Abusiveness of variable interest rate clauses in bank credit contracts and non-negotiable pre-formulated terms under consumer protection law

Decizia nr. 558/2017

Asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin Decizia nr. 1.410 din 21 mai 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în Dosarul nr. x/2/2014, într-un prim ciclu procesual, a fost admis recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva Deciziei civile nr. 854/2014 din 14 octombrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a pronunța această soluție, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, la data de 27 ianuarie 2011, sub nr. x/3/2011, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâta C. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate:

- caracterul abuziv al clauzelor menționate la pct. 5 și 6 din Contractul de Credit Bancar pentru persoane fizice din 17 august 2007 contrar legislației naționale și comunitare, dând posibilitatea băncii de a modifica în mod unilateral clauzele contractuale, deși în momentul încheierii contractului nu s-a prevăzut acest aspect, cu atât mai mult cu cât la momentul respectiv reclamanții s-au aflat pe o poziție de inferioritate și nu pe poziții egale conform dispozițiilor art. 948 C. civ., în sensul că nu a existat nicio aparență de negociere cu privire la clauzele contractuale, excepție făcând doar pct. 4 din contract, în ceea ce privește modalitatea de rambursare a creditului;

- să se constate caracterul abuziv și să se constate nulitatea absolută a actului adițional propus de bancă și neînsușit de reclamanți în calitatea de împrumutați;

- să fie obligată pârâta să respecte clauzele contractuale în ceea ce privește dobânda de referință variabilă începând cu data de 1 septembrie 2008 conform clauzei contractuale de la pct. 2.10.b. din "Condiții Generale de Creditare - Anexa la Contractul de Credit Bancar din 17 august 2007";

- să fie obligată pârâta, prin Sucursala Județeană Gorj, să emită un nou grafic de rambursare conform clauzelor contractuale stabilite la data încheierii contractului și începând cu data de 1 septembrie 2008, dată de la care dobânda curentă a devenit variabilă, fiind formată din dobânda de referință variabilă conform dispozițiilor de la pct. 2.10.b. din "Condiții Generale de Creditare - Anexa la Contractul de Credit Bancar din 17 august 2007", care se afișează la sediile C., în funcție de nivelul indicelui de referință EURIBOR, la care se adăugă 1,5 conform clauzei contractuale de la pct. 5 din Contractul de Credit Bancar pentru persoane fizice din 17 august 2007;

- să fie obligată să comunice care este DAE și din ce se compune această dobândă, în raport de clauzele contractuale, în care intră doar comisionul lunar de administrare de 0,05;

- în raport de toate aceste aspecte să fie obligată pârâta să calculeze conform clauzelor contractuale și să restituie sumele încasate nelegal cu titlu de rată credit lunar, conform graficului de rambursare credit întocmit abuziv și cu rea-credință, cu dobânda legală aferentă, deoarece s-a încălcat un drept fundamental, și anume dreptul de proprietate prevăzut de art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție și anume, la data de 1 septembrie 2008, dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă care se calculează în funcție de nivelul indicelui de referință EURIBOR, care la data de 1 septembrie 2008 era de 5,16, la care se adăugă 1,50, astfel că nivelul dobânzii curente trebuia să fie de 6,66% și nu de 10,4%, la care se adaugă comisionul lunar de administrare de 0,05, iar dobânda anuală efectivă DAE era de 6,71% și nu de 11,7%, urmând a se calcula în continuare conform cotației EURIBOR.

La data de 12 ianuarie 2012 pârâta SC C. SA a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii formulate de reclamanți precum și obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierile din 30 ianuarie 2012 și 10 septembrie 2012 prima instanță a dispus suspendarea judecării cauzei pentru neîndeplinirea obligațiilor stabilite de către instanță în sarcina reclamanților.

Prin Sentința civilă nr. 735 din 4 februarie 2013 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, a fost constatată perimată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți.

Împotriva acestei sentințe au formulat recurs reclamanții iar prin Decizia civilă nr. 823 din 19 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2011, au fost admise recursurile, au fost casate încheierile din 30 ianuarie 2012 și din 10 septembrie 2012, precum și Sentința nr. 735 din 4 februarie 2013, fiind trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

I. Prin Sentința civilă nr. 6.454 din 4 noiembrie 2013 Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a respins cererea, ca neîntemeiată.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut următoarele:

La data de 17 august 2007 reclamanții au încheiat cu pârâta Contractul de Credit Bancar pentru persoane fizice din 17 august 2007, în condițiile unui contract de adeziune fără să existe o negociere individuală, așa cum se observă din copia contractului, care a fost redactat în prealabil, în formular tipizat, în integralitatea sa.

La data încheierii prezentului contract s-a stabilit dobânda curentă de 7,4% pe an, fiind fixă în primele 12 luni și variabilă ulterior. Dobânda fixă s-a menținut constantă pe o perioadă de 12 luni, conform dispozițiilor contractuale de la pct. 5 din Contractul de Credit Bancar pentru persoane fizice din 17 august 2007.

La momentul semnării contractului reclamanții au fost de acord cu dobânda curentă, deoarece pârâta a calculat dobânda fixă în raport de clauzele contractuale, respectiv pct. 5 din contract și pct. 2.10.a. din anexa la contract - Condiții generale.

După această dată, respectiv 1 septembrie 2008 conform clauzelor de la pct. 5 din Contractul de Credit Bancar pentru persoane fizice din 17 august 2007, dobânda a devenit variabilă și urma să fie formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile C., la care se adăugă 1,5 conform clauzelor contractuale și raportat nivelul indicelui de referință EURIBOR, care a scăzut.

Conform dispozițiilor de la pct. 2.10.b. din "Condiții Generale de Creditare - Anexa la Contractul de Credit Bancar din 17 august 2007 pentru creditele cu dobândă variabilă, stabilită în funcție de un indice de referință LIBOR/EURIBOR, nivelul dobânzii se poate modifica în funcție de evoluția acestuia".

În vederea analizării caracterului abuziv al clauzelor invocate s-au avut în vedere dispozițiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, Directiva 13/93/CEE, O.G. nr. 21/1992, Legea nr. 286/2004, Legea nr. 363/2007.

Prima instanță a constatat că actul normativ specificat este incident raportului juridic stabilit între părți, reclamanții având calitatea de consumator, iar societatea pârâtă calitatea de comerciant în accepțiunea dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 193/2000, art. 2 pct. 2 - 4 din O.G. nr. 21/1992, perfectând contractul de credit în cadrul unei activități comerciale, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (2) din această lege.

În conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Potrivit dispozițiilor alin. (2) al aceluiași articol, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

Potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (3) din lege, faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

Prin art. 77 - 78 din Codul Consumului (Legea nr. 286/2004) se stipulează că în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului. Se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Art. 2 pct. 16 din O.G. nr. 21/1992 definește clauza abuzivă ca fiind o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul și care, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Relațiile contractuale dintre părți au fost materializate prin asumarea unor Condiții Generale de Creditare și clauze contractuale.

Condițiile Generale ale Contractului sunt aceleași pentru un anumit produs bancar și reprezintă corpul comun care dă specificitate produsului bancar, adeziunea vizând clauzele preformulate, cuprinse în Condițiile Generale, trimise spre aprobare la B.N.R.

Potrivit susținerilor societății pârâte, Condițiile generale prezintă clauze preformulate, fiind o adeziune, însă detaliile specifice fiecărui contract de credit - deci obiectul negocierii - sunt stabilite de Bancă împreună cu fiecare client. Odată cu agrearea acestora, clientul a negociat cu societatea bancară elementele individuale ca elemente esențiale ale contractului.

În acest sens se vor avea în vedere dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, caracterul abuziv al clauzelor contractuale fiind prezumat în cazul contractelor de adeziune-standard preformulate sau condițiile generale.

Din legislația românească, în consens cu dispozițiile Directivei 13/93/CEE, rezultă că, pentru a reține existența unei clauze abuzive, instanța trebuie să verifice îndeplinirea următoarelor condiții:

- clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată direct cu consumatorul;

- prin ea însăși creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților;

- dezechilibrul creat este în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerința bunei-credințe.

Fără a încălca prevederile legii, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de:

a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia;

b) toți factorii care au determinat încheierea contractului;

c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.

Pentru determinarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute de art. 5 și 6 din contract, prima instanță a făcut analiza acestora din perspectiva condițiilor impuse de art. 4 din Legea nr. 193/2000. O clauză contractuală este abuzivă dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: 1. clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, 2. clauza să încalce exigențele bunei-credințe; 3. clauza, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

În cauza de față, contractul încheiat de părți era unul preformulat, clauzele acestuia au fost stabilite unilateral și anterior de către banca pârâtă, dar condiția negocierii clauzelor contractuale a fost analizată în raport de serviciul contractat și de atitudinea, disponibilitatea clientului de a negocia convenția. Serviciul contractat de reclamant vizează un domeniu strict reglementat și controlat, cel bancar, iar pe piața aferentă acestor servicii, pârâta nu deține o poziție de monopol, reclamantul având posibilitatea de a studia ofertele mai multor instituții bancare și de a decide în raport de propriile interese.

S-a reținut că, în opinia reclamanților, prevederile art. 5 și 6 din contract constituie clauze abuzive potrivit legislației naționale și comunitare, dând posibilitatea băncii de a modifica în mod unilateral clauzele contractuale, deși în momentul încheierii contractului nu s-a prevăzut acest aspect, cu atât mai mult cu cât la momentul respectiv s-au aflat pe o poziție de inferioritate și nu pe poziții egale, conform dispozițiilor art. 948 C. civ., în sensul că nu a existat nicio aparență de negociere cu privire la clauzele contractuale, excepție făcând doar pct. 4 din contract, în ceea ce privește modalitatea de rambursare a creditului.

Prin art. 5 s-a stabilit, la data încheierii contractului, dobânda curentă de 7,4% pe an, dobânda fixă în primele 12 luni și variabilă ulterior. Dobânda fixă se menține constantă pe o perioada de 12 luni începând cu data primei trageri, cu excepțiile prevăzute la pct. 7 și 8. Art. 6 se referă la DAE - dobânda anuală efectivă, aceasta fiind, la data semnării contractului, de 8,70% pe an.

Din analiza clauzelor 5 și 6 din contractul de credit nu rezultă că s-a avut în vedere posibilitatea băncii de a modifica unilateral contractul de credit în condițiile în care clauza 5 prevede valoarea dobânzii, fixă pe primele 12 luni și variabilă ulterior, iar clauza 6 prevede conținutul DAE.

Caracterul variabil al ratei dobânzii este, în mod clar, menționat în contract, reclamanții asumându-și acest preț al împrumutului (pe care l-au și plătit timp de 2 ani, după ce au expirat cele 12 luni cu dobândă fixă), fără a cere detalii suplimentare la momentul contractării, în condițiile în care chiar banca pârâtă avea la acel moment mai multe oferte de creditare ce prevedeau calculul dobânzii în funcție de EURIBOR/LIBOR la 6 luni, la care se adaugă o marjă fixă.

Prin urmare, prima instanță a apreciat că dispozițiile clauzei 5 și 6 din contract au fost negociate și acceptate de consumator, astfel că nu încalcă exigențele bunei-credințe și nu au creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, motiv pentru care respectiva clauză nu poate fi considerată drept abuzivă.

În ceea ce privește caracterul abuziv și nulitatea actului adițional propus de bancă și neînsușit de reclamanți, prima instanță a constatat că actul adițional nu a fost acceptat de către reclamanți și, față de posibilitatea încheierii tacite, prevăzută de art. 95 alin. (5) din O.G. nr. 90/2010, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 288/2010, a fost denunțat de către bancă în mod expres (Adresa C. din 22 februarie 2011).

Potrivit art. 2.10 b din Condiții generale de Creditare - Anexa la Contractul de credit - pentru creditele cu dobânda variabilă, stabilită în funcție de un indice de referință LIBOR/EURIBOR, nivelul dobânzii se poate modifica în funcție de evoluția acestuia.

Potrivit pct. 5 din Contractul de credit începând cu data de 1 septembrie 2008 dobânda a devenit variabilă, fiind precizată în mod expres formula de calcul a dobânzii creditului contractat: dobânda curentă a creditului este formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile C., la care se adaugă o marjă procentuală de 1,5 pp., nefiind vorba de un credit cu dobândă variabilă stabilită în raport de un indice de referință (LIBOR sau EURIBOR), produs prevăzut de art. 2.10.b din Condițiile Generale la Contractul de Credit, ci de un credit a cărui dobândă variabilă constă în dobânda de referință a băncii - art. 2 octombrie a din condiții generale. S-a constatat că este vorba de două produse de creditare, neexistând, în mod evident, identitate între dobânda de referință C. și indicele de referință LIBOR/EURIBOR.

Prima instanță a reținut faptul că un contract este rezultatul acordului de voință, al consimțământului liber exprimat al părților, iar controlul judiciar poate fi exercitat doar asupra condițiilor de valabilitate sau de executare a contractului, dar nu se poate substitui voinței părților. Cu atât mai mult, în cauza de față, nu există niciun indiciu din care să rezulte că părțile ar fi ajuns la vreun acord privind un alt mod de calcul al dobânzii, context în care încuviințarea propunerii reclamantului de interpretare a clauzei nr. 5 și 2.10.a - 2.10.b ar conduce la substituirea, de o manieră nepermisă, a voinței pârâtei, căreia i s-ar impune, astfel, o normă contractuală la care nu a achiesat.

În speță, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 13 din Legea nr. 193/2000 deoarece instanța nu a fost sesizată ca urmare a controlului efectuat de A.N.P.C., ci de un consumator, ce invocă caracterul abuziv a unor clauze menționate în propriul contract.

Prima instanță a avut în vedere și Adresa ANCP nr. x/2010: "Pentru contractele de credit aflate în derulare, în care dobânda era compusă din dobânda de referință a băncii + o marjă fixă, suntem de acord ca noua formulă de calcul să includă indicele de referință aferent valutei în care a fost acordat creditul + o marjă fixă, compusă din marja fixă existentă în contractul inițial, valabilă la data semnării contractului și diferența dintre valoarea dobânzii de referință și valoarea indicelui de referință, valabile la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, respectiv 21 iunie 2010".

S-a solicitat emiterea unui nou grafic de rambursare conform clauzelor contractuale.

Având în vedere caracterul subsidiar al capătului 4, 5 și 6 de cerere și soluția pronunțată pe capătul nr. 1 și 3 de cerere, prima instanță a respins ca neîntemeiată solicitarea de a obliga pârâta la emiterea unui nou grafic de rambursare, de comunicare a DAE și de restituire a sumelor încasate, pretins, nelegal.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, solicitând anularea hotărârii, întrucât prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului și cu încălcarea formelor de procedură prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., urmând a fi trimisă cauza spre rejudecare sau admiterea apelului, anularea hotărârii, întrucât prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, urmând să se evoce fondul și să se admită cererea de chemare în judecată cu precizarea ulterioară. În subsidiar, a solicitat să se admită apelul, să se schimbe, în tot, hotărârea atacată și, pe fond, să se admită cererea de chemare în judecată cu precizarea ulterioară sau din oficiu să se constate că lipsa menționării dobânzii anuale efective într-un contract de credit de consum are drept consecință faptul că creditul aprobat este considerat scutit de dobânzi și de costuri începând cu data 1 septembrie 2008, raportat la jurisprudența comunitară, jurisprudență care este obligatorie pentru judecătorul național.

În drept s-a indicat faptul că se invocă "toate dispozițiile legislației naționale și comunitare în materia interpretării și executării abuzive a clauzelor contractuale, legislație care trebuia aplicată din oficiu de instanța de fond".

Intimata, legal citată, nu a depus întâmpinare; a depus, cu ocazia dezbaterilor asupra cererii de apel, note scrise prin care a solicitat respingerea apelului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă, sub nr. x/2/2014.

II. Prin Decizia civilă nr. 854 din 14 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respins apelul formulat de reclamanții A. și B., împotriva Sentinței civile nr. 6.454 din 4 noiembrie 2013, pronunțate de secția a VI-a civilă, a Tribunalului București în Dosarul nr. x/3/2011 având ca obiect acțiune în constatare, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. SA, ca nefondat, a fost admisă cererea de cheltuieli de judecată a intimatei și a fost obligată apelanta la plata sumei de 2.729,80 RON cu acest titlu.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Prin cererea de apel s-a solicitat, mai întâi, anularea sentinței atacate pentru că prima instanță a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului și cu încălcarea normelor de procedură prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Or, în ceea ce privește soluționarea procesului fără a intra în cercetarea fondului, instanța de apel a reținut că, dimpotrivă, prima instanță a soluționat procesul chiar pe fondul său, exprimându-și în considerente opinia cu privire la toate capetele de cerere și respingând, per total, cererea ca neîntemeiată, iar nu ca urmare a admiterii vreunei excepții peremptorii. De asemenea, cât privește încălcarea art. 105 alin. (2) C. proc. civ., apelanții nu au înțeles să indice care ar fi fost actele de procedură efectuate cu încălcarea formelor legale, ci doar au indicat acest text de lege.

Singurul aspect care s-ar apropia de o critică pur procedurală, care să poată atrage anularea sentinței (iar nu, eventual, schimbarea ei) este reprezentat de ideea că o parte din motivarea primei instanțe "este străină de natura pricinii de față", respectiv partea ținând de nedeținerea poziției de monopol de către bancă; or, respectiva motivare a primei instanțe se referea la posibilitatea de negociere a contractului, tipului de contracte ce influențează această posibilitate, precum și faptul că, nefiind într-o situație de monopol, intimata nu putea impune alte reguli de negociere decât piața pe care activa; or, chiar dacă respectiva frază nu conține concluziile cele mai importante ale primei instanțe, aceasta nu înseamnă că motivarea e străină de natura pricinii sau că prima instanță nu putea trasa niște ipoteze generale, chiar de natură economico-socială, în vederea analizării situației prezentate. Întreaga jurisprudență comunitară, dar și bună parte din jurisprudența națională, conțin, acolo unde este cazul, aprecieri de ordin general asupra situației pieței relevante sau asupra anumitor tipologii contractuale, fără ca aceasta să facă respectivele hotărâri susceptibile de anulare. De asemenea este firesc ca, în încercarea de a răspunde cât mai exhaustiv argumentelor părților, care pot divaga de la esența problemei de drept, instanța să antameze și elemente colaterale acestei esențe, acest lucru nefăcând însă hotărârea anulabilă.

Cât privește fondul solicitărilor prezentate în fața primei instanțe și reiterate prin cererea de apel, în baza cărora s-a solicitat schimbarea hotărârii atacate, s-au reținut următoarele:

În ciuda invocării sale și referirilor la prevederile ei, făcute de părți, O.U.G. nr. 50/2010 nu este aplicabilă prezentei spețe. Astfel, art. 95 din acest act normativ arată că: "Prevederile prezentei ordonanțe de urgență nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, cu excepția dispozițiilor art. 371 (cazul refinanțării ulterioare apariției O.U.G.), ale art. 66 - 69 (dispoziții privind rambursarea anticipată ce ar fi efectuată ulterior intrării în vigoare a O.U.G.)".

Deci, clauzele indicate drept abuzive, eventuala abuzivitate a actului adițional, dar și interpretarea clauzelor contractuale privind dobânda de referință variabilă, conform pct. 2.10.b din contract, trebuie apreciate în condițiile legislației de la data nașterii raportului juridic dintre părți.

Cât privește caracterul abuziv al clauzelor de la pct. 5 și 6 din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice din 17 august 2007, instanța de apel a constatat că acestea se referă la dobânda curentă (pct. 5), respectiv DAE (pct. 6).

S-a reținut că aceste prevederi se referă, în mod evident, la prețul creditului, prețul lipsei de folosință a banilor. Fiind vorba de însăși obiectul principal al contractului, legiuitorul a impus, în art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, condiții restrictive pentru identificarea unui caracter abuziv al unor astfel de clauze, apreciind că nu s-ar putea constata un astfel de caracter "în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil". În esență limbajul folosit este inteligibil, nu se referă la termeni de o tehnicitate deosebită. Mai mult, în ceea ce privește dobânda curentă (care compune cea mai mare parte din prețul total, DAE) art. 5 precizează de o manieră inteligibilă că aceasta este fixă pentru 12 luni și variabilă pentru restul perioadei, fiind compusă din "dobânda de referință variabilă" + 1,5%; art. 6 arată, de asemenea, ce intră în DAE.

S-a mai observat că, deși considerate de reclamanți clauze care permit băncii modificarea ratei dobânzii în mod unilateral, astfel de modificări nu pot fi efectuate de Bancă prin simpla sa voință, trebuind a fi raportate la elemente exterioare, respectiv costurile atragerii resurselor de creditare (banilor).

Aceste costuri nu pot fi compuse doar din EURIBOR, din moment ce aceasta este rata la care o bancă de prim ordin oferă altei bănci de prim ordin depozite în zona euro. Or, în mod evident EURIBOR-ul ar fi departe de a acoperi costurile de obținere a banilor pentru orice bancă românească și cu atât mai puțin acest lucru ar fi fost posibil în timpul crizei financiare. Însă, dacă toți indicii de refinanțare ar fi stabili sau ar fluctua imperceptibil (ceea ce este aproape imposibil pentru o perioadă de 300 luni, așa cum e perioada creditului din cauză, aspect ce trebuia avut în vedere de un contractant diligent), nu s-ar putea modifica o astfel de rată a dobânzii, care nu depinde exclusiv de EURIBOR. Sau, mai exact, dacă ar interveni o astfel de modificare, în lipsa elementelor obiective de pe piața monetară, acel act unilateral ar fi contrar obligațiilor (prevederilor contractuale) și inopozabil clientului. Cu alte cuvinte, nu clauza apare ca abuzivă.

Clauzele în sine, pe lângă faptul că sunt inteligibile, nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Astfel, ea prevede doar posibilitatea de adaptare a dobânzii stipulate în contracte pe perioade foarte lungi, în care pot interveni factori economici diverși, realităților de pe piața economico-financiară. Deci, clauza nu ar fi decât o aplicare, preacceptată de părți, a teoriei impreviziunii, teorie ce se fundamentează pe ideea de echitate, iar nu invers.

Specificitatea creditului pe termen foarte lung face ca să poată exista necesitatea reașezării unui echilibru contractual; dacă părțile au prevăzut, în mod, expres această posibilitate, pe care o atașează unui criteriu obiectiv, iar nu doar voinței uneia dintre ele, clauza nu creează dezechilibru semnificativ contractual. Faptul că acest aspect introduce un element aleatoriu într-un contract, de principiu comutativ, pe lângă că este discutabil (de fapt reașezarea dobânzii la nivelul dobânzilor practicate pe piața monetară păstrează, iar nu infirmă echilibrul contractual), nu ar putea, oricum, conduce la nulitatea clauzei, din moment ce nu este interzisă existența unui anumit element de alea, inclusiv în contracte ce sunt în principiu (majoritar) comutative, atât timp cât părțile sunt conștiente și acceptă acest element; în speță, elementul era evident, formulat inteligibil și nu depindea de voința exclusivă a vreuneia dintre părți.

Art. 1 pct. 1 lit. a) și e) din Anexa la Legea nr. 193/2000 arată că sunt abuzive clauzele care: "dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract". Însă teza următoare a respectivului text normativ care arată că: "Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul".

În mod evident un argument întemeiat pentru modificarea dobânzii îl reprezintă tocmai modificările condițiilor pieței monetare. Faptul că nu s-au definit pe larg acestea nu înseamnă că respectiva clauză conferă posibilitatea băncii de a modifica "unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat".

Mai mult, dată fiind posibilitatea de refinanțare a creditului la o altă bancă, este și ilogic ca intimata să fi urmărit stabilirea unei dobânzi de referință mai mare, fără legătură cu condițiile pieței financiare. Aceasta întrucât dobânda de referință, afișată la sediile Băncii, se aplica tuturor clienților în această situație, nu doar unora, iar dacă aceasta ar fi fost excesivă, banca nu ar fi rezistat pe o piață concurențială, majoritatea urmând să-și refinanțeze creditele, iar Banca să piardă un portofoliu important de clienți.

Pentru aceste motive instanța de apel nu a putut reține soluționarea eronată de către prima instanță a capătului de cerere privind caracterul abuziv al clauzelor de la pct. 5 și 6 din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice din 17 august 2007.

În ceea ce privește actul adițional propus de bancă și neînsușit de reclamanți, respectivul act nu poate fi abuziv din moment ce el nu produce și nu a produs efecte juridice. Pentru a putea produce efecte juridice actul modificator trebuia acceptat și de către reclamanți; cum acestea au refuzat acest lucru și însăși Banca a luat act de acest lucru indicând faptul că acesta nu produce efecte este evident o falsă problemă presupusul său caracter abuziv. Faptul că costurile totale ale creditului au fost cele indicate inițial în actul adițional s-a datorat încercării de adaptare a actului adițional atât la dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010, cât și la acordul contractual inițial; însă, cum acesta nu a fost acceptat de reclamanți, costurile ce le sunt solicitate/executate nu provin din actul adițional, ci din contractul de credit în varianta sa inițială.

În ceea ce privește solicitarea de "respectare de către intimata-pârâtă a clauzelor contractuale ce privesc dobânda de referință variabilă de la 1 septembrie 2008 conform clauzei de la pct. 2.10.b (condiții generale)", respectiv interpretarea contractului de credit în acest sens, instanța de apel a constatat că și această susținere este nepertinentă. Astfel, pct. 2.10.b se referă expres la "creditele cu dobândă variabilă, stabilită în funcție de indicele de referință LIBOR/EURIBOR", or, în speță, aspectul variabil este reprezentat nu de indicele de referință EURIBOR, ci de "dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile C." - pct. 6 din Condițiile speciale. Faptul că nu ar rezulta că aceasta "dobânda de referință variabilă" este dobânda de referință a B. sau altă dobândă apare de asemenea ca o alegație nepertinentă din moment ce, în același fel s-ar putea afirma despre orice noțiune din contract (DAE, comision administrare, comision rambursare anticipată etc.) că "nu se știe al cui ar fi", deși e evident că, fiind stabilit față de principiile contractuale stabilite de părți și afișat la sediul creditoarei, nu poate aparține decât acesteia.

De asemenea, condițiile generale ale contractului de credit cuprind referiri la toate tipurile de credit acordate de bancă, dar a se considera că creditele cu dobândă variabilă sunt toate raportate la variația EURIBOR + 1,5% este vădit ilogic, din moment ce, doar pentru asigurarea supraviețuirii unei unități bancare o astfel de dobândă la credite ar fi imposibilă. Reclamanții ar trebui să observe din propriile aserțiuni că respectiva dobândă ar fi fost undeva la 2% în anumite perioade (în condițiile unui EURIBOR subunitar), ceea ce ar conduce la concluzia vădit ilogică că o bancă ar putea da credite cu un cost mai mic decât cel la care atrage depozite pe termen lung, în aceeași monedă.

S-a concluzionat că este evident că "voința comună a părților contractante" nu a putut fi să se raporteze la clauza de la pct. 2.10.b (condiții generale) pentru un credit ce prevedea variație conform dobânzii de referință variabilă a băncii + 1,5%, singura raportare logică fiind cea la pct. 2.10.a din aceleași condiții generale, ce au în vedere costul resurselor de creditare (deci costul atragerii banilor, care, prin definiție, trebuie să fie mai mic decât costurile creditelor acordate pentru ca orice bancă să aibă minime șanse de supraviețuire pe piață).

În aceste condiții și această solicitare urmează a fi respinsă ca neîntemeiată, din moment ce se solicită interpretarea clauzelor din condițiile particulare ale contractului de credit prin raportare la o clauză din condițiile generale inaplicabilă în speță.

Cât privește solicitarea prezentată direct în apel, ca instanța să constate din oficiu că contractul este scutit de dobânzi prin nemenționarea DAE, s-a reținut că art. 294 C. proc. civ., arată că nu se pot primi cereri noi (inclusiv subsidiare) direct în apel, o astfel de solicitare fiind inadmisibilă; de altfel în speță nu ne aflăm în cazul unei nemenționări a costului total, ci doar a unui presupus caracter abuziv al acestuia, care nu a fost reținut, față de cele învederate în prima parte a considerentelor.

Față de aceste două soluții cu privire la constatarea caracterului abuziv și interpretarea clauzelor contractuale, care conduc la menținerea acestor clauze și neinterpretarea lor în sensul solicitat de apelanți, instanța de apel a constatat că sunt neîntemeiate și cererile subsecvente de emitere a unui nou grafic de rambursare și de restituire a sumelor invocate drept încasate nelegal.

În ceea ce privește comunicarea modului de calcul al dobânzii DAE, acest mod de calcul este explicitat, prin interpretarea coroborată a pct. 5 și 6 din contract, iar pentru comunicarea efectivă a eventualelor modificări a componentelor mai reduse ale acesteia (comisioane), conform art. 3.7 din condițiile generale reclamanții au acceptat că aceasta poate fi făcută și prin afișare la sediul băncii. Or, clauza care prevede afișare sau scrisoare recomandată este extrem de clară și nu produce un dezechilibru semnificativ, presupunând doar o diligență suplimentară a clientului în sensul informării sale; de asemenea și dobânda de referință variabilă (partea cea mai importantă din DAE) este stipulată ca fiind comunicată prin afișare la sediul C. (art. 5 din contract, teza finală).

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții-recurenți.

III. Prin decizia de casare, Înalta Curte a constatat că recursul este fondat pentru următoarele considerente:

1. Criticile formulate de către recurenții-reclamanți, grupate la pct. 1 și 2 din motivele de recurs, nu au fost reținute, deoarece atât prima instanță cât și instanța de apel au arătat, în mod corect, că actul adițional nu a produs și nu poate produce efecte, cât timp el nu a fost însușit de către reclamanți, fiind inutilă analiza caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în el, de vreme ce acesta nu există din punct de vedere juridic.

De asemenea, în ce privește critica privind depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, aceasta nu a fost reținută, instanța de apel procedând la analiza criticilor formulate de apelanții reclamanți împotriva hotărârii pronunțate de prima instanță, analizând sentința apelată în limitele caracterului devolutiv al apelului.

De altfel, toate criticile formulate de către recurenții-reclamanți au vizat, de fapt, nelegalitatea deciziei recurate, sub aspectul greșitei aplicări a dispozițiilor Legii nr. 193/2000, la clauzele indicate ca fiind abuzive de către reclamanți, astfel că Înalta Curte va analiza aceste critici din această perspectivă.

2. Criticile privind aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 193/2000 au fost reținute ca fondate.

Prin cererea introductivă reclamanții au solicitat să se constate caracterul abuziv al clauzelor menționate la art. 5 și 6 din Contractul de credit din 17 august 2007 încheiat cu intimata-pârâtă, dar cu referire și la dispozițiile art. 2.10.b din Condițiile generale, anexă la contractul de credit respectiv.

În primul rând, Înalta Curte constată că instanța de apel a abordat greșit soluționarea speței de față, atât în ce privește legislația aplicabilă, cât și din punct de vedere al contrapunerii considerentelor de ordin economico-financiar față de cele de ordin juridic.

Astfel, reține instanța de recurs, deși este adevărat că un contract de credit, ca de altfel orice contract, trebuie să îndeplinească condițiile generale de validitate, însă în ce privește analiza caracterului abuziv al clauzelor inserate într-un astfel de contract, trebuie aplicată legislația specifică privind protecția consumatorilor, în special Legea nr. 193/2000, dar și Directiva 93/13/CEE, trebuind să se țină cont atât de jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în materie, dar mai ales de jurisprudența CJUE.

Aceasta, deoarece în cazul încheierii unui astfel de contract părțile nu se află pe picior de egalitate, atât din punct de vedere al forței economice, cât și al pregătirii de specialitate.

În cazul contractului de împrumut bancar, fiind un contract de adeziune, potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, există o prezumție relativă cu privire la caracterul abuziv al clauzelor nenegociate, iar dacă profesionistul (fost comerciant) pretinde că o clauză standard reformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui, potrivit art. 4 alin. (3) din aceeași lege, să prezinte probe în acest sens.

Potrivit art. 1 alin. (1) din aceeași lege, acest tip de contract trebuie să cuprindă clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, iar potrivit alin. (2), în caz de dubiu, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului.

Instanța de apel a arătat că legiuitorul a impus, în art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, condiții restrictive pentru identificarea caracterului abuziv al clauzelor care se referă la prețul contractului, cum este cazul în speța de față, acest caracter putând fi analizat doar în măsura în care clauzele nu sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil, considerând că, în speță, limbajul folosit în redactarea clauzelor respective este inteligibil, necuprinzând termeni de o tehnicitate deosebită.

Din considerentele Înaltei Curți, instanța de apel a reținut în rejudecare că o instanță națională nu numai că poate, dar trebuie să se pronunțe, chiar și din oficiu, asupra caracterului abuziv al oricărei clauze dintr-un astfel de contract, mai ales că acest lucru a fost cerut de către reclamanți, chiar dacă cererea vizează o clauză privind prețul contractului.

Reluând fragmentar pasaje din decizia de casare, instanța de apel a reținut că trebuie analizat ce înseamnă limbaj ușor inteligibil (în accepțiunea Legii nr. 193/2000) sau limbaj clar și inteligibil (în accepțiunea Directivei 93/13/CEE. În această analiză, consideră instanța de recurs, trebuie ținut cont tot de practica CJUE, care este obligatorie pentru instanțele din România.

Astfel, în Hotărârea pronunțată în cauza C-26/13 în parag. 75 s-a arătat că "art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE trebuie interpretat în sensul că, în ceea ce privește o clauză contractuală ... cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar și inteligibil, trebuie înțeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci și ca contractul să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului ... la care se referă clauza respectivă, precum și relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze, astfel încât consumatorul să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă în ceea ce-l privește".

În speța de față, reține Înalta Curte, instanța de apel nu a analizat respectivele clauze din această perspectivă, acest fapt echivalând cu o necercetare deplină a fondului, astfel încât, în baza art. 312 alin. (5) C. proc. civ., a dispus casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Așa după cum rezultă din practica CJUE, dar și din practica curentă a Înaltei Curți de Casație și Justiție (Decizia nr. 951 din 26 martie 2015, Decizia nr. 3.864 din 4 decembrie 2014, Decizia nr. 3.856 din 4 decembrie 2014, Decizia nr. 3.661 din 20 noiembrie 2014, Decizia nr. 3.521 din 24 octombrie 2013, Decizia nr. 4.343 din 5 decembrie 2013, Decizia nr. 4.093 din 21 noiembrie 2013 etc.), instanța de apel trebuie să analizeze, în speța dedusă judecății, dacă mecanismul după care va evolua dobânda variabilă este exprimat într-un limbaj clar și inteligibil, în sensul arătat mai sus.

Ceea ce consideră Înalta Curte, este evident din acest contract, într-adevăr, era caracterul variabil al dobânzii după perioada de 12 luni, dar instanța de apel trebuia să răspundă dacă sintagma "dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile C., ..." este exprimată într-un limbaj clar și inteligibil, care să permită consumatorilor să prevadă consecințele economice ale acestei sintagme în ceea ce-i privește sau această clauză este abuzivă, fiind nenegociată cu reclamanții și introdusă cu rea-credință de către bancă, dându-i acesteia posibilitatea de a stabili, în mod unilateral, în beneficiul său, modul în care evoluează această dobândă, cât timp nu este prevăzut un mecanism clar (eventual o formulă matematică) de evoluție al dobânzii și dacă prin aceasta nu se creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea consumatorilor.

De asemenea și dispozițiile art. 6 din condițiile speciale cât și ale art. 2.10.b din Condițiile generale trebuie analizate din această perspectivă, la art. 6 mai ales sintagma "precum și alte costuri (orice alte costuri intervenite ulterior acestui contract)", mai ales că, în afară de faptul că nu descrie în mod concret ce costuri pot interveni, nici nu se arată în ce constă contraprestația băncii pentru aceste costuri, nefiind admisibil ca în cazul acestor contracte să se poată interveni ulterior, în timpul derulării contractului, cu explicații privind eventualele noi costuri, acestea trebuind să fie clare de la început.

Înalta Curte consideră în același timp că trebuie făcută o analiză și în cazul art. 2.10.b din Condițiile generale, pentru a se vedea cine alege indicele de referință și la ce interval de timp, deci și în cazul acestei clauze trebuie să se analizeze mecanismul de evoluție în timp (caracterul variabil fiind clar), dar ținând cont de practica CJUE și a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1), (3) și (5) C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis dosarul la aceeași instanță.

IV. În apel după casare, Cauza a fost reînregistrată sub nr. x/2/2014* pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă.

Pentru analiza în fond, la rejudecare, a apelului, Curtea de Apel a constatat că în raport de chestiunile dezlegate deja de către Înalta Curte, prin decizia de casare (obligatorii conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ.), se desprind anumite limite ale rejudecării, în raport de care Curtea de Apel a rejudecat apelul, după cum urmează:

4.1. În primul rând, Curtea de Apel a considerat că Înalta Curte a dezlegat în mod irevocabil chestiunea privind aplicabilitatea Legii nr. 193/2000 precum și necesitatea ca la soluționarea cauzei instanța de apel să țină seama de jurisprudența CJUE în ce privește nu numai posibilitatea declarării nulității clauzelor abuzive din contractele de credit bancar, dată fiind premisa de lipsă de egalitate a părților contractante, dar chiar obligativitatea declarării caracterului abuziv al acestora.

În acest context, instanța de apel, la rejudecare, a reținut că, deși Înalta Curte nu a precizat expressis verbis că acele clauze invocate de reclamanți ca fiind abuzive, sunt lovite de nulitate, în realitate, în raport cu considerentele deciziei de casare această chestiune a fost dezlegată, fiind obligatorie pentru judecătorii din apel.

De aceea Curtea de Apel, pornind de la această premisă, rejudecând apelul, l-a admis, reținând:

În ce privește critica apelanților referitoare la necercetarea fondului de către prima instanță, aceasta nu a putut fi reținută în etapa procedurală a rejudecării apelului după casare, cu atât mai mult cu cât această critică a fost reținută ca atare de instanța de casare, care a considerat că rejudecarea trebuie să se facă de instanța de apel, iar nu de către instanța de fond.

Referitor la criticile de fond ale sentinței Tribunalului, din nou Curtea de apel a subliniat că, în raport de cele apreciate a fi fost statuate de instanța de recurs, irevocabil, clauzele cuprinse la pct. 5 și 6 din Contractul de credit bancar din 17 august 2007 sunt abuzive deoarece acestea nu apar ca fiind negociate de către părțile contractante, iar conținutul lor nu este nici clar, nici inteligibil.

Astfel, cele două clauze se referă la modul de calcul al dobânzii, respectiv dobânda curentă (pct. 5) și dobânda anuală efectivă (DAE) - pct. 6. Ambele clauze sunt neclare deoarece, pe de o parte, cuprind elemente care depind exclusiv de voința Băncii ("dobânda care se afișează la sediile C.", fără a fi comunicată consumatorului și fără ca acesta să poată cunoaște modul de modificare a acesteia), iar pe de altă parte, includ costuri nepredictibile pentru consumator, de asemenea, la îndemâna exclusivă a Băncii, fără nicio negociere sau acceptare prealabilă din partea consumatorului ("orice alte costuri intervenite ulterior semnării acestui contract").

În opinia Curții de Apel, caracterul abuziv al clauzei cuprinse la pct. 6 din contractul de credit derivă și din modul confuz de redactare a cuprinsului textului în sensul că în sintagma dobândă anuală efectivă, sunt incluse o serie de comisioane și costuri care nu sunt estimate procentual sau în sumă fixă, ceea ce nu permite consumatorului o estimare a acestora sau o acceptare a lor în cunoștință de cauză.

Curtea de Apel a considerat că poziția de inferioritate a consumatorului este certă, în condițiile în care banca a redactat contractul nenegociat într-un limbaj pur tehnic, din punct de vedere economico-financiar, neinteligibil pentru omul obișnuit, fără pregătire specifică în domeniul bancar.

Din acest punct de vedere inserarea în cuprinsul acestei clauze a unor termeni precum: "comisionul de analiză a documentației", "de acordare credit" și "de administrare", "comisionul de urmărire riscuri ...", "precum și alte costuri", termeni care definesc în mod cu totul neclar și neinteligibil, elementele componente ale dobânzii anuale efective, fără a explica modul de calcul, raportat la elemente obiective și care nu ar trebui să depindă exclusiv de voința băncii, creează în mod indubitabil un dezechilibru contractual între bancă și consumator, care nu poate fi restabilit decât prin constatarea nulității acestor clauze ca fiind abuzive, în sensul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, cu referire și la Directiva 93/13/CEE.

4.2. De asemenea, Curtea de Apel a constatat că instanța de recurs a statuat că mecanismul de calcul al dobânzii nu este exprimat într-un limbaj clar și precis, ci permite posibilitatea pentru bancă de a stabili în mod unilateral, în beneficiul său, modul cum evoluează această dobândă, aspect considerat ca "evident" de către instanța de recurs.

Având în vedere această dezlegare, Curtea de Apel a admis apelul, constatând că în mod greșit prima instanță a apreciat că aceste clauze nu sunt abuzive, iar pe cale de consecință, în raport și de clauzele cuprinse în art. 2.10.b din Anexa la Contractul de credit bancar nr. x/2007, ca urmare a schimbării în parte a sentinței apelate, va obliga pârâta să respecte clauzele contractuale privind dobânda de referință variabilă, începând cu data de 1 septembrie 2008, urmând a emite un nou grafic de rambursare.

Având în vedere nulitatea clauzelor cuprinse la pct. 5 și pct. 6 din contract, potrivit motivelor mai sus reținute, Curtea de Apel a obligat pârâta și să comunice reclamanților dobânda anuală efectivă, modul acesteia de calcul și din ce elemente se compune, dat fiind conținutul neinteligibil al clauzei abuzive de la pct. 6 din contract.

De asemenea, având în vedere că pe perioada derulării contractului, Banca a calculat și perceput sume de bani calculate în baza clauzelor abuzive, anulate prin hotărârea de față, a obligat pârâta și la restituirea tuturor sumelor încasate necuvenit în baza acestor clauze, ca urmare a refacerii graficului de rambursare în mod corespunzător, prin eliminarea clauzelor nule.

4.3. Curtea de Apel a reținut că instanța de recurs a stabilit irevocabil că în ce privește critica referitoare la anularea actului adițional la contractul de credit, aceasta este neîntemeiată, deoarece actul adițional nefiind însușit semnat de reclamanți, nu și-a produs efectele.

De aceea, Curtea de Apel a constatat că soluția primei instanțe privind respingerea capătului de cerere privind nulitatea actului adițional, a fost menținută de instanța de casare, nefiind necesară rejudecarea.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții B. și A. precum și pârâta C. SA. București.

1. Recursul reclamanților

În principal, reclamanții au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se admită recursul, să se modifice Decizia civilă nr. 1.703 din 26 octombrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București în sensul admiterii petitelor 4, 5 și 6 așa cum au fost formulate prin cererea de chemare în judecată, întrucât prin pronunțarea parțială asupra acestor capete de cerere de chemare în judecată se modifică în primul rând cererea de chemare în judecată prin modificarea celor trei petite, iar în al doilea rând se permite în continuare posibilitatea pentru pârâtă de a stabili în mod unilateral și în beneficiul ei îndeplinirea celor trei obligații de a face, precum și de a stabili o formulă de calcul pentru calcularea variației dobânzii, având în vedere dispozițiile art. 304 pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ.

De asemenea, s-a solicitat completarea deciziei, în sensul admiterii precizării ulterioare, prin care să se constatate că lipsa menționării dobânzii anuale efective într-un contract de credit de consum are drept consecință faptul că creditul aprobat este considerat scutit de dobânzi și de costuri începând cu data 1 septembrie 2008, raportat la jurisprudența comunitară, jurisprudența care este obligatorie pentru judecătorul național, constatare care se putea face și din oficiu, raportat la dispozițiile art. 304 pct. 5, 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanții au susținut că în cauza de față sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 299 și urm. C. proc. civ. întrucât hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal deoarece în primul rând instanța de apel nu s-a pronunțat asupra fondului acțiunii cu privire la capetele de cerere 4, 5 și 6, pronunțându-se pe ceea ce nu s-a cerut, alături de precizarea ulterioară.

1. Conform dispozițiilor art. 304 pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ.: când instanța a acordat cea ce nu s-a cerut; când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii; când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecații, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia; decizia este netemeinică și nelegală în opinia recurenților întrucât prin pronunțarea în dispozitivul deciziei cu privire la petitul 4 din cererea de chemare în judecată: "Obligă pârâta, prin Sucursala Județeană Gorj să emită un nou grafic de rambursare conform clauzelor contractuale stabilite la data încheierii contractului și începând cu data de 1 septembrie 2008, dobânda variabilă să fie calculată conform art. 2.10.b din anexa la contractul de credit"; în loc de: "Obligă pârâta prin Sucursala Județeană Gorj să emită un nou grafic de rambursare conform clauzelor contractuale stabilite la data încheierii contractului și începând cu data de 1 septembrie 2008, dată de la care dobânda de referință variabilă calculată conform pct. 2.10.b. din "Condiții Generale de Creditare - Anexa la Contractul de Credit Bancar din 7 august 2007", în funcție de nivelul indicelui de referință EURIBOR la care se adăugă marja fixă de 1,5 conform clauzei contractuale de la pct. 5 din Contractul de Credit Bancar pentru persoane fizice din 17 august 2007, dar nu mai mult de 4,95%; determină modificarea petitului nr. 4 în mod nelegal și care permite în continuare existența caracterului abuziv al acestor clauze contractuale, ce include și comportamentul abuziv al băncii începând cu data de 1 septembrie 2008, deși instanța de recurs a stabilit cu autoritatea de lucru judecat, în condițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. că mecanismul de calcul al dobânzii nu este exprimat într-un limbaj clar, precis și inteligibil, iar instanța de apel s-a pronunțat cu privire la acest aspect, astfel că dispozitivul, precum și considerentele deciziei sunt contradictorii: "Constată caracterul abuziv al clauzelor de la pct. 5 și 6 din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice din 17 august 2007 încheiat între reclamanți și pârâtă" și menține posibilitatea ca pârâta să stabilească această dobândă în detrimentul reclamanților.

2. Conform dispozițiilor art. 304 pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ.: când instanța a acordat cea ce nu s-a cerut; când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii; când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia; decizia este netemeinică și nelegală în opinia recurenților întrucât prin pronunțarea în dispozitivul deciziei cu privire la petitul 5 din cererea de chemare în judecată: "Obligă pârâta să comunice reclamanților dobânda anuală efectivă (DAE) și din ce se compune aceasta." în loc de: "Obligă pârâta să comunice reclamanților dobânda anuală efectivă (DAE) și din ce se compune aceasta, în raport de clauzele contractuale, la care se adaugă doar comisionul lunar de administrare de 0,05;" nu și alte comisioane care sunt interzise de legislația națională și comunitară.

3. Conform dispozițiilor art. 304 pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ.: când instanța a acordat ceea ce nu s-a cerut; când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii; când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia; decizia este netemeinică și nelegală în opinia recurenților întrucât prin pronunțarea în dispozitivul deciziei cu privire la petitul 6 din cererea de chemare în judecată: "Obligă pârâta să restituie toate sumele încasate nelegal cu titlu de rată de credit lunar, precum și dobânda legală aferentă acestora, ca urmare a refacerii graficului de rambursare după eliminarea clauzelor constatate abuzive în cauza de față"; în loc de: "Obligă pârâta să restituie toate sumele încasate nelegal cu titlu de rată de credit lunar, precum și dobânda legală aferentă acestora, ca urmare a refacerii graficului de rambursare conform petitului 4, începând cu data de 1 septembrie 2008 și până la data îndeplinirii efective de către pârâtă a obligației de emitere a noului grafic de rambursare conform petitului 4.".

În opinia reclamanților, procedeul utilizat de instanța de apel se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., întrucât s-a pronunțat pe ce nu s-a cerut, modificând petitele nr. 4, 5 și 6 din cererea de chemare în judecată, iar în considerente, conform dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. nu se menționează motivele de fapt și de drept care au determinat modificarea petitelor, deși se reține comportamentul abuziv al pârâtei, cu încălcarea legislației naționale și comunitare amintite și urmează să se aibă în vedere următoarele motive de fapt și de drept: În consecință, se solicită admiterea recursului și modificarea deciziei privind petitele 4, 5 și 6 în sensul obligării pârâtei la respectarea celor trei obligații de a face, așa cum au fost ele formulate în cererea de chemare în judecată, tocmai pentru a finaliza litigiul ivit ca urmare a acestei practici abuzive și neloiale în derularea contractului de credit încheiat cu reclamanții și nu pentru a determina continuarea acestui comportament dolosiv, întrucât în caz contrar reclamanților li se încalcă în continuare dreptul de proprietate, drept fundamental care este garantat și ocrotit în mod egal de constituție, indiferent de titular.

Prin petitele formulate pârâta este obligată să respecte clauzele contractuale formulate chiar de către aceasta, fiind înserate atât în contractul de credit bancar, cât și în anexa contractului, anexă care vizează condițiile generale de creditare, astfel că pentru creditul bancar încheiat între părți rezultă că acesta este un credit bancar cu dobândă variabilă stabilită în funcție de indicele de referință Euribor, nu Libor și nici Robor, întrucât suma împrumutată s-a realizat în moneda europeană în cuantum de 134.000 euro pe o perioadă de 300 de luni, și nu în altă monedă europeană sau națională, astfel că pârâta avea obligația contractuală prevăzută în anexa contractului la pct. 7.3. lit. a) să informeze înscris împrumutatul - persoană fizică (și nu persoană juridică) despre modificarea dobânzii anuale la linia de credit, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire sau prin intermediul unui extras de cont înmânat acestuia la ghișeele băncii, iar în condițiile de la pct. 7.3. lit. b) avea posibilitatea să recalculeze dobânda aferentă creditului în funcție de noul sold al creditului și perioada rămasă până la rambursare, doar în cazul rambursării anticipate a creditului, integral sau parțial. În consecință, începând cu data de 1 septembrie 2008 pârâta era obligată ca la data expirării celor 12 luni pentru care s-a prevăzut o dobândă curentă fixă de 7,4 %, întrucât după expirarea acestei perioade dobânda curentă fixă devine dobândă de referință variabilă, care se afișează la sediile B., dobândă ce se putea calcula doar în funcție de nivelul indicelui de referință EURIBOR, întrucât atât legislația națională, cât și cea comunitară prevede în mod expres că în contractele de credit cu dobândă variabilă se aplică regula: dobânda va fi raportată la fluctuațiile indicilor de referință în funcție de valuta creditului, la care creditorul poate adăuga o anumită marjă, fixă pe toată durata derulării contractului.

Reclamanții au mai susținut că pârâta, în calitatea sa de creditor, a stabilit o dobândă de referință variabilă în funcție de nivelul indicelui de referință EURIBOR la care a prevăzut că se adăugă marja fixă de 1,5 și nu marja fixă de 9,26 așa cum a procedat de-a lungul derulării contractului și până în prezent, ajungându-se la o dobândă de 10,4%, iar pe cale de consecință la o dobândă DAE de 11,68% pe an, ceea ce a determinat prejudicierea patrimoniului reclamanților, lună de lună, an de an până la finalizarea contractului de credit. Marja fixă de 1,5 a fost înserată de pârâtă conform clauzei contractuale de la pct. 5 din contractul de credit, alături de o dobândă de referință variabilă în funcție de nivelul indicelui de referință EURIBOR și ce reprezintă formula după care se calculează variația dobânzii și care trebuia indicată în mod expres în contract, cu precizarea periodicității și/sau a condițiilor în care survine modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării, cât și în cel al reducerii acesteia, obligație contractuală pe care pârâta nu a respectat-o stabilind o formulă de calcul în afara acestor clauze contractuale, mistică și abuzivă, având în vedere că nici până în prezent pârâta nu a adus la cunoștința reclamanților, în scris, conform clauzei amintite, despre modificarea dobânzii anuale la linia de credit conform clauzelor stabilite și nu printr-o manieră similară excesului de putere, în sensul modificării clauzei contractuale prevăzută la pct. 5 din contract, și anume, prin modificarea dobânzii de referință variabilă în dobânda de referință variabilă a băncii cu aplicarea dispozițiilor pct. 2.10.a, care în realitate fac referire la modificarea dobânzii curente, dobândă curentă prevăzută în contract la pct. 5 în procent de 7,4% și care era fixă în primele 12 luni, astfel că posibilitatea modificării dobânzii fără consimțământul reclamanților se putea realiza doar pentru dobânda curentă de 7,4% și doar pentru primele 12 luni, întrucât ulterior după această dată dobânda curentă devine dobânda de referință variabilă, căreia i se vor aplica dispozițiile pct. 2.10.b, stabilită în funcție de un indice de referință EURIBOR și care se modifică în funcție de evoluția acestuia odată la 6 luni conform pct. 2.10.d.

Astfel, în opinia reclamanților, în mod greșit instanța de apel nu a făcut aplicarea clauzelor contractuale așa cum ele au fost înserate de către pârâtă în contractul încheiat între părți ceea ce determină continuarea comportamentului abuziv și aplicarea unor clauze abuzive prin schimbarea termenilor contractuali exclusiv în detrimentul reclamanților, și exclusiv în beneficiul pârâtei. Se mai susține că, prin modalitatea pronunțării asupra a ceea ce nu s-a cerut instanța de apel din al doilea ciclu procesual menține aceeași prejudecată a instanței de apel din primul ciclu procesual, apreciind că raportul dedus judecății ar reprezenta un raport juridic administrativ caracterizat printr-un raport de subordonare și nu un raport de egalitate între părțile contractuale, atâta timp cât interpretarea clauzelor privind DRV și DAE s-a făcut doar în favoarea intimatei, deși aceasta este emitenta contractului și care în condițiile Legii nr. 193/2000 avea obligația de a insera inteligibil care sunt elementele componente ce se referă în mod evident la prețul creditului, fiind vorba de însăși obiectul principal al contractului, manieră îndeplinită de intimată doar pentru primul an de derulare a contractului nu și pentru restul celor 24 de ani de derulare a acestuia, unde nu se stabilește dobânda de referință variabilă, din ce se compune, pentru a putea aduna marja fixă de 1,5 într-o manieră inteligibilă, deși așa cum s-a solicitat se impune stabilirea acestei formule de calcul.

Printr-o analiză a graficului de rambursare depus de pârâtă la dosar, reclamanții au susținut că instanța de apel a interpretat condițiile generale ale contractului de credit ca fiind aplicabile contractului de credit bancar încheiat, respectiv dobânda de referință variabilă prevăzută de pct. 2.10.b, cu toate acestea nu se pronunță în mod efectiv asupra formulei de calcul prevăzută de clauzele contractuale, ceea ce determină continuarea comportamentul abuziv și discreționar în îndeplinirea acestor obligații de a face impuse pârâtei, raportat chiar la recunoașterea acesteia de a oferi reclamanților o dobândă fixă de 4,95% pe toată durata creditului, dar condiționată de renunțarea la judecată, comportament care este din nou abuziv întrucât soluționarea pe cale amiabilă a unui litigiu nu poate impune părții reclamante renunțarea la judecată integral, ceea ce implică renunțarea la dreptul de proprietate începând cu data de 1 septembrie 2008, constând în sumele încasate nelegal de pârâtă cu titlu de rată de credit lunar, precum și dobânda legală aferentă acestora și care nu se ridică la o sumă modică în raport de venitul minim pe economie, dar chiar și în raport de venitul mediu pe economie.

Au fost reluate apărările făcute pe tot parcursul litigiului de față de către reclamanți, relativ la clauzele din contract susținându-se că ele nu sunt inteligibile nici măcar pentru un profesionist, dar pentru un simplu consumator, creând și menținând un dezechilibru semnificativ între cele două părți, cu încălcarea principiilor proporționalității și efectivității între drepturile și obligațiile părților, iar teoria impreviziunii nu acoperă comportamentul abuziv și arbitrar al băncii în timpul derulării executării contractului cu încălcarea clauzelor contractuale și temeiurile legale în vigoare fie la momentul încheierii contractului, cât și în timpul derulării acestuia întrucât art. l din Legea nr. 193/2000 prevede: "1) Orice contract încheiat între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. (2) În caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului. (3) Se interzice profesioniștilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii".

4. Reclamanții au mai învederat că dacă instanța de recurs va reține de facto și nu pro forma că într-adevăr contractul este rezultatul acordului de voință, al consimțământului liber exprimat al părților, iar controlul judiciar ar fi fost exercitat doar asupra condițiilor de valabilitate sau de executare a contractului, astfel încât instanța de judecată să nu se substituie voinței părților, se cere a se constata că este vorba de un credit cu o dobândă de referință variabilă care nu prevede o astfel de dobândă variabilă. Astfel că respectând exigențele bunei-credințe reclamanții au stabilit care este interpretarea corectă a clauzelor contractuale care să nu creeze niciun dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, deși instanța de apel din oficiu avea obligația să constate, că în realitate acest produs este scutit de dobânzi și costuri, întrucât contractul de credit preformulat, respectiv clauzele acestuia au fost stabilite unilateral și anterior de către banca pârâtă, raportat la lipsa menționării dobânzii anuale efective începând cu data de 1 septembrie 2008.

În consecință, recurenții reclamanți au solicitat să fie obligată pârâta să respecte clauzele contractuale în ceea ce privește dobânda de referință variabilă începând cu data de 1 septembrie 2008 conform clauzei contractuale de la pct. 2.10.b. din Condiții Generale de Creditare - Anexa la Contractul de Credit Bancar din 17 august 2007, cu precizările menționate, iar în cazul în care instanța de recurs nu este de acord cu interpretarea reclamanților s-a solicitat ca instanța de recurs să constate din oficiu că lipsa menționării dobânzii anuale efective într-un contract de credit de consum are drept consecință faptul că creditul aprobat este considerat scutit de dobânzi și de costuri începând cu data 1 septembrie 2008, raportat la jurisprudența comunitară, jurisprudență care este obligatorie pentru judecătorul național.

S-a susținut de către reclamanți că în acest sens este și jurisprudența comunitară în care se menționează: "Revine instanței naționale în cauză, având în vedere toate împrejurările care însoțesc încheierea contractului, obligația de a stabili dacă o clauză dintr-un contract de credit precum cea din speță, care prevede în sarcina consumatorului, potrivit constatărilor efectuate de această instanță, o penalitate într-un cuantum disproporționat de mare, trebuie considerată abuzivă în sensul art. 3 și 4 din Directiva 93/13.

În cazul unui răspuns afirmativ, revine acestei instanțe sarcina de a stabili toate consecințele care decurg din aceasta potrivit dreptului intern pentru a se asigura că respectiva clauză nu creează obligații pentru consumator". În împrejurări precum cele din acțiunea principală, lipsa menționării dobânzii anuale efective într-un contract de credit de consum, menționare ce are o importanță esențială, poate constitui un element decisiv în cadrul analizei de către o instanță națională a aspectului dacă o clauză dintr-un contract de credit de consum, referitoare la costul acestuia, în care nu figurează o asemenea mențiune, este redactată în mod clar și inteligibil în sensul art. 4 din Directiva 93/13.

În cazul în care nu aceasta este situația, instanța respectivă, având în vedere toate împrejurările care însoțesc încheierea contractului în cauză în acțiunea principală, are posibilitatea de a aprecia, chiar din oficiu, dacă omiterea menționării dobânzii anuale efective în clauza privind costul respectivului credit poate conferi acestei clauze un caracter abuziv în sensul art. 3 și 4 din Directiva 93/13. Cu toate acestea, în pofida posibilității acordate de a aprecia contractul respectiv din perspectiva Directivei 93/13, Directiva 87/102 trebuie interpretată în sensul că permite instanței naționale să aplice din oficiu dispozițiile care transpun în dreptul intern art. 4 din această ultimă directivă și care prevăd că lipsa menționării dobânzii anuale efective într-un contract de credit de consum are drept consecință faptul că creditul aprobat este considerat scutit de dobânzi și de costuri.

În privința încălcării Legii nr. 193/2000, reclamanții au subliniat definirea clauzelor abuzive ca fiind acelea ce nu au fost negociate cu consumatorul, dacă au creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. În același sens Directiva 93/13 CEE stabilește abuzul în contracte, determinat de lipsa unor mențiuni care se regăsesc în acte la care nu face referire acordul părților, a dezinformării consumatorului sau a lipsei negocierii. Evaluarea naturii abuzive a clauzelor contractuale este, așadar determinată de două condiții: să nu fi fost negociată individual și să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului.

Reclamanții au susținut că pârâta a modificat unilateral clauzele contractuale și și-a arogat dreptul exclusiv de a le interpreta și de a le aplica în detrimentul lor, cu încălcarea clauzelor contractuale și a legislației și jurisprudenței comunitare, iar instanța națională trebuie să constate în urma analizării contractului de credit încheiat între reclamanți și pârâtă că acesta este un contract ale căror clauze nu au fost negociate de părți, deoarece este un contract pre-formulat, fiind un contract de adeziune în care clauzele sunt dinainte stabilite de către profesionist. Reclamanții au susținut că și Curtea Constituțională a reținut în jurisprudența sa că: "Raportul dintre dreptul european și dreptul constituțional național este marcat de principiul priorității de aplicare a dreptului comunitar. Referitor la acest principiu, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat în jurisprudența sa că dreptul european este parte integrantă din sistemul de drept al statelor membre și trebuie aplicat de instanțele acestora".

5. În final, reclamanții au arătat că dacă într-adevăr pârâta ar fi dorit soluționarea amiabilă a litigiului de față, ar fi formulat o cerere în acest sens, în prealabil comunicată acestora de către instanța de judecată întemeiată pe dispozițiile art. 271 și urm. C. proc. civ. pentru a se pronunța o hotărâre de expedient.

2. Recursul pârâtei

Pârâta a solicitat modificarea Deciziei civile nr. 1.703 din 26 octombrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București și a Deciziei civile nr. 367 din 27 februarie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, în sensul respingerii apelului formulat de reclamanții A. și B., cu consecința menținerii ca legală și temeinică a Sentinței civile nr. 6.454 din 4 noiembrie 2013 pronunțată de Tribunalul București în dosarul mai sus indicat; obligarea intimaților-reclamanți la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată generate de prezentul litigiu pentru următoarele motive de nelegalitate:

1. hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.) - instanța de apel, în rejudecare, și-a întemeiat decizia fără să țină cont de hotărârea instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate;

2. instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.) - instanța de apel, în rejudecare, a interpretat în mod greșit clauzele cuprinse la art. 5 și 6 din Contractul de credit;

3. hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) - instanța de apel, în rejudecare, a încălcat prevederile art. 1 și 4 din Legea nr. 193/2000 deoarece nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru calificarea clauzelor contractuale analizate ca abuzive.

În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta a argumentat separat fiecare critică de nelegalitate și având în vedere că Înalta Curte de Casație și Justiție găsește întemeiate susținerile acestei părți, nu le va mai prezenta în această secțiune a deciziei ele fiind încorporate în cele ce succed în argumentația mai largă a instanței.

3. Excepția nulității invocată de către pârâtă

Pârâta a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului reclamanților pentru nearătarea de către aceștia a motivelor de nelegalitate și a invocat dispozițiile art. 306 C. proc. civ.

Astfel, în opinia pârâtei, cererea de recurs formulată de A. și B. nu respectă exigențele legale, fiind formată dintr-o înșiruire de afirmații ilogic legate între ele, care nu se referă în mod direct la greșeli de judecată făcute de instanța de recurs și nu permit identificarea criticilor exacte aduse hotărârii recurate. Deși în anumite parag. din cerere, recurenții invocă diverse puncte din art. 304 C. proc. civ., pârâta consideră că niciun motiv de recurs nu este detaliat prin raportare la situația de fapt din speță și la modul în care instanța de apel a efectuat judecata.

Într-un prim subsidiar pârâta a mai solicitat respingerea recursului ca rămas fără obiect, recursul reclamanților fiind formulat anterior pronunțării Curții de Apel București a Deciziei nr. 367 din 29 februarie 2016, el nefiind decât o reiterare a cererii de completare a dispozitivului. Ca o dovadă în plus asupra caracterului nelegal atât al Deciziei nr. 367 din 29 februarie 2016, criticată de pârâtă prin recurs, dar și al recursului promovat de intimații-recurenți A. și B., pârâta a susținut că recursul reclamanților nu face decât să reia solicitarea promovată prin cererea de lămurire și completare a dispozitivului Deciziei civile nr. 1.703 din 26 octombrie 2015. Or prin Decizia civilă nr. 367 din 29 februarie 2016, Curtea de Apel București s-a pronunțat deja pe aspectele solicitate de recurenți, motiv pentru care, în opinia pârâtei, recursul reclamanților a rămas fără obiect. Faptul că recurenții reclamanți au înțeles să reitereze pe calea recursului o cerere de completare a dispozitivului instanței de apel, dovedește în opinia pârâtei temeinicia susținerilor acesteia din cererea acesteia de recurs, prin care a arătat că instanța de apel în mod nelegal și cu nesocotirea dispozițiilor art. 2812 C. proc. civ. a înțeles să admită cererea de completare a dispozitivului.

Într-un al doilea subsidiar pârâta a cerut respingerea recursului reclamanților ca nefondat.

Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate de către recurenții-reclamanți și găsind că acestea sunt neîntemeiate, nu le va primi, urmând a respinge recursul acestora pentru considerentele ce se vor expune în cele ce succed, primind în același timp susținerile intimatei-pârâte formulate prin întâmpinare. Cât privește recursul pârâtei, acesta va fi admis pentru considerentele care urmează.

Înalta Curte de Casație și Justiție va răspunde tuturor recursurilor printr-un considerent comun deoarece analiza deciziei atacate se va face din perspectiva criticilor aduse de toate părțile din proces.

Cu titlu prealabil, privitor la recursul reclamanților, referitor la excepția nulității acestuia, invocată de intimata-pârâtă S.C. C. S.A., Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază caracterul nefondat al acesteia.

Contrar celor susținute de către pârâtă, recursul reclamanților vizează motive de nelegalitate, iar nu de netemeinicie, astfel cum sunt acestea identificate în motivarea scrisă a recursului prin care a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție. Este vorba despre art. 304 pct. 5, 6, 8 și 9 din vechiul C. proc. civ. iar uneori temeiul de drept îl reprezintă art. 304 pct. 7 din vechiul C. proc. civ. (existența unor motive contradictorii). Dezvoltarea criticilor aduse soluției instanței de apel este construită din perspectiva temeiurilor de drept invocate, cu privire la prevederile art. 304 pct. 5, 6, 7, 8 și 9 din vechiul C. proc. civ. Argumentația adusă de reclamanți este necesară pentru a arăta incidența art. 304 pct. 5, 6, 7, 8 și 9 din vechiul C. proc. civ. și nu poate fi considerată ca o critică a netemeiniciei hotărârii recurate, nereprezentând un motiv pentru admiterea excepției nulității recursului.

Cât privește criticile pe fondul ambelor recursuri, Înalta Curte de Casație și Justiție va face un examen al dispozițiilor legale aplicabile speței, în raport de care va rezulta caracterul nefondat al nemulțumirilor reclamanților și caracterul fondat al susținerilor din recursul pârâtei.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 fac din acest articol o normă de drept material imperativă, care, prin excepție de la regula licității și valabilității clauzelor contractuale la care părțile au consimțit în virtutea libertății lor de voință, stabilește condițiile ce trebuie îndeplinite de o clauză anume pentru a fi considerată abuzivă.

Nu avem, deci, o prezumție, și cu atât mai puțin una juris et de jure, în baza căreia clauzele sunt considerate abuzive. Dimpotrivă, operează o prezumție de sens contrar și relativă, a valabilității clauzelor contractuale, chiar și în cazul celor incluse în contracte de adeziune.

Sensul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 este acela că, doar dacă sunt îndeplinite cumulativ anumite condiții cerute de lege, prezumția relativă a valabilității clauzei este răsturnată și clauza este catalogată, în temeiul acestei legi speciale, ca fiind abuzivă.

Efortul de analiză este, prin urmare, unul de sens contrar, poziției exprimate de reclamanții-recurenți, bătălia juridică netrebuind să fie dată pornind de la premisa că respectivele clauze sunt deja abuzive, pentru ca intimata să dovedească contrariul.

Sarcina de a demonstra, în sensul calificării respectivelor clauze contractuale, ca fiind abuzive, este a reclamanților-recurenți, intimata având beneficiul contestării oricăreia sau tuturor condițiilor cerute de lege, fiind știut că fie și neîndeplinirea uneia dintre condiții, interzice răsturnarea prezumției legale a valabilității și liceității clauzelor analizate.

Prezumția așa zis "absolută", în baza căreia oricare clauză contractuală care se aseamănă sau se confundă cu exemplele date în Anexa 1 la Legea nr. 193/2000 este abuzivă, este juridic, eronată. Argumentele care dovedesc greșeala juridică a reclamanților țin de normele de drept comunitar, așa cum au fost ele interpretate obligatoriu de CJUE în jurisprudența sa constantă.

A doua premisă construită pro causa de reclamanți este aceea a aplicării definiției contractelor ca fiind "acord de voințe" în cazul contractelor de adeziune. Încercarea recurenților de a face inoperant principiul fundamental al obligativității clauzelor contractuale "pacta sunt servanda" (art. 969 din Vechiul C. civ.), care se impune și în cazul contractelor încheiate de profesioniști cu consumatori, nu poate fi primită.

Specificul relației profesionist - consumator ține doar de perioada precontractuală, în care se înaintează oferte, contraoferte și se formează consimțământul viitoarelor părți la contract, pentru ca odată încheiat, acesta să fie o lege a părților la fel de eficientă și de obligatorie pentru părțile semnatare. Doar pentru că unul dintre cocontractanți este consumator, aceasta nu înseamnă că el nu intră într-un raport juridic al cărui conținut să nu fie obligatoriu cu numărul și întinderea obligațiilor asumate reciproc. Consumatorul, este protejat de norma comunitară și de legea națională, dar nu într-atât încât să aleagă ce anume respectă din contract, și ce nu.

Cererea de chemare în judecată, apelul formulat și soluționat de Curtea de Apel București și recursul ce face obiectul judecății Înaltei Curți de Casație și Justiție, sunt doar încercări ale reclamanților de a-și retracta parțial cuvântul dat la încheierea negotium-ului, invocând cauze ulterioare semnării contractului, și distorsionând cu rea-credință ceea ce înțeleseseră și acceptaseră ca fiind clar și inteligibil exprimat și, mai ales, ca fiind echilibrat.

Instanța nu poate interveni în echilibrul contractual stabilit de părți, așa cum reiese din jurisprudența constantă a CJUE, imperium-ul judecătorului fiind doar acela de a "scoate" din contract, ceea ce este găsit ca fiind abuziv, sau de a "desființa" întregul contract, dacă în lipsa clauzelor afectate, înțelegerea părților nu mai poate continua.

Judecătorul nu poate pune nimic în locul clauzelor calificate ca fiind abuzive, pentru că, dacă ar face-o, s-ar substitui voințelor părților, ceea ce nu poate fi acceptat într-un stat de drept, care consacră și garantează proprietatea privată (art. 44 alin. (1) din Constituția României revizuită), economia de piață și libera inițiativă (art. 135 alin. (1) din Constituția României revizuită) și libertatea comerțului și crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producție (art. 135 alin. (2) lit. a) din Constituția României revizuită).

Cele trei "modalități prin care clauzele contractuale încheiate între un profesionist și un consumator pot fi invalidate" ar fi, în opinia reclamanților:

- clauzele sunt interzise în mod expres de lege;

- clauzele sunt prezumate în mod absolut a fi abuzive și

- clauzele îndeplinesc condițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Condițiile consacrate de Legea nr. 193/2000 pentru a li se da unor clauze calificarea de "abuzive" sunt:

- să nu reglementeze componente ale prețului creditului, să nu facă parte din obiectul principal al contractului - să nu se asocieze "nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor și inteligibil" - art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000;

- să nu fi fost negociate direct cu consumatorul;

- să fi fost introduse în contract, contrar cerințelor bunei-credințe;

- să creeze în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Aceste condiții de la art. 4 din Legea nr. 193/2000 au caracter cumulativ. Îndeplinirea doar a uneia sau a unora dintre condiții, interzice calificarea clauzelor analizate, ca fiind abuzive. Se poate, deci, ca o clauză contractuală exprimată clar și inteligibil să consacre o componentă a prețului creditului și să nici nu poată fi supusă întrunirii celorlalte condiții, la fel cum se poate ca ea să nu fi fost negociată, dar fără ca la introducerea ei în contract să se fi încălcat vreo cerință a bunei-credințe, și fără ca ea să producă un dezechilibru semnificativ.

Și principiul securității juridice vine să impună caracterul cumulativ al celor 4 condiții legale, pentru că, altfel, ar fi mult prea laxă modificarea contractelor încheiate, a numărului și a întinderii obligațiilor asumate de părți.

Securitatea juridică a raporturilor juridice civile ar fi doar un concept fără eficacitate dacă, prin întrunirea fie și a uneia dintre cele 4 condiții legale, contractul părților ar suferi modificări, în sensul și de intensitatea dorite doar de către una dintre părți, cu ocolirea principiului mutuus dissensus, mutuus conssensus.

Or reclamanții-recurenți pun problema ca și cum ar fi de ajuns ca o singură condiție să fie întrunită, pentru ca să fie pusă "eticheta" de "abuzivă". Aici este eroarea fundamentală și distorsiunea normelor aplicabile în speță, comună tuturor liniilor argumentative prezentate de reclamanții-recurenți.

Clauzele atacate de către reclamanți nu sunt interzise de nicio lege.

Reclamarea situației de fapt făcută de recurenți la aproximativ 3/4 ani de la încheierea contractelor, anume că ei nu au înțeles modul în care se stabilește întinderea obligației lor de plată pe componenta dobânzii variabile, nu poate fi acceptată. Elemente esențiale ale contractului au fost înțelese și acceptate ca fiind corecte, complete și transparente la semnarea împrumutului, iar în condițiile în care banca nu a schimbat politica sa de stabilire a dobânzii contractuale, nu poate fi acceptat că au devenit dintr-o dată incorecte, incomplete și opace.

Reglementarea contractuală a unei dobânzi variabile nu este, per se, un mecanism interzis de vreo normă legală sau de vreun regulament al BNR. Art. 948 pct. 3 coroborat cu art. 964 din vechiul C. civ. nu sunt temeiuri care să interzică acest mod de determinare a dobânzii variabile într-un contract de credit. Prin simpla referire la aceste articole, se acceptă de către împrumutați că dobânda este o componentă esențială a prețului creditului, punându-se problema aplicării primei condiții de la art. 4 din Legea nr. 193/2000.

De aceea poate nici nu ar mai trebui verificate celelalte condiții, rațiunea legii fiind următoarea: tot ceea ce exprimă costul, prețul creditului este atât de important la formarea consimțământului de a intra într-un astfel de raport juridic, încât se prezumă absolut că împrumutatul, chiar consumator fiind, va fi foarte atent la ce anume semnează, la ce anume își asumă să plătească. Astfel, pentru că dobânda contractuală era determinabilă, dispozițiile art. 948 pct. 3 și art. 964 din Vechiul C. civ. sunt respectate de mecanismul contractual supus analizei în prezenta speță.

Acest mecanism de determinare a dobânzii variabile nu încalcă nici art. 1010 din Vechiul C. civ., modificarea dobânzii nefiind o obligație pur potestativă, și nicidecum din partea celui care se obligă.

Cât privește dezechilibrul, el nu poate fi reținut în speță. Clauze disputate nu consacră obligații pur potestative din partea celui care se obligă să ramburseze creditul cu toate fructele sale și cu toate spezele aferente serviciilor prestate de bancă.

Obligația esențială, definitorie pentru contractul de credit bancar este, pentru împrumutat, aceea de a rambursa tot ceea ce datorează către împrumutător. În acest "tot" intră sumele ce trebuie plătite cu titlu de dobândă și cu titlu de comisioane. Dacă banca a modificat nivelul dobânzii variabile, ea a făcut-o pentru a adapta contractul cu executare succesivă (adică obligația de plată cu executare pro rata temporis), la noile realități economice obiective ce vin dinspre piața bancară, spre contractul individual.

Modificarea a intervenit asupra întinderii obligației de plată ce incumbă împrumutatului, și nu asupra unei obligații care să fi incumbat împrumutătorului. Astfel, obligația nu este afectată de o condiție pur potestativă, ci de o condiție potestativă simplă (modificarea cuantumului dobânzii depinzând, atât de voința unei părți la contract, cât și de un element exterior acesteia).

Factorul declanșator al analizelor băncii la anumite intervale de timp, este cu totul exterior voinței băncii. Reducând la absurd, dacă această obligație ar fi considerată ca fiind pur potestativă, ea tot nu ar fi prohibită de lege, pentru că ar fi o obligație de "a da" afectată de o condiție pur potestativă din partea creditorului, și nu din partea celui care se obligă. "Plătesc dacă vreau", nu este același lucru, în drept, cu "plătește, cât îți zic eu". Sau cauzală - dacă se dă prioritate și se reține că modificările aduse costurilor de creditare inerente activării pe piața financiar - bancară nu sunt nici în puterea creditorului, nici într-aceea a debitorului (fostul art. 1005 C. civ.) sau mixtă - dacă se dă prioritate și se reține că modificările aduse costurilor de creditare inerente pe piața financiar - bancară depind atât de voința uneia din părți, de voința băncii, cât și de voința altei persoane (respectiv, de voința creditorilor băncii, care îi acordă împrumuturi).

În niciuna dintre variante, nu se întrunesc cerințele necesare reținerii unei condiții pur potestative din partea celui care se obligă. Dacă în baza Vechiului C. civ., în doctrină se spunea că o asemenea obligație este lovită de nulitate, în temeiul Noului C. civ. (art. 1403) se reține că "nu produce niciun efect".

În concluzie, potrivit oricăruia dintre raționamente, obligația de plată a dobânzii variabile către bancă, este o obligație ce incumbă împrumutatului, și nu băncii înseși, iar modificările cuantumului dobânzii variabile, țin cel puțin de un mix de factori externi (constând în evoluțiile obiective ale pieței, sau de voința unor terțe persoane).

Norma juridică este distorsionată de către reclamanți, realitatea raportului juridic dedus judecății fiind cu totul alta. Se identifică o obligație care ar incumba doar băncii de a calcula cuantumul dobânzii, uitându-se că: modificările aduse dobânzii variabile sunt făcute în funcție de evoluția indicilor bancari obiectivi și de alți factori economici ce țin de piață (costurile cu lichiditatea și cu rezerva minimă obligatorie fiind doar unele dintre elementele avute în vedere) - deci, forțat de împrejurările exterioare voinței băncii.

În consecință, dispozițiile legale nu numai că nu interzic mecanismul de stabilire a dobânzii contractuale din contractul în cauză, ci chiar îl permit. Prevederile art. 93 lit. g) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 sunt în afara oricărei dispute.

Clauzele atacate nu sunt prezumate în mod absolut ca fiind abuzive.

Așa cum s-a arătat mai sus, nu există și nu operează o prezumție absolută în sensul caracterului abuziv al unor clauze de tipul celor din prezenta cauză.

Până în prezent, CJUE, interpretând articolele Directivei 93/13/CEE, a clarificat următoarele aspecte:

- criteriile juridice în baza cărora o clauză contractuală trebuie să fie analizată pentru a ști dacă este abuzivă sau nu, consacrate la art. 3 alin. (1) și (2) (Hotărârea din 7 mai 2002, Comisia/Suedia, C-478/99, pct. 11 și 17, Hotărârea din 1 aprilie 2004, Freiburger Kommunalbauten, C-237/02 pct. 18, 19 și 21);

- importantă pentru calificarea unei clauze ca fiind abuzivă a elementelor de context ce țin de natura bunurilor sau a serviciilor, a tuturor circumstanțelor care însoțesc încheierea contractului și a celorlalte clauze ale contractului sau ale clauzelor altui contract de care acesta depinde - art. 4 alin. (1) care dau cadrul în care trebuie analizate criteriile juridice propriu-zise. (Hotărârea din 15 martie 2012, Perenicova C453/10 pct. 42, Hotărârea din 1 aprilie 2004 Freiburger Kommunalbauten C-237/02 pct. 19 - 22, Hotărârea din 4 iunie 2009 Pannon GSM C-243/08 pct. 37 - 43;

- caracterul de listă orientativă și neexhaustivă al Anexei la Directivă coroborată cu art. 3 alin. (3) care exemplifică clauze care pot fi considerate abuzive (Hotărârea din 4 iunie 2009 Pannon GSM C-243/08 pct. 37, Hotărârea din 1 aprilie 2004 Freiburger Kommunalbauten C-237/02, pct. 20. Concluziile Avocatului General VericaTrstenjak prezentate la 6 decembrie 2011 pentru Cauza C-472/10 Nemzeti c. Invitel, pct. 80: "O clauză care figurează în această listă nu trebuie considerată în mod necesar abuzivă și invers, o clauză care nu figurează în listă poate în egală măsură să fie declarată abuzivă (48). Prin urmare, din simpla împrejurare că o clauză figurează pe listă nu se poate deduce în mod necesar că are și caracter abuziv" Nota de subsol 46: "După cum rezultă din considerentul 17, în sensul directivei, lista anexată poate avea doar o valoare orientativă. Ca urmare a caracterului minimal al directivei, lista poate fi extinsă sau poate fi restrânsă de către statele membre în cadrul legislației lor interne, în special în ceea ce privește domeniul de aplicare al acestor clauze").

- faptul că DAE reprezintă costul global al creditului, care se exprimă sub forma unei dobânzi calculate potrivit unei formule matematice unice - art. 4 alin. (2) (Ordonanța din 16 noiembrie 2010 Pohotovost s.r.o. C-76/10 pct. 70 - 73 cu privire la rolul în deslușirea caracterului abuziv al unor clauze contractuale prin aportul la clarificarea gradului de claritate și inteligibilitate al unei clauze vizând o componentă de cost. Pentru deslușirea rolului DAE pentru consumator, relevantă este Hotărârea din 4 martie 2004 Cofinoga C-264/02 și Hotărârea din 23 martie 2000 Berliner Kindl Brauerei C-208/98 în care sunt interpretate dispoziții ale Directivei 87/102 ce a fost abrogată de Directiva 2008/48/CE, la data de 21 iunie 2010.

- faptul că art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE nu este o dispoziție imperativă și coercitivă ce trebuie transpusă ca atare în dreptul național al unui Stat Membru, astfel că într-o ordine juridică națională, dacă legiuitorul național legiferează în acest sens, cu acoperirea art. 8 din Directivă, se poate supune controlului de a vedea dacă o clauză este abuzivă și clauzele care sunt redactate clar și inteligibil, (Hotărârea din cauza Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid -C-484/08 - pct. 42).

- cerința ca în cercetarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale să fie analizată inteligibilitatea ei și din perspectivă economică, nu numai gramaticală (Hotărârea CJUE din cauza "Kasler" C-26/13).

- necesitatea verificării de către instanțele naționale a realității prestării unor servicii, de către bancă în folosul consumatorilor, în contul comisioanelor percepute conform contractelor, pentru a putea aprecia asupra producerii sau nu, a unui dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorilor, pe componenta de cost a comisioanelor bancare, (Hotărârea CJUE din cauza "Matei" C-143/13). Reținem, în acest context, că în sensul jurisprudenței constante a CJUE, anexa I la Legea nr. 193/2000 preia conținutul Anexei la Directiva 93/13/CEE, referită la art. 3 alin. (3) din Directivă.

- în Hotărârea din 4 iunie 2009 Pannon GSM C-243/08, pct. 37, în Hotărârea din 1 aprilie 2004 Freiburger Kommunalbauten C-237/02, pct. 20, Curtea de la Luxembourg reține că toate clauzele enumerate în Anexa la Directivă nu sunt automat abuzive și anexa este pur indicativă conținând exemple de clauze ce pot fi găsite.

Clauzele atacate nu îndeplinesc condițiile de la art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Cele 4 condiții legale trebuie întrunite cumulativ pentru ca prezumția relativă de valabilitate și liecitate a unei clauze contractuale să fie răsturnată, pentru a putea fi constatat caracterul abuziv. În speță nu sunt întrunite condițiile cerute de lege, nici în cazul clauzelor privitoare la dobândă, nici în cazul clauzelor privitoare la comisioane și nici al celorlalte dispoziții contractuale indicate în coloanele tabelului ce însoțesc cererea de chemare în judecată.

În ceea ce privește prima condiție, trebuie reținut că dobânda face parte din obiectul principal al contractului de împrumut. Orice concluzie contrară ar reprezenta o distorsiune a sensului normei juridice comunitare, și în consecință și a celei naționale. Distorsionarea ar consta în aceea că s-ar confunda sensul de obligație accesorie al dobânzii față de debitul principal, cu caracterul "principal" din perspectiva art. 4 alin. (2) al Directivei 93/13/CEE, care vizează tot ce este definitoriu, sine qua non pentru respectivul credit și este avut în vedere la formarea consimțământului și la exprimarea acordului de voințe.

Dobânda poate fi pe mai departe accesorie față de debitul principal, dar să fie în tot acest răstimp, parte din obiectul principal al contractului de credit bancar. Obiectul principal include dobânda, pentru că ea este de esența acestei specii de împrumut, și pentru că ea "descrie o prestație esențială" asumată prin contract. Celelalte componente de cost au aptitudinea de a fi incluse în obiectul principal al unui credit, dacă este să ne raportăm la rațiunea de a fi a DAE, așa cum a fost ea reglementată prin Directiva 2008/48/CE.

Art. 2 alin. (1) lit. a), exclude aplicarea definiției costului total de la art. 3 lit. g) din Directiva 2008/48/CEE, însă în interpretarea unei norme comunitare, cum este și art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, se va ține seama, pe lângă redactarea ei, de termenii utilizați, atât de contextul în care a fost edictată, cât și de obiectivele reglementării din care face parte, (Hotărârea din 17 noiembrie 1983 Merck C-292/82 pct. 12, Hotărârea din 1 martie 2007 Schouten C-34/05 pct. 25, Hotărârea din 12 februarie 2009 Klarenberg C-466/07 pct. 37, Hotărârea din 18 mai 2000, KVS International C-301/98 pct. zi, Hotărârea din 6 iulie 2006 Comisia/Portugalia C-53/05 pct. 20, Hotărârea din 16 octombrie 2008 C-298/07 pct. 15, iar pentru nuanța cu "termenii utilizați" Hotărârea din 3 decembrie 2009 Yaesu Europe BV C-433/08 pct. 24).

În măsura în care un legiuitor național a ales să transpună art. 4 alin. (2), el devine obligatoriu doar cu efectul său de exceptare de la controlul caracterului abuziv a exact ceea ce spune: a clauzelor care fac parte din obiectul principal al contractului (cu nuanța că este "principal" doar ceea ce au avut părțile în vedere la formarea consimțământului lor și la exprimarea acordului de voințe sau ceea ce exprimă o prestație esențială pentru respectivul contract).

Cât privește a doua condiție legală, privind negocierea, contractele de credit au fost asimilate noțiunii doctrinare de "contract de adeziune" sau "contract standard pre formulat", astfel cum menționează actele comunitare în materia protecției consumatorului și cum a fost preluată expresia și de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Având în vedere natura juridică a contractului de adeziune, mai precis caracterul contractual al acestuia, în ciuda formei manifestării de voință, totuși consimțământul rămâne de esența actului juridic. Trăsătura comună a tuturor contractelor constă în procedura specifică de formare, în acordul de voințe. Or, contractul de adeziune îndeplinește acest criteriu, fiind rezultatul unui acord de voințe, chiar în lipsa negocierii, care oricum nu e de esența contractului. Forma tipizată a contractului, deși prezentată unui număr nelimitat de aderenți, manifestările de voință distincte ale acestora vor naște contracte diferite.

Prin urmare, chiar și atunci când raportăm contractul de credit dedus judecății la definiția neparticularizată a contractului de adeziune, ajungem la concluzia conform căreia manifestarea de voință a cocontractanților și legalitatea acestuia trebuie raportate la dispozițiile comun aplicabile privitoare la viciile de consimțământ.

Legea nr. 193/2000 se aplică clauzelor contractuale care nu au fost direct negociate cu consumatorii, fiind stabilite "fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard pre formulate sau condițiile generale de vânzare practicate de consumator".

Contractul de credit, contract de adeziune în sensul deja prezentat, presupune, pe de o parte, analiza Condițiilor generale și, pe altă parte, a Condițiilor speciale, acestea din urmă reprezentând parte componentă a contractului de credit negociată de părțile contractante și agreată în funcție de interesele și situația economică a fiecăruia dintre consumatori.

În contractul de credit supus analizei instanței, Condițiile generale sunt parte a aceluiași instrumentum ca și Condițiile speciale, fiind remise clientului la momentul contractării, și totodată, aduse la cunoștința reclamanților-recurenți, în faza precontractuală.

Prin urmare, adeziunea vizează exclusiv Condițiile Generale. Odată cu agrearea acestora, clientul a negociat cu banca elementele individuale consacrate în Condițiile speciale ca elemente esențiale ale contractului. La momentul contractării clientului i-a fost remis contractul de credit în integralitatea sa, atât Condițiile Speciale, precum și Condițiile Generale, acestea din urmă făcând parte integrantă din contract, nu doar sub aspect reglementar, dar și din punctul de vedere al instrumentum-ului.

În acest context, Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate accepta interpretarea dată de reclamanți în sensul înlocuirii dobânzii variabile cu o dobândă fixă sau chiar fără dobândă. Prin contractul de credit supus analizei instanței părțile au convenit în privința modului de determinare a dobânzii. Este evident că reclamanții au ales din oferta băncii, produsul pe care l-au considerat corespunzător nevoilor proprii, în perfectă cunoștință de cauză, asumându-și pe deplin efectele juridice obligatorii ale convențiilor de creditare legal intervenite între părți ca urmare a formării acordului de voință și executându-le în consecință.

Reclamanții au acceptat astfel 3/4 ani mecanismul de formare a dobânzii variabile, pentru a descoperi subit, în contextul apariției O.U.G. nr. 50/2010, că nu îl mai înțeleg.

Raportat la datele prezentei cauze, Înalta Curte de Casație și Justiție reține faptul că instanța nu a fost învestită niciun moment cu un capăt de cerere privind interpretarea unor clauze îndoielnice ori neclare.

Intervenția cerută instanței de judecată prin cererea introductivă cu privire la conținutul dobânzii sau chiar la eliminarea acesteia și la modul de aplicare al dispozițiilor din Contractele de credit, trebuie însă realizată exclusiv prin prisma regulilor speciale de interpretare instituite de legiuitorul civil, fără știrbirea forței obligatorii a convențiilor și cu respectarea aparenței de legalitate de care acestea se bucurau.

Intervenția instanței în conținutul contractului, în maniera solicitată de către reclamanți, este însă nepermisă, ea depășind limitele cadrului procesual cu care a fost învestită și aducând atingere principiului disponibilității consacrat de normele imperative mai sus evocate.

Chiar considerând că ne-am afla în prezența unor clauze îndoielnice, în absența unei definiții contractuale clare, explicite, instanța tot nu ar putea constata identitatea între sintagma "dobânda variabilă" și sintagma "dobândă fixă" sau "fără dobândă".

Atunci când este sesizat cu un diferend în legătură cu un act juridic, indiferent dacă este unilateral sau bilateral, ale cărui clauze sunt clare și precise, judecătorul care soluționează fondul trebuie să îl aplice, în litera și spiritul lui, neavând dreptul să-i dea un alt înțeles.

În speță, interpretarea sistematică a clauzelor contractuale conduce la această unică concluzie: părțile au avut în vedere o dobândă variabilă, nicidecum una fixă.

Postulat al indivizibilității contractului, regula de interpretare sistematică, coordonată a contractului se impune a fi respectată și de către instanța de judecată. Astfel, trebuie evitată interpretarea prevederilor unei clauze contractuale prin scoaterea ei din context, mai cu seamă dacă astfel se intră în contradicție cu înțelesul care rezultă din ansamblul contractului.

Ori, o analiză critică a susținerilor reclamanților prin prisma termenilor utilizați în corpul convenției de creditare, precum și a negocierilor purtate între părți, a practicilor stabilite între acestea și a comportamentului lor ulterior încheierii contractului, deopotrivă importante în conturarea voinței reale a părților, subliniază netemeinicia acestora. Simpla afirmare a unei pretinse contradicții între termenii contractuali și "voința reală a părților" nu poate conduce în mod rezonabil la punerea sub semnul întrebării a caracterului neechivoc al clauzelor litigioase.

Declarația comună de voință, care este specifică contractului, se prezumă până la proba contrară că exprimă voința reală a părților. Din perspectiva contractului de credit, dobânda este acea parte a prețului creditului care reprezintă cea mai mare parte a costului creditului. Pentru acordarea oricărui credit și în funcție de perioada pentru care acesta este stabilit, banca face anumite cheltuieli. Deoarece, de cele mai multe ori, depozitele unei bănci nu sunt suficiente pentru a acoperi cererea de credite, o bancă este nevoită să se împrumute la rândul ei de la alte bănci, aceste împrumuturi generând, la rândul lor costuri suplimentare. Dobânda pe care o bancă trebuie să o plătească pentru un astfel de împrumut diferă de la o țară la alta, și de la o bancă la alta. Astfel cum în situația ideală, o bancă ar trebui să solicite și plata unei dobânzi care are ca nivel minim, dobânda pe care acea bancă o acordă deponenților, tot astfel, la nivel interbancar, atunci când o bancă împrumută o altă bancă, valoarea minimă a dobânzii solicitate de împrumutător va trebui să acopere dobânda acordată deponenților acelei bănci. Prin urmare, o bancă românească ce se împrumută de pe piața interbancară va trebui să plătească un cost cel puțin egal cu dobânda aferentă depozitelor celorlalte bănci.

Rata medie a acestor depozite este calculată sub forma indicilor Bubor/Robor, Euribor sau Libor, în funcție de moneda creditului, dar întotdeauna dobânda de referință a băncii este mai mare decât indicele de referință Euribor/Libor.

La costul banilor, se adaugă o primă care acoperă riscul specific de țară, primă ce poate fi aproximată prin CDS (Credit Default Swap) și care se regăsește, inclusiv, în costul fiecărei bănci din România. Prima este percepută de instituțiile financiare internaționale care sunt dispuse să-și asume riscul de țară.

În plus, banca trebuie să aibă în vedere la stabilirea elementelor de cost ale unui credit, și costul serviciilor proprii de creditare.

Pentru înțelegerea exactă a obiectului prezentului litigiu trebuie avut în vedere că: prudența bancară, destinația creditului, planificarea creditelor, garantarea creditelor dar și rambursarea creditelor la scadență sunt principiile creditării.

Creditul poate fi clasificat după mai multe criterii, astfel: a) după natura economică și participanți (comercial, bancar, de consum, obligatar, ipotecar); b) după destinație (productiv și neproductiv); c) după natura garanțiilor (real și personal) etc. Pentru toate tipurile de credit însă, dobânda este prețul plătit în schimbul punerii la dispoziția unui subiect economic a capitalului necesar, rata dobânzii reprezentând prețul pentru o anumită unitate de capital și o anumită unitate de timp.

În economia de piață există o diversitate de tipuri de dobânzi: taxa oficială a scontului, taxa privată a scontului, dobânda bonificată, dobânda percepută, dobânda practicată la efectele comerciale.

În contextul inflaționist existent în aproape toate țările se iau în considerare două ipostaze ale dobânzii: nominală (exprimată ca atare prin rata curentă de piață) și reală (ca diferență între dobânda nominală și gradul de eroziune al capitalului, determinat de evoluția procesului inflaționist).

Așadar, determinarea dobânzii, a prețului unui credit, nu este un proces simplu, care să se reducă la interpretarea unei clauze contractuale "lăsată la luminile și înțelepciunea magistratului" (art. 1203 Codul civil napoleonean). În procesul determinării dobânzii bancare, interpretarea gramaticală și logica juridică nu sunt singurele instrumente necesare și suficiente.

Prețul creditului nu este reglat doar de mecanismul cererii și al ofertei. El este amplu reglementat de norme interne și internaționale financiar-bancare și se calculează pe baze matematice, cu un instrumentar statistic/probabilistic extrem de tehnic. Acest mecanism este menit să asigure respectarea principiilor de funcționare a instituțiilor bancare: prudența bancară și disiparea riscului, în acord cu Standardele contabile internaționale (IAS) - Regulamentul 1606/2002/CE al Parlamentului European și al Consiliului din 19 iulie 2002 adoptat și de România de la 1 ianuarie 2012.

Așadar, prețul creditului nu se poate forma niciodată prin negocierea individuală a băncii cu fiecare client al său. Acest lucru nu este posibil, în condițiile în care banca are milioane de clienți. Este motivul pentru care banca oferă clienților produse, sortimente bancare diferite, astfel încât aceștia să poată alege produsul pe care îl doresc. De altfel, niciun producător de serie nu negociază cu clientul prețul fiecărui produs al său expus la raft.

În speță, este mai mult decât evident că reclamanții nu s-au împrumutat la o dobândă fixă sau "fără dobândă". În consecință, este inadmisibil să se obțină acest lucru prin intermediul unei hotărâri judecătorești.

Trebuie să se rețină că, printr-o eventuală adaptare a contractului de credit în considerarea O.U.G. nr. 50/2010, se putea viza numai nuanțarea reglementării contractuale a formulei de calcul a ratei dobânzii, transparentizarea acesteia, fără nicio influență asupra prețului, a costului total al creditului și repunerea în discuție a cuantumului dobânzii.

Adoptarea O.U.G. nr. 50/2010 nu a avut ca obiectiv micșorarea dobânzilor, ci asigurarea unei mai mari transparențe în piața serviciilor financiar-bancare. Această modificare a dobânzii, indisolubil legată de menținerea valorii dobânzii curente percepute conform contractului de către bancă, era conformă dispozițiilor art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010, neatrăgând o majorare a tarifelor sau spezelor bancare, astfel cum acestea sunt definite în actul normativ.

Interpretarea recurenților în sensul nașterii unei obligații în sarcina băncii de a proceda la modificarea contractelor de credit prin înlocuirea dobânzii contractuale cu o dobândă fixă la nivelul de la data creditării, apare ca lipsită de orice temei juridic, fiind totodată de natură să afecteze echilibrul contractual creat prin dispozițiile agreate la momentul încheierii convențiilor de creditare.

Libertatea contractuală alături de forța obligatorie a contractului și de efectul relativ al contractelor reprezintă corolare ale autonomiei de voință, noțiuni și principii extrem de caracterizate în ordinea de drept continentală. De aici s-a dedus că o persoană nu poate fi supusă niciunei alte legi decât aceea pe care și-a dat-o sieși, iar unica sursă a obligației contractuale este voința părților. Consacrat prin dispozițiile art. 969 C. civ. napoleonean (aplicabile în causa pendinte), principiul pacta sunt servanda își găsește justificarea în libertatea contractuală care se exprimă prin facultatea individului de a intra într-un raport contractual sau nu, de a alege persoana cu care contractează și de a stabili în mod liber, în acord cu cealaltă parte, conținutul contractului.

Raportat la datele concrete ale prezentei spețe, Înalta Curte de Casație și Justiție va observa faptul că reclamanții, prin formularea cererii introductive, au urmărit să modifice prețul contractului de credit, în principal nivelul dobânzii comerciale, dar și cuantumul comisioanelor bancare.

Față de principiile autonomiei de voință și forței obligatorii a contractului, o astfel de cerere este inadmisibilă, reclamanții neputând solicita și obține concursul forței coercitive a instanței pentru revizuirea prețului contractului. Dobânda comercială se constituie în prețul contractului de credit, preț care nu poate fi determinat în mod arbitrar de un terț, fie el și instanța de judecată.

Intervenția instanței în mecanismul contractual și modificarea unui element esențial al acestuia, mai precis a prețului contractului, înfrânge forța juridică obligatorie a convențiilor legal încheiate. Dând curs cererii formulate de către reclamanți, instanța nu ar face decât să afecteze echilibrul contractului în ceea ce are el esențial: prețul (costul total al creditului).

Veniturile rezultate din dobânzile și comisioanele reglementate prin contractul de credit - asupra cărora părțile și-au manifestat voințele juridice în deplină libertate și cunoaștere a legii, constituie venituri clar determinate, sau cel puțin determinabile. De aceea lipsirea băncii de contraprestațiile legal stabilite în contractele aflate în derulare, are efectul unei atingeri aduse proprietății în înțelesul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, aceste drepturi de creanță fiind asimilate, din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, cu noțiunea de bun.

Ignorarea voinței reale a părților și alterarea condițiilor contractuale printr-o interpretare lipsită de rigoare juridică a clauzelor din convențiile de creditare reprezintă o ingerință a instanței de judecată în mecanismul contractual și o încălcare a dispozițiilor legale care normează libertatea contractuală.

În ceea ce privește a treia condiție vizând introducerea clauzelor în contract cu nerespectarea cerințelor bunei - credințe, se va reține că interpretarea Directivei 03/13/CEE vine să limpezească analiza dreptului național. Sub aspectul bunei ori al relei - credințe la introducerea în contract a clauzelor disputate în prezentul litigiu, la nivelul dreptului comunitar a operat o mutație importantă după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, care nu trebuie pierdută din vedere nici de judecătorul național.

În anul 2009, Avocatul General Verica Trstenjak punea accentul în concluziile prezentate la data de 29 octombrie 2009 pentru cauza Caja de Ahorros C-484/08 pe nevoia de protecție, pentru ca în concluziile prezentate la data de 29 noiembrie 2011 pentru Cauza Perenicova C-453/10, punea accentul pe principiul securității juridice: "38. Directiva are ca obiectiv protejarea consumatorului împotriva dezavantajelor rezultate în general pentru acesta din situația sa de inferioritate în cazul în care încheie contracte cu vânzători sau furnizori, în trecut, aceștia au profitat de puterea lor economică pentru a impune consumatorilor contracte de adeziune și pentru a-i face să suporte riscurile, în numele libertății contractuale. Directiva urmărește să combată un astfel de abuz de putere.".

"39. Directiva 93/13 abordează o problemă fundamentală pentru dreptul derivat: este avut în vedere conflictul dintre autonomia de voință (9), pe de o parte, și protejarea părții contractuale defavorizate, cu alte cuvinte, consumatorul, pe de altă parte. Directiva 93/13 restrânge în mod considerabil principiul libertății contractuale în favoarea consumatorului prin faptul că permite un control jurisdicțional al clauzelor abuzive. (10). Această atingere adusă de legiuitor autonomei de voință se justifică prin faptul că respectivele contracte de adeziune se întemeiază pe o asimetrie a puterii economice a părților, întreprinderile redactează contractele în prealabil și le impun în mod unilateral consumatorului, fără ca acesta să aibă posibilitatea de a negocia în mod individual clauzele acestora. Principiul autonomiei de voință nu ar mai fi garantat în practică, întrucât consumatorul nu ar avea nicio influență asupra conținutului contractului. O astfel de situație ar justifica intervenția statului în domeniul libertății contractuale a părților pentru a garanta o echitate a contractelor într-o măsură cât mai mare posibil".

"40. Totuși, Directiva 93/13 nu elimină complet autonomia de voință, întrucât art. 4 alin. (2) exclude de la aprecierea caracterului abuziv clauzele care se referă la "obiectul contractului" și la "caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte." Nu trebuie să fie instituită o protecție generală a consumatorului care l-ar împiedica pe acesta să încheie un contract dezavantajos. Dimpotrivă, acesta este deja protejat în mod suficient prin concurență în ceea ce privește prestațiile principale".

O altă interpretare, contrară logicii juridice, pe care recurenții-reclamanți au indus-o, a fost aceea că deși buna - credință - un alt element necesar pentru dovedirea unei clauze abuzive - se prezumă în mod obișnuit în contractele dintre particulari, în această materie o atare prezumție ar fi inoperantă. Interpretarea este însă eronată și vine să schimbe principii elementare de drept.

Pornind de la prevederile Codului civil, buna - credință a fost conturată ca fiind acea atitudine de corectitudine, prezumată de lege fără a se face distincție în funcție de natura contractelor și fără ca vreo lege specială - inclusiv Legea nr. 193/2000 - să instituie vreo excepție expresă în acest sens, corectitudine pe care cocontractantul trebuie să o aibă la momentul încheierii și pe parcursul executării contractului.

Înalta Curte va reține din actele dosarului că recurenții-reclamanți și-au asumat sub semnătură exercițiul dreptului de informare și au recunoscut în aceeași manieră îndeplinirea de către bancă a obligațiilor sale corelative. Cu alte cuvinte, în ipoteza în care cumpărătorul acceptă deliberat și în cunoștință de cauză să contracteze în termeni care se pot dovedi a fi inadecvați ori chiar periculoși, exclude posibilitatea acestuia de a acționa ulterior profesionistul în judecată pentru angajarea răspunderii ultimului.

În același sens jurisprudența CJUE recomandă ca instanța națională să țină seama de toate clauzele contractului, deci și de cea prin care consumatorul declară că a înțeles și și-a asumat contractul.

Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit la finalul primului ciclu procesual că instanța de apel, în rejudecare, trebuie să stabilească ce se înțelege prin noțiunea de limbaj clar și inteligibil, în accepțiunea Legii nr. 193/2000, respectiv a Directivei 93/13/CEE, respectiv dacă mecanismul după care s-a stabilit evoluția dobânzii variabile este exprimat într-un limbaj clar și inteligibil, având în vedere și jurisprudența CJUE. Totodată, Înalta Curte a stabilit că trebuie să se analizeze și conținutul art. 6 din Contractul de credit pentru a se determina care sunt acele costuri care ar putea interveni pe parcursul derulării contractului.

Astfel, fără să țină cont de îndrumările instanței de recurs, obligatorii conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel în rejudecare, s-a limitat doar la a reține că "clauzele cuprinse la pct. 5 și 6 din contractul de credit bancar nr. 4309/17 august 2007 sunt abuzive deoarece acestea nu apar ca fiind negociate de către părțile contractante, iar conținutul lor nu este nici clar, nici inteligibil" sau că "ambele clauze sunt neclare, așa cum reține și Înalta Curte, deoarece pe de o parte cuprind elemente care depind exclusiv de voința Băncii (...), iar pe de altă parte, includ costuri nepredictibile pentru consumator, de asemenea, la îndemâna exclusivă a Băncii (...)".

Printr-o motivare de o pagină (a doua pagină cuprinde doar hotărârea instanței asupra capetelor de cerere), instanța de apel în rejudecare a stabilit că cele două clauze prevăzute de art. 5 și 6 din Contractul de credit sunt abuzive pentru că Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că nu sunt exprimate într-un limbaj clar și precis. Față de cererea de lămurire și completare a dispozitivului, Curtea de Apel București a admis solicitările apelanților-intimați și substituindu-se părților, a decis că banca este obligată să calculeze dobânda în funcție de dobânda variabilă în funcție de Euribor + marja de 1,5.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.) - instanța de apel, în rejudecare, nu a ținut cont de hotărârea instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate.

Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit la finalul primului ciclu procesual că, în esență, instanța de apel trebuie să analizeze în rejudecare dacă prevederile privitoare la stabilirea modului de calcul a dobânzii variabile sunt redactate într-un limbaj clar și inteligibil, în conformitate cu prevederile legale aplicabile (atât naționale, cât și europene) și cu jurisprudența CJUE.

Cu toate acestea, instanța de apel, încălcând prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. "în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate (...) sunt obligatorii pentru judecătorii fondului" - și-a argumentat hotărârea afirmând că Înalta Curte de Casație și Justiție ar fi cea care a stabilit că prevederile din contract contestate sunt neclare: "instanța de apel, la rejudecare, reține că, deși Înalta Curte nu a predat expressis verbis că acele clauze invocate de reclamanți ca fiind abuzive, sunt lovite de nulitate, în realitate, în raport cu considerentele deciziei de casare această chestiune a fost dezlegată, fiind obligatorie pentru judecătorii din apel" (parag. 1 din Decizia nr. 1.703/2015); "din nou Curtea subliniază că în raport de cele statuate de instanța de recurs, irevocabil clauzele cuprinse la pct. 5 și 6 din Contractul de credit bancar din 17 august 2007 sunt abuzive deoarece acestea nu apar ca fiind negociate de către părțile contractante, iar conținutul lor nu este nici clar, nici inteligibil" (parag. 4 din Decizia nr. 1.703/2015); "Curtea constată că instanța de recurs a statuat că mecanismul de calcul al dobânzii nu este exprimat într-un limbaj clar și precis, ci permite posibilitatea pentru Bancă de a stabili în mod unilateral, în beneficiul său, modul cum evoluează această dobândă, aspect considerat "evident" de către instanța de recurs" (parag. 1 din Decizia nr. 1.703/2015).

Prin astfel de susțineri instanța de apel nesocotește tocmai cerințele Înaltei Curți de Casație și Justiție care solicitase ca instanța de rejudecare să reanalizeze contractul, prin raportare la jurisprudența și doctrina aplicabilă. Cu toate acestea, instanța de apel nu face o nouă analiză a contractului de credit și nu reanalizează probele depuse în susținerea apărărilor de pârâtă, ci se limitează la a relua trunchiat și distorsionat concluziile Înaltei Curți.

Hotărârea de casare era una prin care Înalta Curtea a dat o "dezlegare obligatorie" unei probleme de drept - în speță a obligat instanța de apel să analizeze clauzele din prisma Legii nr. 193/2000 și a Directivei 93/13/CE) -, dar nu a stabilit că acele două clauze (art. 5 și art. 6 din Contractul de credit) sunt abuzive. Acest aspect trebuia stabilit de instanța de apel printr-o analiză completă a întregului material probator existent la dosar. Cu toate acestea, instanța de apel nu a făcut decât să reformuleze și să distorsioneze considerentele deciziei Înaltei Curți. Mai mult, faptul că instanța de apel a interpretat în mod eronat considerentele hotărârii Înaltei Curți de Casație și Justiție reiese cu atât mai mult cu cât la parag. 1, s-a afirmat că Înalta Curte ar fi considerat ca "evident" faptul că banca poate modifica în beneficiul său modul în care evoluează dobânda. În plus, instanța de apel a citat inclusiv fila și parag. în care Înalta Curte ar fi susținut "evidența" respectivă.

În realitate, Înalta Curte a reținut că "ceea ce era evident din acest contract, într-adevăr, era caracterul variabil al dobânzii după perioada de 12 luni". Practic, instanța supremă a afirmat un aspect necontestat de niciuna dintre părți - caracterul variabil al dobânzii -, dar instanța de apel a reținut un cu totul alt lucru - faptul că B. putea modifica în propriul beneficiu dobânda contractuală, aspect care nu corespunde realității.

Dacă Înalta Curte ar fi considerat că cele două articole - art. 5 și 6 din contractul de credit - sunt abuzive, ar fi casat hotărârea și ar fi reținut cauza spre rejudecare. Dar din moment ce instanța de recurs a decis casarea cu trimitere spre rejudecare, atunci este evident că instanța de apel avea obligația de a reanaliza fondul. În consecință, hotărârea din apel este dată fără ca instanța să țină cont de considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Mai mult, faptul că instanța de apel se limitează doar la reiterarea unor considerente ale instanței de casație, fără o reanaliză a materialului probator echivalează cu o lipsă a motivării deciziei.

Instanța de apel, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.) - instanța de apel, în rejudecare, a interpretat în mod greșit clauzele cuprinse la art. 5 și 6 din contractul de credit. În mod cu totul eronat instanța de apel a stabilit că art. 5 și 6 din Contractul de credit sunt abuzive din moment ce includ costuri nepredictibile, care sunt la îndemâna exclusivă a băncii, care le poate modifica cuantumul în mod unilateral.

Potrivit art. 5 din Contractul de Credit, "La data încheierii prezentului contract, dobânda curentă este de 4% pe an și este fixă în primul an și variabilă ulterior. Dobânda fixă se menține constantă pe o perioadă de 1 an, începând cu data primei trageri, cu excepțiile prevăzute la pct. 7 și 8. După această dată, dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile B., la care se adaugă 1,50 p.p.".

Dobânda de referință a băncii este un indicator de referință intern, care se stabilește în funcție de costul resurselor de creditare ale băncii, fiind independent de voința acesteia, și are la bază următorii indici bancari: indicele reprezentând evoluția dobânzii indicative de pe piețele internaționale, care reflectă costurile de refinanțare ale băncii (Euribor/Robor); primele de lichiditate asociate termenelor scurte sau lungi de creditare; costul datorat riscului de țară asociat pieței locale pe piețele internaționale; costurile asociate rezervelor minime obligatorii pentru sursele în valută atrase, pe care banca trebuie să le blocheze la BNR; costul generat de contribuția la fondul de garantare a depozitelor; modificările reglementarilor legale care conduc la costuri suplimentare pentru bancă.

Astfel, este total absurd ca prin Decizia civilă nr. 367/2016 instanța de apel să stabilească modalitatea de calcul a dobânzii inițiale în funcție strict de Euribor și de marja băncii, din moment ce în formula de calcul inițială în dobândă erau incluse și alte costuri. Așadar, s-ar ajunge ca banca să acorde o dobândă sub costurile la care se împrumută de pe piața interbancară. Toate aceste costuri se stabilesc și au la bază Reglementări ale BNR, fiind determinate pe baza unor indicatori obiectivi și a unor formule de calcul, și nu în mod aleatoriu de către pârâtă, băncilor fiindu-le permis, potrivit dispozițiilor legale aplicabile contractului, să acorde credite în raport de o dobândă de referință proprie.

O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor prevede că "dobânda poate varia în funcție de dobânda de referință a furnizorului de servicii financiare" (art. 93). O.U.G. nr. 50/2010 este primul act normativ care prevede obligativitatea calculării dobânzii variabile în funcție de un indice de referință extern, însă aceasta nu este aplicabilă contractelor aflate în curs de derulare, cum este cazul în speță.

Prin urmare, clauza de la art. 5 din contractul de credit care prevede variația dobânzii în funcție de dobânda de referință a B. - indice care nu e stabilit aleatoriu, ci în funcție de costurile de creditare, nu contravine prevederilor Legii nr. 193/2000, care interzice modificarea unilaterală a clauzelor contractuale, iar nu a dobânzii variabile, care, dacă nu ar putea fi modificată unilateral de bancă, prin raportare la costul resurselor de creditare, nu și-ar mai păstra caracterul variabil, ci s-ar transforma într-o dobândă fixă.

Modificarea de către bancă a cuantumului dobânzii variabile este permisă de Legea nr. 193/2000, care în Anexă, art. 1 lit. a), parag. 2 prevede în mod expres faptul că: "Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul".

Important pentru excluderea caracterului abuziv este argumentul că acest indicator de referință, determinat de bancă este aplicabil tuturor consumatorilor care au accesat acest produs, iar nu numai reclamanților din prezenta cauză. Fiind aplicabil tuturor, el nu poate degenera într-o modificare individuală și abuzivă a prețului contractului de credit. Prin urmare, părțile au stabilit în mod clar în acest contract că după primul an de contractare, dobânda este variabilă și se calculează în funcție de dobânda de referință variabilă a băncii, așadar concluziile instanței de apel conform cărora clauzele de la art. 5 și 6 ar fi abuzive sunt nefondate, instanța interpretând în mod eronat clauzele contractuale.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că hotărârea recurată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) - instanța de apel, în rejudecare, a încălcat prevederile art. 1 și 4 din Legea nr. 193/2000 deoarece nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru calificarea clauzelor contractuale analizate ca abuzive astfel cum s-a argumentat anterior.

Cu privire la lipsa caracterului abuziv al art. 6 din contractul de credit, în mod eronat instanța de apel reține că acest articol ar fi abuziv, deoarece el nu reprezintă decât o transcriere a art. 3 lit. g) din Directiva 2008/48/CE care stabilește că Dobânda anuală efectivă ("DAE") reprezintă costul total al creditului care este format din "toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de creditor". Astfel, după cum reiese chiar din definiție, în DAE banca a inclus practic toate acele costuri prevăzute la art. 9 din contractul de credit (dobândă și comisioane). în afara acestor elemente banca nu a inclus niciun alt cost, astfel încât în mod cu totul nejustificat instanța a reținut caracterul abuziv al acestei clauze.

Dacă instanța de apel ar fi dat eficacitate deciziei de casare și dacă ar fi reanalizat probatoriul, ar fi remarcat că la dosar se găsește cererea de credit depusă de intimați. Din acest înscris rezultă că împrumutata este judecător la Tribunalul Gorj, iar împrumutatul era director tehnic la o societate comercială.

Prin urmare, reținerile instanței de apel de la parag. 7 din Decizia nr. 1.703/2015 sunt neîntemeiate în condițiile în care ambii împrumutați dețineau cunoștințe atât juridice (necesare la înțelegerea clauzelor contractuale), cât și tehnice (pentru a înțelege semnificația unor termeni precum cei enumerați de instanța de apel).

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că instanța de apel în mod eronat a dispus restituirea prestațiilor. Soluția instanței de apel de a obliga B. la restituirea prestațiilor este vădit nelegală atât prin raportare la dispozițiile legale naționale cât și prin raportare la dispozițiile Directivei 93/13. Sancțiunea juridică ce poate opera în cazul constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale este încetarea producerii efectelor acelor clauze pentru viitor, fără a se pune în discuție prestațiile deja executate. Această sancțiune este consacrată în art. 6 alin. (1) coroborat cu art. 7 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii interpretate în lumina considerentelor 20 și 23. Din aceste dispoziții rezultă că sancțiunea juridică ce poate opera în cazul constatării caracterului abuziv al unor clauze contractuale este una sui generis, respectiv încetarea producerii efectelor acelor clauze pentru viitor, fără a repune în discuție prestațiile deja executate.

În consecință, cererea vizând restituirea sumelor achitate de aceasta în temeiul clauzelor contestate este inadmisibilă în virtutea aplicării dreptului comunitar, ce se bucură de forță juridică superioară oricărei norme de drept național în baza art. 148 alin. (2) din Constituție.

Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit la finalul primului ciclu procesual că atât prima instanță, cât și instanța de apel au decis în mod corect că Actul adițional la Contractul de credit bancar pentru persoane fizice din 21 august 2007, transmis în data de 15 septembrie 2010 nu poate fi supus analizei instanțelor și în consecință anulat, din moment ce acesta nu a produs și nu poate produce efecte, el nefiind însușit de reclamanți. În legătură cu acest aspect, Sentința civilă nr. 6.454 din 4 noiembrie 2013 a rămas definitivă și irevocabilă.

Față de soluția ce se va pronunța cu privire la Decizia civilă nr. 1.703 din 26 octombrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că devine caducă orice analiză a Deciziei civile nr. 367 din 29 februarie 2016, care a avut ca obiect cererea de lămurire și completare a dispozitivului Deciziei civile nr. 1.703 din 26 octombrie 2015. Acesta este argumentul pentru care Înalta Curte nu a cercetat nici apărările pârâtei din primul subsidiar al întâmpinării prin care se invoca excepția lipsei de obiect a recursului reclamanților motivat de existența Deciziei civile nr. 367 din 29 februarie 2016.

În concluzie, răspunzând prin acest considerent comun atât susținerilor recurenților, cât și apărărilor acestora, potrivit calităților procesuale reciproce, pentru toate argumentele și temeiurile de drept reținute, conform art. 312 C. proc. civ. se va respinge excepția nulității recursului declarat de reclamanții B. și A. invocată de recurenta-pârâtă C. SA București. Se va admite recursul declarat de pârâta C. SA București împotriva Deciziei civile nr. 1.703/2015 din 26 octombrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă. Va fi modificată decizia recurată în sensul că se va respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții B. și A. împotriva Sentinței civile nr. 6.454 din 4 noiembrie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, pe care o va păstra în tot. Se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții B. și A. împotriva Deciziei civile nr. 1.703/2015 din 26 octombrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, și va obliga pe recurenții-reclamanți B. și A. la plata sumei de 5.581 RON reprezentând cheltuieli de judecată către recurenta-pârâtă C. SA București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului declarat de reclamanții B. și A. invocată de recurenta-pârâtă C. SA București.

Admite recursul declarat de pârâta C. SA București împotriva Deciziei civile nr. 1.703 din 26 octombrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Modifică decizia recurată în sensul că respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții B. și A. împotriva Sentinței civile nr. 6.454 din 4 noiembrie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, pe care o păstrează în tot.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții B. și A. împotriva Deciziei civile nr. 1.703 din 26 octombrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă pe recurenții-reclamanți B. și A. la plata sumei de 5.581 RON reprezentând cheltuieli de judecată către recurenta-pârâtă C. SA București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 martie 2017.

Procesat de GGC - N