamnarea inculpaților E., D. și B., pentru infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, cu respingerea cererii celui din urmă de aplicare a procedurii de recunoaștere a învinuirii și, implicit, a dispozițiilor art. 396 alin. (1) C. proc. pen.

În raport cu aceste soluții, Curtea a constatat că legea penală mai favorabilă, potrivit art. 5 C. pen., în interpretarea constatată a fi constituțională prin Decizia nr. 265/2014 a Curții Constituționale (publicată în M. Of. nr. 372 din data de 20 mai 2014), este legea în vigoare la data faptelor (C. pen. 1969), pentru inculpații A., E. și D. și, respectiv, legea actuală (C. pen. intrat în vigoare la data de 01 februarie 2014), pentru inculpatul B., în privința căruia va fi avută în vedere și Decizia nr. 7/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (publicată în M. Of. nr. 251 din data de 05 aprilie 2016).

Cu privire la infracțiunile de tentativă la înșelăciune și complicitate la tentativă la înșelăciune, pentru care au fost trimiși în judecată inculpata A. și, respectiv, inculpații E. și D., Curtea a constatat, pe baza actului de sesizare, în care aceste infracțiuni au fost considerate a se afla în concurs ideal (prevăzut de art. 38 alin. (2) C. pen.) cu infracțiunea de uz de fals (reținută în sarcina inculpatei A.) și, respectiv, cu infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătura privată (reținută în sarcina fiecăruia dintre inculpații E. și D., în raport cu elementul de tipicitate al încredințării înscrisului falsificat spre folosire), că faptele reținute în rechizitoriu se referă la încercarea inculpatei A., cu ajutorul inculpaților E. și D., de a induce în eroare instanța civilă cu privire la plata sultei către persoana vătămată creditor C., consemnată în înscrisul falsificat, în scopul pronunțării unei hotărâri judecătorești favorabile în cererea prin care a contestat executarea silită pornită asupra unui bun al său la cererea persoanei respective și al obținerii astfel, pentru sine, a unui folos material injust - constatarea stingerii datoriei față de acea persoană.

Faptele astfel reținute prin actul de sesizare nu realizează, însă, condițiile de tipicitate ale infracțiunilor anterior menționate.

În acest sens, Curtea a reținut că, potrivit normelor de incriminare din ambele legi penale care s-au succedat de la data faptelor și până în prezent (art. 215 C. pen. 1969 și, respectiv, art. 244 din actualul C. pen.), infracțiunea de înșelăciune este o infracțiune contra patrimoniului, care presupune nesocotirea încrederii și bunei-credințe în cadrul unor relații sociale cu caracter patrimonial, aceste relații constituind obiectul său juridic special.

Drept urmare, prezentarea unei fapte cu denaturarea realității în fața unei autorități (astfel cum este și o instanță de judecată), în vederea producerii de consecințe juridice, nu se încadrează în sfera relațiilor sociale protejate prin incriminarea înșelăciunii.

Pe de altă parte, specificul infracțiunii de înșelăciune este acela că, în urma unor manopere dolosive, apte să-i creeze o falsă reprezentare a realității (prin indicarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau, dimpotrivă, ca mincinoasă a unei fapte adevărate), victima acțiunii de inducere în eroare (ce constituie elementul material al laturii obiective a infracțiunii) se angajează, în cadrul unor relații cu caracter patrimonial, în raport cu participanții la acea acțiune (autor, instigator sau complice), într-o conduită care poate cauza un prejudiciu în patrimoniul propriu ori în patrimoniul altuia.

O instanță de judecată, chemată să înfăptuiască un act de justiție, nu stabilește niciodată, cu părțile în litigiu, o relație cu caracter patrimonial și, de asemenea, nu poate fi „victima” unei acțiuni de inducere în eroare aparținând uneia dintre acele părți, întrucât actul pe care îl înfăptuiește este rezultatul formării convingerii sale, în urma evaluării proprii a tuturor probelor administrate în fața sa.

Incriminarea, în art. 268 din actualul C. pen., a faptei de „inducere în eroare a organelor judiciare” (care preia incriminarea denunțării calomnioase din art. 259 al C. pen. anterior) nu poate conduce la o altă concluzie, cu referire la infracțiunea de înșelăciune, întrucât incriminarea respectivă este inserată în titlul referitor la „infracțiunile contra înfăptuirii justiției”, iar înfăptuirea justiției este apanajul unei autorități (cea judecătorească).

În același sens este și jurisprudența recentă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, menționată ca relevantă pe site-ul oficial al instanței supreme, în care s-a arătat că infracțiunea de înșelăciune constituie o infracțiune contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii în cadrul unor relații cu conținut patrimonial, iar inducerea în eroare a unei autorități nu se include în sfera relațiilor protejate prin incriminarea înșelăciunii (Decizia nr. 449/A din data de 08 decembrie 2015, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2014).

În speță, instanță civilă a fost sesizată să se pronunțe asupra unui litigiu patrimonial între doi particulari, fără a stabili, însă, ea însăși, relații cu caracter patrimonial cu vreuna dintre părțile litigante, astfel că existența obiectului juridic al infracțiunii de înșelăciune este exclusă.

De asemenea, instanța respectivă nu putea fi, din perspectiva laturii obiective a infracțiunii de înșelăciune, „victima” unei acțiuni de inducere în eroare aparținând părții care a reclamat inexistența unui drept patrimonial (de creanță) al adversarului procesual, întrucât actul judecății, cu atât mai mult unul desfășurat în cadrul unei proceduri contradictorii, cu citarea și participarea tuturor părților (inclusiv cea titulară a dreptului patrimonial în litigiu), nu presupune acceptarea afirmațiilor părții reclamante, oricât de convingătoare ar fi acestea, chiar susținute fiind de un înscris, posibil de contestat de către partea adversă (menționată în acel înscris), ci analiza obiectivă a pretențiilor și apărărilor formulate de ambele părți litigante, în raport cu toate probele prezentate de acestea și formarea convingerii instanței, pe baza acelei analize, independent de susținerile (adevărate sau neadevărate) ale părților respective.

Pe de altă parte, Curtea a constatat că nici persoana vătămată C. nu putea fi victima acțiunii de inducere în eroare, întrucât aceasta, fiind menționată ca parte a actului consemnat în înscrisul sub semnătură privată, cunoștea că nu a participat la întocmirea acestuia, iar scrisul și semnătura care îi erau atribuite nu îi aparțineau.

În consecință, constatând că faptele la care se referă actul de sesizare în cazul inculpaților A., E. și D. nu realizează, sub aspectul obiectului juridic special și al laturii obiective, condițiile de tipicitate ale infracțiunilor de tentativă la înșelăciune și, respectiv, de complicitate la tentativă la înșelăciune, Curtea a pronunțat achitarea acestora, pentru acele infracțiuni, în reglementarea prevăzută de legea în vigoare la data faptelor (C. pen. 1969), în temeiul art. 396 alin. (5) rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

În cazul inculpatului B., soluția pronunțată de Curte, pentru infracțiunea de complicitate la tentativă la înșelăciune, în reglementarea prevăzută de legea actuală (C. pen.), nu a fost cea de achitare, ci cea de încetare a procesului penal, în temeiul art. 396 alin. (6) rap. la art. 16 alin. (1) lit. g) teza a III-a C. proc. pen., întrucât, astfel cum deja s-a evidențiat, inculpatul respectiv a încheiat, la data de 06 aprilie 2016 (înainte de citirea actului de sesizare a instanței), un acord de mediere cu persoana vătămată - parte civilă C. (filele 127-133, vol. I, dos. fond.).

Sub acest aspect, Curtea a reținut că, în declarația de la termenul de judecată din data de 20 aprilie 2016, însuși inculpatul B. a solicitat să se ia act de acordul de mediere pe care l-a încheiat, pentru infracțiunea analizată, cu persoana vătămată.

Dincolo de solicitarea inculpatului, Curtea a constatat că, potrivit art. 396 alin. (7) rap. la art. 18 C. proc. pen., în caz de încheiere a unui acord de mediere, inculpatul nu poate cere, în cursul judecății, continuarea procesului penal, în vederea obținerii unei soluții de achitare, o astfel de cerere putând fi formulată numai în situațiile în care încetarea procesului penal ar fi determinată de alte cauze (amnistia, prescripția răspunderii penale, retragerea plângerii prealabile, existența unei cauze de nepedepsire sau de neimputabilitate).

Cu privire la infracțiunea de mărturie mincinoasă, pentru care au fost trimiși în judecată inculpații E. și D., Curtea a constatat, de asemenea, că faptele reținute în sarcina acestora nu îndeplinesc condițiile de tipicitate ale infracțiunii respective.

În acest sens, Curtea a reținut că, potrivit normelor de incriminare din ambele legi penale care s-au succedat de la data faptelor și până în prezent (art. 260 C. pen. 1969 și, respectiv, art. 273 din actualul C. pen.), infracțiunea analizată are, ca subiect activ calificat, cu relevanță în speță, persoana care are calitatea de martor într-o procedură judiciară, inclusiv de natură civilă.

Conform art. 317 alin. (1) pct. 3 din actualul Cod de procedură civilă (intrat în vigoare la data de 15 februarie 2013), sunt scutite de a fi martori într-o cauză civilă, între alții, persoanele care, prin răspunsurile lor, s-ar expune pe ele însele la o pedeapsă penală.

De asemenea, în raport cu dispozițiile art. 317 alin. (2), 3 din același cod, aceste persoane nu pot depune mărturie în nicio împrejurare.

Aceste reglementări constituie o manifestare a dreptului martorului de a nu contribui la propria incriminare. Corelativ acestui drept, organul judiciar are obligația de a nu proceda la ascultarea persoanelor pe care chiar legea le scutește, în mod expres și fără a permite vreo excepție, de a fi martori.

În speță, astfel cum deja s-a evidențiat cu ocazia expunerii situației de fapt, inculpații E. și D. au fost audiați, ca martori, de către instanța civilă, la termenul de judecată din data de 08 octombrie 2013, după ce, prin încheierea de la un termen anterior, din data de 09 aprilie 2013, instanța respectivă dispusese sesizarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 6 București, în vederea efectuării de cercetări sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de fals și uz de fals, în legătură cu înscrisul olograf în conținutul căruia aceștia erau în mod expres nominalizați ca participanți la întocmirea sa, ascultarea lor fiind dispusă și realizată tocmai cu privire la această împrejurare.

Astfel fiind, raportat la dispozițiile legale anterior citate, inculpații E. și D. erau scutiți, în mod absolut, de a fi martori în cauza judecată de instanța civilă, iar instanța respectivă avea obligația de a nu proceda la ascultarea lor, în această calitate.

Întrucât, pentru motivele expuse, inculpații E. și D. nu puteau avea, în mod legal, calitatea de martori în cauza civilă în care s-a realizat ascultarea lor în acea calitate, cu nesocotirea unor dispoziții legale imperative, Curtea a constatat că faptele reținute în sarcina acestora nu realizează, din perspectiva subiectului activ, condițiile de tipicitate ale infracțiunii de mărturie mincinoasă, astfel că a pronunțat achitarea fiecăruia dintre ei, pentru acea infracțiune, în reglementarea prevăzută de legea în vigoare la data faptelor (C. pen. 1969), în temeiul art. 396 alin. (5) rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

Cu privire la infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, avându-i, ca autori, pe inculpații E., D. și B. și, respectiv, ca instigator, pe inculpata A., în cazul căreia infracțiunea are o formă continuată (fiind compusă din 3 acte materiale) și absoarbe uzul de fals, Curtea a reiterat aspectele deja evidențiate cu ocazia analizării încadrării juridice, la care adaugă următoarele argumente:

Chitanța olografă la care se referă această infracțiune a fost falsificată, cu participația celor patru inculpați, în variantele plăsmuirii conținutului său, alterat în mod fraudulos, în sensul consemnării unei fapte în realitate inexistentă (plata, la data de 03 februarie 2013, a sultei datorate de inculpata A. într-un dosar de partaj) și, respectiv, contrafacerii scrisului și semnăturii persoanei vătămate C. (creditorul acelei sulte).

Chiar dacă autorul nemijlocit al contrafacerii scrisului și semnăturii persoanei vătămate nu a putut fi stabilit, întrucât această manoperă s-a realizat printr-o acțiune de imitare mecanică, fiind urmate trasee (șanțuri) de presiune realizate în prealabil, este certă plăsmuirea conținutului înscrisului respectiv, la cererea inculpatei A., prin scriere și semnătură de către inculpatul E., prin semnătură de către inculpatul D. și, respectiv, prin atestare de către inculpatul avocat B.

De asemenea, înscrisul astfel falsificat a fost încredințat de către inculpații E., D. și B., spre folosire, inculpatei A., care l-a și utilizat în fața instanței civile, în vederea producerii unei consecințe juridice (paralizarea executării silite solicitate de persoana vătămată C. pentru obținerea plății sultei prin vânzarea la licitație publică a imobilului atribuit, prin partaj, inculpatei anterior nominalizate, fosta sa soție).

Inculpata A. a prevăzut și a urmărit realizarea acestei consecințe, care era în avantajul său, acționând astfel cu vinovăție, în forma intenției directe.

Inculpații E., D. și B. au prevăzut și au acceptat producerea consecinței respective, întrucât, în chitanța olografă scrisă, semnată și, respectiv, atestată de ei, a fost inserată mențiunea expresă că, în urma pretinsei plăți a sultei (în fapt mincinoasă), persoana vătămată renunța la orice pretenție, inclusiv în justiție, față de debitoarea sa, cei trei inculpați având astfel reprezentarea subiectivă că înscrisul falsificat cu participația lor de autori urma să fie folosit, în fața unei instanțe judecătorești, pentru contracararea unor pretenții materiale ale persoanei respective și acționând astfel cu vinovăție, în forma intenției indirecte.

Drept urmare, constatând, în afara oricărui dubiu, că faptele există, constituie infracțiuni și au fost săvârșite de inculpați, Curtea, în temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen., a pronunțat condamnarea acestora, în raport cu legea penală identificată a fi mai favorabilă fiecăruia, după cum urmează:

- inculpata A., pentru infracțiunea de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată, prevăzută de art. 25 rap. la art. 290 alin. (1) corob. cu art. 41 alin. (2) și art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. 1969 cu aplic. art. 5 C. pen.;

- inculpatul B., pentru infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 alin. (1) corob. cu art. 77 alin. (1) lit. a) C. pen. cu aplic. art. 5 C. pen.;

- fiecare dintre inculpații E. și D., pentru infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 alin. (1) corob. cu art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. 1969 cu aplic. art. 5 C. pen.

Individualizarea pedepselor;

Cu privire la inculpata A., Curtea a reținut că legea penală în vigoare la data săvârșirii de către aceasta a infracțiunii de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată, prevedea, pentru infracțiunea respectivă, pedeapsa închisorii de la 3 luni la 2 ani, alternativ cu pedeapsa amenzii de la 500 lei la 30.000 lei, fiind mai favorabilă decât legea penală actuală, care, pentru aceeași infracțiune, prevede pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani, alternativ cu pedeapsa amenzii de la 1.800 lei la 150.000 lei (raportat la limitele zilelor-amendă, cuprinse între 180 și 300 și, respectiv, la cuantumul corespunzător unei zile-amendă, cuprins între 10 și 500 lei).

De asemenea, Curtea a reținut, prin prisma criteriilor de individualizare enunțate în art. 72 alin. (1) C. pen. 1969 și având în vedere dispozițiile art. 72 alin. (2) din același cod, pe de o parte, rolul esențial și determinant al inculpatei în comiterea infracțiunii pentru care va pronunța soluțiile de condamnare (în condițiile în care ceilalți trei inculpați au săvârșit faptele proprii la instigarea sa) și forma de vinovăție cu care aceasta a acționat (intenție directă) - împrejurări față de care a apreciat că nu se justifică aplicarea pedepsei amenzii, gravitatea infracțiunii comise, forma ei continuată, modul concret de săvârșire, consecința juridică urmărită și atitudinea procesuală nesinceră, iar, pe de altă parte, conduita corespunzătoare a inculpatei din timpul procedurilor judiciare parcurse în cauza de față (caracterizată prin prezentarea, la fiecare chemare, în fața organelor judiciare și exercitarea corectă a drepturilor procesuale), lipsa antecedentelor penale de orice natură și vârsta actuală (65 de ani).

În consecință, dând eficiență tuturor acestor aspecte, Curtea a condamnat-o pe inculpată la o pedeapsă privativă de libertate, cu o durată orientată spre mediul limitelor speciale, respectiv 1 an închisoare.

Raportat la natura și gravitatea infracțiunii săvârșite, Curtea a aplicat inculpatei, în temeiul art. 71 alin. (1), (2) C. pen. 1969, pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) din același cod.

Pe de altă parte, având în vedere durata pedepsei principale, lipsa antecedentelor penale, vârsta inculpatei și conduita generală a acesteia din timpul procesului (în condițiile în care negarea faptelor nu poate constitui un criteriu de agravare a răspunderii sale penale), Curtea a apreciat că aplicarea pedepsei respective este suficientă pentru îndreptarea inculpatei, constituind un avertisment serios, care o va determina să-și corijeze comportamentul, astfel că nu va mai săvârși în viitor alte infracțiuni.

Drept urmare, în temeiul art. 81 alin. (1) și art. 71 alin. (5) C. pen. 1969, Curtea a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei principale și, în mod corespunzător, a pedepsei accesorii, pe un termen de încercare de 3 ani.

Cu privire la inculpatul B., Curtea a reținut, mai întâi, că, printr-o hotărâre anterioară, și anume sentința penală nr. 274/F din data de 18 septembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală în Dosarul nr. x/2/2014 (rămasă definitivă la data de 14 noiembrie 2014, ca efect al respingerii apelului cu care a fost atacată de Parchet), inculpatul a fost condamnat, pentru o infracțiune de trafic de influență, prevăzută de art. 291 C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 396 alin. (1) C. proc. pen., săvârșită în cursul lunilor iunie-iulie 2014, la pedeapsa principală de 1 an și 8 luni, cu suspendarea sub supraveghere a executării pe un termen de 2 ani, potrivit art. 91 și urm. C. pen. și, respectiv, la pedeapsa complementară a interzicerii, pe o perioadă de 1 an, în condițiile art. 68 alin. (1) lit. b) din același cod, a exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen. și la pedeapsa accesorie corespunzătoare, constatându-se că acesta a fost reținut și arestat preventiv în perioada 15 iulie 2014 - 18 septembrie 2014.

De asemenea, în raport cu această împrejurare, Curtea a reținut dezlegarea dată unei chestiuni de drept, care este incidentă și în privința inculpatului respectiv, prin Decizia nr. 7/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit căreia, în cazul unei pluralități constând în infracțiuni săvârșite anterior datei de 01 februarie 2014 și infracțiuni comise după intrarea în vigoare a noului C. pen., pentru infracțiunile săvârșite anterior datei de 01 februarie 2014 se va aplica legea penală mai favorabilă, identificată ca fiind legea veche sau legea nouă, iar, pentru infracțiunile săvârșite sub imperiul legii penale noi, precum și pentru tratamentul sancționator al concursului de infracțiuni, urmează a se va aplica legea nouă, conform art. 3 C. pen. și art. 10 din Legea nr. 187/2012.

În consecință, Curtea a constatat că, pentru infracțiunile deduse judecății în prezenta cauză, săvârșite anterior datei de 01 februarie 2014, legea penală mai favorabilă inculpatului este, potrivit art. 5 C. pen., legea actuală, datorită cauzei de încetare a procesului penal pentru infracțiunea de complicitate la tentativă la înșelăciune, atrasă de încheierea acordului de mediere cu persoana vătămată.

Pe de altă parte, Curtea a constatat nefondată cererea inculpatului, de aplicare a procedurii de recunoaștere a învinuirii și, implicit, a dispozițiilor art. 396 alin. (1) C. proc. pen. (în sensul reducerii cu o treime a limitelor pedepsei închisorii sau cu o pătrime a limitelor pedepsei alternative a amenzii), pentru infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

Sub acest aspect, Curtea a reținut că, la momentul ascultării, inculpatul a afirmat inițial, în mod formal, că recunoaște în totalitate faptele reținute în sarcina sa, inclusiv cea încadrată juridic în infracțiunea anterior menționată, însă, ulterior, fiindu-i adresate întrebări pentru lămurirea împrejurărilor în care aceasta a fost săvârșită, a făcut precizări contradictorii și în dezacord cu situația de fapt descrisă în rechizitoriu și reținută, prin prezenta hotărâre, de instanță. Astfel, în cuprinsul declarației sale, inculpatul a susținut, în mod contradictoriu, fie că nu a văzut-o niciodată pe persoana vătămată C. până la momentul prezentării în fața judecătorului de cameră preliminară din această cauză, deși a recunoscut-o din fotografie, în faza de urmărire penală, în fața procurorului, ca fiind persoana care a semnat, în prezența sa, un exemplar al chitanței olografe, fie că nu poate nici confirma, nici infirma cu certitudine dacă persoana vătămată, care i-a fost arătată în ședința publică de judecată, este persoana la care a făcut referire, afirmând că nu este sigur de acest lucru. De asemenea, a susținut, contrar situației de fapt probate, astfel cum a fost reținută anterior de Curte, că s-a prezentat la magazinul aflat în curs de dezafectare, situat în Drumul Taberei, unde a întâlnit, între alții, un bărbat care semăna cu persoana vătămată C. și că, la acel moment, i s-au prezentat două exemplare olografe ale unei chitanțe, deja semnate, iar, în prezența sa, a fost semnat un al treilea exemplar, atât de către bărbatul respectiv, cât și de către inculpații A., E. și D.

Pornind de la aceste premise, Curtea a constatat că, pentru infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, norma de incriminare reținută a fi incidentă (art. 322 alin. (1) din actualul C. pen.) prevede pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani, alternativ cu pedeapsa amenzii de la 1.800 lei la 150.000 lei (raportat la limitele zilelor-amendă, cuprinse între 180 și 300 și, respectiv, la cuantumul corespunzător unei zile-amendă, cuprins între 10 și 500 lei).

În continuare, Curtea a reținut, prin prisma criteriilor de individualizare enunțate în art. 74 alin. (1) C. pen. și dispozițiilor art. 74 alin. (2) din același cod, gravitatea infracțiunii comise și periculozitatea inculpatului, conturate de împrejurările și modul de săvârșire a faptei (în exercitarea profesiei de avocat, fără a avea însă inițiativa acesteia, la comiterea căreia a fost instigat de inculpata A.), forma de vinovăție cu care a acționat (intenție indirectă), starea de pericol generată (prin crearea aparenței de autenticitate a conținutului actului atestat), natura și gravitatea consecinței juridice de care și-a dat seama că era urmărită de instigatoare (paralizarea în justiție a pretențiilor creditorului acesteia, pentru suma de 38.000 euro), motivul recunoscut al săvârșirii faptei (încasarea onorariului promis de inculpata anterior nominalizată), lipsa antecedentelor penale la data comiterii faptei respective (în condițiile în care infracțiunea la care se referă hotărârea definitivă de condamnare pronunțată în altă cauză este ulterioară acesteia), atitudinea procesuală parțial sinceră, conduita corespunzătoare din timpul procedurilor judiciare parcurse în cauza de față (caracterizată prin prezentarea, la fiecare chemare, în fața organelor judiciare și exercitarea corectă a drepturilor procesuale), nivelul ridicat de educație (determinat de absolvirea de studii superioare), vârsta actuală (53 de ani), starea de sănătate alterată (în legătură cu care se remarcă diagnosticarea cu boli cronice grave - neuropatie serică, retinopatii proliferante, hipertensiune, vene varicoase cu ulcerație la membrele inferioare și diabet zaharat, insulino-dependent), alte aspecte referitoare la situația personală (încetarea calității de avocat, încadrarea în muncă pe postul de consilier juridic, existența unei caracterizări favorabile din partea angajatorului, întreținerea unei relații stabile de concubinaj, contractarea de către el și concubina sa pensionară a unor credite încă neachitate).

Evaluând toate aceste aspecte, Curtea l-a condamnat pe inculpat la pedeapsa închisorii (alternativă amenzii nefiind de luat în considerare, față de gravitatea infracțiunii săvârșite), superioară limitei speciale minime, fără a depăși însă pedeapsa aplicată instigatoarei, și anume 1 an închisoare.

Având în vedere natura și gravitatea infracțiunii comise, dar și profesia în exercitarea căreia a fost săvârșită, Curtea, în temeiul art. 67 alin. (1) C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) din același cod (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice; dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat; dreptul de a exercita profesia de avocat), pe o perioadă de 3 ani.

Interzicerea ultimului drept menționat a fost dispusă, chiar dacă, la data de 20 ianuarie 2015, a încetat calitatea de avocat a inculpatului, în temeiul art. 27 lit. d) din Legea nr. 51/1995, iar acesta a fost radiat, începând cu aceeași dată, din tabloul avocaților Baroului București, întrucât, pe de o parte, infracțiunea reținută în sarcina sa în prezenta cauză a fost săvârșită, în exercitarea profesiei de avocat, într-o perioadă în care inculpatul avea, în mod legal, dreptul de a exercita profesia respectivă, iar, pe de altă parte, este necesar ca, prin impunerea interdicției menționate, acesta să fie împiedicat, o perioadă determinată, să revină în profesie, sub acest aspect fiind avute în vedere dispozițiile art. 12 alin. (1) lit. c) rap. la art. 14 lit. c) din Legea nr. 51/1995.

De asemenea, în temeiul art. 65 alin. (1), (3) C. pen., Curtea a aplicat inculpatului și pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării acelorași drepturi.

Potrivit art. 38 alin. (1) C. pen., Curtea a constatat că infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, reținută în sarcina inculpatului în prezenta cauză, este concurentă cu infracțiunea de trafic de influență, prevăzută de art. 291 C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 corob. cu art. 396 alin. (1)0 C. proc. pen., pentru care acesta a fost condamnat la pedeapsa principală de 1 an și 8 luni închisoare (cu suspendarea sub supraveghere a executării acesteia pe un termen de 2 ani), pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., pe o perioadă de 1 an și pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării acelorași drepturi, prin sentința penală nr. 274/F din data de 18 septembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală în Dosarul nr. x/2/2014 (rămasă definitivă la data de 14 noiembrie 2014).

În temeiul art. 97 alin. (1) C. pen., Curtea a anulat suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 1 an și 8 luni închisoare, aplicată prin sentința penală 274/F din data de 18 septembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și, conform art. 40 alin. (1) rap. la art. 39 alin. (1) lit. b) din același cod cu aplic. art. 10 din Legea nr. 187/2012, a contopit pedepsele de 1 an închisoare (stabilită în prezenta cauză) și, respectiv, 1 an și 8 luni închisoare (stabilită prin sentința penală anterior menționată) și a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 1 an și 8 luni închisoare, la care a adăugat sporul de 4 luni închisoare (o treime din pedeapsa de 1 an închisoare), acesta urmând să execute astfel pedeapsa rezultantă de 2 ani închisoare.

În temeiul art. 97 alin. (2) rap. la art. 91 C. pen., Curtea a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei rezultante aplicate inculpatului, pe un termen de 4 ani, calculat începând cu data de 14 noiembrie 2014 (data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus anterior aceeași măsură).

Sub acest aspect, Curtea a avut în vedere că infracțiunea reținută în sarcina inculpatului în prezenta cauză este anterioară infracțiunii concurente pentru care acesta a fost condamnat la o pedeapsă cu suspendarea sub supraveghere a executării, astfel că, la data săvârșirii acesteia, nu avea antecedente penale, că beneficiul respectiv și-a dovedit deja eficiența și suficiența, neexistând informații că inculpatul ar mai fi săvârșit alte fapte penale ori s-ar fi sustras de la executarea măsurilor de supraveghere și obligațiilor impuse, că acesta, solicitând în mod expres, cu ocazia dezbaterilor și în concluziile scrise depuse la dosar, aplicarea dispozițiilor art. 91 C. pen., și-a manifestat implicit consimțământul la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunității (astfel cum a procedat și în cauza definitiv judecată anterior), că inculpatul a plătit persoanei vătămate, cu ocazia încheierii acordului de mediere, suma de 3.000 euro, că persoana respectivă s-a declarat de acord cu stabilirea, pentru el, a unei pedepse cu o modalitate de executare neprivativă de libertate, că inculpatul beneficiază de referințe personale favorabile (deja evidențiate) și are probleme grave de sănătate (care ar face împovărător regimul de detenție), toate aceste împrejurări constituind argumente pertinente pentru a reține că inculpatul a înțeles consecințele conduitei infracționale, că nu prezintă riscul de a repeta această conduită și că prezintă posibilități reale de îndreptare, supravegherea strictă a comportamentului său, pe durata legală maximă, fiind suficientă.

În temeiul art. 93 alin. (1) lit. a)-e) C. pen., Curtea a impus inculpatului ca, pe durata termenului de supraveghere, să respecte următoarele măsuri: să se prezinte la Serviciul de Probațiune București, la datele fixate de acesta; să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea lui; să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile; să comunice schimbarea locului de muncă; să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

De asemenea, în temeiul art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., Curtea a impus inculpatului ca, pe durata termenului de supraveghere, să execute obligația de a frecventa unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de Serviciul de Probațiune București sau organizate în colaborare cu instituții din comunitate.

Totodată, în temeiul art. 93 alin. (3) C. pen., Curtea a impus inculpatului ca, pe durata aceluiași termen de supraveghere, să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității, pe o perioadă de 100 zile, în condițiile art. 57 alin. (1), (2) din Legea nr. 253/2013, în cadrul Centrului Municipal București de Resurse și Asistență Educațională sau în cadrul Fundației pentru Promovarea Sancțiunilor Comunitare, astfel cum se va stabili de către consilierul de probațiune, conform art. 404 alin. (2) C. proc. pen.

În temeiul 45 alin. (2) și alin. (3) lit. a) rap. la art. 68 alin. (1) lit. b) C. pen., a fost aplicată inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) C. pen. pe o perioadă de 3 ani începând cu data rămânerii definitive a acestei hotărâri de condamnare.

Conform art. 45 alin. (4) C. pen., a fost scăzută din durata pedepsei complementare constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen. perioada de 1 an executată în intervalul 14 noiembrie 2014 - 13 noiembrie 2015, potrivit sentinței penale 274/F din data de 18 septembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

În temeiul art. 45 alin. (5) C. pen., a fost aplicată inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) C. pen., care se va executa dacă pedeapsa rezultantă va deveni executabilă.

Cu privire la inculpații E. și D., Curtea a reținut că legea penală în vigoare la data săvârșirii, de către fiecare dintre aceștia, a infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevedea, pentru infracțiunea respectivă, pedeapsa închisorii de la 3 luni la 2 ani, alternativ cu pedeapsa amenzii de la 500 lei la 30.000 lei, fiind mai favorabilă decât legea penală actuală, care, pentru aceeași infracțiune, prevede pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani, alternativ cu pedeapsa amenzii de la 1.800 lei la 150.000 lei (raportat la limitele zilelor-amendă, cuprinse între 180 și 300 și, respectiv, la cuantumul corespunzător unei zile-amendă, cuprins între 10 și 500 lei).

De asemenea, Curtea a reținut, prin prisma criteriilor de individualizare enunțate în art. 72 alin. (1) C. pen. 1969 și având în vedere dispozițiile art. 72 alin. (2) din același cod, că inculpații anterior nominalizați au acționat, cu vinovăție în forma intenției indirecte, la instigarea inculpatei A., neexistând motive de a crede că ar fi săvârșit infracțiunea în lipsa cererii acesteia, că în speță nu s-au conturat nici măcar indicii că inculpații respectivi ar fi obținut sau urmărit vreun folos propriu de pe urma acțiunii lor frauduloase (spre deosebire de instigatoare - principala „beneficiară” a înscrisului falsificat cu participația lor), că inculpatul E. se află la prima încălcare a legii penale, că antecedentele penale ale inculpatului D. nu atrag starea de recidivă, iar, prin împlinirea, anterior comiterii infracțiunii deduse judecății, a termenului reabilitării de drept cu privire la pedeapsa aplicată prin sentința penală nr. 783/2006 a Judecătoriei sectorului 6 București (rămasă definitivă la data de 07 decembrie 2007), cu suspendarea sub supraveghere a executării pe un termen de încercare de 5 ani, au încetat, în ceea ce îl privește, orice interdicții, incapacități și decăderi și că ambii inculpați au avut o conduită procesuală corectă (în pofida nerecunoașterii faptelor), inculpatul E. prezentându-se în mod constant în fața organelor judiciare, inculpatul D. fiind și el prezent în cursul judecății, la termenul când a fost ascultat, la care s-a înfățișat venind din străinătate, unde, conform afirmației sale credibile, muncește, iar amândoi exercitându-și cu bună-credință drepturile procesuale.

În consecință, dând eficiență tuturor acestor aspecte, dar și faptului că cei doi inculpați se află la vârste specifice unei vieți active (35 ani - inculpatul E. și, respectiv, 54 ani - inculpatul D.) și sunt angajați în muncă, Curtea a apreciat că, în cazul fiecăruia dintre ei, pedeapsa amenzii este adecvată, suficientă și, totodată, mai eficientă, din perspectiva scopului disuasiv, decât pedeapsa închisorii cu executare suspendată (alternativa detenției efective nefiind de luat în considerare în raport cu contribuția proprie la comiterea infracțiunii și circumstanțele personale).

Astfel fiind și reținând că ambii inculpați au acționat în calitate de autori ai aceleiași infracțiuni, cu o contribuție similară la săvârșirea acesteia, Curtea a aplicat fiecăruia pedeapsa amenzii de câte 7.000 lei, potrivit art. 63 alin. (3) teza a II-a C. pen. 1969.

De asemenea, Curtea a atras atenția fiecărui inculpat asupra dispozițiilor art. 631 C. pen. 1969, referitoare la înlocuirea pedepsei amenzii, în cazul sustragerii cu rea-credință de la executarea acesteia, cu pedeapsa închisorii.

Rezolvarea acțiunii civile;

1. Cu privire la infracțiunile pentru care a pronunțat, pe latură penală, soluții de achitare (inclusiv cea de tentativă la înșelăciune, în forma autoratului sau complicității), Curtea, având în vedere temeiul legal al soluțiilor respective (dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.), a lăsat nesoluționată acțiunea civilă exercitată de partea civilă C. față de inculpații A., D. și E., sub acest aspect făcând aplicarea prevederilor art. 25 alin. (5) C. proc. pen.

2. Cu privire la infracțiunile pentru care a pronunțat, pe latură penală, soluții de condamnare a inculpaților (fals în înscrisuri sub semnătură privată și, respectiv, instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată), Curtea a constatat că, potrivit art. 19 alin. (1) C. proc. pen., acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile conform legii civile numai pentru prejudiciul cauzat prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale.

Or, faptele ce realizează conținutul constitutiv al infracțiunilor anterior menționate, cu privire la care s-a exercitat acțiunea penală, sunt generatoare doar de pericol pentru încrederea într-un înscris apt să producă consecințe juridice, fără a cauza, prin ele însele, prejudicii materiale și/sau morale, desființarea înscrisului prin a cărui falsificare a fost lezată acea încredere constituind modalitatea legală, adecvată și suficientă, de revenire la situația anterioară comiterii faptelor respective.

Pe de altă parte, Curtea a constatat că prejudiciul material reclamat de persoana vătămată C. (chiria - nedovedită, ca existență și valoare - pretins plătită de ea începând cu luna martie 2013 și până în prezent) nu are nicio legătură cu infracțiunile în discuție, întrucât aceasta nu avea, anterior momentului falsificării înscrisului, un drept locativ câștigat asupra apartamentului atribuit, prin partaj, în proprietatea exclusivă a inculpatei A.

De asemenea, Curtea a constatat că nici prejudiciul moral invocat de aceeași persoană vătămată (constând în lezarea demnității sale, inducerea unei senzații de durere și crearea unei stări de pericol pentru sănătatea sa) nu are o legătură obiectivă cu acele infracțiuni, întemeindu-se pe simple afirmații subiective ale acesteia.

În consecință, în aplicarea dispozițiilor art. 397 alin. (1) C. proc. pen., Curtea a respins, ca nefondate, pretențiile civile (daune materiale și daune morale) formulate de partea civilă C. față de inculpații A., D. și E., cu privire la infracțiunile pentru care aceștia vor fi condamnați.

3. Curtea a constatat că, potrivit precizării sale exprese, partea civilă C. nu a exercitat acțiunea civilă față de inculpatul B. și că, la data de 06 aprilie 2016, cu ocazia încheierii acordului de mediere, acest inculpat i-a plătit suma de 3.000 euro.

4. În temeiul art. 25 alin. (3) C. proc. pen., Curtea a dispus desființarea totală a înscrisului constatat a fi fost falsificat, și anume înscrisul olograf denumit „chitanță”, ce are pe revers încheierea de atestare nr. 1 din data de 03 februarie 2013 a Cabinetului individual de avocatură „B.” (toate exemplarele originale ale acestuia).

Împotriva sentinței penale nr. 232/F din data de 19 decembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, au declarat apel, în termen legal, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, inculpații A., B., E. și partea civilă C., care au criticat soluția dispusă pentru motive de nelegalitate ori, după caz, de netemeinicie.

I. În dezvoltarea motivelor de apel, Ministerul Public a criticat hotărârea primei instanțe exclusiv din perspectiva greșitei achitări a inculpaților A., D. și E., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de tentativă la înșelăciune, prevăzută de art. 20 rap. la art. 215 alin. (1), (2) coroborat cu art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1969 și art. 5 C. pen., respectiv complicitate la această infracțiune, arătând, în esență, că este posibilă comiterea unei infracțiuni de natura celei analizate și în modalitatea depunerii unui înscris falsificat în instanță, prin inducerea în eroare a judecătorului ori a completului de judecată, iar nu neapărat a persoanei păgubite.

S-a subliniat că elementul material al laturii obiective a infracțiunii de înșelăciune constă în inducerea în eroare a unei persoane, fără a se face distincție după cum persoana indusă în eroare este un particular sau o persoană care face parte dintr-o autoritate. Faptul că o instanță de judecată are posibilitatea administrării de probe pentru dovedirea obiectului judecății îi conferă acesteia o poziție specială din punct de vedere al posibilității inducerii sale în eroare, însă nu exclude situația contrară, în care instanța nu are posibilitatea de a administra probe, fie pentru că partea nu solicită probe, fie pentru că aceasta din urmă nu cunoaște modul în care ar trebui să își formuleze apărarea.

În acest sens, s-a apreciat necesară o distincție între cazurile în care un înscris fals depus în instanță nu produce prejudicii unei persoane (cum ar fi, de exemplu, un certificat de naștere fals) și cele în care folosirea înscrisului fals conduce la producerea de pagube.

Ministerul Public a mai susținut că relațiile cu caracter patrimonial ce constituie obiectul juridic al infracțiunii de înșelăciune protejează patrimoniul persoanei păgubite, iar nu al celei induse în eroare, acestea putând fi două persoane diferite. Sub acest aspect, a precizat că o atare soluție a fost consacrată și în jurisprudența instanței supreme, făcând trimitere la Decizia penală nr. 433 din data de 25 noiembrie 2015 a Înaltei Curți, secția penală, prin care s-a reținut că folosirea unui înscris fals în fața instanței constituie infracțiunea de înșelăciune, în opoziție cu soluția contrară regăsită în jurisprudența invocată de Curtea de Apel în speță.

Deși, în motivarea scrisă a apelului formulat de Ministerul Public a fost menționat și inculpatul B. printre intimații vizați de calea de atac declarată, întreaga argumentare faptică și juridică a acestuia relevă că, în realitate, acest inculpat (față de care s-a dispus o soluție de încetare a procesului penal sub aspectul infracțiunii analizate) nu a fost vizat de apelul formulat. Această inadvertență a fost, de altfel, tranșată explicit pe parcursul dezbaterilor în apel, când reprezentantul Ministerului Public a precizat că apelul procurorului nu îl privește pe inculpatul B.

II. Apelanta-inculpată A. a criticat hotărârea instanței de fond sub aspectul greșitei sale condamnări, susținând, în esență, următoarele:

a) Data întocmirii chitanței olografe în litigiu este 3 februarie 2013, aspect ce rezultă cu certitudine din declarațiile coinculpaților și ale martorilor J. și V., date în faza de urmărire penală și în fața instanței civile, neexistând vreun element care să susțină concluzia contrară a instanței de fond cu privire la acest aspect ori la locul în care ar fi fost redactat înscrisul.

b) Împrejurările și modalitatea de întocmire și atestare a chitanței olografe sunt cele reliefate în declarația sa, neavând relevanță relațiile dintre părți și martori ori împrejurarea că debitorul obligației nu a semnat chitanța descărcătoare. S-a subliniat, în acest sens, că instanța de fond nu a explicat cum au reușit coinculpații și martorii V. și J. să recunoască persoana vătămată (dacă nu o întâlniseră anterior datei de 3 februarie 2013) și nici cum actul de identitate al părții civile a ajuns în posesia inculpatei după ce C. încetase să mai locuiască cu aceasta.

c) Numărul real al exemplarelor în care s-a întocmit chitanța în litigiu este de 3 (trei), simpla negare a persoanei vătămate nefiind de natură a înlătura susținerile contrare ale celorlalte părți.

d) Cu privire la scrisul și semnătura de pe chitanța olografă, atribuită persoanei vătămate C., s-a arătat că instanța de fond nu a luat în considerare apărările inculpatei A. și nici împrejurarea că persoana vătămată a fost condamnată anterior, prin sentința penală nr. 778 din 20 decembrie 2011 a Judecătoriei sectorului 6 București, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de uz de fals, constând în folosirea unei cărți de muncă falsificate în procesul de partaj. Aceasta din urmă hotărâre ar face dovada abilității persoanei vătămate de a imita scrisul inculpatei - fosta sa soție, de o manieră aptă să inducă în eroare chiar și un expert.

În privința expertizelor întocmite în cauză, apelanta inculpată a arătat că acestea nu au exclus, în mod absolut, posibilitatea ca mențiunile de pe chitanța în litigiu să fi fost efectuate de către persoana vătămată, pe șanțuri de presiune create anterior, făcând trimitere, în acest sens, la răspunsurile la obiecțiunile nr. 2 și 4 la expertiza efectuată în cursul judecății. Înscrisurile medicale depuse la dosar atestă că C. suferă de afecțiuni psihice care duc la pierderea memoriei, fiind posibil, așadar, să nu își amintească anumite împrejurări contestate în prezent.

e) Cu privire la identitatea scrisului și semnăturii de pe exemplarele olografe prezentate instanțe civile de către inculpații A. și B., apelanta-inculpată a subliniat inexistența unei expertize grafice care să confirme că înscrisul depus la dosar a fost redactat de inculpatul E., declarațiile acestuia din urmă neputând face, ele singure, dovada certă a unei atare împrejurări.

Apelanta a arătat că, similar conduitei sale în litigiul civil, partea civilă și-a construit, pas cu pas, o apărare nereală, prezentând instanței un înscris obținut în mod fraudulos, prin care se atesta nereal că inculpata ar fi părăsit spațiul din Complexul x cu 5 zile înaintea datei de 3 februarie 2013. O atare susținere a fost infirmată de declarațiile a cinci martori și de înscrisuri (relații Telekom, facturi, bonuri fiscale), care au relevat că inculpata A. a părăsit acel spațiu ulterior datei de 29 ianuarie 2013. Făcând trimiteri detaliate la conținutul acestor declarații, apelanta a arătat că N. a fost abordată de partea civilă anterior ascultării sale ca martor, fiindu-i atrasă atenția „să aibă grijă ce declară”, „să nu i se întâmple ceva rău”.

Celelalte probe testimoniale confirmă, în opinia inculpatei, apărările acesteia pe parcursul procesului, atât în ceea ce privește depunerea, la dosarul civil, a originalului chitanței în litigiu, cât și sub aspectul deținerii, de către inculpată, a sumelor de bani necesare achitării sultei. Subliniind conținutul declarațiilor martorului J. și caracterul nereal al depozițiilor martorului H. ori al declarațiilor martorilor propuși de persoana vătămată, inculpata A. a concluzionat în sensul inexistenței unor dovezi ale contrafacerii înscrisului depus la Judecătoria sectorului 6 București și necesității dispunerii unei soluții de achitare, în temeiul art. 16 lit. c) C. proc. pen.

III. Apelantul-inculpat E. a criticat hotărârea instanței de fond, în principal, sub aspectul greșitei sale condamnări, susținând, în esență, că a acționat cu bună credință la întocmirea chitanței în litigiu și nu a urmărit obținerea vreunui folos material, lipsind intenția directă ori indirectă de comitere a vreunei fapte penale. Prin urmare, inculpatul a solicitat achitarea sa pentru infracțiunea de fals sub înscrisuri sub semnătură privată, în temeiul dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.

În subsidiar, apelantul-inculpat a solicitat reindividualizarea cuantumului pedepsei amenzii penale, având în vedere conduita sa procesuală ireproșabilă, precum și circumstanțele personale favorabile - persoană încadrată în muncă și fără antecedente penale.

IV. În motivele scrise de apel, inculpatul B. a criticat hotărârea instanței de fond sub aspectul greșitei aplicări a pedepsei complementare a interzicerii dreptului de a exercita profesia de avocat pe o perioadă de 3 ani, precum și al incorectei determinări a numărului de zile de muncă în folosul comunității.

În acest sens, s-a arătat, sub aspectul primei critici, că, la data condamnării sale în speță, inculpatul nu mai deținea calitatea de avocat, fiind exclus din Baroul București la sfârșitul anului 2014. În al doilea rând, inculpatul a arătat că, prin sentința penală nr. 274 din 18 septembrie 2004, o altă instanță i-a impus să presteze muncă în folosul comunității timp de 60 de zile, împrejurare care ar fi trebuit valorificată cu ocazia condamnării sale pentru infracțiunea concurentă comisă în speță, prin contopirea zilelor de prestare a muncii în folosul comunității.

Cu ocazia dezbaterilor orale în apel, inculpatul a solicitat achitarea sa, în temeiul dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., apreciind că fapta nu există, deoarece demersul său s-a limitat la atestarea unui înscris întocmit în prealabil de părți, probatoriul administrat confirmând că persoana vătămată a fost prezentă la Complexul x, în ziua menționată în cuprinsul înscrisului în litigiu.

Apelantul-inculpat a invocat, în subsidiar, și incidența dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., respectiv fapta nu este prevăzută de legea penală, considerând că o atestare greșită a datei și conținutului înscrisului reprezintă o abatere disciplinară, sancționabilă în temeiul Legii nr. 51/1995.

V. Apelantul-parte civilă C. a criticat soluția dispusă pe latura civilă a cauzei, apreciind netemeinică dispoziția de respingere a cererii de acordare a daunelor materiale și morale solicitate.

Cu privire la daunele materiale, partea civilă a susținut că, deși nu a reușit să prezinte înscrisuri, cuantumul pretențiilor sale reprezintă contravaloarea estimată a sumelor de bani cheltuite în vederea realizării necesităților sale locative, în condițiile în care, dacă s-ar fi continuat executarea silită, cei 38.000 de euro i-ar fi permis să-și achiziționeze o garsonieră.

Sub aspectul daunelor morale, apelantul-parte civilă a arătat că ele sunt justificate de atingerile aduse demnității sale, de disconfortul interior creat de durata îndelungată a procesului, accentuat și de afecțiunile medicale de care suferă.

Învestită în cel de-al doilea grad de jurisdicție, în temeiul dispozițiilor art. 420 alin. (4) C. proc. pen., Înalta Curte a luat act de poziția celor patru inculpați de a uza de dreptul la tăcere.

La solicitarea apelanților-inculpați A. și B., a încuviințat și administrat proba cu înscrisuri și, respectiv, cu adresă către Baroul București, constatând, totodată, prin încheierea din data de 7 aprilie 2017, că Ministerul Public nu a solicitat readministrarea probatoriului testimonial în apel, având în vedere caracterul eminamente de drept al criticilor formulate.

La aceeași dată, instanța de apel a respins cererea inculpatei A. de administrare a probei cu o nouă expertiză grafică, apreciind că, raportat la tezele apărării, în contextul celor două rapoarte de expertiză anterior întocmite în cauză, un nou mijloc de probă din această categorie nu este necesar.

Examinând actele dosarului și sentința penală apelată atât prin prisma criticilor formulate, cât și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept, în conformitate cu dispozițiile art. 417 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte reține următoarele:

Ansamblul circumstanțelor faptice în care au fost comise infracțiunile deduse judecății a fost corect reținut de către instanța de fond, în urma unei analize judicioase și exhaustive a probatoriului administrat atât în faza de urmărire penală, cât și pe parcursul cercetării judecătorești.

Susținerile părților și apărările punctuale ale inculpaților au fost cenzurate de către Curtea de Apel în mod detaliat, pe baze probatorii, prin evaluarea tuturor mijloacelor de probă pertinente și prin valorificarea numai a acelor elemente de fapt a căror existență și configurație au fost neechivoc dovedite.

Pentru soluționarea căilor de atac formulate în speță se impune observația prealabilă că soluția dispusă prin hotărârea apelată sub aspectul săvârșirii faptelor de mărturie mincinoasă, de către inculpații E. și D., nu a făcut obiectul criticilor Ministerului Public, apelul procurorului fiind limitat la soluția privind fapta de tentativă la înșelăciune. Drept urmare, analiza Înaltei Curți va fi circumscrisă rezolvării date acțiunii penale (și civile, după caz) numai prin raportare la acuzațiile de falsificare a chitanței olografe datate 3 februarie 2013 și folosirii sale ulterioare, în procedura judiciară civilă inițiată de apelanta A.

În limitele astfel stabilite, reevaluând particularitățile cauzei, Înalta Curte constată în totalitate temeinice statuările primei instanțe, referitoare la circumstanțele temporale în care au fost comise acțiunile ilicite deduse judecății, la modul și mijloacele utilizate pentru falsificarea înscrisului olograf intitulat „chitanță” și datat 3 februarie 2013, la identitatea și contribuția persoanelor implicate în acest demers.

Probatoriul testimonial și cu înscrisuri administrat pe parcursul procesului evidențiază, cu certitudinea impusă de art. 103 alin. (2) teza finală C. proc. pen., că, la o dată plasată în intervalul 25 ianuarie 2013 - 5 februarie 2013, urmărind să obțină sistarea executării silite începute de Biroul Executorului Judecătoresc K., în Dosarul nr. x/2012, la cererea părții civile C. (fostul său soț), împotriva inculpatei-debitoare A., pentru plata sultei în valoare de 38.000 euro, aceasta din urmă i-a determinat, în aceeași împrejurare, pe coinculpații E., D. și B. (cel din urmă având calitatea de avocat) să plăsmuiască o chitanță olografă cuprinzând mențiuni necorespunzătoare realității.

Această chitanță a fost întocmită în două exemplare originale, ambele scrise de inculpatul E., semnate de acesta din urmă și de inculpatul D. și, în final, atestate cu privire la identitatea părților, la data și conținutul actului, de către inculpatul B.

În cuprinsul acestui înscris, s-a menționat, contrar realității, că inculpata A. i-ar fi plătit părții civile C. suma de 38.000 euro, reprezentând sultă în Dosarul de partaj nr. x/303/2008 și că acesta din urmă nu ar mai avea ”nicio pretenție materială sau în justiție”, scrierea olografă „Sunt de acord cu suma, Am primit” și semnătura de confirmare atribuite părții civile, aplicate pe ambele exemplare ale chitanței, fiind însă integral falsificate prin contrafacere. Pe reversul înscrisului a fost redactată încheierea nr. 1 din 3 februarie 2013, prin care inculpatul B. atesta, în mod nereal, data și conținutul documentului, precum și identitatea părților.

După plăsmuirea, în circumstanțele anterior descrise, a chitanței olografe și având reprezentarea că înscrisul urma a fi folosit într-o procedură judiciară („în justiție”), inculpații E., D. și B. au încredințat actul falsificat inculpatei A., spre folosire.

Astfel, la data de 5 februarie 2013, apelanta-inculpată a transmis executorului judecătoresc K., prin fax, o copie a chitanței în litigiu (numai aversul).

La data de 7 februarie 2013, aceeași inculpată a adresat Judecătoriei sectorului 6 București o contestație la executare și cerere de suspendare a executării silite în Dosarul nr. x/2012 al B.E.J., K., invocând plata sultei datorate creditorului său, cerere la care a atașat o copie a aversului chitanței falsificate, identică, atât din punct de vedere al conținutului, cât și al formei grafice, cu fotocopia transmisă anterior executorului judecătoresc.

În fine, la termenul de judecată din data de 9 aprilie 2013, inculpata A. a prezentat instanței civile, drept probă, unul din exemplarele originale ale aceluiași înscris, depunând și o copie a chitanței, pentru prima oară în întregul său (avers și revers), copie certificată pentru conformitate cu originalul de apelanta inculpată, personal. Partea civilă a reclamat, ulterior, dispariția din dosar a chitanței originale, circumstanțele acestei dispariții făcând obiectul cercetărilor penale într-o altă cauză.

Făcând trimitere la considerentele sentinței penale atacate, al căror conținut, din perspectiva situației faptice relevate de probatoriu, și-l însușește integral, Înalta Curte apreciază superfluă o reiterare detaliată a tuturor împrejurărilor faptice în care s-au derulat activitățile ilicite deduse judecății.

Prin urmare, va expune propria sa analiză numai prin raportare la acele chestiuni de fapt sau de drept ori la acele particularități ale probatoriului care interesează din perspectiva cenzurării explicite a tuturor criticilor formulate în apel.

1. Cu privire la apelul declarat de Ministerul Public;

În calea de atac declarată de procuror s-a criticat exclusiv argumentarea juridică a soluției de achitare dispuse față de inculpații A., E. și D., pentru infracțiunea de înșelăciune în forma tentativei, solicitându-se instanței de apel să evalueze dacă fapta de folosire a unui înscris falsificat în fața unei instanțe de judecată, într-o procedură judiciară, realizează condițiile de tipicitate ale infracțiunii menționate.

Punând în discuție chestiuni eminamente de drept, apelul Ministerului Public nu impune o reevaluare a coordonatelor faptice în care chitanța falsificată, datată 3 februarie 2013 pe unul dintre exemplare, a fost prezentată instanței civile.

Actul de folosire a acestui înscris sub semnătură privată, în coordonatele sale obiective, nu a fost, de altfel, contestat de vreunul din participanții procesuali. Apărările apelanților-inculpați au vizat, în esență, activitatea premergătoare procedurii judiciare civile, urmare căreia s-ar fi obținut înscrisul în litigiu, aceste susțineri urmând a face însă obiectul unei analize distincte a instanței de apel, în considerentele ce succed.

Prin urmare, notând că înscrisul sub semnătură privată intitulat ”chitanță” a fost falsificat prin plăsmuirea conținutului și contrafacerea scrierii și subscrierii părții civile C. (astfel cum se va argumenta în analiza apelurilor inculpaților), Înalta Curte constată că prezentarea acestui înscris instanței civile învestite cu soluționarea Dosarului nr. x/303/2013, de către un participant la activitatea de falsificare, realizează cerințele de tipicitate ale unei singure infracțiuni, respectiv falsul în înscrisuri sub semnătură privată prevăzut de art. 322 C. pen. (fost art. 290 C. pen. din 1969), nu și pe cele ale infracțiunii de înșelăciune, regăsite în cuprinsul art. 244 C. pen. (fost art. 215 C. pen. din 1969).

Toate argumentele primei instanțe sub acest aspect sunt juste și Înalta Curte face trimitere la ele, fără a le reitera.

Suplimentar acestora, notează că, incriminând faptele de înșelăciune, legiuitorul român a urmărit, în mod esențial, ocrotirea relațiilor sociale cu caracter patrimonial, atunci când, în derularea acestora, intenționând obținerea unui folos material injust, una dintre persoanele implicate recurge la mijloace de inducere în eroare a victimei, fie mijloace simple, de tipul celor prevăzute de art. 244 alin. (1) C. pen., fie cu caracter fraudulos, de natură a califica infracțiunea, conform dispozițiilor alin. (2) al textului.

Relațiile sociale cu caracter patrimonial, care implică buna-credință a celor implicați, constituie, în primul rând, obiectul juridic special al înșelăciunii, infracțiune contra patrimoniului, inclusă în Titlul II, Partea specială a C. pen., rezervat infracțiunilor contra patrimoniului în general și, totodată, în cap. III al acestui titlu, rezervat infracțiunilor contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii, în mod particular.

În al doilea rând, caracterul patrimonial al relațiilor stabilite de autorul înșelăciunii cu victima inducerii în eroare constituie nu doar o particularitate a obiectului ocrotirii penale, ci, concomitent, și o premisă pentru existența infracțiunii analizate. Pentru a realiza condițiile de tipicitate ale înșelăciunii, acțiunea de inducere în eroare trebuie să se producă pe fondul constatării existenței unor raporturi patrimoniale între autorul faptei și persoana indusă în eroare, raporturi în derularea cărora primul acționează însă cu rea-credință, urmărind să creeze victimei o falsă reprezentare a realității, în scopul de a o determina să asigure în mod direct - fie autorului, fie altei persoane - un folos patrimonial injust.

Admițând că, pentru realizarea conținutului constitutiv al infracțiunii analizate, este irelevant în ce măsură paguba se localizează în chiar patrimoniul celui indus în eroare sau, dimpotrivă, al altei persoane, Înalta Curte subliniază însă că, și în această din urmă ipoteză, trebuie îndeplinită cerința existenței unor raporturi patrimoniale între autorul faptei și victima inducerii în eroare. Numai pe fondul statornicirii unor asemenea raporturi, victima poate, în mod obiectiv, să satisfacă pretențiile patrimoniale ale autorului și îi poate procura folosul pecuniar injust urmărit, chiar și atunci când paguba propriu-zisă s-ar localiza, în final, în patrimoniul altuia.

Din această perspectivă, concordant jurisprudenței sale, reflectată în Decizia penală nr. 449/2015 a Secției penale, Înalta Curte reține că prezentarea mincinoasă a unor situații de fapt sau de drept în fața unei autorități iese din sfera relațiilor sociale protejate prin incriminarea înșelăciunii, fiind circumscrisă, eventual, altor infracțiuni, cum sunt, exemplificativ, cele prevăzute de C. pen. (fals în declarații, fals privind identitatea) sau de legi speciale (Legea nr. 78/2000, C. vam., Legea nr. 241/2005).

Raporturile dintre diferitele autorități publice (inclusiv autoritatea judecătorească) și cetățeni sunt raporturi de autoritate, guvernate de reglementările incidente în domeniile în care cele dintâi își exercită prerogativele specifice. Natura raporturilor existente între instanțele de judecată și părți nu este însă influențată de tipul litigiului dedus spre soluționare, ceea ce înseamnă că aceste relații rămân în sfera raporturilor de autoritate indiferent de caracterul patrimonial sau nepatrimonial al dreptului pentru ocrotirea căruia partea se adresează justiției.

În acest context, argumentul Ministerului Public privind inexistența unei distincții, în cuprinsul art. 244 C. pen., după cum persoana indusă în eroare este un particular sau parte a unei autorități, nu este de natură a susține teza valorificată în acuzare. O distincție explicită de tipul celei menționate nici nu este necesară, deoarece ea rezultă, în mod implicit, dar neechivoc, din interpretarea sistematică a normelor de incriminare inserate în titlurile II - IV ale Părții speciale a C. pen., dar și din analiza gramaticală și rațională a prevederilor art. 244 C. pen.

În cazul particular al deciziilor judecătorești, este justă, sub aspectul analizat, și observația primei instanțe, în sensul că hotărârea judecătorească este rezultatul unui proces complex de evaluare a tuturor circumstanțelor faptice și juridice proprii unei cauze, prin raportare la reglementările incidente într-un anumit domeniu, nicidecum urmarea directă a simplei solicitări (chiar frauduloase) a unei singure părți a litigiului.

Prin urmare, prezentarea mincinoasă ori doar incompletă a faptelor de către una din părțile litigante nu are aptitudinea de a genera, în mod direct, o anumită soluție a procesului și, cu atât mai puțin, un rezultat prejudiciabil pentru partea adversă. Acest din urmă rezultat este efectul mediat al derulării procedurii jurisdicționale în ansamblul său, iar nu al poziției procesuale incorecte adoptate de un participant procesual, concluzie valabilă indiferent dacă instanța a descoperit ori nu caracterul fraudulos al acțiunilor unui participant procesual.

În fine, susținerile referitoare la distincția necesară între situația în care înscrisul fals, folosit în proces de una din părți, nu produce pagube adversarului procesual și cea în care înscrisul falsificat cauzează un prejudiciu se raportează la chestiuni irelevante în economia analizei de tipicitate a infracțiunii de înșelăciune. Așa cum s-a subliniat în precedent, natura raporturilor de autoritate dintre instanțele judecătorești și părți nu se modifică în funcție de tipul litigiului și, cu atât mai puțin, de specificul unor mijloace de probă administrate de părți, cum este cazul, exemplificativ, al înscrisurilor la care a făcut referire Ministerul Public.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte apreciază integral legală soluția de achitare dispusă, prin raportare la impedimentul prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., față de inculpații A., E. și D. sub aspectul infracțiunilor de tentativă la înșelăciune și, respectiv, complicitate la tentativă la înșelăciune.

2) Cu privire la apelul declarat de inculpata A.:

Apelanta-inculpată a criticat modalitatea de apreciere a probatoriului și concluziile primei instanțe cu privire la circumstanțele întocmirii chitanței datate 3 februarie 2013 și la contribuția sa în activitatea de contrafacere a scrierii și subscrierii atribuite părții civile C. Solicitând reevaluarea conținutului probelor testimoniale și a ansamblului expertizelor întocmite în cauză, inculpata a apreciat că vinovăția sa nu rezultă cu certitudine, impunându-se o soluție de achitare, în temeiul dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.

Reevaluând ansamblul probator administrat atât în faza de urmărire penală, cât și pe parcursul judecății, Înalta Curte constată că intervalul de timp în care a fost întocmită chitanța olografă în litigiu, circumstanțele faptice în care a fost redactată și contribuția fiecăruia dintre inculpați la consumarea acestei activități ilicite au fost confirmate, dincolo de orice îndoială rezonabilă, de probele existente.

a) Declarațiile tuturor persoanelor ascultate în cauză, coroborate cu expertizele de specialitate întocmite și cu ansamblul înscrisurilor aflate la dosar relevă cu certitudine că documentul falsificat, intitulat ”chitanță”, a fost întocmit la o dată plasată în intervalul 25 ianuarie 2013 (dată la care executorul judecătoresc K. a transmis inculpatei-debitoare somația de plată) - 5 februarie 2013 (dată la care inculpata A. a transmis aceluiași executor judecătoresc o copie a chitanței falsificate), în circumstanțe de loc ce nu au fost stabilite cu certitudine.

Identificarea exactă a datei de 3 februarie 2013, ca dată a redactării înscrisului în litigiu, ori a spațiului comercial din incinta Complexului x, ca fiind locul în care s-a plăsmuit chitanța, nu are însă relevanță pentru clarificarea cerințelor obiective esențiale ale infracțiunii de fals.

Data certă ori locul redactării înscrisului nu reprezintă elemente determinante pentru lămurirea activității infracționale, câtă vreme falsul poartă, în speță, exclusiv asupra mențiunilor privind pretinsa remitere a sumei de 38.000 euro de către inculpata-debitoare și a celor privind scrierea si subscrierea atribuite părții civile-creditor, nicidecum asupra datei înscrise în document (de altfel, numai pe unul dintre exemplarele identificate).

Prin urmare, chiar admițând posibilitatea ca înscrisul în litigiu să fi fost redactat la data de 3 februarie 2013, în spațiul închiriat de la SCM Z. SRL, o atare împrejurare nu are efecte juridice în planul realizării conținutului obiectiv al infracțiunii de fals, căruia i se circumscrie numai activitatea de plăsmuire a conținutului înscrisului sub aspectul plății sultei și de contrafacere a mențiunilor olografe atribuite părții civile.

Esențial în speță, este, așadar, a se stabili dacă partea civilă C. a efectuat personal mențiunea ”Sunt de acord cu suma, Am primit” și a semnat chitanța olografă care atesta primirea contravalorii sultei, acestea fiind mențiunile nereale inserate în înscrisul falsificat.

Din această perspectivă, o reevaluare critică a declarațiilor martorilor J. și V. ori a declarațiilor coinculpaților, în unicul scop al identificării datei certe și locului redactării chitanței în discuție, este irelevantă pentru lămurirea activității ilicite deduse judecății.

b) Caracterul nereal al susținerilor inculpatei A., referitoare la prezența părții civile în locația din Complexul x, circumstanțele formulării, de către fostul său soț, a cererii de remitere a sumei reprezentând sultă, consumarea actului de predare a sumei respective în împrejurările pretinse și întocmirea chitanței doveditoare au fost demonstrate pe deplin de probatoriul administrat, judicios și exhaustiv analizat în cuprinsul sentinței apelate.

Fără a aprecia necesară reluarea considerentelor expuse de prima instanță, Înalta Curte notează că multitudinea contradicțiilor existente între propriile declarații succesive ale inculpaților, pe de o parte, ori între declarațiile acestora și ale martorilor ascultați în cauză, pe de altă parte, ilustrează caracterul neveridic al afirmațiilor inculpatei A., referitoare la prezența părții civile și întocmirea chitanței în litigiu la data și în împrejurările pretinse de apărare.

Făcând trimitere la analiza detaliată a tuturor acestor contradicții, realizată de instanța de fond și pe care și-o însușește integral, instanța de apel reține că inconsecvența manifestată de inculpați pe parcursul procesului și inadvertențele din declarațiile acestora ori ale martorilor J. și V. se raportează la aspecte de esență ale evenimentelor petrecute la data pretinsă de 3 februarie 2013 (și care, în principiu, ar fi trebuit percepute în mod sensibil asemănător de cei prezenți), iar nu la elemente de detaliu, a căror memorare și redare ulterioară ar fi putut fi afectate negativ de trecerea timpului sau de particularitățile psiho-intelectuale ale celor implicați.

Remiterea unei sume consistente de bani în prezența unui număr redus de persoane sau, dimpotrivă, în absența lor, derularea acestei activități înainte sau după întocmirea chitanței care avea rolul de a o atesta ori rolul concret al avocatului pretins prezent la această activitate reprezintă împrejurări care, prin ineditul lor, erau apte a capta atenția persoanelor neavizate pretins prezente și a se întipări în memoria acestora într-un mod, dacă nu similar, cel puțin concordant în secvențele principale ale evenimentului.

Or, declarațiile tuturor celor patru inculpați și ale martorilor J. și V. prezintă divergent o serie de elemente esențiale nu doar pentru clarificarea evenimentului infracțional, ci și pentru verificarea credibilității lor, respectiv: succesiunea momentelor în care s-ar fi desfășurat întocmirea celor trei exemplare ale chitanțelor (două înainte de sosirea avocatului B. și una ulterior sau toate trei în prezența acestuia), aducerea sumei de bani în locație (fie de către inculpata A. înainte de sosirea părții civile, fie ulterior), numărarea banilor în prezența coinculpaților și a martorilor, remiterea lor creditorului în prezența inculpatului B. sau anterior.

Prin amploarea și caracterul lor repetat, aceste divergențe se relevă a fi expresia încercării inculpaților de a-și coordona, în dinamica procesului penal, poziția și apărările, pentru a diminua riscul unor contradicții vădite între declarațiile date în mod succesiv. Capacitatea diferită de memorare ori trecerea timpului nu pot justifica credibil omisiunea lor de a relata, în faza de urmărire penală, așadar la un moment de timp mai apropiat de cel critic, a numeroase detalii ale întâmplărilor din data pretinsă de 3 februarie 2013, detalii evidențiate abia în cursul judecății, după ce susținerile apărările inculpatei A. și contraargumentele acuzării deveniseră cunoscute tuturor participanților procesuali.

Tocmai de aceea, Înalta Curte constată că înlăturarea susținerilor apelantei-inculpate este justificată nu numai de împrejurările reliefate de declarațiile părții civile C. și ale martorilor care, similar acestuia din urmă, au susținut că nu s-ar fi deplasat în Complexul Comercial x la data critică (respectiv martorii G. și U.).

Caracterul neveridic al versiunii prezentate de inculpata A. rezultă, mai ales, din propriile sale declarații succesive și ale coinculpaților, probe care nu au aptitudinea de a demonstra credibil motivul pentru care ambele părți, aflate într-o vădită stare conflictuală, marcată de suspiciuni și acuzații reciproce de fals, ar fi acceptat să încheie tranzacția din 3 februarie 2013 într-o locație total improprie, în prezența unor cvasinecunoscuți, fără a informa, în prealabil, executorul judecătoresc care inițiase, în mod transparent, procedura de executare silită destinată recuperării sumei în litigiu.

Pretinsa urgență clamată, conform susținerilor apelante-inculpate, de către C., în scopul de a o determina să îi remită suma de bani în circumstanțele descrise, nu are fundament probator.

Declarațiile contradictorii ale inculpaților sub acest aspect și lipsa altor mijloace de probă certe, care să demonstreze credibil eventuala asociere a părții civile cu persoane cu potențial agresiv ori existența unor datorii bănești stringente ale celui dintâi, în perioada de referință, justifică înlăturarea acestor susțineri ale apelantei.

Apreciind superfluă reiterarea detaliată a multiplelor contradicții dintre declarațiile inculpaților sau martorilor sub aspectul pretinșilor însoțitori ai părții civile C. la data de 3 februarie 2013 (acestea fiind prezentate detaliat în considerentele sentinței), Înalta Curte notează doar că declarațiile succesive ale inculpaților înșiși și mărturiile numiților V. și J. oscilează vizibil între a afirma prezența unui singur însoțitor al părții civile (bărbat, vârsta aproximativă 35-40 ani sau 50 de ani - declarații A. ori, dimpotrivă, femeie, vârsta aproximativă 50 de ani - declarații D.), a două astfel de persoane (bărbat și femeie - declarații V.) și, în final, absența oricărui însoțitor al părții civile la data critică (declarații J.).

Or, în contextul spațio-temporal în care s-ar fi realizat, conform susținerilor inculpaților, activitatea de remitere a sumei de bani și întocmirea chitanței în litigiu (activitate cu o durată totală cert superioară intervalului de 15-20 de minute în care inculpata s-ar fi deplasat la domiciliu), toți cei prezenți ar fi avut timpul și posibilitatea obiectivă a de a observa dacă partea civilă era sau nu însoțită și, în caz afirmativ, de către cine.

Admițând că dinamica activităților de dezafectare a spațiului comercial pretins derulate la data critică ori capacitatea diferită de percepție a celor prezenți ar fi putut influența observarea și memorarea întocmai a unor chestiuni de detaliu (cum ar fi vârsta sau aspectul fizic al însoțitorilor), Înalta Curte apreciază însă ca aceste împrejurări nu pot justifica, în mod verosimil, contradicțiile majore și repetate dintre declarațiile date în cauză, astfel cum au fost sintetizate în precedent. Prin urmare, similar instanței de fond, conchide că aceste inadvertențe reflectă armonizarea pro causa a declarațiilor inculpaților, ceea ce, în contextul dispozițiilor art. 103, alin. (1), (2) C. proc. pen., reclamă înlăturarea susținerilor acestora.

Împrejurarea invocată de apelanta A., și anume că inculpații E. și D. l-au recunoscut pe C. în procesul penal de față, este irelevantă, câtă vreme, anterior, cei doi inculpați au avut ocazia de a observa fizionomia părții civile, în procesul civil derulat la Judecătoria Sectorului 6 București. În acest sens, este relevant că ascultarea ca martori a celor doi inculpați, de către instanța civilă, s-a realizat în prezența părții civile, la data de 8 octombrie 2013, anterior, așadar, luării primelor declarații în cauza de față.

Faptul că, în posesia inculpatei, s-a aflat o fotocopie a actului de identitate al părții civile, justifică și de ce inculpatul B. sau martorul J. au recunoscut partea civilă, Înalta Curte notând, însă, în cazul celui dintâi, că acesta și-a nuanțat semnificativ declarațiile în cursul judecății, precizând că nu a fost sigur de recunoașterea din fotografii efectuată în cursul urmăririi penale.

În cazul celui de-al doilea, apreciază lipsită de plauzibilitate recunoașterea părții civile după mai mult de un an de la momentul la care se pretinde că, în dinamica unei scurte întâlniri, fără a relaționa direct cu C. (J. nefiind implicat în operațiunea de numărare-remitere a banilor), martorul a remarcat în trecere partea civilă, într-un imobil în care cel puțin 4-5 persoane se aflau în mișcare, desfășurând activități variate de dezafectare a spațiului.

În cazul martorului V., fiul inculpatei A., recunoașterea părții civile este lipsită de aptitudinea de a confirma poziția apărării, câtă vreme martorul a avut ocazii repetate de a cunoaște fizionomia părții civile anterior desfacerii căsătoriei dintre acesta și mama sa, fiind, astfel, explicabile motivele pentru care el a avut posibilitatea de a-l indica pe C. ca fiind prezent la data și în locația analizate.

În ceea ce privește împrejurările în care apelanta A. ar fi intrat în posesia unei fotocopii a cărții de identitate aparținând fostului soț, Înalta Curte observă că, anterior datei critice de 3 februarie 2013, între părți s-au derulat mai multe litigii, fie civile (cum ar fi exemplificativ, cauza nr. x/303/2008 și dosarul de executare silită), fie penale (cauza nr. x/303/2011), a căror desfășurare a oferit reciproc părților ocazia de a cunoaște înscrisurile depuse în acele cauze și de a intra în posesia unor fotocopii. Faptul că inculpata s-a aflat în posesia unei astfel de fotocopii este irelevant sub aspectul vinovăției sale în speță, deoarece el nu înlătură, eo ipso, concluziile certe, desprinse din probele de specialitate administrate, care relevă că partea civilă nu a efectuat mențiunile olografe ce îi sunt atribuite în înscrisul contrafăcut.

c) Chitanța olografă falsificată a fost întocmită în două exemplare - unul depus de inculpata A. în Dosarul civil nr. x/303/2013, în fotocopie (originalul dispărând în circumstanțe ce nu au fost elucidate), iar cel de-al doilea fiind depus în același dosar, în original, de inculpatul B., la data de 31 ianuarie 2014, și făcând, ulterior, obiectul expertizelor de specialitate și în cauza de față.

Pretinsa existență a celui de-al treilea exemplar al chitanței în litigiu rezultă exclusiv din declarațiile inculpaților, la dosar neexistând minime informații care să coroboreze aceste susțineri, de vreme ce partea civilă a negat la modul absolut existența sa, în singurele două exemplare identificate s-a consemnat expres numărul ”doi” ca fiind cel al exemplarelor în care s-ar fi întocmit chitanța, iar alte probe care să releve existența unui al treilea exemplar nu au fost identificate.

În contextul dispozițiilor art. 103 alin. (1), (2) C. proc. pen., evaluând susținerile inculpaților prin raportare la toate celelalte probe administrate, Înalta Curte subliniază că plăsmuirea înscrisului intitulat ”chitanță” în scopul relevat în prezenta cauză (respectiv blocarea procedurii de executare silită) și folosirea sa (prin cele două exemplare deja identificate) în fața instanței civile învestite cu soluționarea contestației la executare reprezintă baza faptică a acuzațiilor formulate în speță. Existența unui al treilea exemplar este irelevantă din perspectiva constatării caracterului ilicit al acestor fapte, câtă vreme acesta nu a fost utilizat în speță, iar activitatea de fals - consumată prin invocarea conținutului înscrisului și, ulterior, prin prezentarea sa în fața instanței - există indiferent de numărul total al exemplarelor în care s-ar fi întocmit, în final, actul falsificat.

De altfel, invocând existența celui de-al treilea exemplar al chitanței (care ar fi rămas în posesia părții civile), apelanta-inculpată A. tinde să combată, în realitate, fondul acuzațiilor de falsificare a înscrisurilor deja identificate în speță și al căror caracter contrafăcut a fost demonstrat cu certitudine, prin probe științifice, astfel cum vor fi analizate în cele ce urmează.

Mai exact, inculpata a susținut că rămânerea, în posesia fostului său soț, a unui exemplar al chitanței și refuzul de a-l prezenta ar devoala intenția părții civile de a ascunde primirea sumei de bani reprezentând sultă și de a transfera, în sarcina inculpatei, responsabilitatea unor fapte de fals pe care nu le-ar fi comis. O atare ipoteză a fost infirmată, însă, de probatoriul administrat, care a demonstrat, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că C. nu a efectuat mențiunea olografă ”Sunt de acord cu suma, Am primit” și nu a semnat înscrisul care atesta primirea sumei de 38.000 euro.

d) În acest ultim sens, cu privire la scrisul și semnătura de pe chitanța olografă, atribuite părții civile, toate cele trei probe de specialitate administrate pe parcursul procesului, inclusiv cu ocazia cercetării judecătorești, au concluzionat cu certitudine că grafismele mențiunii olografe în discuție și semnătura aferentă acesteia nu au fost executate de C.

Atât raportul de constatare criminalistică nr. 588408 din 17 decembrie 2014, cât și rapoartele de expertiză nr. 749465 din 10 iulie 2015 și nr. 355 din 25 octombrie 2016 au exclus ipoteza efectuării scrierii și subscrierii incriminate de către partea civilă, reliefând, ca mijloace de contrafacere, imitarea liberă a semnăturii acesteia și alterarea voluntară a grafismelor, astfel încât să rezulte un scris cu aparente caracteristici proprii scrisului unei persoane vârstnice (raportul de constatare criminalistică), respectiv copierea indirectă a grafismelor și semnăturii în litigiu, prin parcurgerea unor șanțuri/trasee de presiune create în prealabil, în scopul ”confecționării” unor grafisme care să semene cu scrisul unei persoane (cele două rapoarte de expertiză criminalistică).

Contrar susținerilor apărării, existența șanțurilor de presiune ce însoțesc caracterele grafice a fost evidențiată în ambele rapoarte de expertiză, edificatoare fiind, în acest sens, constatările detaliate expuse atât în cuprinsul raportului din 10 iulie 2015 (filele 27-28, vol. 1 dup), cât și al raportului din 25 octombrie 2016 (pag. 34-35 ale raportului).

Preexistența acestor șanțuri de presiune pe înscrisul în litigiu demonstrează că autorul mențiunilor incriminate s-a aflat în posesia unor documente cuprinzând scrierea și subscrierea reale ale părții civile, folosite pentru crearea unor trasee de presiune corespunzătoare grafismelor acestuia, imitarea scrisului și semnăturii sale și, astfel, pentru contrafacerea înscrisului în litigiu.

Tezele apărării, în sensul că partea civilă și-ar fi modificat voluntar forma scrisului ori ar suferi de afecțiuni psihice care ar cauza pierderea memoriei, sunt nepertinente prin raportare la concluziile certe și concordante ale expertizelor de specialitate criminalistică cu privire la metoda de contrafacere utilizată în speță.

Înalta Curte observă, de altfel, absența oricărei motivații logice a pretinsei încercări a părții civile de a crea aparența contrafacerii propriei scrieri și subscrieri, astfel cum tinde a susține apelanta-inculpată.

Fiind în posesia unui titlu executoriu care consfințea creanța sa și inițiind demersuri de executare silită, partea civilă nu avea interesul de a concepe și pune în aplicare un plan destinat, aparent, nu doar incriminării apelantei-inculpate, cât, mai ales, exonerării acesteia din urmă de executarea obligației de plată. În schimb, interesul prezentării unui înscris de tipul celui falsificat aparținea, în mod vădit, inculpatei A. care, prin invocarea documentului, urmărea exonerarea sa de plata sultei datorate.

Raportul de expertiză criminalistică efectuat în cursul judecății și răspunsul expertului la obiecțiunile apelanților A. și E. au infirmat, de asemenea, ipoteza apărării, subliniind că ”pentru o persoană cu un nivel redus de evoluție al aptitudinilor sale scripturale este deosebit de dificil a-și cenzura propria execuție. Prin urmare, aprecierile autorilor obiecțiunilor, referitoare la o așa-numită autocenzurare, cu respectarea însă a coordonatelor și proporțiilor de executare a grafismelor componente, sunt lipsite de logică criminalistică” (răspuns la obiecțiuni, fila 84, vol. III dos. fond).

Înalta Curte însăși constată absența oricărui fundament rațional al ipotezei vehiculate de apărare, respectiv aceea a denaturării voluntare, de către C., a particularităților sale scripturale, în scopul inducerii în eroare, în condițiile în care o atare intenție, dacă ar fi existat, s-ar fi materializat, în mod firesc, în alterarea caracterelor grafice individuale, nicidecum în încercarea de păstrare a acestora în proporție semnificativă, așa cum s-a intenționat și, ulterior, s-a demonstrat probator în speță.

În plus, conținutul expertizei criminalistice efectuate în cursul judecății și răspunsurile expertului la obiecțiunile inculpatei exclud orice dubiu asupra unei relații de cauzalitate între potențiale afecțiuni medicale ale părții civile și grafismele în litigiu, stabilind că, în speță, nu au fost constatate modificări de abordare grafică ce ar fi putut fi cauzate de o stare de boală, indiferent de natura sa (răspuns la obiecțiuni, fila 86, vol. III dos. fond).

În fine, faptul că expertul criminalist a constatat că nu se poate identifica scriptorul ca fiind unul dintre inculpații judecați în prezenta cauză nu generează dubii asupra fiabilității acestui mijloc de probă ori valorii sale probante. Concluzia expertului sub acest aspect a fost argumentată științific, subliniindu-se că, prin urmărirea unui traseu preexistent, autorul nu își exprimă propriile reflexe scripturale, ci se rezumă practic la un desen, ceea ce explică imposibilitatea de extragere a unor particularități scripturale și identificarea scriptorului.

În contextul acestor mijloace de probă, Înalta Curte constată integral temeinică concluzia primei instanțe, în sensul demonstrării, dincolo de orice îndoială rezonabilă, a faptului că partea civilă C. nu a efectuat mențiunea olografă și semnătura ce îi sunt atribuite, ele fiind rezultatul contrafacerii.

e) Cu privire la identitatea scrisului și semnăturii atribuite persoanei vătămate, de pe chitanțele olografe prezentate instanței civile de inculpații A. și B., Înalta Curte constată, contrar susținerilor apărării, că expertizarea singurului exemplar original al chitanței în litigiu, respectiv cel depus de inculpatul-fost avocat la solicitarea Judecătoriei Sectorului 6 București, nu și a exemplarului atașat anterior, în fotocopie, de A. la cererea de contestație la executare, reprezintă o bază probatorie certă și suficientă pentru clarificarea acuzațiilor deduse judecății.

Invocând lipsa expertizării scrisului atribuit inculpaților E. și D., de pe exemplarul original al chitanței prezentate de B. instanței civile, inculpata A. sugerează, practic, atât posibilitatea existenței unor diferențe între exemplarul depus de ea în fotocopie în dosarul civil și cel depus de fostul avocat, cât și, implicit, responsabilitatea exclusivă pentru eventualul fals a celui care a folosit înscrisul, respectiv inculpatul B.

O atare susținere este, însă, în vădită contradicție cu întreaga construcție a apărării, grefată constant pe ideea întocmirii, în aceeași zi și în aceleași împrejurări, a chitanței în litigiu în trei exemplare, din care unul ar fi fost remis părții civile (și a rămas neidentificat), al doilea a fost păstrat de inculpată (și a fost transmis în copie executorului judecătoresc și instanței dar, ulterior, originalul său a dispărut de la dosarul civil) și cel de-al treilea a rămas în posesia avocatului care a atestat identitatea părților (și a fost depus de acesta, în original, la dosar).

A invoca, prin urmare, lipsa unei potențiale contribuții a inculpatei A. la redactarea acestui din urmă înscris echivalează nu numai cu negarea propriei versiuni a apărării, ci, mai ales, cu încercarea de a transfera întreaga responsabilitate a comiterii falsului asupra inculpatului B., deși este evident că acesta din urmă nu avea un interes propriu în modul de soluționare a contestației la executare promovate de A. și, cu atât mai puțin, o motivație logică pentru conceperea și punerea în executare, în mod individual, a acțiunii de falsificare dedusă judecății.

Efectuarea unei expertize a scrisului și semnăturilor existente pe exemplarul original al chitanței existent la dosar, în unicul scop de a verifica dacă ele au fost efectuate de E. și D., era vădit inutilă câtă vreme ambii inculpați au susținut constant că aceste mențiuni le aparțin, iar apărarea inculpatei înseși a fost centrată constant pe ideea întocmirii actului în litigiu în trei exemplare.

În acest context probator, făcând trimitere la exigențele art. 172 alin. (1) C. proc. pen., care condiționează efectuarea expertizei de constatarea, inter alia, a caracterului necesar al opiniei unui expert, Înalta Curte constată că declarațiile tuturor inculpaților, coroborate cu celelalte aprobe existente în cauză, erau suficiente pentru clarificarea contextului în care a fost întocmită chitanța originală în litigiu și a autorilor scrisului din cuprinsul său. Efectuarea unei expertize pentru verificarea unor elemente faptice necontestate era, prin urmare, vădit neutilă.

În ceea ce privește restul susținerilor apelantei A., referitoare la mijloacele dolosive utilizate de partea civilă în procesul de ieșire din indiviziune ori la contextul și motivația depunerii la dosarul de față a adresei datate 24 septembrie 2014, emise de SCM Z. SRL (adresă din care rezulta că inculpata eliberase spațiul din Complexul x la data de 29 ianuarie 2013), Înalta Curte constată că ele aduc în discuție chestiuni colaterale acuzațiilor, relevante numai pentru creionarea animozității și neîncrederii reciproce existente între părți, nu și pentru lămurirea faptelor concrete deduse judecății.

Conduita ilicită a părții civile într-o altă cauză nu constituie o probă de nevinovăție a inculpatei pentru acțiunile proprii ulterioare, comise în speță, câtă vreme existența unei contrafaceri a înscrisului folosit de aceasta reprezintă o împrejurare demonstrată prin probe certe, administrate nemijlocit de organele judiciare sesizate.

În mod similar, mijloacele la care a recurs partea civilă pentru a intra în posesia adresei eliberate de reprezentanții SCM Z. SRL nu au semnificație probatorie în planul faptelor imputate inculpatei. Aceasta deoarece conținutul în sine al adresei menționate nu a fost alterat, eventualele erori din cuprinsul său fiind rezultatul acțiunilor reprezentanților emitentului, nu ale părții civile.

În plus, existența falsului operat asupra chitanței în litigiu și gradul de contribuție al apelantei la comiterea acestuia au fost demonstrate de probatoriul administrat, cu precădere de expertizele de specialitate criminalistică. Raportat la concluziile neechivoce ale acestora din urmă, profilul moral al părții civile nu contribuie la clarificarea acuzațiilor penale, în elemente lor de conținut tipic, ci se relevă numai drept una din cauzele care au generat starea vădit conflictuală preexistentă între părți, pe fondul căreia inculpata însăși a adoptat rezoluția infracțională materializată în comiterea faptei deduse judecății.

Prin urmare, în contextul admiterii, de către prima instanță, a posibilității ca inculpata A. să fi avut acces în spațiul comercial al SCM Z. SRL și ulterior datei de 29 ianuarie 2013, dar și al relevanței limitate recunoscute în speță acestei unice împrejurări de către Înalta Curte, o nouă evaluare detaliată de declaraților martorilor R., S., N., M. și T. nu este necesară.

Toate aceste persoane au fost ascultate în scopul clarificării circumstanțelor în care a fost eliberată adeverința din 2014 și a datei la care A. a eliberat faptic spațiul comercial, elemente lipsite însă de o semnificație probatorie determinantă în privința existenței și particularităților falsului comis în speță.

În ceea ce privește declarațiile martorei I., instanța de apel reține pertinența observațiilor Curții de Apel, referitoare la contradicțiile dintre declarațiile succesive ale acesteia și, date fiind vârsta martorei și relațiile existente între aceasta și apelantă, caracterizează, la rândul său, susținerile martorei ca fiind pro causa, inapte a servi necondiționat la lămurirea cauzei.

În privința martorilor J. și V., face trimitere la considerentele expuse în precedent, notând credibilitatea limitată a recunoașterii părții civile efectuate de cel dintâi martor, dar și subiectivismul susținerilor celui de-al doilea, explicabil prin prisma relațiilor de rudenie dintre martor și apelantă.

În fine, valorificarea declarațiilor martorilor G. și U. este justificată probator, câtă vreme aceste mijloace de probă reflectă concordant o împrejurare demonstrată și de declarațiile părții civile ori de expertizele de specialitate, respectiv aceea că C. nu s-a deplasat în Complexul x la data de 3 februarie 2013 și nu a semnat înscrisul falsificat.

f) Constatând temeinică hotărârea instanței de fond sub aspectul situației de fapt reținute, Înalta Curte constată însă, din oficiu, că încadrarea juridică dată faptei de fals în înscrisuri sub semnătură privată în forma de participație a instigării este parțial eronată, sub aspectul greșitei rețineri a incidenței art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 privind forma continuată a infracțiunii.

Pentru a dispune astfel, instanța de fond a reținut că inculpata A., în baza unei rezoluții infracționale unice, i-ar fi determinat, prin acțiuni diferite, pe fiecare dintre inculpații E., D. și B. să contribuie la plăsmuirea aceluiași înscris falsificat.

Înalta Curte constată că, de esența formei de unitate infracțională reglementate de art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 (actual art. 35 alin. (1) C. pen.), este existența unei pluralități de acte materiale, comise la diferite intervale de timp și realizând, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni, acte legate însă din punct de vedere subiectiv, prin unitatea de rezoluție infracțională. Pluralitatea poartă, așadar, asupra numărului actelor materiale componente ale unității legale analizate, fiind obligatoriu ca ele să fie în număr de cel puțin două și ca fiecare dintre acestea să aibă o configurație autonomă, respectiv, analizate izolat, să corespundă tiparului legal al aceleiași infracțiuni.

Atunci când, în configurația faptică a infracțiunii, intră un singur act material, la săvârșirea căruia își aduc contribuția două sau mai multe persoane, fapta comisă își păstrează unitatea naturală, pluralitatea de participații penale neimprimând caracter plural și acțiunii obiective ilicite. Aceasta din urmă rămâne unică și în ipoteza în care, la consumarea sa, își aduc contribuția, concomitent sau succesiv, două sau mai multe persoane, pluralitatea de făptuitori având relevanță numai sub aspectul reținerii unor forme de participație variate sau a unor circumstanțe agravante (cum ar fi, exemplificativ, art. 77 lit. a) C. pen.).

În cauza de față, acțiunea concretă circumscrisă verbum regens al art. 290 C. pen. din 1969, o constituie falsificarea chitanței din 3 februarie 2013, prin plăsmuirea conținutului său și contrafacerea scrierii și subscrierii părții civile. La această acțiune unică și-au adus contribuția, în aceeași împrejurare, dar prin acte distincte și conjugate, mai mulți participanți, respectiv coinculpații E., D. și B.. O atare împrejurare nu afectează unitatea infracțiunii, deoarece contextul faptic în care participanții au acționat și singularitatea înscrisului falsificat în aceeași împrejurare imprimă caracter unic faptei comise, chiar dacă la săvârșirea ei au participat, în calitate de coautori, mai multe persoane.

Câtă vreme participația penală sub forma coautoratului la săvârșirea uneia și aceleiași infracțiuni nu are, eo ipso, ca rezultat incidența formei continuate, nici instigarea mai multor persoane la comiterea aceleiași fapte penale, în aceeași împrejurare, nu atrage o atare calificare juridică în sarcina instigatorului și nu justifică reținerea formei continuate a infracțiunii în privința sa.

În fine, din oficiu, Înalta Curte constată just raționamentul primei instanțe sub aspectul identității dintre noțiunea de făptuitor, inserată în cuprinsul art. 290 C. pen. din 1969, și orice participant la săvârșirea falsului, indiferent dacă el a acționat ca autor, instigator sau complice. Aceasta înseamnă că folosirea înscrisului falsificat de către oricare dintre participanții la activitatea de contrafacere determină reținerea, în sarcina sa, a infracțiunii unice de fals în înscrisuri sub semnătură privată, nu și a celei de uz de fals, schimbarea încadrării juridice dispuse în acest sens față de apelantă fiind legală.

Pentru aceste considerente, în baza art. 386 alin. (1) C. proc. pen. Înalta Curte va schimba încadrarea juridică a faptei reținute în sarcina inculpatei A. din infracțiunea prevăzută de art. 25 rap. la art. 290 alin. (1) coroborat cu art. 41 alin. (2) și art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1969 cu aplic. art. 5 C. pen. în infracțiunea prevăzută de art. 25 rap. la art. 290 alin. (1) coroborat cu art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1969 cu aplic. art. 5 C. pen. și o va condamna la o pedeapsă similară celei stabilite în primă instanță, de 1 an închisoare, cu suspendarea condiționată a executării, conform art. 81 C. pen. din 1969, pe durata unui termen de încercare de 3 ani.

În acest sens, constată că durata sau modalitatea de individualizare a executării nu au făcut obiect de critică în apel, însă, în virtutea efectului devolutiv al căii de atac declarate, se justifică evaluarea criteriilor avute în vedere la alegerea sancțiunii penale.

Similar primei instanțe, Înalta Curte apreciază că ansamblul circumstanțelor în care inculpata A. a adoptat rezoluția infracțională, modul și mijloacele aparent necalificate utilizate pentru a-i determina pe inculpați să comită fapta, finalitatea urmărită (grefată pe sentimente revanșarde față de conduita fostului soț în procesul de ieșire din indiviziune), starea de pericol creată pentru încrederea în înscrisurile folosite de părți în justiție, datele favorabile ce caracterizează persoana inculpatei (vârsta, starea de sănătate precară și lipsa antecedentelor penale), precum și conduita sa procesuală în ansamblu corespunzătoare justifică aplicarea unei pedepse cu închisoarea, orientată spre mediul limitelor speciale.

Sub aspectul modalității de executare și al conținutului pedepsei accesorii prevăzute de art. 71 C. pen. din 1969, constată că în mod legal prima instanță a identificat legea în vigoare la data faptei ca fiind legea penală mai favorabilă și în mod temeinic a apreciat că scopul preventiv-educativ al pedepsei poate fi atins fără privarea de libertate a inculpatei, astfel că va menține toate aceste dispoziții.

3) Cu privire la apelul inculpatului E.;

Probatoriul administrat în cauză demonstrează cu certitudine că, de conivență cu ceilalți inculpați, apelantul E. a contribuit nemijlocit la plăsmuirea celor două exemplare ale chitanței olografe, fiind cel care a scris mențiunile din cuprinsul său și a semnat înscrisul care atesta, contrar realității, că partea civilă C. ar fi primit suma de 38.000 de euro reprezentând sultă în dosarul de partaj, înscrisul fiind încredințat inculpatei A. spre folosire.

Circumstanțele în care a fost pusă în executare rezoluția infracțională rezultă din analiza probelor efectuată în precedent, ele reliefând că inculpatul a prevăzut starea de pericol creată prin fapta sa și, chiar dacă nu a urmărit-o, a acceptat posibilitatea producerii acesteia, atitudinea sa subiectivă caracterizându-se prin intenție indirectă. O atare atitudine psihică exclude buna-credință a inculpatului în comiterea acțiunilor incriminate și relevă netemeinicia criticilor sale sub acest aspect.

Împrejurarea că inculpatul nu ar fi urmărit obținerea unui folos material este irelevantă sub aspectul infracțiunii analizate, a cărei latură subiectivă nu include cerința unui scop pecuniar, falsificarea unui înscris sub semnătură privată și folosirea/încredințarea sa spre folosire realizând conținutul tipic al infracțiunii prevăzute de art. 290 C. pen. din 1969 (actual art. 322 C. pen.) indiferent dacă autorul a obținut sau nu un astfel de folos.

În privința încadrării juridice a infracțiunii de fals, Înalta Curte nu constată elemente de nelegalitate, care să reclame eventuala reformare a hotărârii, o concluzie similară desprinzându-se și în cazul soluției de achitare pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă (care nu a făcut obiect de critică în apelul Ministerului Public) ori a celei de complicitate la tentativă de înșelăciune (cenzurată în considerentele prezentei decizii).

Sub aspectul modalității de individualizare a pedepsei amenzii penale aplicate pentru infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, Înalta Curte constată că circumstanțele personale favorabile, iterate de inculpat în apel - respectiv lipsa antecedentelor penale, conduita sa profesională și procesuală corespunzătoare au fost avute în vedere de prima instanță atât la alegerea felului pedepsei, cât și la dimensionarea cuantumului acesteia.

Reevaluând aceste circumstanțe prin raportare la toate particularitățile cauzei, cu precădere la finalitatea urmărită prin falsificarea înscrisului în litigiu, apreciază că aplicarea unei pedepse pecuniare situate în treimea inferioară a limitelor sale speciale este singura de natură a asigura înțelegerea și asumarea, de către inculpat, a consecințelor socialmente periculoase ale faptei și prevenirea repetării unei astfel de conduite în viitor. Pedeapsa amenzii stabilită în cauză este proporțională cu gravitatea faptei și periculozitatea relativ redusă a inculpatului, neidentificându-se, în datele cauzei, elemente pozitive suplimentare celor evaluate de prima instanță, care să justifice o diminuare mai accentuată a cuantumului pedepsei.

4) Cu privire la apelul inculpatului B.;

Sub aspectul situației de fapt reținute, apelantul s-a limitat la a susține oral, în termeni generali, inexistența faptei de fals în înscrisuri sub semnătură privată, apreciind că probatoriul administrat confirmă prezența persoanei vătămate la Complexul x, în ziua menționată în cuprinsul înscrisului în litigiu.

Sub acest aspect, Înalta Curte face trimitere la elementele de fapt ce rezultă din conținutul coroborat al probelor existente, astfel cum au fost deja reevaluate prin prezenta decizie și care demonstrează, dincolo de orice dubiu rezonabil, că partea civilă C. nu a semnat înscrisul în litigiu. Apreciind superfluă reluarea argumentelor desprinse din interpretarea probatoriului, se limitează la a sublinia concluziile certe formulate în constatarea tehnico-științifică și în cele două expertize criminalistice întocmite în cauză, coroborate cu împrejurările reliefate de declarațiile părții civile, dar și de susținerile contradictorii ale celorlalți participanți procesuali.

În cazul inculpatului B., reține, de asemenea, declarațiile acestuia în cursul judecății, prin care a nuanțat semnificativ susținerile făcute în faza inițială a procesului (cu privire la recunoașterea părții civile ca fiind prezentă la data și în locația critice), dar și poziția sa de recunoaștere a învinuirii, cenzurată ulterior de către prima instanță, în condițiile art. 375 alin. (3) C. proc. pen.

În acest context, Înalta Curte conchide că probatoriul administrat relevă, cu certitudinea impusă de art. 103 alin. (2) teza finală C. proc. pen., că apelantul-inculpat a fost implicat în plăsmuirea celor două exemplare ale chitanței olografe false, fiind cel care a atestat identitatea părților, data și conținutul actului din care rezulta, contrar realității, că partea civilă C. ar fi primit suma de 38.000 de euro reprezentând sultă în dosarul de partaj, înscrisul fiind încredințat inculpatei A. spre folosire.

Fapta astfel comisă întrunește condițiile de tipicitate ale infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 C. pen. (art. 290 C. pen. din 1969).

Contrar susținerilor apărării, atestarea mențiunilor anterior descrise, cunoscând că ele reflectă împrejurări contrare realității, urmată de încredințarea înscrisului astfel atestat spre a fi folosit într-o procedură judiciară, de către inculpata A., reflectă o atitudine subiectivă specifică intenției directe, nicidecum unei eventuale erori, de natură a pune în discuție răspunderea disciplinară întemeiată pe dispozițiile art. 86 din Legea nr. 51/1995.

Pedeapsa principală, de 1 an închisoare, aplicată inculpatului reflectă adecvat particularitățile gradului de pericol social al contribuției sale infracționale, cu precădere calitatea în care a acționat și care îi permitea să aibă pe deplin reprezentarea consecințelor socialmente periculoase ale faptei săvârșite. Această pedeapsă este similară celei aplicate coinculpatei A. și, raportat la gradul de implicare al inculpatului B. și la datele sale personale (inclusiv antecedentele penale), se relevă ca o sancțiune moderată, just individualizată.

În privința pedepsei complementare a interzicerii dreptului de a exercita profesia de avocat, față de dispozițiile art. 67 alin. (1) C. pen. (identificat corect ca fiind legea mai favorabilă), Înalta Curte apreciază juste toate observațiile primei instanțe, constatând, la rândul său, că o atare sancțiune complementară este necesară față de natura și gravitatea faptei, circumstanțele în care inculpatul a acționat (în exercitarea atribuțiilor profesiei) ori persoana acestuia (condamnat în antecedente pentru o faptă de trafic de influență).

Încetarea calității de avocat nu înlătură ut singuli caracterul necesar al pedepsei complementare, câtă vreme sancțiunea are nu doar o finalitate coercitivă, ci și una preventivă, urmărind să împiedice, pe o perioadă determinată, revenirea ulterioară a inculpatului în profesie.

Sub aspectul modalității de stabilire a pedepsei rezultante, dar și a modalității de executare, instanța de apel nu identifică elemente de nelegalitate care să impună eventuala reformare a sentinței. Anularea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei stabilite prin sentința penală nr. 274 din 18 septembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, contopirea tuturor pedepselor corespunzătoare infracțiunilor concurente și aplicarea unei sancțiuni rezultante de 2 ani închisoare, corespunzătoare celei mai grele pedepse, sporite cu o treime, reflectă o legală aplicare a dispozițiilor art. 97 alin. (1), (2), art. 40 și art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen.

Solicitarea apelantului-inculpat de contopire nu doar a pedepselor aplicate, ci și a numărului de zile în care, pe durata termenului anterior de supraveghere, a fost obligat, în baza art. 93 alin. (3) C. pen., să efectueze o muncă neremunerată în folosul comunității, este lipsită de temei legal.

Fiind expresia sistemului cumulului juridic cu spor obligatoriu, operațiunea de contopire privește exclusiv pedepsele aplicate, astfel cum sunt definite în categoriile expres prevăzute de art. 53-55 C. pen., nu și alte forme de restricții derivate dintr-o soluție de condamnare, cum este cazul măsurilor de supraveghere ori al obligațiilor impuse unui inculpat pe durata termenului de supraveghere al suspendării prevăzute de art. 91 și următoarele C. pen.

Urmărind să asigure îndreptarea condamnatului și prevenirea săvârșirii de infracțiuni, obligațiile impuse acestuia pe perioadă determinată a termenului de supraveghere au un rol și o funcționalitate distincte de cele ce caracterizează pedepsele, ele fiind adiacente nu sancțiunilor în sine, ci perioadei în care conduita condamnatului este supravegheată de persoane anume desemnate, pentru a se asigura resocializarea sa. Tocmai de aceea, atingerea finalității supravegherii reclamă respectarea întocmai a obligațiilor impuse de judecător în temeiul art. 93 C. pen. pe toată durata termenului de supraveghere, numai astfel garantându-se caracterul eficace al acestei modalități de individualizare a executării, dar și atingerea scopului preventiv-educativ al pedepsei.

În cazul unor infracțiuni concurente, eventuala executare anterioară a unor obligații similare, pe durata supravegherii instituite în temeiul altor condamnări definitive, poate fi avută în vedere de către judecător la individualizarea obligațiilor impuse pe durata noului termen, aferent pedepsei rezultante.

O atare împrejurare nu constituie însă un impediment pentru a se impune, în continuare, obligații similare pe durata noului termen de supraveghere și nici nu justifică o eventuală ”contopire” a zilelor în care obligațiile au fost deja executate, deoarece, în caz contrar, s-ar nesocoti natura și finalitatea acestor obligații - orientate esențial spre îndreptarea condamnatului și realizarea unei prevenții eficace.

În fine, în lipsa unor norme de drept penal, care să statueze explicit în sensul invocat de apelant, o eventuală contopire a numărului de zile de muncă în folosul comunității efectuate pe durata supravegherii pentru o faptă concurentă ar echivala cu aplicarea prin analogie a unei dispoziții instituite de legiuitor într-un domeniu distinct de reglementare, ceea ce ar contraveni exigențelor principiului legalității sancțiunilor de drept penal.

5) Cu privire la apelul părții civile C.;

Soluția dată de prima instanță acțiunii civile este în totalitate legală.

Sub aspectul pretențiilor civile formulate de C. din perspectiva faptei de înșelăciune dedusă judecății, soluția de achitare dispusă față de inculpații A., E. și D., întemeiată pe prevederile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., precum și soluția de încetare a procesului penal dispusă față de B., ca efect al încheierii unui acord de mediere, justifică lăsarea nesoluționată a acțiunii civile față de primii trei inculpați (în temeiul art. 25 alin. (3) C. proc. pen.), respectiv constatarea manifestării de voință a părții civile de a nu exercita acțiunea civilă față de cel din urmă inculpat.

În privința acuzațiilor de fals în înscrisuri sub semnătură privată, similar primei instanțe, Înalta Curte notează că fapta incriminată de art. 290 C. pen. din 1969 (art. 322 C. pen.) este o infracțiune de pericol, inaptă a genera în mod direct prejudicii materiale sau morale în dauna unei persoane determinate.

Or, din coroborarea prevederilor art. art. 19 alin. (1), art. 79 și art. 84 alin. (1) C. proc. pen. rezultă că exercitarea acțiunii civile în procesul penal reprezintă o facultate recunoscută persoanei vătămate, adică acelei persoane care a suferit o vătămare fizică, materială sau morală prin fapta penală, între prejudiciul pretins și acțiunea/inacțiunea ilicită trebuind să existe, prin urmare, un raport de cauzalitate directă. Un atare raport este specific infracțiunilor de rezultat, respectiv acelor infracțiuni prin care se vatămă drepturi fundamentale ale persoanei ori patrimoniul acesteia.

În schimb, de esența infracțiunilor de pericol este crearea, prin fapta penală, numai a unei stări de amenințare pentru valoarea socială ocrotită penal, stare ce rezultă din materialitatea faptei. Prin definiție, starea de pericol exclude o atingere vătămătoare propriu-zisă a valorii ocrotite și, așadar, un prejudiciu de natură fizică, materială sau morală, astfel că nu legitimează exercitarea unei acțiuni civile în procesul penal, de a cărei esență este, așa cum s-a arătat anterior, tocmai repararea unui prejudiciu.

Distinct de aceste considerente de principiu, Înalta Curte constată că, în speță, pretențiile părții civile sunt atașate unor prejudicii materiale sau morale ce nu fost cauzate, în mod direct, prin fapta de fals dedusă judecății. Chiria pretins plătită de apelantul-parte civilă (al cărei caracter cert nu a fost, de altfel, demonstrat) reprezintă o cheltuială determinată de incertitudinea situației sale locative, incertitudine grefată însă nu pe actul falsificat, ci pe împrejurări anterioare, derivate din soluția dată litigiului având ca obiect ieșire din indiviziune.

În mod asemănător, pretinsa lezare a demnității părții civile ori a stării de sănătate, nedovedite nici în cel de-al doilea grad de jurisdicție, se relevă ca o consecință a stării conflictuale îndelungate și preexistente dintre părți, iar nu ca rezult direct și exclusiv al falsului în înscrisuri sub semnătură privată ce face obiectul acuzațiilor.

Pentru toate aceste considerente, constatând că reformarea sentinței se impune numai sub aspectul încadrării juridice dată faptei de fals reținute în sarcina inculpatei A., restul criticilor formulate fiind integral nefondate, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., va admite apelul declarat de inculpata A. împotriva sentinței penale nr. 232/F din data de 19 decembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală.

Va desființa, în parte, sentința penală apelată și rejudecând, în fond:

În baza art. 386 alin. (1) C. proc. pen. va schimba încadrarea juridică a faptei reținute în sarcina inculpatei A. din infracțiunea prevăzută de art. 25 rap. la art. 290 alin. (1) coroborat cu art. 41 alin. (2) și art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1969 cu aplic. art. 5 C. pen. în infracțiunea prevăzută de art. 25 rap. la art. 290 alin. (1) coroborat cu art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1969 cu aplic. art. 5 C. pen.

În baza art. 25 rap. la art. 290 alin. (1) coroborat cu art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1969 cu aplic. art. 5 C. pen. va condamna pe inculpata A. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată.

În baza art. 71 C. pen. din 1969 va interzice inculpatei, ca pedeapsă accesorie, exercițiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. din 1969.

Va menține dispozițiile sentinței cu privire la suspendarea condiționată, în baza art. 81, respectiv art. 71 alin. (5) C. pen. din 1969, a executării pedepsei principale și a celei accesorii, astfel stabilite, pe durata termenului de încercare de 3 ani, stabilit conform art. 82 alin. (1), (3) C. pen. din 1969, precum și dispozițiile referitoare la conținutul prevederilor art. 83 și 84 C. pen. din 1969 privind revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei.

Va menține toate celelalte dispoziții ale sentinței penale, care nu contravin prezentei decizii.

În baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, inculpații E. și B. și partea civilă C. împotriva aceleiași sentințe.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea apelurilor declarate de procuror și inculpata A. vor rămâne în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga apelanții-inculpați E. și B. și apelantul-parte civilă C. la plata sumei de câte 150 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpata A., în sumă de 90 lei, precum și onorariile cuvenite apărătorilor desemnați din oficiu pentru inculpații E., B. și D., în sumă de câte 360 lei, se vor plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

1. Admite apelul declarat de inculpata A. împotriva sentinței penale nr. 232/F din data de 19 decembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală.

Desființează, în parte, sentința penală apelată și rejudecând, în fond:

În baza art. 386 alin. (1) C. proc. pen. schimbă încadrarea juridică a faptei reținute în sarcina inculpatei A. din infracțiunea prevăzută de art. 25 rap. la art. 290 alin. (1) coroborat cu art. 41 alin. (2) și art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1969 cu aplic. art. 5 C. pen. în infracțiunea prevăzută de art. 25 rap. la art. 290 alin. (1) coroborat cu art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1969 cu aplic. art. 5 C. pen.

În baza art. 25 rap. la art. 290 alin. (1) coroborat cu art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1969 cu aplic. art. 5 C. pen. condamnă pe inculpata A. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată.

În baza art. 71 C. pen. din 1969 interzice inculpatei, ca pedeapsă accesorie, exercițiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. din 1969.

Menține dispozițiile sentinței cu privire la suspendarea condiționată, în baza art. 81, respectiv art. 71 alin. (5) C. pen. din 1969, a executării pedepsei principale și a celei accesorii, astfel stabilite, pe durata termenului de încercare de 3 ani, stabilit conform art. 82 alin. (1), (3) C. pen. din 1969, precum și dispozițiile referitoare la conținutul prevederilor art. 83 și 84 C. pen. din 1969 privind revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei.

Menține toate celelalte dispoziții ale sentinței penale, care nu contravin prezentei decizii.

2.Respinge, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, inculpații E. și B. și partea civilă C. împotriva aceleiași sentințe.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea apelurilor declarate de procuror și inculpata A. rămân în sarcina statului.

Obligă apelanții-inculpați E. și B. și apelantul-parte civilă C. la plata sumei de câte 150 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpata A., în sumă de 90 lei, precum și onorariile cuvenite apărătorilor desemnați din oficiu pentru inculpații E., B. și D., în sumă de câte 360 lei, se vor plăti din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 iunie 2017.