Insider trading conviction upheld after extraordinary appeal rejected as unfounded

Decizia nr. 201/RC/2016

Deliberând asupra recursului în casație, în baza lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 726 din data de 28 august 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, în Dosarul nr. x/3/2006*, printre altele, s-a dispus achitarea inculpatului A. pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 245 alin. (1) teza I din Legea nr. 297/2004, art. 279 alin. (1) din Legea nr. 297/2004 și art. 7 din Legea nr. 39/2003, apreciindu-se că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor de care este acuzat.

Prin Decizia penală nr. 1156 din 7 octombrie 2014, Curtea de Apel București, secția I penală, a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, Structura Centrală și de partea civilă B. împotriva sentinței penale nr. 726 din data de 28 august 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, în Dosarul nr. x/3/2006*, a desființat hotărârea apelată și, în rejudecare, făcând aplicarea dispozițiilor art. 5 C. pen., cu privire la inculpatul A. a dispus următoarele:

- în baza art. 386 alin. (1) C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a infracțiunilor pentru care a fost trimis în judecată în art. 279 alin. (1) cu referire la art. 245 alin. (1) teza I din Legea nr. 297/2004 și art. 367 alin. (1) C. pen.;

- în baza art. 279 alin. (1) cu referire la art. 245 alin. (1) teza I din Legea nr. 297/2004, a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de utilizare a informației privilegiate;

- în baza art. 367 alin. (1) C. pen., a condamnat pe același inculpat la pedeapsa principală de 2 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b) și k) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii de constituire a unui grup infracțional organizat;

- în baza art. 39 C. pen., art. 45 alin. (1) C. pen., a dispus ca inculpatul A. să execute pedeapsa cea mai grea, de 2 ani închisoare, sporită cu 4 luni închisoare, respectiv pedeapsa principală de 2 ani și 4 luni închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b) și k) C. pen.;

- în baza art. 65 C. pen., a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 66 lit. a), b) și k) C. pen.

În esență, pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că inculpatul A. a utilizat la data de 7 aprilie 2004, informația privilegiată privind termenii și condițiile în care urmează să se desfășoare operațiunile de tranzacționare a acțiunilor cu simbolul SC C. SA din data de 7 aprilie 2004, dezvăluită anterior datei de 1 aprilie 2004, de inculpatul D., a utilizat această informație în avantajul propriu, sprijinind, totodată, prin activitățile sale grupul infracțional organizat inițiat de inculpatul D., operațiunile de cumpărare vânzare a acțiunilor cu simbolul SC C. SA subsumându-se scopului grupului infracțional organizat de obținere, în mod ilicit, de importante beneficii financiare, prin influențarea și menținerea unui nivel artificial al prețului de deschidere la data de 7 aprilie 2004 și ulterior, prin operațiuni manipulative privind vânzarea-cumpărarea acțiunilor cu simbolul SC C. SA.

Inculpatul A. a semnat cu SC E. SA cererea de deschidere de cont și contractul de intermediere la data de 06 aprilie 2004 cu o zi înainte de 07 aprilie 2004, prima zi de listare la bursă a acțiunilor simbol SC C. SA.

La data de 07 aprilie 2004, inculpatul a cumpărat un pachet de 13.696.000 acțiuni la prețul de 300 lei/acțiune, 6.695.000 acțiuni au fost cumpărate de la SSIF F. SA vândute de SC G. Ltd Cipru, iar 7.101.000 acțiuni de la alte H.-uri. Din istoricul ordinelor de bursă introduse în sistemul de tranzacționare la data de 07 aprilie 2004 a rezultat că ordinele care au generat tranzacțiile dintre SSIF F. SA pentru vânzătorul SC G. Ltd Cipru și SSIF E. SA pentru cumpărătorii I. și A. au fost introduse în sistem aproape simultan, respectiv la 10:30:13 AM și 10:30:30 AM. Inculpatul A. a prezentat documente justificative ale împrumutului sumelor de bani necesare achiziționării acțiunilor simbol SC C. SA, încheiate la data de 7 aprilie 2004 cu persoane juridice din domeniul furnizării televiziunii prin cablu.

Instanța a reținut că din documentele prezentate nu s-a putut stabili când au fost redactate și înaintate celor trei societăți de cablu din Constanța (SC J. SRL, SC K. SRL și SC L. SRL), documentele justificative ale împrumuturilor nefiind înregistrate și datate la momentul primirii și nici nu s-a putut stabili prin ce mijloace au parvenit. La data de 13 mai 2004 au fost legalizate semnăturile traducătorului în lipsa documentelor originale a căror traducere s-a efectuat.

S-a apreciat că toate aceste elemente sunt de natură să facă dovada că documentația fost depusă după declanșarea anchetei de către M. cu privire la modul de derulare a tranzacțiilor cu acțiuni SC C. SA.

Din analiza acestor documente a rezultat că la data de 31 martie 2004, printr-un comunicat de presă, Bursa de Valori București a anunțat că s-a hotărât admiterea la cotă a SC N. SA, fără a se preciza data primei zile de tranzacționare.

La data de 01 aprilie 2004, prin aceeași modalitate, Bursa de Valori București a informat că tranzacționarea acțiunilor SC C. SA va începe pe data de 07 aprilie 2004.

La data de 31 martie 2004, comitetul director al SC O. SRL întrunit la sediul administrativ din Insulele Virgine Britanice, SC P. SRL, SC R. SRL, a hotărât acordarea unui împrumut de 120.000 dolari SUA inculpatului A., data tragerii fiind data de 07 aprilie 2004 sau anterior acestei date. SC O. SRL are același sediu administrativ ca și al SC T. SRL, o altă societate care a acordat un împrumut inculpatului.

Din documentul intitulat Decizia Adunării directorilor a rezultat că aceasta ar fi avut loc la data de 31 martie 2004, când s-a hotărât acordarea unui împrumut către inculpatul A., în valoare de 30.000 dolari SUA.

În cadrul contractului de împrumut încheiat cu SC O. SRL - Insulele Virgine la data de 04 aprilie 2004, se menționează că împrumutul urmează a fi plătit în contul SC E. SA deschis la SC S. SRL, iar contractul de intermediere dintre inculpatul A. cu societatea de servicii de investiții financiare SSIF E. SA a fost încheiat la data de 06 aprilie 2004.

Instanța a reținut că U. s-a sesizat cu privire la tranzacțiile comerciale ale celor trei societăți de cablu din Constanța.

Toate acțiunile cu simbol SC C. SA achiziționate în prima zi de listare la Bursă au fost vândute de inculpatul A. în zilele de 14 aprilie 2004 și 15 aprilie 2004 la prețul mediu de 619 lei/acțiune, respectiv 631 lei/acțiune. Contravaloarea acțiunilor cumpărate a fost 4.131.580.180 lei, iar contravaloarea netă a acțiunilor vândute a fost de 8.506.855.457 lei (informare din 02 aprilie 2005 U. - vol. 47 d.u.p.).

Curtea de apel a reținut că, din materialitatea acțiunilor întreprinse de inculpatul A. a rezultat că acesta a cunoscut detaliile ”operațiunii” organizate de tranzacționare a acțiunilor simbol SC C. SA în prima zi de listare la bursă, prin conturile controlate de grupul de interese SC N. SA reprezentat de inculpatul D., precum și acțiunile concertate, întreprinse ulterior în vederea controlării evoluției prețurilor acțiunilor cu simbol SC C. SA, operațiuni manipulative care prin lansarea în mod concertat de ordine și efectuarea de tranzacții având ca obiect volume mari de acțiuni cu simbol SC C. SA aflate la dispoziția membrilor grupului au condus la creșterea prețului acestora în mod artificial, cu consecințe grave asupra percepției celorlalți investitori pe piața reglementată.

Inculpatul A. a valorificat informațiile primite de la inculpatul D. anterior primei zile de listare la Bursă în avantajul propriu participând, la data de 07 aprilie 2004, prima zi de listare la Bursă a acțiunilor SC C. SA, prin intermediul SC E. SA la operațiunea concertată, organizată de tranzacționare a acțiunilor cu simbolul SC C. SA. Anterior, a întreprins demersuri pentru a depune sumele corespunzătoare cumpărării unui important volum de acțiuni prin recurgerea de împrumuturi de la societăți de cablu din Constanța, având asociați comuni societăți off-shore, sumele împrumutate fiind creditate pe seama inculpatului A. în contul deschis la SC E. SA, la data de 01 aprilie 2004, în condițiile în care contractul de intermediere și cererea de deschidere de cont s-au încheiat la 06 aprilie 2004. Prin cumpărarea acțiunilor de la SC G. Ltd Cipru și ulterior prin vânzarea la scurt timp, în ședințele din 14 aprilie 2004 și 15 aprilie 2004 în contextul dovedit al existenței operațiunilor manipulative concertate întreprinse de inculpații D., V. și X., Curtea a reținut că inculpatul A. a sprijinit grupul infracțional organizat. Relevantă în acest sens a fost apreciată convorbirea telefonică din data de 06 aprilie 2004, orele 0816 a.m., între inculpatul D. și inculpatul A.

Curtea a apreciat că inculpatul A. a avut interese economice comune cu inculpatul D., făcând parte din trustul de presă ”x”, deținând împreună calitatea de asociat/administrator în cadrul următoarelor societăți comerciale: SC Z. SRL, SC Y. SA, SC A.A. SA, SC B.B. SRL, SC C.C. SRL, SC D.D. SRL, SC E.E. SRL, SC F.F. SRL, SC G.G. SA, fiind totodată în relații strânse de prietenie.

În aplicarea art. 5 C. pen., Curtea a identificat ca fiind mai favorabile inculpatului dispozițiile N.C.P. chiar dacă, potrivit C. pen. anterior, termenul de prescripție specială a răspunderii penale s-a împlinit pentru infracțiunea de utilizare a informațiilor privilegiate. S-a apreciat că pentru infracțiunea de aderare sau sprijinire sub orice formă a unui grup infracțional organizat, legea veche prevede limite mari de pedeapsă, de la 5 la 20 de ani, în timp ce noua lege are limite mai reduse de pedeapsă pentru această infracțiune și, chiar prin aplicarea tratamentului sancționator în cazul concursului de infracțiuni care impune aplicarea unui spor de 1/3 din cealaltă pedeapsă aplicată, s-ar ajunge la o pedeapsă mult mai redusă.

În raport cu C. pen. identificat în cauză ca fiind legea mai favorabilă aplicabilă inculpatului, Curtea a procedat la încadrarea juridică a faptelor în noile texte de lege prin mecanismul schimbării încadrării juridice, conform art. 386 alin. (1) C. proc. pen., și a dispus condamnarea inculpatului.

Împotriva acestei decizii au formulat cerere de recurs în casație inculpații A., H.H., I.I., J.J., K.K., L.L., M.M., N.N. și partea responsabilă civilmente SC N. SA.

Prin Încheierea nr. x/RC din 9 aprilie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2006*, au fost admise în principiu doar cererile de recurs în casație formulate de inculpații A., H.H., I.I. și J.J. și au fost respinse, ca inadmisibile, cererile de recurs în casație formulate de inculpații K.K., L.L., M.M., N.N. și de partea responsabilă civilmente SC N. SA.

Pentru soluționarea pe fond a recursului în casație s-a format Dosarul nr. x/1/2015. Prin încheierea din 9 iunie 2015, cauza a fost disjunsă în ce privește soluționarea recursului în casație formulat de inculpatul A., formându-se Dosarul de față, nr. x/1/2015.

Recursurile în casație formulate de inculpații H.H., I.I. și J.J. au fost soluționate prin Decizia penală nr. 233/RC din 25 iunie 2015 pronunțată în Dosarul inițial, nr. x/1/2015.

În ce privește recursul în casație formulat de inculpatul A., se constată că prin Încheierea de admitere în principiu nr. x/RC din 9 aprilie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2006*, s-au reținut următoarele:

Inculpatul condamnat A. a formulat cererea de recurs în casație în termenul legal de 30 zile prevăzut de art. 435 C. proc. pen. și aceasta îndeplinește cerințele de formă prevăzute la art. 437 alin. (1) lit. a), b) și d) C. proc. pen., precum și condiția prevăzută de 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., în cuprinsul acesteia fiind indicate cazurile de recurs în casație prevăzute de art. 438 C. proc. pen. și motivarea acestora.

Referitor la condiția prevăzută în art. 440 alin. (2) teza finală C. proc. pen., s-a reținut că inculpatul A. a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. alin. (1) pct. 1, pct. 7 și pct. 12 C. proc. pen.

1. În ceea ce privește cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., apărarea inculpatului a susținut faptul că judecarea cauzei în apel s-a făcut de către o instanță inferioară celei legal competente, întrucât competența de soluționare a apelului revenea Înaltei Curți de Casație și Justiție, având în vedere că, după pronunțarea primei instanțe (Tribunalul București), la data de 09 decembrie 2012, inculpatul A. a dobândit calitatea de senator în colegiul uninominal 2 din Circumscripția electorală nr. 16 Dâmbovița, fiind validat la data de 19 decembrie 2012.

Înalta Curte a constatat că se circumscrie cazului de casare invocat critica formulată (nerespectarea dispozițiilor legale privind competența după calitatea persoanei atunci când judecata a fost efectuată de către o instanță inferioară în grad celei legal competente), astfel că, fiind îndeplinite și celelalte condiții prevăzute de art. 434-438 C. proc. pen., sub acest aspect, recursul în casație a fost declarat admisibil în principiu.

2. Cu privire la cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., prin încheierea de admitere în principiu s-a reținut că recurentul a criticat condamnarea sa pentru fapte care nu sunt prevăzute de legea penală, făcând, în același timp, o amplă analiză a materialului probator și a susținut că, în cauză, nu s-a putut dovedi dincolo de orice îndoială rezonabilă că a folosit informații precise, nedestinate publicului și că ar fi sprijinit un grup infracțional organizat. În plus, în legătură cu infracțiunea de grup infracțional organizat, a precizat că se poate realiza doar prin săvârșirea unei infracțiuni grave dintre cele prevăzute de art. 2 din Legea nr. 39/2000, iar infracțiunea de utilizare de informații privilegiate, reținută în sarcina sa, nu este o infracțiune gravă în sensul dispozițiilor legale, situație în care fapta nu este prevăzută de legea penală.

În esență, s-a constatat că toate aceste critici se circumscriu doar aparent cazului prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., întrucât, în realitate, ceea ce se contestă este situația de fapt stabilită de instanța de apel, solicitându-se o reevaluare a materialului probator administrat și înlăturarea unor probe obținute în mod nelegal, cu consecința pronunțării unei soluții de achitare, situație în care cererea de recurs în casație este în mod vădit nefondată.

3. Referitor la criticile întemeiate pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., s-a reținut că recurentul a invocat încălcarea dispozițiilor art. 5 C. pen. susținând că prin stabilirea legii noi ca lege penală mai favorabilă, s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege; în acest sens, s-a învederat că instanța de apel s-a raportat la limitele de pedeapsă prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, ca fiind cuprinse între 5 și 20 de ani, ignorând faptul că scopul grupului l-a constituit săvârșirea infracțiunii de manipulare a pieței de capital, astfel că limitele de pedeapsă, conform art. 7 alin. (2) din Legea nr. 39/2003, trebuiau raportate la infracțiunea prevăzută de art. 279 alin. (1) cu referire la art. 245 alin. (1) teza I din Legea nr. 297/2004, situație în care limita maximă prevăzută de lege era de 5 ani.

Înalta Curte a constatat că motivul de recurs nu se circumscrie dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., care sunt de strictă interpretare și care vizează doar stabilirea pedepsei în limitele prevăzute de lege în raport cu încadrarea juridică dată faptei, textul nepermițând cenzurarea oricărui alt aspect de nelegalitate care, în final, ar putea produce consecințe asupra cuantumului pedepsei.

Reținând că motivul invocat nu poate fi cenzurat din perspectiva niciunuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., prin încheierea de admitere în principiu, Înalta Curte a constatat că sub aspectul analizat, recursul este în mod vădit nefondat.

Cu ocazia soluționării pe fond a recursului în casație, recurentul A. a formulat mai multe cereri privind excepția de neconstituționalitate a unor dispoziții legale, două dintre acestea fiind admise, cu consecința sesizării Curții Constituționale.

Astfel, prin încheierea din 9 iunie 2015, Înalta Curte a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 436 alin. (2), art. 440 alin. (1) și (2) raportat la art. 439 alin. (2)-5 C. proc. pen.

Anterior, prin încheierea din 28 aprilie 2015 (pronunțată în Dosarul nr. x/1/2015), Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 40 alin. (1) și (2) și art. 48 alin. (2) C. proc. pen.

Ulterior, prin încheierea din 12 aprilie 2016 (pronunțată după disjungere, în Dosarul nr. x/1/2015), Înalta Curte de Casație și Justiție a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 10 alin. (1) și (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010.

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 19/2016 (publicată în M. Of., Partea I, nr. 233 din 30 martie 2016), a fost respinsă ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a disp. art. 40 alin. (1) și (2) și art. 48 alin. (2) C. proc. pen.

Prin Decizia nr. 731/2016 (publicată în M. Of., Partea I, nr. 111/9 februarie 2017), Curtea Constituțională a respins ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale invocată de recurentul A.. Prin aceeași decizie, a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de același autor și s-a constatat că dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010, sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Recurentul a formulat și o cerere de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, sub două aspecte:

- dacă deputații și senatorii pot fi judecați, în căile de atac, de alte instanțe de judecată decât Înalta Curte de Casație și Justiție în cazurile în care, anterior dobândirii mandatului de parlamentar, a fost pronunțată o hotărâre în primă instanță;

- modul de calcul al termenului de prescripție specială a răspunderii penale în situația în care a fost sesizată Curtea Constituțională.

Cererea a fost respinsă ca nefondată (încheierea din 2 mai 2017), raportat la obiectul cauzei - recurs în casație - și la actele și lucrările dosarului, Înalta Curte apreciind că nu este necesară sesizarea Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept pentru tranșarea problemelor de drept care au fost invocate.

Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 475 C. proc. pen.: „Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective și asupra căreia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

În dezacord cu susținerile reprezentantului Ministerului Public, Înalta Curte a apreciat că nu se poate constata inadmisibilitatea sesizării pe motiv că obiectul pricinii îl constituie un recurs în casație și dezlegarea chestiunii de drept nu vizează ”fondul cauzei”. În primul rând, dispozițiile art. 475 C. proc. pen. nu impun o asemenea limitare. Pe de altă parte, jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție dezvoltată în materia hotărârilor prealabile a conturat posibilitatea sesizării și pentru dispoziții legale ce vizează chestiuni procedurale, indiferent de stadiul cauzei (deci și în recurs în casație), atunci când respectivele aspecte procedurale influențează soluția ce ar putea fi pronunțată în cauză (Deciziile nr. 11/2014, nr. 2/2015, nr. 5/2015, nr. 17/2016, nr. 21/2016 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală).

În speță, cererea fost apreciată ca nefondată, nefiind îndeplinită una din condițiile prev. de art. 475 C. proc. pen., respectiv aceea ca soluționarea pe fond a cauzei să depindă de dezlegarea dată chestiunilor de drept invocate.

Cu privire la aspectele a căror lămurire a fost solicitată în prezenta cauză, se constată, fie că nu constituie o reală problemă de drept, generată de dificultăți de interpretare a normei de incriminare sau de opinii divergente exprimate în acest sens și argumentate din punct de vedere juridic (chestiunea competenței după calitatea persoanei în căile de atac), fie că nu poate face obiectul analizei în recurs în casație, așa încât nu are influență asupra soluționării pe fond a căii extraordinare de atac (problema prescripției).

Mai trebuie precizat că argumentul apărării privind practica neunitară nu este pertinent pentru cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, căci, așa cum a admis și apărarea recurentului, existența unei practici neunitare nu constituie o condiție pentru sesizarea Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În plus, s-a constatat că argumentul este eronat, deoarece, nici referitor la competența după calitatea persoanei în căile de atac, nici cu privire la prescripție, nu se invocă o veritabilă practică neunitară, prin pronunțarea unor soluții în cauze diferite, ci o diferență de opinii în cadrul aceleiași cauze.

Pentru competență, se invocă succesiunea soluțiilor date în speță: inițial, decizia de declinare a cauzei de la Curtea de Apel București la Înalta Curte de Casație și Justiție și apoi decizia prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit competența Curții de Apel București în soluționarea apelului (astfel cum se va arăta la analiza cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen.).

Referitor la suspendarea termenului de prescripție specială a răspunderii penale, se invocă o așa-zisă practică neunitară chiar în acest dosar, nu în cauze distincte, respectiv faptul că instanța de fond a pus în discuție intervenirea prescripției răspunderii penale, însă instanța de apel a considerat că nu s-a împlinit termenul de prescripție.

Nu în ultimul rând, cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, mai precis, utilitatea și pertinența acestei sesizări, a fost analizată și apreciată și din perspectiva limitelor de analiză a cauzei, implicit, de posibilitatea examinării criticilor formulate, limită impuse de normele procedurale ce reglementează recursul în casație ca și cale extraordinară de atac, astfel cum se va arăta în cele ce succed (analiza cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.).

Revenind la cererile formulate de A. pe parcursul soluționării recursului în casație, se mai constată că acesta a solicitat recalificarea căii extraordinare de atac în calea ordinară de atac a recursului, astfel cum era reglementat de disp. art. 3851 și urm. C. proc. pen. anterior, cererea fiind respinsă motivat prin încheierea din 7 martie 2017.

Pe de altă parte, se constată că recurentul a solicitat aplicarea în speță a efectelor Deciziei Curții Constituționale nr. 591/2015, prin care s-a constatat că este neconstituțională declararea ca vădit nefondate a capetelor de cerere sau a unui recurs în procedura de filtru, în situația în care aceasta nu a fost pusă în discuția părților. Deși, inițial, cererea de recurs în casație a fost declarată admisibilă numai pentru cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., ca urmare a apariției Deciziei nr. 591 din 1 octombrie 2015 a Curții Constituționale (publicată în M. Of., Partea I, nr. 861 din 19 noiembrie 2015), prin încheierea din 7 martie 2017, Înalta Curte a dispus ca motivele de recurs în casație întemeiate pe dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 și 12 C. proc. pen., constatate ca „vădit nefondate” prin Încheierea nr. x/RC din 9 aprilie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în Dosarul nr. x/3/2006*, să fie analizate cu ocazia soluționării pe fond a recursului în casație.

Examinând recursul în casație declarat de inculpatul A., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Recursul în casație este o cale extraordinară de atac în anulare, care poate fi exercitată în cazuri limitativ prevăzute de lege, al cărei scop este, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 433 C. proc. pen., verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Recurentul a invocat cazurile de recurs în casație prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 1, 7 și 12 C. proc. pen.

I. În susținerea primului caz de casare, prev. de art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., recurentul a menționat că judecata în apel s-a efectuat de către o instanță inferioară celei legal competente, întrucât competența de soluționare a apelului revenea Înaltei Curți de Casație și Justiție, având în vedere că la data de 09 decembrie 2012, după pronunțarea hotărârii de către prima instanță (sentința penală nr. 726 din 28 august 2012 a Tribunalului București, secția I penală,), inculpatul A. a dobândit calitatea de senator în colegiul uninominal 2 din Circumscripția electorală nr. 16 Dâmbovița, fiind validat la data de 19 decembrie 2012.

Potrivit art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când ”în cursul judecății nu au fost respectate dispozițiile privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente”.

Drept urmare, critica formulată se circumscrie dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen. și urmează a fi analizată.

a). Conform art. 40 alin. (1) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă în primă instanță infracțiunile de înaltă trădare, infracțiunile săvârșite de senatori, deputați și membri din România în Parlamentul European, de membrii Guvernului, de judecătorii Curții Constituționale, de membrii Consiliului Superior al Magistraturii, de judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție și de procurorii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Potrivit art. 40 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanță de apel, judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunțate în primă instanță, de curțile de apel, de curțile militare de apel și de secția penală, a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Rezultă, astfel, că legiuitorul stabilește competența după calitatea persoanei a Înaltei Curți de Casație și Justiție numai pentru soluționarea cauzei în primă instanță. Pentru calea de atac a apelului, competența Înaltei Curți este stabilită potrivit principiului proximității gradelor de jurisdicție, așa încât Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate soluționa apeluri declarate împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță de tribunale.

Or, în speță, cauza a fost soluționată în primă instanță de tribunal, potrivit competenței materiale determinată de infracțiunile pentru care inculpații au fost trimiși în judecată, iar apelul împotriva acestei hotărâri a fost înregistrat și soluționat la Curtea de Apel București, instanță competentă funcțional să-l soluționeze, în conformitate cu disp. art. 38 alin. (2) C. proc. pen., potrivit căruia curtea de apel judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunțate în primă instanță de judecătorii și de tribunale (în același sens, în ce privește hotărârile pronunțate de tribunale, era și art. 281 pct. 2 C. proc. pen. anterior).

Drept urmare, soluționarea apelurilor prin Decizia penală nr. 1156 din 7 octombrie 2014, ce face obiectul prezentului recurs în casație, s-a realizat cu respectarea normelor de competență funcțională a Curții de Apel București.

b). De altfel, problema competenței de soluționare a apelului a fost dezbătută și tranșată chiar în prezenta speță, de către Înalta Curte de Casație și Justiție, anterior pronunțării deciziei recurate.

În concret, se constată că, după pronunțarea sentinței penale nr. 726 din 28 august 2012 a Tribunalului București, secția I penală,, în data de 9 decembrie 2012, recurentul condamnat a fost ales parlamentar, mandatul fiind validat la data de 19 decembrie 2012, iar în data de 20 iunie 2013, pe rolul Curții de Apel București, secția I penală, s-a înregistrat Dosarul nr. x/3/2006*, având ca obiect apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Structura Centrală și partea civilă B. împotriva sentinței penale nr. 726 din 28 august 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală.

Considerând că nu este competentă să judece apelurile, prin decizia nr. 259 din 24 octombrie 2013, în temeiul art. 42 și art. 40 alin. (2) cu referire la art. 29 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. pen. anterior, Curtea de Apel București și-a declinat competența în favoarea instanței supreme.

Prin Decizia penală nr. 69 din 10 ianuarie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că instanța competentă să soluționeze apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Structura Centrală, de inculpații O.O., I.I., P.P. și D. și de partea civilă B. împotriva sentinței penale nr. 726 din 28 august 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală,, este Curtea de Apel București, secția I penală. În esență, s-a reținut că, în raport cu modul în care legiuitorul a înțeles să reglementeze competența de judecată în căile de atac, competența materială fiind stabilită în raport cu instanța care a pronunțat hotărârea atacată, și nu cu calitatea persoanei inculpatului, se constată că dispozițiile art. 40 alin. (2) C. proc. pen. anterior - potrivit cărora dobândirea calității după săvârșirea infracțiunii nu determină schimbarea competenței, cu excepția persoanelor prevăzute la art. 29 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen. anterior (dispoziții preluate în art. 48 alin. (2) cu referire la art. 40 alin. (1) C. proc. pen. în vigoare), sunt incidente numai în fața instanței de fond, nu și în căile de atac. În acest sens, a fost invocată și practica judiciară a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, respectiv Deciziile nr. 5142 din 31 octombrie 2007, nr. 1687 din 20 mai 2013 și nr. 3067 din 10 octombrie 2013.

În data de 6 martie 2014, cauza având ca obiect apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Structura Centrală și partea civilă B. împotriva sentinței penale nr. 726 din 28 august 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală,, a fost din nou înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția I penală, sub nr. x/3/2006* (nr. x/2014).

c). Se constată, așadar, că declararea și înregistrarea căilor de atac s-a realizat sub regimul legii vechi, pe când soluționarea apelurilor a avut loc sub imperiul legii noi. Schimbările legislative ce au intervenit începând cu data de 1 februarie 2014 nu au adus, însă, elemente noi, care să determine modificarea competenței de soluționare a apelurilor (nici prin dispozițiile C. proc. pen., nici prin normele tranzitorii prevăzute de Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale).

Astfel, soluția legislativă consacrată anterior prin art. 40 alin. (2) cu referire la art. 29 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen. din 1968 (astfel cum a fost modificat prin art. 1 pct. 2 din O.U.G. nr. 109/2003), a fost preluată întocmai în cuprinsul art. 48 alin. (2) cu referire la art. 40 alin. (1) C. proc. pen. intrat în vigoare la 1 februarie 2014, în sensul că dobândirea calității după săvârșirea infracțiunii nu determină schimbarea competenței, cu excepția infracțiunilor săvârșite de persoanele a căror calitate atrage competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

d). Pe de altă parte, se constată că nici dispozițiile art. 40 alin. (2) cu referire la art. 29 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen. din 1968 (în forma modificată prin O.U.G. nr. 109/2003) și nici prevederile art. 40 alin. (1) și art. 48 alin. (2) C. proc. pen. în vigoare nu au fost declarate ca fiind neconstituționale, așa încât nu se poate considera că vin în contradicție cu art. 72 alin. (2) teza finală din Constituție, potrivit căruia competența de judecată a deputaților și senatorilor aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Este adevărat că prin Decizia Curții Constituționale nr. 67 din 13 februarie 2003 (publicată în M. Of., Partea I, nr. 178 din 21 martie 2003), invocată de recurent, s-a constatat că dispozițiile art. 40 alin. (2) C. proc. pen. din 1968 sunt neconstituționale în măsura în care sunt înțelese și aplicate în sensul că senatorii și deputații vor fi judecați de alte instanțe decât Curtea Supremă de Justiție, în cazurile în care sesizarea instanței a avut loc anterior datei dobândirii mandatului de parlamentar.

Această decizie a vizat însă un alt conținut al dispozițiilor art. 40 alin. (2) C. proc. pen. din 1968, potrivit cărora dobândirea calității după săvârșirea infracțiunii nu determina schimbarea competenței. În această formă, dispozițiile art. 40 alin. (2) C. proc. pen. din 1968 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 67 din 13 februarie 2003.

Ulterior, tocmai urmare a acestei decizii, prevederile art. 40 alin. (2) C. proc. pen. din 1968 au fost modificate prin art. 1 pct. 2 din O.U.G. nr. 109/2003, reglementându-se, cu titlu de excepție, faptul că dobândirea uneia dintre calitățile care atrag judecata în primă instanță a Înaltei Curți de Casație și Justiție determină schimbarea competenței. Această excepție a fost menținută și prin dispozițiile art. 48 alin. (2) teza finală C. proc. pen. intrat în vigoare la 1 februarie 2014.

Drept urmare, Decizia Curții Constituționale nr. 67 din 13 februarie 2003 nu produce efecte în speța de față, în care sunt incidente dispoziții procedurale cu un conținut diferit de cele a căror neconstituționalitate a fost constatată, respectiv chiar prevederile modificate conform acestei decizii.

Nici dispozițiile actuale, respectiv art. 40 alin. (1) și (2) și art. 48 alin. (2) C. proc. pen., nu au fost declarate neconstituționale.

Recurentul a solicitat aplicarea directă de către Înalta Curte a legii fundamentale (art. 72 alin. (2) teza finală), susținând că este vorba de un conflict de drept între cele două norme, constituționale și procedurale. Reiterând excepția de necompetență, în sensul că apelul trebuia judecat de Înalta Curte de Casație și Justiție și nu de Curtea de Apel, recurentul condamnat a apreciat că prevederile art. 72 alin. (2) teza finală din Constituție, potrivit cărora competența de judecată aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție, trebuie aplicate cu prioritate față de norma procesual penală, în sensul că regula instituită prin legea fundamentală se aplică fără distincție, în toate fazele procesuale.

Conflictul între prevederile de art. 72 alin. (2) teza finală din Constituția României și dispozițiile art. 48 alin. (2) cu referire la art. 40 alin. (1) C. proc. pen. este doar aparent și această chestiune a fost lămurită chiar de către Curtea Constituțională, după cum se va arăta în cele ce succed.

În primul rând, trebuie precizat că Înalta Curte de Casație și Justiție nu se poate substitui instanței de contencios constituțional, ci poate proceda la aplicarea legii la cazul concret, în conformitate cu art. 124 și art. 126 din Constituția României și cu prerogativele legale ale unei instanțe de judecată.

Din această perspectivă, se constată că, deși în Constituția României nu se prevede ce se întâmplă în situația în care un inculpat dobândește calitatea de parlamentar după ce a fost judecat în primă instanță, această situație este reglementată prin normele Codului de procedură penală referitoare la competența în cazul schimbării calității inculpatului și a celor privind stabilirea competenței în soluționarea căilor de atac. Față de împrejurarea că dispozițiile constituționale nu reglementează situațiile de genul celei ivite în prezenta cauză, nu se poate face decât aplicarea prevederilor procesual penale referitoare la competența funcțională a Curții de Apel București (instanță care a soluționat apelul) și a Înaltei Curți de Casație și Justiție (instanță care, potrivit susținerilor recurentului, ar fi trebuit să soluționeze calea de atac). Or, aceste prevederi conduc la concluzia certă că, în speță, competența de soluționare a apelului revenea Curții de Apel București, și nu Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În al doilea rând, așa cum s-a menționat în cele ce preced, constituționalitatea dispozițiilor art. 40 alin. (1) și art. 48 alin. (2) C. proc. pen. a fost supusă verificării instanței de contencios constituțional, chiar de către Înalta Curte, în cauza de față.

Prin Decizia nr. 19/2016, Curtea Constituțională a respins ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 40 alin. (1) și (2) și art. 48 alin. (2) C. proc. pen., apreciind că ”motivele invocate de către autor în susținerea excepției nu sunt veritabile critici de neconstituționalitate, ci, în realitate, privesc modul de interpretare și aplicare a prevederilor de lege criticate, deoarece autorul excepției de neconstituționalitate tinde la relevarea pretinsei neconstituționalități a normelor procesual penale criticate prin raportare nu la conținutul normativ intrinsec, ci prin raportare la o anumită soluție legislativă pe care acestea nu o cuprind” (parag. 22).

Cu toate acestea, în cuprinsul deciziei mai sus-menționate, Curtea Constituțională prezintă o serie de argumente care conduc la concluzia conformității normei procedurale cu prevederile constituționale.

Pe de o parte, Curtea Constituțională analizează, prin raportare la art. 72 alin. (2) teza finală din Constituție, legitimitatea reglementării prin normele de drept procesual penal a competenței instanței în caz de schimbare a calității inculpatului, dar și concordanța art. 40 alin. (1) și (2) și art. 48 alin. (2) C. proc. pen. cu respectivele norme constituționale.

În acest sens, în Decizia nr. 19/2016 (parag. 19-20), Curtea Constituțională reține că ”dispozițiile constituționale ale art. 72 din Constituie statuează cu privire la imunitatea parlamentară - garanție a exercitării mandatului de senator și deputat, și, într-un sens larg, tot o măsură de protecție este și competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de a judeca faptele penale ale parlamentarilor. Astfel cum a reținut Curtea în Decizia nr. 67 din 13 februarie 2003, dispozițiile constituționale ale art. 72 sunt norme de procedură penală cu statut constituțional.

Potrivit dispozițiilor art. 126 alin. (2) din Constituție, competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt stabilite prin lege, iar prin edictarea normelor procedurale criticate (art. 40 alin. (1) și (2) și art. 48 alin. (2) C. proc. pen.), legiuitorul și-a exercitat tocmai competența dată în sarcina sa de textul art. 126 alin. (2) din Constituție, ținând cont de scopul acestor norme, acela de a evita privarea unui parlamentar de posibilitatea de a-și exercita mandatul ca urmare a unor proceduri judiciare represive, și de caracterul lor protector, caracter care se relevă, astfel cum a reținut Curtea Constituțională prin Decizia nr. 67 din 13 februarie 2003, prin aceea că parlamentarul trimis în judecată este scos de sub jurisdicția instanței căreia i-ar reveni competența potrivit regulilor generale - fiind apărat în acest fel de presiunile locale - și i se dă posibilitatea de a fi judecat de instanța supremă, care, în raport cu poziția pe care o deține în sistemul judiciar, prezintă cele mai înalte garanții de independență și imparțialitate”.

Pe de altă parte, Curtea Constituțională explicitează soluția legislativă prevăzută de art. 40 alin. (1) și (2) și art. 48 alin. (2) C. proc. pen., respectiv că stabilirea competenței în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în cazul dobândirii calității de parlamentar, intervine numai când calitatea persoanei se modifică pe parcursul judecății în primă instanță, deci nu după pronunțarea sentinței sau în căile de atac.

În acest sens, se arată (parag. 17): ”În ceea ce privește ipoteza dobândirii unei calități (aplicabilă în prezenta cauză), potrivit art. 48 alin. (2) C. proc. pen., regula este că instanța de fond sesizată rămâne competentă să judece, chiar dacă inculpatul a dobândit vreuna dintre calitățile care impun aplicarea competenței personale. În teza finală a art. 48 alin. (2) C. proc. pen. este prevăzută și excepția de la această regulă, în conformitate cu care, dacă făptuitorul, ulterior săvârșirii infracțiunii, dobândește vreuna dintre calitățile prevăzute la art. 40 alin. (1) din același cod, se modifică și normele de competență. Dobândirea uneia dintre calitățile reglementate în art. 40 alin. (1) C. proc. pen., care atrag competența de judecată în primă instanță a Înaltei Curți de Casație și Justiție, poate interveni oricând pe parcursul judecății în fond. Așadar, în aceste condiții competența după calitatea persoanei va fi stabilită în favoarea instanței supreme.”

Se constată, așadar, că potrivit art. 40 alin. (1) C. proc. pen., legiuitorul stabilește competența materială și competența după calitatea persoanei a Înaltei Curți de Casație și Justiție, numai pentru soluționarea cauzei în primă instanță. Competența Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru judecarea apelului este stabilită potrivit art. 40 alin. (2) C. proc. pen., în conformitate cu principiul proximității gradelor de jurisdicție, Înalta Curte de Casație și Justiție putând judeca doar apelurile împotriva hotărârilor penale pronunțate în primă instanță de curțile de apel, de curțile militare de apel și de secția penală, a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Altfel spus, în raport cu modul în care legiuitorul a înțeles să reglementeze competența de judecată în căile de atac, competența funcțională este stabilită în raport cu instanța care a pronunțat hotărârea atacată și nu cu calitatea persoanei inculpatului, iar dispozițiile art. 48 alin. (2) C. proc. pen. nu sunt incidente în căile de atac, ci numai cu ocazia soluționării cauzei în primă instanță, sau în caz de desființare/casare cu trimitere spre rejudecare la instanța competentă să judece în primă instanță, potrivit calității persoanei.

Drept urmare, nu este reglementată o competență după calitatea persoanei în căile de atac, competența funcțională a instanței de control judiciar fiind stabilită de lege în funcție de tipul hotărârii atacate și nivelul instanței care a pronunțat-o, regulile competenței materiale și după calitatea persoanei fiind stabilite doar pentru prima instanță.

În concluzie, dispozițiile art. 48 alin. (2) C. proc. pen. (la fel ca art. 40 alin. (2) C. proc. pen. din 1968 în forma modificată prin art. 1 pct. 2 din O.U.G. nr. 109/2003) vizează doar schimbarea competenței de soluționare a cauzei în primă instanță, nu și în căile de atac.

Or, în speță, în ce-l privește pe inculpatul A., calitatea de senator a fost dobândită după pronunțarea hotărârii în primă instanță, și nu în cursul judecății cauzei în fond, așa încât nu a determinat schimbarea competenței de soluționare a căii de atac, care a urmat normele procedurale conform cărora apelul a fost soluționat de către Curtea de Apel București.

În plus, există deja o dezlegare a acestei chestiuni în prezenta cauză, problema competenței de soluționare a căii de atac în cazul schimbării calității după pronunțarea unei hotărâri în primă instanță fiind deja tranșată în speță, prin Decizia nr. 69 din 10 ianuarie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în concordanță cu practica judiciară constantă a instanței supreme, fără să fie invocate sau să poată fi constatate din oficiu elemente de noutate care să determine schimbarea jurisprudenței anterioare.

Și din aceste motive, cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost respinsă ca nefondată, deoarece interpretarea dispozițiilor legale incidente în speță nu necesita o dezlegare în conformitate cu disp. art. 475 C. proc. pen.

Pe cale de consecință, competența de soluționare a apelului aparținea Curții de apel și nu Înaltei Curți de Casație și Justiție, așa încât critica întemeiată pe disp. art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., este nefondată.

II. În ce privește cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte reține că recurentul și-a precizat motivele de recurs în casație prin dezvoltarea strictă a chestiunilor de legalitate, fără să mai susțină criticile inițiale care vizau și aspecte factuale sau de analiză a probatoriului, care exced limitelor de analiză a recursului în casație (în acest sens, a se vedea dezbaterile consemnate în încheierea din 2 mai 2017, parte integrantă din prezenta decizie, dar și ”Notele de concluzii în recurs în casație” - fila 187, Dosar nr. x/1/2015). Drept urmare, judecarea recursului în casație se va raporta strict la motivele de recurs astfel cum au fost precizate.

Cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. devine incident dacă ”inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.”

Conceptul de faptă care nu este prevăzută de legea penală este explicitat prin coroborarea dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. cu cele ale art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., rezultând că, în concepția legiuitorului, pentru a constitui un caz de casare, trebuie să fie vorba doar despre critici care privesc latura obiectivă a infracțiunii, pe când cele ce țin de latura subiectivă nu pot fi examinate în recurs în casație.

În plus, având în vedere atât prevederile art. 15 alin. (1) C. pen. - „infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o”, cât și dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. - „fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege”, Înalta Curte reține că în N.C.P. și N.C.P.P. nu se mai face deosebire între lipsa de prevedere în legea penală și situația în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii.

Drept urmare, sintagma ”fapta nu este prevăzută de legea penală” vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracțiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravențională, materială sau disciplinară), cât și situația în care lipsesc anumite elementele constitutive ale infracțiunii, altele decât cele referitoare la „vinovăția prevăzută de lege”.

În concordanță cu aceste dispoziții, acest caz de casare nu poate fi invocat, însă, pentru a obține o reevaluare a materialului probator sau pentru stabilirea unei alte situații de fapt.

Inițial, astfel cum s-a reținut prin Încheierea de admitere în principiu nr. x/RC din 9 aprilie 2015, invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., recurentul inculpat a făcut și o amplă analiză a materialului probator, susținând că, în cauză, nu s-a putut dovedi dincolo de orice îndoială rezonabilă că a folosit informații precise, nedestinate publicului și că ar fi sprijinit un grup infracțional organizat. Prin încheierea de admitere în principiu s-a constatat că, în acest mod, recurentul contestă situația de fapt reținută de instanța de apel și solicită o reapreciere a probelor, împrejurare ce face ca întreaga critică să fie în mod vădit nefondată.

Așa cum s-a arătat în cele ce preced, prin încheierea din 7 martie 2017, Înalta Curte a dispus ca motivele de recurs în casație întemeiate pe dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., constatate ca „vădit nefondate” prin încheierea de admitere în principiu, să fie analizate cu ocazia soluționării pe fond a recursului în casație.

Prin precizările formulate, apărarea a arătat în mod corect că trebuie să se raporteze la o situație de fapt pe care, față de limitele recursului în casație, nu are cum să o conteste. Totuși, trebuie precizat că Înalta Curte are în vedere situația de fapt stabilită prin decizia atacată, respectiv de către instanța care a dispus condamnarea inculpatului recurent și nu, așa cum a susținut apărarea, situația de fapt reținută prin actul de sesizare.

De asemenea, se constată că recurentul s-a referit strict la partea din hotărâre care abordează situația sa particulară (filele 80-83), fără să aibă în vedere întreaga situație de fapt reținută de instanța de apel în legătură cu fapta privind ”II. Piața de capital”, care îl vizează și pe recurent (filele 60-83). Astfel cum se va arăta în cele ce urmează, instanța de apel a stabilit că acțiunile inculpatului A. s-au integrat într-un plan infracțional mai amplu, în care au fost implicate mai multe persoane, așa încât, toate aceste elemente factuale conturează activitatea infracțională reținută în sarcina recurentului.

Criticile formulate, astfel cum au fost restrânse numai la aspecte de legalitate, vizează lipsa de tipicitate obiectivă a infracțiunilor pentru care a fost condamnat recurentul și pot fi analizate în temeiul art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

1). În ceea ce privește infracțiunea de utilizare a informației privilegiate se susține, în esență, că informația privind ”termenii și condițiile în care urmează să se desfășoare operațiunile de tranzacționare” nu a avut un caracter precis și, ca atare, nu se încadrează în verbum regens al infracțiunii prev. de art. 279 alin. (1) rap. la art. 245 alin. (1) teza I din Legea nr. 297/2004, deoarece o informație imprecisă cu privire la termenii și condițiile tranzacției nu reprezintă o informație privilegiată, a cărei folosire să fie pedepsită de lege și, ca atare, nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii pentru care a fost condamnat.

În dezvoltarea motivului de recurs în casație, se susține de către apărare că nici rechizitoriul și nici hotărârea de condamnare nu precizează, în concret, care au fost „termenii și condițiile” pretins furnizate inculpatului A. de către D.

S-a mai învederat că informația că o terță societate va vinde un pachet de acțiuni dintre cele ce făceau obiectul tranzacționării nu se referă la emitent, ci la un terț, întrucât recurentul nu a cumpărat acțiuni de la respectiva societate comercială, ci ulterior, de la alți vânzători, la un preț aproape de trei ori mai mare.

De asemenea, se arată că o informație imprecisă privitoare la niște termeni și condiții ale unei tranzacții (nespecificați/nespecificate) nu ar putea avea un impact semnificativ asupra prețului acelor instrumente financiare, sau asupra prețului instrumentelor financiare derivate cu care se afla în legătură.

Concluzionând, se susține că respectivele informațiile nu sunt informații privilegiate, în sensul Legii nr. 297/2004.

Examinând aceste critici prin raportare la legea penală incidentă în speță și la situația de fapt, astfel cum au fost stabilite prin hotărârea de condamnare, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 279 alin. (1) din Legea nr. 297/2004 privind piața de capital (în forma în vigoare la data pronunțării deciziei atacate): ”Constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani și interzicerea unor drepturi: (...) b) săvârșirea faptelor prevăzute la art. 245 - 248;”

Conform art. 245 alin. (1) din Legea nr. 297/2004: ”Se interzice oricărei persoane care deține informații privilegiate să utilizeze respectivele informații pentru dobândirea sau înstrăinarea ori pentru intenția de dobândire sau înstrăinare, pe cont propriu sau pe contul unei terțe persoane, direct ori indirect, de instrumente financiare la care aceste informații se referă.”

În conformitate cu art. 245 alin. (2) din Legea nr. 297/2004: ”Prevederile alin. (1) se aplică oricărei persoane care deține informații privilegiate: (…) d) în mod ilegal sau fraudulos, urmare a activităților infracționale”.

Rezultă, astfel, că, din punct de vedere al dreptului penal, informația privilegiată constituie o cerință esențială atașată elementului material al infracțiunii prev. de art. 279 alin. (1) rap. la art. 245 alin. (1) teza I din Legea nr. 297/2004 (utilizarea informației privilegiate pentru dobândirea, pe cont propriu sau pe contul unei terțe persoane, direct ori indirect, de instrumente financiare la care aceste informații se referă). Recurentul a contestat întrunirea elementelor constitutive sub acest aspect, în sensul că informația de care se face vorbire în speță nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege.

Potrivit art. 244 alin. (1) din Legea nr. 297/2004, privind piața de capital: ”Prin informație privilegiată se înțelege o informație de natură precisă care nu a fost făcută publică, care se referă în mod direct sau indirect la unul sau mai mulți emitenți ori la unul sau mai multe instrumente financiare, și care, dacă ar fi transmisă public, ar putea avea un impact semnificativ asupra prețului acelor instrumente financiare, sau asupra prețului instrumentelor financiare derivate cu care se află în legătură”.

Rezultă, așadar, că, în conformitate cu definiția legală a informației privilegiate, aceasta trebuie să îndeplinească cumulativ patru trăsături caracteristice:

- să aibă natură precisă;

- să nu fi fost publică;

- să se refere direct sau indirect la emitent sau la instrumentele financiare emise de emitent;

- dacă ar fi transmisă public, informația ar putea avea un impact semnificativ asupra prețului acelor instrumente financiare, sau asupra prețului instrumentelor financiare derivate cu care se află în legătură.

În esență, prin decizia atacată s-a reținut că inculpatul A. a utilizat la data de 7 aprilie 2004, informația privilegiată privind termenii și condițiile în care urmează să se desfășoare operațiunile de tranzacționare a acțiunilor cu simbolul SC C. SA din data de 7 aprilie 2004, dezvăluită anterior datei de 1 aprilie 2004, de inculpatul D., a utilizat această informație în avantajul propriu sprijinind, totodată, prin activitățile sale grupul infracțional organizat inițiat de inculpatul D., operațiunile de cumpărare vânzare a acțiunilor cu simbolul SC C. SA subsumându-se scopului grupului infracțional organizat de obținere, în mod ilicit, de importante beneficii financiare, prin influențarea și menținerea unui nivel artificial al prețului de deschidere la data de 7 aprilie 2004 și ulterior, prin operațiuni manipulative privind vânzarea-cumpărarea acțiunilor cu simbolul SC C. SA. (fila 82 din decizie).

În considerentele deciziei sunt detaliate acțiunile inculpatului și este explicitat conținutul informației privilegiate, așa încât Înalta Curte constată că sunt îndeplinite toate condițiile unei „informații privilegiate”, în sensul art. 244 alin. (1) din Legea nr. 297/2004, după cum urmează:

- condiția ca informația să fie precisă

În sinteză, cu privire la informația furnizată inculpatului A. de către inculpatul D., așa cum s-a arătat, în decizia recurată se face referire la ”termenii și condițiile în care urmează să se desfășoare operațiunile de tranzacționare a acțiunilor cu simbolul SC C. SA din data de 7 aprilie 2004” (fila 82).

Detaliind situația de fapt în ce-l privește pe inculpatul A., instanța de apel reține că informația privilegiată se referă la tipul tranzacției, numărul acțiunilor ce urmau a fi vândute și prețul acestora: ”vânzarea unui activ important din patrimoniul societății constând în pachetul semnificativ de 1.600.000.000 acțiuni deținute de SC N. SA (simbol SC C. SA) cu prețul de 116/acțiune” (fila 81 din decizia penală atacată).

De asemenea, în contextul general de stabilire a faptelor referitoare la ”Piața de capital”, referindu-se la decizia Consiliului de Administrație al SC N. SA din data de 02 aprilie 2004, în cadrul căreia s-a stabilit vânzarea a 1.600.000.000 acțiuni la prețul de cel puțin 116 lei/acțiune, instanța de apel se referă la aceste informații, după cum urmează: ”(…) informațiile de natură privilegiată referitoare la vol. acțiunilor și în special prețul la care SC N. SA urma să vândă respectivele acțiuni, aspecte ce rezultă și din filmul evenimențial al tranzacțiilor din prima zi de listare la bursă” (fila 62 din decizia recurată).

Drept urmare, nu se poate susține că informația este imprecisă, vagă sau nedeterminată.

- condiția ca informația să nu fi fost publică.

Sub acest aspect, în considerentele deciziei penale recurate s-a reținut:

”La data de 31 martie 2004, printr-un comunicat de presă, Bursa de Valori București a anunțat că s-a hotărât admiterea la cotă a SC N. SA, fără a se preciza data primei zile de tranzacționare. La data de 01 aprilie 2004, prin aceeași modalitate, Bursa de Valori București a informat că tranzacționarea acțiunilor SC C. SA va începe pe data de 07 aprilie 2004.” (fila 80).

Rezultă, astfel, că instanța de apel reține că prima informație publică certă datează din 1 aprilie 2004, pe când, potrivit situației de fapt stabilită prin decizia recurată în urma analizei probelor administrate: ”informația privilegiată privind termenii și condițiile în care urmează să se desfășoare operațiunile de tranzacționare a acțiunilor cu simbolul SC C. SA din data de 7 aprilie 2004, a fost dezvăluită inculpatului A. de inculpatul D., anterior datei de 1 aprilie 2004” (fila 82 din decizia penală atacată).

Astfel cum reține instanța de apel, inculpatul a cunoscut și data primei zile de tranzacționare din 7 aprilie 2004, înainte de anunțul făcut de Bursa de Valori București la 1 aprilie 2004, în condițiile în care, în data de 31 martie 2044, Bursa de Valori București a anunțat printr-un comunicat de presă doar admiterea la cotă a SC N. SA, fără a se face public faptul că tranzacționarea acțiunilor SC C. SA va începe pe data de 07 aprilie 2004.

În acest sens, în considerentele deciziei recurate se reține:

”La data de 31 martie 2004, comitetul director al SC O. SRL întrunit la sediul administrativ din Insulele Virgine Britanice, SC P. SRL, SC R. SRL, a hotărât acordarea unui împrumut de 120.000 dolari SUA inculpatului A., data tragerii fiind data de 07 aprilie 2004 sau anterior acestei date. SC O. SRL are același sediu administrativ ca și al SC T. SRL, o altă societate care a acordat un împrumut inculpatului. Din documentul intitulat decizia Adunării directorilor rezultă că aceasta ar fi avut loc la data de 31 martie 2004, când s-a hotărât acordarea unui împrumut către inculpatul A. în valoare de 30.000 dolari SUA” (filele 80-81 din Decizia penală atacată).

Mai mult, în decizia recurată se reține că informația privind ”termenii și condițiile în care urmează să se desfășoare operațiunile de tranzacționare a acțiunilor cu simbolul SC C. SA din data de 7 aprilie 2004” a fost dezvăluită inculpatului A. de către inculpatul D. „anterior datei de 1 aprilie 2004” (fila 82), în condițiile în care abia ulterior, ”la data de 02 aprilie 2004, Consiliul de Administrație al SC N. SA, prin inculpatul D. și inculpatul V. reprezentant permanent al administratorului SC N. SA Elveția, a aprobat vânzarea unui număr de 1.600.000.000 acțiuni deținute la SC N. SA la prețul minim de 116 lei/acțiune, precum și deschiderea unor conturi în numerar la SSIF F. SA și SSIF F. SA (…)” (fila 62 a deciziei penale atacate).

- condiția ca informația să se refere direct sau indirect la emitent sau la instrumentele financiare emise de emitent.

Așa cum s-a stabilit de către instanța de apel, informația se referă în mod direct la instrumentele financiare ale emitentului SC N. SA, mai precis la operațiunile de tranzacționare a acțiunilor (cu simbol SC C. SA) din patrimoniul acestei societăți comerciale.

Față de situația de fapt reținută, împrejurarea că recurentul A. nu a cumpărat acțiunile direct de la SC N. SA, ci de la alți vânzători, la un alt preț decât cel de 116/acțiune (6.695.000 acțiuni au fost cumpărate de la SSIF F. SA fiind vândute de SC G. Ltd Cipru, iar 7.101.000 acțiuni de la alte H.-uri), este nerelevantă din perspectiva calificării informației pe care o obținuse anterior de la D., ca fiind o informație privilegiată.

În acest sens, instanța de apel a reținut că inculpatul A. avea deplină cunoștință de întregul mecanism infracțional: ”a utilizat această informație în avantajul propriu sprijinind, totodată, prin activitățile sale, grupul infracțional organizat inițiat de inculpatul D., operațiunile de cumpărare vânzare a acțiunilor cu simbolul SC C. SA subsumându-se scopului grupului infracțional organizat de obținere, în mod ilicit, de importante beneficii financiare, prin influențarea și menținerea unui nivel artificial al prețului de deschidere la data de 7 aprilie 2004 și ulterior, prin operațiuni manipulative privind vânzarea-cumpărarea acțiunilor cu simbolul SC C. SA” (fila 82 din decizie).

De asemenea, în condițiile în care a stabilit că inculpatul A. a cumpărat toate acțiunile în data de 7 aprilie 2004, instanța de apel a reținut:

”Din materialitatea acțiunilor întreprinse de inculpatul A. rezultă, dincolo de orice dubiu, că acesta a cunoscut detaliile operațiunii organizate de tranzacționare a acțiunilor simbol SC C. SA în prima zi de listare la bursă, prin conturile controlate de grupul de interese SC N. SA reprezentat de inculpatul D., precum și acțiunile concertate, întreprinse ulterior în vederea controlării evoluției prețurilor acțiunilor cu simbol SC C. SA, operațiuni manipulative care prin lansarea în mod concertat de ordine și efectuarea de tranzacții având ca obiect volume mari de acțiuni cu simbol SC C. SA aflate la dispoziția membrilor grupului au condus la creșterea prețului acestora în mod artificial, cu consecințe grave asupra percepției celorlalți investitori pe piața reglementată.” (fila 81).

- condiția ca, dacă ar fi transmisă public, informația ar putea avea un impact semnificativ asupra prețului acelor instrumente financiare, sau asupra prețului instrumentelor financiare derivate cu care se află în legătură

Instanța de apel a analizat și această cerință, stabilind că:

”Divulgarea informației privind termenii și condițiile în care urmează să se desfășoare operațiunile de tranzacționare în conturile controlate de grupul SC N. SA în prima zi de tranzacționare este o informație cu caracter privilegiat care ar putea influența prețul sau alte aspecte ale operațiunilor cu valori mobiliare ale emitentului ori ale altor persoane afiliate SC N. SA este o societate deținută public, având obligații speciale privind transparența față de investitorii pe piețele pe care acțiunile acestora se tranzacționează. Vânzarea unui activ important din patrimoniul societății constând în pachetul semnificativ de 1.600.000.000 acțiuni deținute de SC N. SA (simbol SC C. SA) cu prețul de 116/acțiune constituie un eveniment important care dacă ar fi făcut public ar influența semnificativ prețul sau alte aspecte privind tranzacționarea valorilor mobiliare emise de cele două societăți, informație pe care inculpatul D. a divulgat-o persoanelor afiliate grupului său de interese” (inclusiv lui A.) (fila 81 din decizia penală atacată).

În același sens, se reține:

”SC N. SA este o societate deținută public, acțiunile emise de aceasta tranzacționându-se în cadrul Bursei Electronice Rasdaq cu simbolul x, având obligații speciale privind transparența față de investitori și piețele pe care aceste acțiuni se tranzacționează.

Vânzarea de către SC N. SA având simbolul x, a unui activ însemnat din patrimoniul societății, constând în pachetul semnificativ de 1.600.000.000 acțiuni deținut la SC N. SA (simbol SC C. SA) cu prețul de 116 lei/acțiune, constituie în orice moment un eveniment important, care dacă ar fi făcut public, ar influența semnificativ prețul sau alte aspecte privind tranzacționarea valorilor mobiliare emise de către cele două societăți. În scopul protecției investitorilor și a integrității piețelor, asemenea evenimente importante ar trebui să fie transparente, accesibile tuturor participanților la piață, drept pentru care în conformitate cu art. 122 din O.U.G. nr. 28/2002, în cazul apariției unui astfel de eveniment, societățile deținute public sunt obligate să întocmească în termen de maximum 3 zile lucrătoare rapoarte curente, conform reglementărilor M. și ale piețelor reglementate pe care se tranzacționează valorile mobiliare emise de acestea. Așa cum rezultă din adresa M. din 26 iulie 2006, reprezentanții grupului SC N. SA nu au raportat evenimentul mai sus arătat, încălcând astfel obligațiile impuse unor societăți deținute public prevăzute de legislația specifică” (fila 62 a deciziei penale atacate).

Față de cele reținute, se constată că informația utilizată de inculpatul A., dezvăluită de către inculpatul D., îndeplinește toate condițiile unei informații privilegiate, în sensul art. 244 alin. (1) din Legea nr. 297/2004.

În concluzie, fapta pentru care inculpatul a fost condamnat, constând în aceea că a utilizat la data de 7 aprilie 2004, informația privilegiată privind termenii și condițiile în care urmează să se desfășoare operațiunile de tranzacționare a acțiunilor cu simbolul SC C. SA din data de 7 aprilie 2004, informație dezvăluită anterior datei de 1 aprilie 2004, de inculpatul D., corespunde normei de incriminare a infracțiunii prev. de art. 279 alin. (1) rap. la art. 245 alin. (1) teza I din Legea nr. 297/2004 privind piața de capital, fiind, astfel, prevăzută de legea penală.

Recurentul a invocat și dispozițiile art. 272 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 297/2004, potrivit cărora ”constituie contravenții (...) c) încălcarea prevederilor art. 245 - 248 privind abuzul pe piață;”. Însă, din moment ce nu se poate vorbi despre lipsa de tipicitate a faptei reținută în sarcina inculpatului, care corespunde tiparului de incriminare a infracțiunii de utilizare de informații privilegiate mai sus-menționată, nu se pune problema incidenței răspunderii contravenționale, în temeiul art. 272 din aceeași lege.

2). Referitor la infracțiunea de aderare sau sprijinire a unui grup infracțional organizat, se constată, de asemenea, că recurentul a restrâns criticile inițiale, nemaisusținând-o pe cea referitoare la lipsa de tipicitate a faptei, datorată împrejurării că nu este îndeplinită condiția ca grupul infracțional organizat să se fi realizat prin săvârșirea unei infracțiuni grave. În acest sens, recurentul a arătat, inițial, că nu există niciuna din infracțiunile prevăzute de art. 2 din Legea nr. 39/2000, că infracțiunea de utilizare de informații privilegiate reținută în sarcina sa nu este o infracțiune gravă în sensul dispozițiilor legale și are o limită minimă de pedeapsă de 6 luni, și nu de 5 ani închisoare, situație în care fapta nu este prevăzută de legea penală.

Cu privire la această critică, prin încheierea de admitere în principiu s-a reținut că, în realitate, se contestă situația de fapt și se solicită o reapreciere a probelor, ceea ce face ca această critică să fie în mod vădit nefondată, deoarece în hotărârea de condamnare s-a stabilit că grupul format din D., V. și X., sprijinit de către inculpatul A., a avut drept scop și săvârșirea infracțiunii de spălarea banilor prevăzută expres în art. 2 lit. b) pct. 14 din Legea nr. 39/2003.

Pe de altă parte, s-a reținut că, și în situația în care niciuna dintre infracțiunile care au intrat în scopul pluralității constituite nu era o infracțiune gravă în sensul legii, problema ce se ridica în cauză era doar aceea a schimbării încadrării juridice în infracțiunea de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni prevăzută de art. 323 C. pen. anterior (preluată de art. 367 C. pen.), și nu de achitare pe motiv că fapta nu ar fi prevăzută de legea penală. Aceasta întrucât asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni prevăzută de art. 323 C. pen. anterior constituia norma generală, iar art. 7 din Legea nr. 39/2003 norma specială, iar ori de câte ori nu erau îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de legea specială (grupul nu a avut un scop material sau infracțiunea scop nu era o infracțiune gravă în accepțiunea art. 2 lit. b) din Legea nr. 39/2003), pluralitatea constituită îmbrăca forma infracțiunii prevăzute de art. 323 C. pen. anterior.

Pe lângă aceste argumente reținute prin încheierea de admitere în principiu, trebuie avute în vedere și modificările intervenite prin intrarea în vigoare a N.C.P.

Pornind de la modul de incriminare și de la definiția grupului infracțional reglementată în dispozițiile art. 367 alin. (6) C. pen., se constată că, potrivit legii noi - art. 367 alin. (1) C. pen., considerată aplicabilă în cauză de către instanța de apel, condiția ca infracțiunea scop să fie o infracțiune gravă (în accepțiunea art. 2 lit. b) din Legea nr. 39/2003) nu mai este prevăzută ca și element de tipicitate a infracțiunii de constituire de grup infracțional organizat în varianta tip, așa încât, și pentru acest argument, critica formulată este, în mod evident, nefondată.

În acest sens, prin Decizia nr. 12/2014 din 02 iunie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (publicată în M. Of., Partea I, nr. 507 din 8 iulie 2014), s-a reținut că singura modificare operată de către legiuitor prin dispozițiile art. 367 C. pen. față de dispozițiile anterioare cuprinse în art. 7 raportat la art. 2 lit. a) teza I din Legea nr. 39/2003 (o reprezintă extinderea sferei noțiunii de grup infracțional organizat. Astfel, în concepția N.C.P., grupul infracțional organizat are ca scop comiterea uneia sau mai multor infracțiuni, spre deosebire de dispozițiile art. 2 lit. a) teza I din Legea nr. 39/2003, în forma anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 187/2012, când aceasta era limitată la comiterea unei "infracțiuni grave" în sensul art. 2 lit. b) din Legea nr. 39/2003, fiind totodată eliminată și condiția ca grupul să fi fost constituit pentru a obține un beneficiu financiar sau alt beneficiu material).

Potrivit susținerilor orale din ședința din 2 mai 2017 și ”Notelor de concluzii în recurs în casație” depuse la dosar (fila 187, Dosar nr. x/1/2015), critica susținută cu ocazia dezbaterii pe fond a recursului în casație constă în aceea că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prev. de art. 367 alin. (1) C. pen. deoarece recurentul a primit o informație de la o singură persoană și nu de la un grup, informație pe care a folosit-o în interes personal, și nu în interesul grupului. Se apreciază că, în mod greșit, s-a reținut în sarcina sa și infracțiunea de sprijinire a unui grup infracțional organizat, având în vedere că a folosit o informație care, prin natura ei, este incompatibilă cu grupul.

Analizând criticile formulate prin raportare la legea penală aplicabilă în speță (apreciată ca fiind mai favorabilă) și la situația de fapt, astfel cum au fost stabilite prin hotărârea de condamnare, Înalta Curte constată următoarele:

Conform art. 367 alin. (1) C. pen. - Constituirea unui grup infracțional organizat: ”Inițierea sau constituirea unui grup infracțional organizat, aderarea sau sprijinirea, sub orice formă, a unui astfel de grup se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani și interzicerea exercitării unor drepturi”.

Potrivit art. 367 alin. (6) C. pen.: ”Prin grup infracțional organizat se înțelege grupul structurat, format din trei sau mai multe persoane, constituit pentru o anumită perioadă de timp și pentru a acționa în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracțiuni”.

Se constată că, sub aspect factual, instanța de apel a reținut:

”Inculpatul A. a semnat cu SC E. SA cererea de deschidere de cont și contractul de intermediere la data de 06 aprilie 2004, cu o zi înainte de 07 aprilie 2004, prima zi de listare la bursă a acțiunilor simbol SC C. SA. La data de 07 aprilie 2004, inculpatul a cumpărat un pachet de 13.696.000 acțiuni la prețul de 300 lei/acțiune, 6.695.000 acțiuni au fost cumpărate de la SSIF F. SA vândute de SC G. Ltd Cipru, iar 7.101.000 acțiuni de la alte H.-uri. Din istoricul ordinelor de bursă introduse în sistemul de tranzacționare la data de 07 aprilie 2004 a rezultat că ordinele care au generat tranzacțiile dintre SSIF F. SA pentru vânzătorul SC G. Ltd Cipru și SSIF E. SA pentru cumpărătorii I. și A. au fost introduse în sistem aproape simultan, respectiv la 10:30:13 AM și 10:30:30 AM.

Inculpatul A. a prezentat documente justificative ale împrumutului sumelor de bani necesare achiziționării acțiunilor simbol SC C. SA, încheiate la data de 7 aprilie 2004 cu persoane juridice din domeniul furnizării televiziunii prin cablu. Din documentele prezentate nu s-a putut stabili când au fost redactate și înaintate celor trei societăți de cablu din Constanța (SC J. SRL, SC K. SRL și SC L. SRL) documentele justificative ale împrumuturilor nefiind înregistrate și datate la momentul primirii și nici nu s-a putut stabili prin ce mijloace au parvenit. La data de 13 mai 2004 au fost legalizate semnăturile traducătorului în lipsa documentelor originale a căror traducere s-a efectuat. Toate aceste elemente sunt de natură să facă dovada că documentația fost depusă după declanșarea anchetei de către M. cu privire la modul de derulare a tranzacțiilor cu acțiuni SC C. SA.

Din analiza acestor documente rezultă că:

La data de 31 martie 2004 printr-un comunicat de presă, Bursa de Valori București a anunțat că s-a hotărât admiterea la cotă a SC N. SA, fără a se preciza data primei zile de tranzacționare.

La data de 01 aprilie 2004, prin aceeași modalitate, Bursa de Valori București a informat că tranzacționarea acțiunilor SC C. SA va începe pe data de 07 aprilie 2004.

La data de 31 martie 2004 comitetul director al SC O. SRL întrunit la sediul administrativ din Insulele Virgine Britanice, SC P. SRL, SC R. SRL, a hotărât acordarea împrumut de 120.000 dolari SUA inculpatului A., data tragerii fiind data de 07 aprilie 2004 sau anterior acestei date. SC O. SRL are același sediu administrativ ca și al SC T. SRL, o altă societate care a acordat un împrumut inculpatului. Din documentul intitulat decizia Adunării Directorilor rezultă că aceasta ar fi avut loc la data de 31 martie 2004, când s-a hotărât acordarea unui împrumut către inculpatul A. în valoare de 30.000 dolari SUA În cadrul contractului de împrumut încheiat cu SC O. SRL - Insulele Virgine la data de 04 aprilie 2004 se menționează că împrumutul urmează a fi plătit în contul SC E. SA deschis la SC S. SRL iar contractul de intermediere dintre inculpatul A. cu societatea de servicii de investiții financiare SSIF E. SA a fost încheiat, așa cum s-a arătat, la data de 06 aprilie 2004.

Cu privire la tranzacțiile comerciale ale celor trei societăți de cablu din Constanța, s-a sesizat U. (vol. 47 d.u.p.).

Toate acțiunile cu simbol SC C. SA achiziționate în prima zi de listare la Bursă au fost vândute de inculpatul A. în zilele de 14 aprilie 2004 și 15 aprilie 2004 la prețul mediu de 619 lei/acțiune, respectiv 631 lei/acțiune. Contravaloarea acțiunilor cumpărate a fost 4.131.580.180 lei, iar contravaloarea netă a acțiunilor vândute a fost de 8.506.855.457 lei - informare din 02 aprilie 2005 U. - vol. 47 d.u.p. (filele 80-81 din decizia recurată).

Așa cum s-a arătat în cele ce preced, în sarcina inculpatului s-a reținut comiterea infracțiunii prev. de art. 279 alin. (1) rap. la art. 245 alin. (1) teza I din Legea nr. 297/2004, prin utilizarea informației privilegiate privind termenii și condițiile în care urmează să se desfășoare operațiunile de tranzacționare a acțiunilor cu simbolul SC C. SA din data de 7 aprilie 2004, dezvăluită anterior datei de 1 aprilie 2004, de inculpatul D.

Faptul că recurentul a primit informația privilegiată de la o singură persoană și nu de la toți membrii grupului, ca și utilizarea informației în interes propriu (obținerea unui câștig bănesc prin cumpărarea și apoi vânzarea acțiunilor), nu exclud comiterea infracțiunii prev. de art. 367 alin. (1) C. pen., în speță fiind reținută modalitatea sprijinirii grupului infracțional organizat.

De altfel, susținerile recurentului în sensul că a folosit informația doar în interes personal, nu și în interesul grupului, sunt contrazise de situația de fapt stabilită prin decizia recurată, potrivit căreia inculpatul A. ”a utilizat această informație în avantajul propriu sprijinind, totodată, prin activitățile sale, grupul infracțional organizat inițiat de inculpatul D., operațiunile de cumpărare vânzare a acțiunilor cu simbolul SC C. SA subsumându-se scopului grupului infracțional organizat de obținere, în mod ilicit, de importante beneficii financiare, prin influențarea și menținerea unui nivel artificial al prețului de deschidere la data de 7 aprilie 2004 și ulterior, prin operațiuni manipulative privind vânzarea-cumpărarea acțiunilor cu simbolul SC C. SA” (fila 82 din decizie).

Din această perspectivă, se constată (la fel ca în încheierea de admitere în principiu) că motivul de recurs vizează, în principal, o contestare a situației de fapt reținută de instanța de apel pe baza probelor administrate, critică ce nu se încadrează în cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Procedând la analiza tipicității obiective a faptei, prin raportare la dispozițiile art. 367 alin. (1) C. pen., Înalta Curte constată că informația privilegiată pe care a folosit-o recurentul, nu este, prin natura ei, incompatibilă cu comiterea infracțiunii de constituire a unui grup infracțional organizat.

Nu era necesar ca inculpatul să transmită, la rândul său, respectiva informație privilegiată sau să aibă legături cu fiecare dintre membrii grupului, din moment ce s-a reținut în sarcina sa că a sprijinit grupul, ai cărui membrii constituienți dețineau deja informația. Dimpotrivă, conform situației de fapt, A. a primit informația de la unul din membrii constituenți ai grupului și a utilizat-o în interes personal, dar a și contribuit în deplină cunoștință de cauză la realizarea scopului pentru care a fost constituit grupul infracțional, astfel cum a fost reținut de instanța de apel:

”Din materialitatea acțiunilor întreprinse de inculpatul A. rezultă, dincolo de orice dubiu, că acesta a cunoscut detaliile operațiunii organizate de tranzacționare a acțiunilor simbol SC C. SA în prima zi de listare la bursă, prin conturile controlate de grupul de interese SC N. SA reprezentat de inculpatul D., precum și acțiunile concertate, întreprinse ulterior în vederea controlării evoluției prețurilor acțiunilor cu simbol SC C. SA, operațiuni manipulative care prin lansarea în mod concertat de ordine și efectuarea de tranzacții având ca obiect volume mari de acțiuni cu simbol SC C. SA aflate la dispoziția membrilor grupului au condus la creșterea prețului acestora în mod artificial, cu consecințe grave asupra percepției celorlalți investitori pe piața reglementată.

Divulgarea informației privind termenii și condițiile în care urmează să se desfășoare operațiunile de tranzacționare în conturile controlate de grupul SC N. SA în prima zi de tranzacționare este o informație cu caracter privilegiat care ar putea influența prețul sau alte aspecte ale operațiunilor cu valori mobiliare ale emitentului ori ale altor persoane afiliate SC N. SA, o societate deținută public, având obligații speciale privind transparența față de investitorii pe piețele pe care acțiunile acestora se tranzacționează. Vânzarea unui activ important din patrimoniul societății constând în pachetul semnificativ de 1.600.000.000 acțiuni deținute de SC N. SA (simbol SC C. SA) cu prețul de 116/acțiune constituie un eveniment important care, dacă ar fi făcut public, ar influența semnificativ prețul sau alte aspecte privind tranzacționarea valorilor mobiliare emise de cele două societăți, informație pe care inculpatul D. a divulgat-o persoanelor afiliate grupului său de interese.

Inculpatul A. a valorificat informațiile primite de la inculpatul D. anterior primei zile de listare la Bursă în avantajul propriu participând, la data de 07 aprilie 2004, prima zi de listare la Bursă a acțiunilor SC C. SA, prin intermediul SC E. SA la operațiunea concertată, organizată de tranzacționare a acțiunilor cu simbolul SC C. SA. Anterior, a întreprins demersuri - astfel cum s-a arătat - pentru a depune sumele corespunzătoare cumpărării unui important volum de acțiuni prin recurgerea de împrumuturi de la societăți de cablu din Constanța, având asociați comuni societăți off-shore, sumele împrumutate fiind creditate pe seama inculpatului A. în contul deschis la SC E. SA, la data de 01 aprilie 2004, în condițiile în care contractul de intermediere și cererea de deschidere de cont s-au încheiat la 06 aprilie 2004.

Prin cumpărarea acțiunilor de la SC G. Ltd Cipru și, ulterior, prin vânzarea la scurt timp, în ședințele din 14 aprilie 2004 și 15 aprilie 2004 în contextul dovedit al existenței operațiunilor manipulative concertate întreprinse de inculpații D., V. și X., Curtea reține că inculpatul A. a sprijinit grupul infracțional organizat.” (fila 81-82 din decizie).

Rezultă, astfel, că instanța de apel a stabilit că acțiunile inculpatului au depășit sfera unui interes personal, constituindu-se într-o acțiune de sprijinire a activităților mai ample și organizate ale grupului infracțional, ai căror membrii urmăreau, printre altele, și obținerea unor câștiguri materiale prin manipularea pieței de capital.

Potrivit doctrinei și jurisprudenței constante referitoare la asocierea pentru săvârșirea de infracțiuni/constituirea unui grup infracțional organizat, sprijinirea constă în acte de înlesnire sau ajutor, în orice formă (material sau moral) și pe tot parcursul existenței asocierii/grupului. Aceste acte sunt specifice participației penale în forma complicității, însă, prin voința legiuitorului, au fost asimilate cu comiterea infracțiunii în calitate de autor.

Această modalitate de săvârșire a infracțiunii implică un grup infracțional deja existent, constituit. Altfel spus, comiterea infracțiunii în modalitatea sprijinirii trebuie să fie precedată de constituirea grupului cu respectarea condițiilor prev. de art. 367 alin. (6) C. pen. (grup structurat, format din trei sau mai multe persoane, constituit pentru o anumită perioadă de timp și pentru a acționa în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracțiuni).

Din această perspectivă, sunt relevante și constatările instanței de apel cu privire la grupul infracțional organizat sprijinit de către recurent, în motivarea deciziei reținându-se următoarele:

”Prin modalitatea în care inculpații, reprezentanți ai grupului de interese SC N. SA (n.n.: D., V. și X.) au acționat la data de 07 aprilie 2004, data listării pentru prima oară la bursă a acțiunilor SC C. SA - activ important în patrimoniul SC N. SA - cum s-a arătat, precum și ulterior, până la data de 20 aprilie 2004, prin acțiuni coordonate și controlate, de vânzare - cumpărare, care au menținut prețul de tranzacționare al acțiunilor la nivelul dorit - prestabilit anterior și au făcut posibilă controlarea evoluției acestui preț în funcție de interesele economico - financiare al grupului SC N. SA și a persoanelor asociate acestui grup,acțiuni manipulative,dată fiind poziția dominantă asupra instrumentului financiar, au indus celorlalți participanți la sistem impresia falsă și înșelătoare asupra vol. I cererii și al ofertei pentru acțiunile tranzacționate cu simbolul SC C. SA.

Practicile utilizate de către inculpații în cauză, de manipulare a pieții de capital și de utilizare abuzivă a informațiilor privilegiate au generat câștiguri uriașe la nivelul anului 2004 - sumele de bani fiind transformate în valută și ulterior repatriate prin transferuri succesive în conturile societăților off-shore controlate de inculpații D., V. și X. în scopul disimulării originii lor infracționale (...) (în acest sens, există informările U., cu privire la operațiuni suspecte de spălarea banilor efectuate prin intermediul SC N. SA, SC N. SA și SC G. Ltd - vol. 36 d.u.p.

Prin urmare, Curtea reține că probatoriul administrat permite reținerea, dincolo de orice îndoială, a existenței unui grup infracțional organizat, inițiat și constituit de inculpatul D., împreună cu inculpații V. și X. în cadrul unui plan mai amplu, de preluare a controlului asupra unor obiective strategice importante - societăți din domeniul petrolului și gazelor aflate în sfera de interes a statului român, de decapitalizare a acestor societăți, de eludare a obligațiilor la bugetul statului, ultima piesă a puzzle-ului infracțional care a făcut obiectul prezentului dosar fiind manipularea grosieră a pieței de capital, (...), în scopul obținerii de beneficii financiare importante, sumele de bani obținute din manipularea pieții de capital fiind (...) externalizate în conturi ale unor societăți off-shore controlate de inculpații inițiatori ai grupului infracțional organizat.” (filele 69-70 decizia recurată).

Rezultă, astfel, că sunt îndeplinite condițiile prev. de art. 367 alin. (6) C. pen., potrivit căruia: ”Prin grup infracțional organizat se înțelege grupul structurat, format din trei sau mai multe persoane, constituit pentru o anumită perioadă de timp și pentru a acționa în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracțiuni”.

Pe de altă parte, se constată că în cuprinsul deciziei atacate sunt expuse acțiunile inculpatului A. de sprijinire a acestui grup infracțional organizat, fără să fie vorba despre o acuzație generică, iar faptele corespund tiparului de incriminare a infracțiunii prevăzute de art. 367 alin. (1) C. pen. (reținută de instanța de apel ca lege penală mai favorabilă).

Față de cele reținute, Înalta Curte constată că faptele pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului A., astfel cum au fost stabilite de către instanța de apel, corespund tipicității obiective a infracțiunilor pentru care acesta a fost condamnat, respectiv prev. de art. 279 alin. (1) rap. la art. 245 alin. (1) teza I din Legea nr. 297/2004 și prev. de art. 367 alin. (1) C. pen., fiind prevăzute de legea penală.

Drept urmare, criticile formulate în temeiul art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. sunt nefondate.

III). În ce privește cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., Înalta Curte se reține că acesta devine incident când „s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.”

Acest caz de casare este corespondentul fostului art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. din 1968, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013. Drept urmare, practica judiciară anterioară referitoare la acest motiv de recurs a fost valorificată pentru a se stabili incidența cazului de recurs în casație prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.

Astfel, în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție ulterioară intrării în vigoare a N.C.P.P., s-a stabilit că pot fi încadrate în dispozițiile legale menționate erorile care se produc în legătură cu aplicarea pedepsei sau a măsurilor educative, prin stabilirea unei sancțiuni neprevăzute de lege, prin nerespectarea limitelor legale ori a tratamentului sancționator al pluralității de infracțiuni (recidivă, concurs, etc.). În toate cazurile, legalitatea sancțiunilor a fost examinată prin raportare la încadrarea juridică dată faptei și la legea penală mai favorabilă, astfel cum au fost stabilite prin hotărârea recurată (în acest sens, sunt relevante Deciziile nr. 66, 230, 246, 249, 250, 267, 367 din 2014; nr. 27, 32, 75, 115, 124, 349, 404 din 2015; nr. 51, 63, 327, 522, 554 din 2016; nr. 23, 150 din 2017 ale Înaltei Curții de Casație și Justiție, secția penală, publicate).

În speță, recurentul a invocat cazul de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., criticând modul în care instanța de apel a aplicat dispozițiile privind legea penală mai favorabilă, susținând că prin stabilirea legii noi ca lege penală mai blândă, s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege. Mai mult, susține că legea veche era mai favorabilă și față de împrejurarea că intervenise prescripția răspunderii penale pentru infracțiunea prev. de art. 279 alin. (1) cu referire la art. 245 alin. (1) teza I din Legea nr. 297/2004, propunând un anumit mod de calcul al termenului de prescripție specială în situația în care în cauză a fost sesizată Curtea Constituțională.

Critica privind modalitatea în care instanța de apel a evaluat și a stabilit legea penală mai favorabilă, nu se încadrează în cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., care vizează strict nelegalitatea pedepsei. Prin intermediul acestui caz de casare, se permite doar o verificare a cuantumului sau a tipului pedepselor aplicate, comparativ cu pedepsele prevăzute de dispozițiile legale, dar pe baza încadrării juridice și a legii mai favorabile, astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată.

Nu pot fi încadrate în cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. criticile privind nelegalitatea pedepsei, urmare a greșitei stabiliri a legii penale mai favorabile și nici cele referitoare la influența prescripției răspunderii penale asupra alegerii unei alte legi ca fiind mai blândă.

Or, critica recurentului A. vizează tocmai condamnarea ”în temeiul unei dispoziții legale mai puțin favorabile”, respectiv faptul că ”în aplicațiunea principiului mitior lex, pedeapsa rezultantă și regulile de prescripție a răspunderii penale conform noului cod (...) sunt mai puțin favorabile”. Pe cale de consecință, critica nu poate fi analizată de instanța de recurs în casație.

Pe de altă parte, se constată că, deși a fost invocat ca motiv disctinct, în mod evident, motivul de recurs privind modul de calcul al termenului de prescripție nu este independent de cel care vizează modalitatea în care a fost aplicată legea penală mai favorabilă, căci, în speță, prescripția se subsumează acestui proces, constituind unul din criteriile pe baza cărora instanța de apel a apreciat asupra aplicabilității în speță a uneia dintre legile penale succesive, ca lege penală mai favorabilă.

Înalta Curte nu neagă ultraactivitatea legii vechi, în cazul în care a fost aleasă de instanța de fond sau de apel ca lege penală mai favorabilă, însă constată că această problemă nu este susceptibilă de a fi analizată în cadrul recursului în casație.

Nici motivul referitor la prescripție, chiar analizat independent de problematica legii mai favorabile (modul în care a fost aplicat principiul mitior lex), nu se încadrează în cazul de casare invocat și nici în celelalte cazuri, limitativ prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Astfel, singurele critici privind intervenirea prescripției răspunderii penale care pot fi analizate în cadrul recursului în casație sunt cele referitoare la greșita încetare a procesului penal, caz de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. Acesta nu este însă incident în speță, deoarece, față de recurentul A. s-a dispus o soluție de condamnare și nu de încetare a procesului penal. Situația în care s-a dispus condamnarea inculpatului, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal, este reglementată ca și temei al unei alte căi extraordinare de atac, respectiv contestația în anulare, conform art. 426 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.

Din aceste motive, în cadrul recursului în casație nu pot fi analizate niciunele din argumentele invocate de recurent relativ la prescripție, respectiv cele vizând consecințele calculării termenului de prescripție specială potrivit legii vechi și legii noi și modalitatea de calcul a termenului de prescripție în cazul în care a fost sesizată Curtea Constituțională.

Și pentru aceste considerente, cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost respinsă, deoarece soluționarea cauzei nu depinde de dezlegarea modului de calcul al termenului de prescripție specială a răspunderii penale, din moment ce nu poate face obiectul examinării în recurs în casație (nu poate fi cenzurat în temeiul cazului prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., dar nici al celorlalte cazuri prevăzute de lege pentru această cale extraordinară de atac).

În concluzie, examinarea legalității pedepsei în temeiul art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. se poate realiza numai prin raportare la limitele de pedeapsă și la tratamentul sancționator prevăzut de legea stabilită ca fiind mai favorabilă și, deci, aplicabilă în speță.

Se constată, astfel, că instanța de apel a reținut că legea nouă este mai favorabilă, lege în raport de care nu au fost invocate și nici nu pot fi identificate situații de aplicare a pedepsei în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Conform legii noi, infracțiunea de utilizare a informației privilegiate prev. de art. 279 alin. (1) cu referire la art. 245 alin. (1) teza I din Legea nr. 297/2004 (în forma în vigoare începând cu data de 1 februarie 2014, conform art. 152 pct. 3 și art. 247 din Legea nr. 187/2012) este sancționată cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 5 ani, iar pedeapsa de 1 an închisoare a fost aplicată prin decizia atacată, în mod legal, situându-se între aceste limite prevăzute de lege.

Și în cazul infracțiunii de constituire a unui grup infracțional organizat, pedeapsa aplicată este în limitele prevăzute de lege, în condițiile în care inculpatul a fost condamnat în baza art. 367 alin. (1) C. pen. la pedeapsa principală de 2 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b) și k) C. pen. pe o perioadă de 2 ani, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru această infracțiune este închisoarea de la unu la 5 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

Recurentul a mai arătat că, deși a avut ca temei al hotărârii N.C.P., instanța de apel a individualizat pedeapsa pentru această infracțiune raportându-se la dispozițiile anterioare, respectiv la limitele de pedeapsă prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, ca fiind cuprinse între 5 și 20 de ani, ignorând faptul că scopul grupului l-a constituit săvârșirea infracțiunii de manipulare a pieței de capital, astfel că limitele de pedeapsă, conform art. 7 alin. (2) din Legea nr. 39/2003, trebuiau raportate la infracțiunea prevăzută de art. 279 alin. (1) cu referire la art. 245 alin. (1) teza I din Legea nr. 297/2004, situație în care limita maximă prevăzută de lege era de 5 ani.

În primul rând, modalitatea de individualizare a pedepsei nu poate fi analizată de instanța de recurs în casație nici în temeiul art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., dar nici al celorlalte cazuri prevăzute de lege pentru această cale extraordinară de atac.

În al doilea rând, se constată că, în realitate, și această critică vizează procesul de stabilire a legii penale mai favorabile (se critică limitele de pedeapsă la care s-a raportat instanța potrivit legii vechi și, în final, alegerea legii noi ca fiind mai blândă) și nu limitele legale ale pedepsei aplicate în baza dispozițiilor penale considerate incidente în cauză.

Din analiza deciziei recurate reiese că referirea la prevederile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 nici nu are semnificația indicată de recurent, ci se regăsește în motivarea deciziei pentru a evidenția modalitatea și criteriile de alegere a normei penale mai favorabile.

Astfel, instanța de apel a stabilit că legea penală mai blândă este legea nouă, respectiv norma de incriminare cuprinsă în art. 367 alin. (1) C. pen. în vigoare, și nu legea veche (dispozițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003). În mod expres, în conținutul deciziei se arată: ”În aplicarea art. 5 C. pen., Curtea a identificat ca fiind mai favorabile inculpatului dispozițiile C. pen.” (fila 82, antepenultimul paragraf).

Partea din motivare la care recurentul face referire nu vizează individualizarea pedepsei, ci alegerea dispozițiilor penale mai favorabile, proces evaluativ în cadrul căruia Curtea de apel a avut în vedere tratamentul sancționator global, aplicabil ambelor infracțiuni pentru care a fost trimis în judecată recurentul (în acest sens, s-a pronunțat Decizia nr. 265/2014 a Curții Constituționale, publicată în M. Of., Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014). Rezultă că instanța de apel s-a raportat, în mod necesar și comparativ, și la limitele de pedeapsă ale legii vechi, dar și la sancțiunea aplicabilă în cazul concret - reținând că se impune aplicarea unei pedepse ”ferme”, iar din această perspectivă, a considerat că legea nouă este mai blândă datorită limitelor legale de pedeapsă, mult mai reduse.

În acest sens, în considerentele deciziei pronunțate, se menționează: ”Astfel, chiar dacă potrivit C. pen. anterior termenul de prescripție specială a răspunderii penale este împlinit pentru infracțiunea de utilizare a informațiilor privilegiate, infracțiunea de aderare sau sprijinire sub orice formă a unui grup infracțional organizat prev. de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 are limite mari de pedeapsă, de la 5 la 20 de ani, iar Curtea s-a orientat la aplicarea unei pedepse ferme și nu a identificat circumstanțe atenuante în favoarea inculpatului, astfel că, potrivit C. pen. în vigoare, date fiind limitele reduse de pedeapsă pentru infracțiunea de sprijinire sub orice formă a unui grup infracțional organizat, chiar prin aplicarea tratamentului sancționator în cazul concursului de infracțiuni care impune aplicarea unui spor de 1/3 din cealaltă pedeapsă aplicată, s-ar ajunge la o pedeapsă mult mai redusă” (fila 82 ultimul parag. - fila 83).

Raportându-se la limitele de pedeapsă prevăzute de legea veche, respectiv de la 5 la 20 de ani pentru infracțiunea prev. de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, instanța de apel a avut în vedere situația de fapt stabilită, în sensul că grupul infracțional organizat constituit din D., V. și X., sprijinit de inculpatul A., nu a avut drept scop doar comiterea infracțiunilor referitoare la piața de capital, ci și infracțiunea de spălarea banilor, constatare, care, de asemenea, nu poate fi cenzurată de instanța de recurs în casație.

În concluzie, așa cum rezultă din dispozitivul și considerentele deciziei, legea considerată aplicabilă a fost legea nouă, în raport de care au fost stabilite pedepse prevăzute de lege, situate între minimul și maximul special, așa încât nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.

Niciuna dintre chestiunile invocate expres de recurent (stabilirea legii penale mai favorabile, intervenirea prescripției speciale a răspunderii penale, individualizarea pedepsei) nu poate fi cenzurată de Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul recursului în casație.

În acest context, se constată că recurentul a mai susținut că sunt mai multe persoane față de care, exact pentru aceleași fapte, s-a considerat că sunt favorabile dispozițiile V.C.P., în temeiul cărora s-au pronunțat condamnări cu suspendarea executării pedepsei. Înalta Curte nu poate analiza nici această critică, deoarece nu se încadrează în cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., dar trebuie precizat cu titlu de principiu, că aplicarea legii penale mai favorabile se face individual, în funcție de situația particulară a fiecărui inculpat, nu doar prin raportare la limitele generale de sancționare, ci și prin luarea în considerare a tuturor circumstanțelor de comitere a faptei și a celor personale, elemente în funcție de care legea mai blândă poate fi diferită de cea aplicabilă altori inculpați, chiar cercetați pentru comiterea acelorași infracțiuni.

De asemenea, se impune a preciza că, prin Decizia penală nr. 233/RC din 25 iunie 2015 pronunțată în Dosarul inițial (nr. x/1/2015, din care s-a disjuns recursul în casație declarat de recurentul A.), a fost admis recursul în casație declarat de inculpatul I.I., cu consecința finală a încetării procesului penal pentru infracțiunea de constituire a unui grup infracțional organizat prev. de art. 367 alin. (1) C. pen.

Se constată, însă, că situația este cu totul diferită de cea a recursului în casație declarat de A. împotriva aceleiași decizii penale.

Așa cum reiese din considerentele Deciziei penale nr. 233/RC din 25 iunie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în cazul inculpatului I.I., admiterea recursului a fost determinată de nelegalități intervenite după stabilirea legii penale mai favorabile, exclusiv în ceea ce privește legalitatea pedepsei aplicată de instanța de apel conform legii considerată ca fiind mai blândă, și nu pe chestiuni de apreciere a criteriilor de stabilire a ”mitior lex”. Pe de altă parte, în ce privește soluția de încetare a procesului penal față de I.I., se constată că aceasta este, de asemenea, succesivă stabilirii de către instanța de recurs în casație a nelegalității pedepsei aplicate prin decizia recurată, fiind pronunțată de Înalta Curte în rejudecare, după casarea deciziei atacate, și nu direct, ca urmare a examinării legalității soluției prin evaluarea incidenței prescripției speciale a răspunderii penale.

În final, referitor la susținerile recurentului cu ocazia acordării ultimului cuvânt, în care face vorbire despre încălcarea dreptului la apărare în cursul urmăririi penale, despre lipsa vinovăției, greșita stabilire a situației de fapt sau nelegalitatea probelor pe care s-a întemeiat hotărârea de condamnare, trebuie precizat încă o dată că recursul în casație este o cale extraordinară de atac prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege, care vizează exclusiv legalitatea hotărârii și nu chestiuni de fapt. Pe de o parte, unele aspecte susținute de recurent în ultimul cuvânt constituie veritabile critici în cadrul soluționării cauzei în fond și în căile de atac devolutive integral, însă, Înalta Curte nu poate rejudeca pentru a treia oară o cauză penală, în parametrii în care a avut loc judecata în fond și în apel. Pe de altă parte, în cadrul recursului în casație pot fi invocate și analizate doar anumite încălcări ale legii, fără ca vreuna dintre cele invocate de recurent în ultimul cuvânt, să poată fi circumscrisă cazurilor prev. de art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1156 din 7 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2006*.

Conform art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A., împotriva Deciziei penale nr. 1156 din 7 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2006*.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 17 mai 2017.