Construction contract rescission upheld; guarantee restitution claim premature

Decizia nr. 823/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Sesizarea instanței de fond

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială sub nr. 19106/3/2011, reclamantele SC A. SRL și Societatea de Construcții B. SA - societate în reorganizare judiciară, au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Economiei Comerțului și Mediului de Afaceri, (1) rezilierea Contractului de execuție de lucrări din 19 februarie 2002, încheiat între Asocierea B. - A. și Ministerul Economiei și Comerțului, (2) plata contravalorii prejudiciilor cauzate, estimate provizoriu la suma de 622.104,14 lei și 120.250,18 euro, (3) suplinirea consimțământului pârâtei Ministerul Economiei și Comerțului pentru încheierea Procesului-verbal de recepție finală pentru tronsoanele 4 și 5 și (4) restituirea în original a Scrisorii de garanție bancară din 09 mai 2002 reprezentând garanția de bună execuție.

Prin Sentința civilă nr. 9.407 din 28 iunie 2012, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins excepția prescripției acțiunii și a respins acțiunea formulată de reclamantele SC A. SRL și Societatea de Construcții B. S.A, ca neîntemeiată.

Împotriva Sentinței civile nr. 9.407 din 28 iunie 2012 a formulat apel reclamanta SC A. SRL, iar prin Decizia civilă nr. 15/2013, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a admis apelul declarat de reclamanta SC A. SRL, a anulat sentința recurată și a trimis cauza spre judecare în primă instanță la Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Prin Sentința civilă nr. 3.546 din 19 decembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția prescripției, a respins acțiunea formulată de reclamanții SC A. SRL și Societatea de Construcții B. S.A prin administrator judiciar C. ca neîntemeiată și a obligat reclamanta la plata sumei de 1.500 lei către expertul tehnic judiciar D., autorizat sub nr. 987, sumă reprezentând diferență de onorariu.

Recursul declarat de SC A. SRL împotriva acestei sentințe a fost admis prin Decizia nr. 181 din 2 februarie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, decizie prin care a fost casată sentința recurată, a fost trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță și a fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de intimatul-pârât Ministerul Economiei, Comerțului și Turismului .

Cauza a fost reînregistrată la Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. 19106/3/2011.

2. Soluția instanței de fond

Prin Sentința civilă nr. 2.846 din 3 octombrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost admisă în parte acțiunea reclamantelor Societatea de Construcții B. SA și SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Economiei, Comerțului și Relațiilor cu Mediul de Afaceri, astfel cum a fost precizată.

S-a dispus rezilierea Contractului de execuție de lucrări din 19 februarie 2002 și a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1.762.438,48 lei cu titlu de contravaloare prejudiciu (respectiv: suma de 13.801 lei reprezentând chirie pentru popi metalici susținere scară, suma de 566.418,71 lei reprezentând cheltuieli cu întreținere și pază șantier, valoare actualizată, suma de 1.182.218,77 lei reprezentând penalități datorate subcontractorilor).

Totodată, a fost suplinit consimțământul pârâtului pentru încheierea procesului-verbal de recepție finală pentru tronsoanele 4 și 5 și obligat pârâtul la restituirea în original a Scrisorii de garanție bancară din 09 mai 2002 reprezentând garanția de bună execuție.

Au fost respinse celelalte pretenții formulate de reclamantă ca neîntemeiate, cu plata sumei de 272.032,09 lei cu titlu de cheltuieli de judecată (taxă judiciară de timbru, timbru judiciar, dar și onorarii pentru expertiză) către reclamantă.

S-a luat act că reclamanta și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată constând în onorariu avocațial pe cale separată.

În motivarea soluției, instanța de fond a reținut următoarele:

Între Ministerul Industriei și Resurselor în calitate de achizitor (în prezent, pârâtul Ministerul Economiei, Comerțului și Relațiilor cu Mediul de Afaceri) și Asocierea SC B. SA - SC A. SRL, în calitate de executant, s-a încheiat contractul de execuție de lucrări din 19 februarie 2002, având ca obiect executarea și finalizarea lucrărilor de "Consolidare Sediu Ministerul Industriei și Resurselor" în conformitate cu obligațiile din respectivul contract.

Raportat la prevederile contractuale și în vederea executării obiectului contractului, având în vedere că modalitatea efectivă de îndeplinire a obligațiilor contractuale asumate de achizitor, dată fiind calitatea sa de autoritate publică, presupunea stabilirea alocației bugetare din care urma a fi suportată plata lucrărilor aferente fiecărui an, între părți au fost încheiate 25 de acte adiționale.

Conform contractului, obligația principală a executantului consta în efectuarea lucrărilor de consolidare, iar, în mod corelativ, obligația principală a achizitorului era aceea de a asigura mijloacele financiare la termenele stabilite în conformitate cu propunerea financiară - anexa 4 (la contract) și de a efectua plățile conform documentelor de decontare lunare.

În executarea contractului, au fost finalizate lucrările la trei tronsoane (pentru tronsoanele 4 și 5 încheindu-se proces-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, iar pentru tronsonul 6 încheindu-se și proces-verbal de recepție finală) și au fost realizate parțial lucrări la tronsoanele 1, 2 și 3.

Începând cu anul 2005, achizitorul (pârâtul) a refuzat încheierea unui al 26-lea act adițional, precum și executarea celorlalte obligații contractuale asumate, context în care executantul (asocierea reclamantă) s-a angajat într-o amplă corespondență solicitând acestuia clarificarea situației create și atenționând asupra riscurilor și pericolelor generate de refuzul de executare a contractului, solicitând în esență continuarea lucrărilor de execuție sens în care să fie indicate persoanele de contact cu care să țină legătura, pretinzând decontarea lucrărilor efectuate în lunile ianuarie - aprilie 2005, dar și exprimarea acordului cu privire la realizarea unor lucrări suplimentare la tronsoanele 4 și 5 ale obiectivului, transmițând deopotrivă și listele cu valorile rămase de executat la tronsoanele 1, 2 și 3 ale obiectivului.

Poziția pârâtului, exprimată cu precădere în cadrul litigiilor promovate de reclamante, a fost în sensul respingerii pretențiilor acestora.

Capătul 1 al cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, a fost apreciat fondat de către instanța de fond, urmând a fi admis, întrucât probele administrate confirmă faptul că pârâtul nu și-a executat obligațiile contractuale asumate, astfel cum sunt prevăzute de art. 12 - Responsabilitățile achizitorului, raportat la diferite prevederi contractuale.

Au fost invocate prevederile art. 3.1. din contract în conformitate cu care "Executantul se obligă să execute și să finalizeze "Consolidare Sediu Ministerul Industriei și Resurselor" așa cum este prevăzut în graficul de execuție (anexa 2), în decurs de 20 luni calendaristice de la data începerii lucrărilor" și s-a considerat că împlinirea termenului de 20 luni nu justifică soluția de respingere a cererii de reziliere, pe de o parte, raportat la decizia de casare cu trimitere, obligatorie în rejudecare potrivit prevederilor art. 315 C. proc. civ. și, pe de altă parte, deoarece termenul contractual de 20 de luni invocat de pârât a fost stipulat pentru lucrările astfel cum au fost prevăzute în graficul de execuție (anexa 2 la contract), iar nu și pentru ipoteza necesității realizării unor lucrări suplimentare (care determină prelungirea termenului stipulat inițial).

Rezilierea este sancțiunea de drept civil ce intervine în cazul neexecutării culpabile a unui contract sinalagmatic cu executare succesivă și constă în încetarea efectelor contractului respectiv numai pentru viitor și s-a reținut că nerealizarea obiectului contractului de către reclamante a fost cauzată de neîndeplinirea de către pârât a principalei obligații contractuale asumate, respectiv aceea de a asigura mijloace financiare la termenele stabilite în conformitate cu propunerea financiară - anexa 4, dar și de a efectua plățile conform documentelor de decontare lunare (art. 12.7).

Apărarea pârâtului, conform căreia semnarea actului adițional nr. 26 și continuarea executării contractului ar fi avut drept consecințe nerespectarea prevederilor O.U.G. nr. 60/2001, în contextul în care a și fost declanșată urmărirea penală pentru o serie de infracțiuni în legătură cu încheierea ori executarea contractului din 19 februarie 2002, nu a fost reținut pentru a se dispune o soluție de respingere a cererii de reziliere, în considerarea faptului că respectivul refuz nu a fost exprimat de pârât în mod expres față de demersurile întreprinse de reclamante în mod repetat.

Deopotrivă, s-a spus că pârâtul nu a ieșit din pasivitate pentru a obține încetarea ori desființarea contractului într-una din modalitățile prevăzute de lege, iar un contract, chiar nul absolut, este executoriu pentru părțile contractante (cât timp nu a fost anulat/revocat) și nu a făcut uz nici de prevederile art. 23 din contract. De asemenea, pârâtul nu a făcut dovada faptului pretins, respectiv că valoarea lucrărilor suplimentare ar fi depășit cu 50% valoarea inițială a contractului, mai ales în contextul în care suma achitată reclamantelor în temeiul actelor adiționale era actualizată cu indicele de inflație, iar parte din lucrările ce nu au putut fi continuate, ca urmare a refuzului pârâtului, era reprezentată de lucrări contractuale (deci nu doar de lucrări suplimentare).

Nu a fost primită nici apărarea pârâtului referitoare la pretinsul refuz nejustificat al reclamantelor de a remedia defecțiunile la instalațiile din subsolul clădirii, faptul că reclamantele nu și-au onorat obligațiile asumate prin contract constituind motivul pentru care nu s-a încheiat procesul-verbal de recepție finală, deoarece acesta nu a fost dovedit, rezultând din actele dosarului exclusiv demersurile repetate ale reclamantelor pentru a obține negocierea și încheierea unor noi acte adiționale, respectiv finanțarea lucrărilor de execuție în continuare.

Împrejurarea că reclamantele nu s-au putut încadra în cele 20 de luni și respectiv în prețul ofertat, fiind necesară prelungirea termenului și suplimentarea fondurilor aferente cantităților de lucrări suplimentare, este imputabilă în primul rând pârâtului care, în calitate de autoritate contractantă, a elaborat documentația și contractul de achiziție publică în termeni deficitari.

Faptul că nici reclamantele nu și-au executat obligația contractuală asumată (nu au executat în totalitate lucrările la tronsoanele 1, 2, 3) nu poate fi reținută ca apărare temeinică a pârâtului deoarece executarea acestei obligații de către reclamante este condiționată de îndeplinirea unor obligații ale pârâtului (încheierea actelor adiționale la care a fost în mod repetat convocat, dar și asigurarea și prestarea fondurilor necesare executării lucrărilor), iar reclamantele sunt, conform actelor dosarului, partea care se declară gata să își execute obligațiile contractuale asumate.

Nu s-a reținut, în favoarea pârâtului, nici apărarea potrivit căreia, ulterior încheierii contractului, imobilul situat în București, Calea Victoriei nr. 152, sector 1, a fost nominalizat ca monument istoric în baza Ordinului Ministerului Culturii și Cultelor nr. 2.314 din 08 iulie 2004 sub denumirea de Palatul Monopolurilor Statului astfel ca, prin H.G. nr. 1.968 din 16 noiembrie 2004 s-a hotărât să se aprobe noii indicatori tehnico-economici ai obiectivului de investiții, de această dată obiectivul primind o nouă calificare, din "Consolidare sediu Ministerul Industriei și Resurselor" în "Menținerea siguranței în exploatare și alinierea la exigențele actuale, aferente funcționării instituțiilor publice centrale, a imobilului din București, Calea Victoriei nr. 152 - Sediul Ministerului Economiei și Comerțului" deoarece H.G. nr. 1.968 din 16 noiembrie 2004 nu a constituit un impediment la executarea contractului, iar aceasta, cu atât mai mult cu cât pentru anii 2005 - 2013 exista aprobată alocație bugetară pentru continuarea lucrărilor de consolidare a clădirii (sume redistribuite, însă, la alte investiții, conform prevederilor legale).

S-a spus de către instanța de fond că nu numai că pârâtul nu a învederat părții adverse o imposibilitate obiectivă, absolută, de executare contractului, în contextul aprobării noilor indicatori tehnico-economici ai obiectivului de investiții prin H.G. nr. 1.968 din 16 noiembrie 2004, dar a și întreprins acte și/sau fapte juridice, care în mod corect au fost interpretate de reclamante ca o manifestare de voință în sensul continuării raporturilor contractuale.

Aceleași concluzii au fost reținute și prin Sentința comercială nr. 2.204 din 01 martie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială în Dosarul nr. x/3/2006, hotărâre prin care pârâtul a fost obligat la plata către reclamante a sumei de 2.998.614,08 lei reprezentând contravaloare lucrări prestate, cheltuieli șantier și penalități, respectiv echivalentul valoric al lucrărilor aferente perioadei ianuarie - aprilie 2005.

Față de raționamentul dezvoltat de instanță, care se reține cu putere de lucru judecat în prezenta cauză, când au fost apreciate ca neîntemeiate apărările pârâtului în sensul că activitatea de organizare a șantierului în anul 2005 și pretinsele lucrări au constituit manifestări unilaterale ale reclamantelor, extra contractuale și fără bază legală și în sensul că a fost indiferentă comunicarea alocației bugetare pe anul 2005 cât timp pârâtul nu a și solicitat începerea efectivă a lucrărilor.

Nu s-a reținut ca reprezentând o apărare justificată nici Decizia nr. 1.185 din 13 aprilie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/3/2007, prin care a fost respinsă în mod definitiv și irevocabil cererea reclamantelor de obligare a pârâtului la încheierea actului adițional nr. 26.

Respectivele hotărâri judecătorești (Sentința comercială nr. 4.830 din 25 martie 2009 pronunțată în primă instanță de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, Decizia comercială nr. 322 din 07 iulie 2009 pronunțată în apel de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială și Decizia nr. 1.185 din 13 aprilie 2010 pronunțată în recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială) consfințesc refuzul pârâtului de a încheia actul adițional nr. 26 la Contractul de execuție de lucrări din 19 februarie 2002 prin aceea că în contractele sinalagmatice este caracteristic acordul de voință al părților, astfel că în lipsa consimțământului uneia dintre părți, actul juridic nu își produce efectele; singurele persoane care se pot obliga sunt părțile, acestea fiind singurele în măsură să-și manifeste acordul de voință privind drepturile și obligațiile pe care înțeleg să și le asume prin încheierea unor acte juridice. În lipsa consimțământului valabil exprimat al uneia dintre părți, contractul nu poate exista, acordul de voință neputând fi complinit de către o instanță. De altfel, potrivit prevederilor art. 492 și urm. C. civ., pentru constituirea, modificarea sau stingerea unui raport juridic, acordul părților este determinant, în lipsa consimțământului valabil exprimat al uneia dintre părțile care se obligă contractul neputând exista.

Raportat inclusiv la hotărârile judecătorești care au tranșat diverse litigii ivite între părți în legătură cu executarea contractului de execuție de lucrări din 19 februarie 2002, în sensul că pârâtul nu poate fi obligat la continuarea executării obligațiilor de a da și/sau de a face asumate, instanța de fond a reținut că acestea nu se pot opune, însă, pronunțării unei soluții de reziliere a contractului pentru neexecutarea ori pentru executarea necorespunzătoare a respectivelor obligații, context în care se analizează dacă menționata neexecutare (executare necorespunzătoare ori executare cu întârziere) este sau nu imputabilă pârâtului debitor.

Pentru ansamblul acestor considerente s-a considerat ca fiind dovedite susținerile reclamantelor referitoare la nerespectarea de către pârât a obligațiilor contractuale esențiale asumate, în primul rând obligația de a asigura finanțarea lucrărilor.

Tot în baza acelorași considerentele anterior, s-au constatat ca fiind dovedite și susținerile reclamantelor referitoare la refuzul pârâtului de a încheia procesul-verbal de recepție finală pentru tronsoanele 4 și 5, de a-și executa obligația de a asigura desemnarea persoanelor de contact, de eliberare și de punere la dispoziția executorului a tronsoanelor 1, 2 și 3, de angajare a inspectorilor de șantier pentru urmărirea și confirmarea cantităților și a calității lucrărilor în curs de executare, de obținere a autorizației de construire pentru organizarea de șantier, obligații cu suport în contractul încheiat de părți, a căror neexecutare nu a fost justificată de către pârât.

În soluționarea cererii reclamantelor de obligare a pârâtului la plata contravalorii prejudiciilor cauzate, instanța de fond a reținut că reclamantele apreciază pierderea efectiv suferită ca fiind reprezentată de cheltuielile realizate de asociere cu întreținerea șantierului, precum și de penalitățile suportate de asociere, respectiv 1.820.768,71 lei, sumă compusă astfel:

- 1.776.144 lei - cuantumul actualizat al costurilor stabilite prin expertiza contabilă (varianta întocmită de expert E.) respectiv: 471.835,89 lei - valoare actualizată 576.757,54 lei (cheltuielile efectuate cu întreținerea și paza șantierului); 1.182.218,77 lei (cheltuielile cu penalitățile datorate subcontractorilor asocierii ca urmare a faptului că nu s-a încheiat proces-verbal de recepție finală pentru tronsoanele 4 și 5); 17.167,73 lei (costurile determinate pe baza înregistrărilor contabile în legătură cu dezafectarea de șantier);

- 44.624,71 lei - costurile cu demolarea macaralei, susținerea cu popi a scării din tronsonul nr. 3 și evacuarea organizării de șantier, reclamantele însușindu-și valoarea calculată de expert F., întrucât nu există o justificare pentru a lua în considerare doar valoarea calculată de expert D., în cuantum de 30.070 lei, iar aceste pretențiile materiale ale reclamantelor vor fi admise în parte.

S-a apreciat ca fiind neîntemeiată cererea reclamantelor de obligare a părții adverse la plata cheltuielilor cu penalități aferente operațiunii de demontare a macaralei deoarece nu este dovedită plata acestora, în condițiile art. 1169 C. civ. 1864, astfel cum atestă și expertiza în construcții (lucrare efectuată de expert D.) pentru că la dosar a fost depusă doar factura din 22 martie 2006 pentru suma de 5.165,79 lei, reprezentând contravaloare pretinsă a operațiunii de demontare macara, iar nu și pentru pretinsele penalități.

Această concluzie, a nedovedirii perceperii penalităților se deduce și din interpretarea clauzelor contractuale care atestă posibilitatea iar nu obligația calculării și perceperii acestora. Astfel, potrivit prevederilor art. 5.4 din contractul economic din 08 octombrie 2002, încheiat între SC G. SA și Asocierea SC B. - SC A., "În cazul neîndeplinirii în termen de 30 zile de la data scadenței obligațiilor de plată a facturilor emise, executantul își rezervă dreptul de a calcula penalități de 0,15% beneficiarului pentru fiecare zi întârziere", iar în speță nu este dovedit nici faptul că ar fi fost pretinse penalități și nici plata acestora.

Referitor la cheltuielile cu dezafectarea șantierului (inclusiv demontarea macaralei), s-a constatat că acestea nu pot fi puse în sarcina achizitorului în lipsa unui temei legal ori contractual pentru o astfel de soluție, iar reclamanta nu și-a dovedit în mod adecvat dreptul de a-i fi decontate aceste sume și din modalitatea de redactare a prevederilor contractuale, cu precădere art. 11, s-a observat că aceste sunt cheltuieli sunt în sarcina executantului.

În plus, s-a reținut concluzia expertizei în specialitatea construcții efectuată de expert D. potrivit căreia costul operațiunilor de dezafectare șantier se suportă din cota de OS (organizare de șantier), având în vedere că în toate situațiile de lucrări organizarea de șantier reprezintă 0,5% din valoarea lucrărilor decontate.

Instanța de fond și-a însușit concluziile expertizei în specialitatea construcții efectuate în primul ciclu procesual și a apreciat ca fiind justificată soluția de obligare a pârâtului la plata către reclamante a sumei de 13.801 lei reprezentând chirie pentru popi metalici susținere scară, având în vedere că potrivit adresei nr. 955 din 16 martie 2007, emisă de societatea de proiectare - H. București, a fost necesară menținerea popilor pentru susținerea scării, împrejurarea este atestată și de expertiza în specialitate construcții efectuată în cauză.

Valoarea de 44.624,71 lei, propusă de expertul parte F., pretinsă de reclamante, nu a fost validată deoarece aceasta constituie echivalentul costurilor cu demontarea macaralei, susținerea cu popi a scării din tronsonul nr. 3 și evacuarea organizării de șantier, iar, potrivit considerentelor mai sus amintite, nu toate aceste costuri au fost apreciate ca fiind în sarcina pârâtului.

În plus, menționatelor costuri expertul parte a adăugat și taxa pe valoare adăugată, fără nicio motivare, cheltuială ce nu poate fi pusă în sarcina pârâtului de moment ce în speță se pretind și se acordă despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin neexecutarea culpabilă a obligațiilor contractuale asumate, iar nu contravaloarea lucrărilor de executare contractate (pentru a se putea reține ca incidente clauzele contractului care au stipulat obligația de plată a prețului convenit pentru îndeplinirea contractului, la care se adaugă TVA).

Instanța de fond a apreciat ca fiind justificată soluția de obligare a pârâtului la plata către reclamante a sumei de 566.418,71 lei reprezentând cheltuieli cu întreținere și pază șantier, valoare actualizată, fiind însușite concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat de expert I..

Suma la care pârâtul a fost obligată, în alcătuirea căreia intră serviciile prestate de J., G., K. București, salarii, L. SRL, taxă zonă centrală, M., astfel cum sunt descrise în obiectivul A, respectiv anexa 1/C la raportul de expertiză contabilă, este justificată deoarece sunt aferente perioadei ulterioare momentului 2005, care marchează refuzul pârâtului de a continua executarea contractului, reclamantele fiind ținute a asigura în continuare paza șantierului deoarece, potrivit art. 11.7 din contract, executantul este responsabil pentru menținerea în bună stare a lucrărilor, materialelor, echipamentelor și instalațiilor care urmează să fie puse în operă de la data primirii ordinului de începere a lucrării și până la data semnării procesului-verbal de recepție.

Așadar, s-a considerat că nu este vorba de costurile pentru consumurile de utilități aferente perioadei de executare a contractului, care sunt în sarcina executantului, conform prevederilor art. 12.2 alin. (2) din contract, ci de costurile aferente perioadei ulterioare momentului la care pârâtul a refuzat continuarea executării contractului, dar fără a proceda la încetarea acestuia prin una din modalitățile prevăzute de lege și fără a da curs solicitării reclamantelor de efectuare a recepției finale.

Pretențiile formulate cu acest titlu de reclamante, dar în valoare de 471.835,89 lei, conform calculelor efectuate de expert parte E., valoare actualizată 576.757,54 lei, nu au fost admise, distincția esențială între respectivele valori și cele determinate de expertul desemnat de instanță derivând din faptul că înglobează taxa pe valoare adăugată, deoarece s-a apreciat că nu poate fi primită soluția de obligare a pârâtului și la plata taxei pe valoare adăugată aferentă sumei principale în condițiile în care obiectul pretențiilor materiale ale reclamantelor este reprezentat de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat, în fapt din necesitatea asigurării întreținerii și pazei șantierului din 2006 până la momentul dezafectării acestuia, lucrările fiind finalizate la data de 18 aprilie 2014, potrivit adresei din 23 aprilie 2014 emisă de către SC A. către Ministerul Economiei.

Pe de altă parte, valoarea de 471.835,89 lei, valoare actualizată 576.757,54 lei, indicată de expert parte E., nu a fost reținută și pentru că înglobează suma reprezentând chirie popi, or aceasta a fost acordată separat de instanță, iar validarea acestei lucrări de specialitate ar conduce la obligarea pârâtului la repararea aceluiași prejudiciu, parțial, de două ori.

S-a apreciat ca fiind întemeiată și cererea reclamantelor de obligare a pârâtului la plata sumei de 1.182.218,77 lei reprezentând penalități datorate subcontractorilor potrivit anexei 2 la raportul de expertiză contabilă, valoare confirmată de expertul parte încuviințat reclamantelor, ca urmare a faptului că nu s-a încheiat proces-verbal de recepție finală pentru tronsoanele 4 și 5.

Pentru toate acestea, pârâtul a fost obligat la plata către reclamante a sumei de 1.762.438,48 lei cu titlu de contravaloare prejudiciu (respectiv: suma de 13.801 lei reprezentând chirie pentru popi metalici susținere scară; suma de 566.418,71 lei reprezentând cheltuieli cu întreținere și pază șantier, valoare actualizată; suma de 1.182.218,77 lei reprezentând penalități datorate subcontractorilor).

S-a apreciat ca fiind întemeiat și petitul privind suplinirea consimțământului pârâtului pentru încheierea Procesului-verbal de recepție finală pentru tronsoanele 4 și 5 în raport de prevederile art. 18 alin. (4) lit. d) din Legea nr. 554/2004 și raportat la normele C. civ., potrivit cărora principiul este al reparării în natură a prejudiciului, în speță fiind neechivoc refuzul pârâtului de a da curs cererii reclamantelor.

În acest sens, s-a avut în vedere faptul că prin procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor de C + I din data de 04 decembrie 2006 s-a propus admiterea recepției, urmând a fi executate o serie de lucrări de către reclamante în termen de 90 zile și împrejurarea că în referatul SC H. București SA se propune recepționarea lucrărilor executate pentru tronsoanele 4 și 5, respectiv recepția lucrărilor de structură, a lucrărilor de arhitectură, precum și în privința lucrărilor de instalații sanitare.

Cu privire la refuzul pârâtului de a încheia acest proces-verbal, justificat prin neremedierea de către reclamante a deficiențelor constatate la data de 27 noiembrie 2006, conform mențiunilor din procesul-verbal de recepție la tronsoanele 4 și 5, s-a reținut că reclamantele susțin că au procedat la remedierea și completarea lucrărilor realizate la cele două tronsoane, conform anexei nr. 2 la procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, susțineri ce au fost înlăturate ca neprobate prin niciun mijloc de probă, iar expertiza în specialitatea construcții relevă împrejurarea neprezentării de documente din care să rezulte că s-au executat și plătit lucrările din anexa 2 și anexa 4, considerate lucrări nerealizate conform contractului, iar actele dosarului, inclusiv adresa H. București din 16 martie 2007, atestă faptul că începând cu anul 2005 lucrările de execuție au fost sistate de către beneficiar.

Însă, s-a reținut și faptul că neexecutarea lucrărilor în discuție este grefată pe refuzul pârâtului de a-și îndeplini obligațiile contractuale asumate, respectiv de a răspunde solicitărilor repetate ale reclamantelor, de a sprijini financiar respectivele lucrări (refuzând să semneze actul adițional nr. 26), reclamantele au convocat pârâtul pentru recepție finală, prin adresa din 05 martie 2009 către Ministrul Economiei, dar pârâtul nu a dat curs solicitării reclamantelor, deși avea această obligație conform prevederilor contractuale asumate.

Au fost invocate prevederile art. 23 din H.G. nr. 273/1994 privind aprobarea Regulamentului de recepție a lucrărilor de construcții și instalații aferente acestora, art. 17.7 din contract și s-a reținut culpa pârâtului care trebuia să dea curs solicitării reclamantelor, să observe direct executarea restului de lucrări, ori nu, și să decidă în consecință, astfel că refuzul pârâtului de a da curs cererii reclamantelor de a efectua demersurile necesare încheierii Procesului-verbal de recepție finală pentru tronsoanele 4 și 5 a fost considerat unul nejustificat, în sensul prevederilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, expirând și termenul contractual pentru aceasta și s-a suplinit consimțământul pârâtului pentru încheierea Procesului-verbal de recepție finală pentru tronsoanele 4 și 5.

Cu privire la cererea reclamantelor de obligare a pârâtului la restituirea în original a Scrisorii de garanție bancară din 09 mai 2002 reprezentând garanția de bună execuție, instanța de fond a făcut referire la prevederile art. 10.2. din contract dar prevederile art. 10.3 din același contract și reținând și soluția de admitere a capătului de cerere având ca obiect suplinirea consimțământului pârâtului pentru încheierea procesului-verbal de recepție finală pentru tronsoanele 4 și 5, s-a apreciat că este întemeiată și cererea reclamantelor de obligare a pârâtului la restituirea în original a scrisorii de garanție bancară.

Deoarece acțiunea reclamantelor nu a fost admisă în tot, fiind cenzurată cu precădere asupra pretențiilor materiale formulate cu titlu de prejudiciu, au fost respinse celelalte pretenții formulate de reclamante ca neîntemeiate (cererea de omologare a expertizelor efectuate de experți E. și F., cererea de acordare a taxei pe valoare adăugată alături de sumele stabilite de expertize cu titlu de prejudiciu efectiv, cererea de obligare a pârâtului la plata costurilor cu evacuarea organizării de șantier, din care fac parte și cheltuielile cu demontarea macaralei).

Sub aspectul cheltuielilor de judecată, constatând că pârâtului îi revine culpa procesuală, căzând în pretenții, în sensul prevederilor art. 274 C. proc. civ. 1865, a fost obligat acesta la plata către reclamantă a sumei de 272.032,09 lei cu titlu de cheltuieli de judecată (taxă judiciară de timbru, timbru judiciar, dar și onorarii pentru expertiză).

Cuantumul cheltuielilor de judecată, astfel cum a fost stabilit, reprezintă 96,80% din totalul cheltuielilor cu taxa de timbru, timbrul judiciar achitate în fond, apel și recurs, dar și din onorariile pentru expertize, în valoare totală de 281.024,89 lei, proporție păstrată prin raportare la cuantumul pretențiilor apreciate întemeiate de instanță și acordate.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei soluții au declarat recurs reclamantele SC A. SRL și Societatea de Construcții B. SA și pârâtul Ministerul Economiei, Comerțului și Relațiilor de Mediu de Afaceri.

I. În recursul declarat de SC A. SRL, personal și în numele Asocierii B. - A. SRL și Societății de Construcții B. SA s-a solicitat admiterea recursului și, pe cale de consecință, modificarea în parte a sentinței recurate în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată și precizată ulterior.

S-a precizat că nu se critică hotărârea instanței de fond cu privire la următoarele aspecte:

- soluția de reziliere a Contractului de execuție de lucrări din 19 februarie 20112;

- soluția de suplinire a consimțământului pârâtei pentru încheierea procesului-verbal de recepție finală pentru tronsoanele 4 și 5;

- soluția de obligare a pârâtei la restituirea în original a Scrisorii de garanție bancară nr. 155/22841 din 9 mai 2002 reprezentând garanția de bună-execuție;

- soluția de obligare a pârâtei la plata sumei de 1.762.438,48 lei.

A fost criticată soluția instanței de fond cu privire la capătul de cerere referitor la obligarea pârâtei la plata c/valorii prejudiciilor cauzate, în sensul că instanța trebuia să oblige pârâtul la plata sumei de 1.820.768,71 lei, iar nu doar la plata sumei de 1.762.438,48 lei și cu privire la plata cheltuielilor de judecată integral și nu în proporție de 96,8%.

În cadrul motivelor de recurs, după prezentarea situației de fapt și soluțiile prezentate anterior, a fost criticată soluția instanței de fond deoarece a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 1084 C. civ. - motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Suma de 1.762.438,48 lei la care a fost obligat pârâtul nu este în măsură să acopere întreg prejudiciul cauzat recurentei prin neexecutarea, respectiv executarea necorespunzătoare și cu întârziere a obligațiilor asumate prin contract.

În raport de dispozițiile art. 1084 C. civ. ce consacră principiul reparării integrale a prejudiciului, daunele interese datorate de minister trebuie să cuprindă pierderea suferită de recurentă în integralitatea sa.

Instanța nu a obligat pârâtul și la plata sumei de 17.167,73 lei reprezentând costurile determinate pe baza înregistrărilor contabile în legătură cu dezafectarea de șantier, deși suma a fost atestată atât de expertul I., cât și de expertul E.

S-a arătat că prevederile art. 11 din contract reținute de instanța de fond se referă la perioada execuției lucrărilor, iar nu la momentul finalizării acestora și sunt aplicabile în raporturile dintre părți doar în situația în care există o desfășurare normală a acestor raporturi, prin respectarea prevederilor contractuale și finalizarea contractului prin ajungerea la termen.

În condițiile în care dezafectarea șantierului nu a fost realizată la sfârșitul perioadei normale de execuție a lucrărilor, ci forțat față de atitudinea culpabilă a pârâtei, se impunea ca instanța să oblige pârâta și la plata costurilor calculate în mod corect de către cei doi experți desemnați de instanță în primul ciclu procesual.

A fost criticată soluția de respingere a pretențiilor în cuantum de 30.823,71 lei, reprezentând costurile cu demontarea macaralei și evacuarea organizării de șantier.

Având în vedere că dezafectarea de șantier a presupus activități de depozitare deșeuri, manoperă de dezafectare a organizării de șantier, cheltuieli cu utilaje, toate acestea au generat costuri la care se adaugă TVA, potrivit art. 2.2 din contract.

În condițiile în care factura aferentă operațiunii de decontare a macaralei nu a fost achitată în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 5.4, în mod corect dna expert F. a calculat suma de 4.558,16 euro la care pârâta trebuia să fie obligată de instanța de fond pentru recuperarea întregului prejudiciu.

Soluția instanței de fond a fost criticată ca nelegală pentru acordarea în parte a cheltuielilor de judecată, fiind dată cu încălcarea art. 274 C. proc. civ.

Chiar dacă s-ar considera că valoarea prejudiciului cauzat ar fi de doar 1.762.438,48 lei, cuantumul cheltuielilor de judecată nu trebuie redus prin raportare la faptul că instanța de fond a dispus rezilierea Contractului de execuție lucrări nr. 265199/2002 din culpa pârâtului, daunele-interese fiind accesorii rezilierii și având un cuantum care poate varia în funcție de diverși factori.

S-a solicitat admiterea recursului și, pe cale de consecință, modificarea în parte a sentinței recurate, în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată și precizată ulterior.

II. În recursul declarat de pârâtul Ministerul Economiei, Comerțului și Relațiilor cu Mediul de Afaceri a fost criticată soluția instanței de fond pentru nelegalitate și s-a solicitat casarea sentinței recurate urmând ca instanța să examineze cauza sub toate aspectele:

- hotărârea a fost dată cu depășirea de către instanța de judecată a atribuțiilor puterii judecătorești (pct. 4 al art. 304 C. proc. civ.) în principal pentru pct. 1 și pct. 3;

- hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii (pct. 7 al art. 304 C. proc. civ.) pentru punctele 1 - 4 și pct. 6;

- hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii (pct. 8 al art. 304 C. proc. civ.) în principal pentru pct. 1, 2, 4 și 6.

Referitor la motivarea hotărârii privind rezilierea Contractului de execuție de lucrări din 19 februarie 2002

Instanța de judecată a procedat la analizarea incidenței unor clauze contractuale, fără tratarea contractului ca un întreg a cărui clauze contractuale își produc efectele concomitent și au aceeași forță juridică. Cu titlu de exemplu, s-a arătat că intimatul-reclamant era îndreptățit să solicite prelungirea termenului de execuție a lucrărilor, conform art. 14 din cuprinsul contractului, însă decizia prelungirii se putea lua prin acordul părților.

Neîncheierea actului adițional având ca obiect prelungirea duratei contractului arată fără putință de tăgadă faptul că contractul este încetat neputând interveni la această dată rezilierea, iar emiterea unor pretenții în legătură cu contractul încetat nefiind de natură a prelungi durata acestuia, astfel că interpretarea instanței nu respecta nici normele de drept, nici situația de fapt.

Cu aplicarea greșită a legii, indicând motive contradictorii ori străine de natura pricinii și depășindu-și atribuțiile, s-a considerat că instanța de fond nu a reținut faptul că rezilierea nu se poate dispune în situația unui contract ajuns la termen.

Referitor la motivarea hotărârii instanței asupra capătului de cerere privind contravaloarea prejudiciului și cu privire la prescripție

Cu aplicarea greșită a legii și cu indicarea eronată a susținerilor recurentei (în încheierea din data de 12 septembrie 2016), instanța a constatat doar că pârâtul nu a invocat prescripția nici prin întâmpinare, nici la primul termen, astfel că aceasta nu a putut fi primită cu eludarea dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 în conformitate cu care în cazul admiterii recursului, instanța de recurs, casând sentința, va rejudeca litigiul în fond.

În speță, ministerul a invocat excepția prescripției în Dosarul nr. x/3/2011* al Curții de Apel București, constituit ulterior stabilirii instanței competente material, iar prescripția este începută anterior datei de 1 octombrie 2011, fiind aplicabile dispozițiile art. 6 alin. (4) C. civ. și, de aceea, se impune să se constate că dreptul la acțiune este prescris.

Referitor la motivarea hotărârii privind suplinirea consimțământului ministerului pentru încheierea procesului-verbal de recepție finală pentru tronsoanele 4 și 5

Lucrările invocate de reclamante, aferente anului 2005, au fost efectuate după expirarea contractului, respectiv anul 2004, lucrările nu au fost finalizate, iar construcția este puternic degradată, motiv pentru care nu se poate încheia un proces-verbal de recepție finală.

Activitatea de organizare a șantierului în anul 2005 și pretinsele lucrări au constituit manifestări unilaterale ale reclamantelor, au fost extra contractuale și nu au avut bază legală.

Refuzul reclamantelor de a remedia defecțiunile la instalațiile din subsolul clădirii este, în opinia recurentei, total nejustificat în raport de pct. 6 și 11.11 din contract și, în aceste condiții, nu s-a încheiat procesul-verbal de recepție finală, întrucât reclamantele nu și-au onorat obligațiile asumate prin contractul de prestări servicii din 19 februarie 2002.

Cu privire la hotărârea instanței dispusă în sensul restituirii garanției de bună execuție

A fost criticată soluția instanței de fond pentru că a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii și nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau conține motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Având în vedere că lucrările nu au fost executate în totalitate la întregul edificiu, că la tronsonul 4 și 5 reclamantele nu au reparat deficiențele constatate la data de 27 noiembrie 2006 s-a considerat că obligarea ministerului la eliberarea scrisorii de garanție bancară de bună execuție nu este posibilă și întemeiată.

Cu privire la obligarea ministerului la plata cheltuielilor de judecată

În raport cu prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., deciziile Curții Constituționale, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a solicitat cenzurarea cheltuielilor de judecată în speță, în funcție de situația concretă.

Au fost invocate alte aspecte în vederea judecării recursului

- cu privire la interogatoriu și expertiză s-a arătat că instanța de fond nu a reținut faptul că Asociația B. - A. nu a răspuns corect la întrebări și că din precizările făcute în raportul de expertiză la pct. 4.1., rezultă că expertul recunoaște că nu poate identifica lucrările ce au mai rămas de efectuat, dar și că dl expert D. nu avea calitatea de a întocmi o expertiză tehnică imparțială, aspect comunicat de acesta prin solicitarea din 10 iunie 2014 de a numi un alt expert;

- obligațiile pretinse în legătură cu subcontractorii A., ca urmare a neonorării de către acest operator economic a obligațiilor asumate contractual nu pot fi puse în seama ministerului, atâta timp cât clădirea este în pericol de prăbușire din culpa intimatei-reclamante;

- referitor la răspunderea executării Sentinței civile nr. 2846 pronunțată în Dosarul nr. x/3/2011 s-a invocat faptul că în temeiul art. 20 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, recursul suspendă executarea și se judecă de urgență, astfel că este suspendată de drept hotărârea dispusă în rejudecare de Curtea de Apel București;

- referitor la chestiunea timbrajului au fost arătate prevederile art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013.

S-a solicitat admiterea recursului și respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Recurenta-reclamantă a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea recursului formulat de minister ca neîntemeiat, menținerea Sentinței nr. 2.846/2016 pronunțată de Curtea de Apel București în ceea ce privește dispozițiile recurate de minister, ca fiind legală și temeinică și obligarea recurentului la suportarea cheltuielilor de judecată.

Recurentul-pârât Ministerul Economiei, prin reorganizare potrivit O.U.G. nr. 1/2017, a depus întâmpinare și a solicitat respingerea recursului formulat de recurenta-reclamantă și, în subsidiar, admiterea recursului formulat de Ministerul Economiei.

Au fost depuse concluzii scrise de către reclamanta SC A. SRL și pârâtul Ministerul Economiei.

4. Soluția instanței de recurs

După examinarea motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor legale incidente în cauză, va fi respins recursul declarat de SC A. SRL și va fi admis recursul declarat de pârâtul Ministerul Economiei, Comerțului și Relațiilor cu Mediul de Afaceri, dar pentru următoarele considerente:

Instanța de fond, în rejudecare, după casarea primei hotărâri, a dispus rezilierea Contractului de execuție de lucrări nr. 265199/2002, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1.762.438,48 lei cu titlu de c/valoare prejudiciu, a suplinit consimțământul pârâtului pentru încheierea procesului-verbal de recepție finală pentru tronsoanele 4 și 5, a obligat pârâtul la restituirea în original a scrisorii de garanție bancară din 09 mai 2002 reprezentând garanția de bună execuție, a respins celelalte pretenții ca neîntemeiate și a fost obligat pârâtul la plata sumei de 272.032,09 lei cheltuieli de judecată (taxă judiciară de timbru, timbru judiciar, onorariu expertiză).

I. Criticile recurentei-reclamante SC A. SRL au vizat numai capătul de cerere referitor la obligarea pârâtei la plata contravalorii prejudiciului arătând că se impunea ca instanța de fond să acorde suma de 1.820.768,71 lei și nu suma de 1.762.438,48 lei.

Suma de 1.762.438,48 lei la care instanța de fond a obligat pârâtul către reclamantă se compune din suma de 1.182.218,77 lei reprezentând penalități datorate subcontractorilor și 566.418,71 lei reprezentând cheltuieli cu întreținerea și paza șantierului, actualizate, iar instanța de fond a respins solicitarea de acordare a sumei de 17.167,73 lei reprezentând costurile determinate pe baza înregistrărilor contabile în legătură cu dezafectarea de șantier și a sumei de 30.823,71 lei reprezentând costurile cu demontarea macaralei.

În privința sumei de 17.167,73 lei, criticile recurentei sunt nefondate.

Deși invocă ca temei contractual dispozițiile art. 23 alin. (1) teza finală din contractul încheiat, recurenta nu a formulat critici față de cele reținute de către instanța de fond, respectiv prevederile Legii nr. 10/1995 privind calitatea în construcții și concluziile expertului D.

În raport de prevederile Legii nr. 10/1995 care stabilesc obligația executantului lucrărilor de construcții de a readuce terenurile ocupate temporar la starea lor inițială, la terminarea execuției lucrărilor dar și de concluziile expertizei în specialitatea construcții efectuată de expert D., concluzii potrivit cărora operațiunile de dezafectare șantier se suportă din cota de organizare șantier, având în vedere că în toate situațiile de lucrări organizarea de șantier reprezintă 0,5% din valoarea lucrărilor decontate, nu pot fi reținute criticile recurentei-reclamante.

Indiferent în ce condiții ar fi încetat contractul de execuție de lucrări, având în vedere cele precizate anterior, nu poate fi obligat pârâtul la plata acestei sume.

Referitor la suma de 30.823,71 lei ce vizează costurile cu demontarea macaralei și evacuarea organizării de șantier, criticile recurentei sunt și ele nefondate.

Faptul că instanța de fond a criticat concluziile expertului F. pentru că a calculat și TVA sumelor calculate ca fiind prejudiciu nu au influențat soluția pronunțată deoarece prin aceasta a fost acordată reclamantei numai suma de 13.801 lei reprezentând chiria pentru popii metalici susținere scară, dar au fost respinse celelalte sume pentru evacuarea organizării șantierului, iar dacă nu a fost acordată suma reținută, nu poate fi analizată acordarea sau nu a TVA aferentă sumelor ce se pretind a fi cheltuite.

Nu se pot acorda nici penalitățile aferente operațiunii de demontare a macaralei, așa cum susține recurenta-reclamantă întrucât nici recurenta nu susține că ar fi plătit aceste penalități ci invocă plata acestei sume pentru recuperarea prejudiciului cauzat de către pârât prin neîndeplinirea obligațiilor contractuale asumate.

Or, recurenta-reclamantă a solicitat acordarea acestor penalități dar nu a făcut dovada că SC G. SA ar fi solicitat plata acestor penalități potrivit art. 5.4 din contractul încheiat cu Asocierea SC B. și SC A. SRL și nici dovada că asemenea penalități ar fi fost plătite pentru a dovedi un prejudiciu efectiv.

Criticile recurentei ce vizează nelegala acordare în parte a cheltuielilor de judecată vor fi respinse ca nefondate.

Potrivit art. 274 C. proc. civ.: "(1) Partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. (2) Judecătorii nu pot micșora cheltuielile de timbru, taxe de procedură și impozit proporțional, plata experților, despăgubirea martorilor, precum și orice alte cheltuieli pe care partea care a câștigat va dovedi că le-a făcut. (3) Judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat".

Prin raportare la aceste prevederi, în mod corect, instanța de fond a obligat pârâtul la plata parțială a cheltuielilor de judecată întrucât acțiunea reclamantei a fost admisă în parte.

Nu prezintă relevanță faptul că au fost admise mai multe capete de cerere și numai despăgubirile au fost acordate parțial deoarece acțiunea a fost admisă parțial și aceasta justifică soluția de reducere a cheltuielilor de judecată efectuate de partea care a câștigat parțial procesul.

II. Criticile recurentului-pârât Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri (în prezent Ministerul Economiei) sunt și ele fondate, dar numai în parte.

Referitor la rezilierea Contractului de execuție din 19 februarie 2002

Principala critică adusă soluției instanței de fond referitor la această reziliere a fost aceea că nu se poate dispune o asemenea soluție pentru că a încetat contractul de execuție de lucrări, iar emiterea unor pretenții în legătură cu contractul încetat nu este de natură a prelungi durata acestuia.

Această critică ignoră, așa cum a arătat și instanța de fond, caracterul obligatoriu al deciziilor de casare astfel cum aceasta este consacrat de art. 315 C. proc. civ. (în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecători fondului).

În Decizia nr. 181 din 2 februarie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, prin care s-a dispus casarea prezentului litigiu cu trimiterea cauzei spre rejudecare, s-a arătat că respingerea capătului de cerere cu motivarea că rezilierea unui contract nu poate fi dispusă în cazul în care termenul de executare a contractului s-a împlinit este greșit deoarece împlinirea termenului de executare nu atrage încetarea efectelor contractului pentru viitor întrucât, spre exemplu, părțile pot cere în continuare executarea obligațiilor rezultate din contract și care nu au fost executate în termen, iar acțiunea în rezilierea contractului are drept scop tocmai înlăturarea pentru viitor a acestor efecte.

De aceea, nu se poate susține că instanța de fond, prin soluția dată asupra acestui capăt de cerere, ar fi dat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii, natura pricinii și nici nu a depășit atribuțiile puterii judecătorești.

În afara acestei critici recurentul-pârât nu a atacat soluția instanței de fond în raport de cele reținute pentru a argumenta soluția rezilierii contractului de execuție lucrări, astfel că nu pot fi cenzurate susținerile instanței de fond în privința acestei soluții.

Referitor la capătul de cerere privind c/valoarea prejudiciului și cu privire la prescripție

Criticile recurentului-pârât vizează, de fapt, numai soluția dată excepției prescripției dreptului la acțiune și nu în ceea ce privește prejudiciul la care a fost obligat prin sentința atacată, apreciind că dreptul la acțiune pentru prejudiciu ar fi prescris.

Nu pot fi însă reținute criticile recurentului referitoare la greșita soluționare a excepției prescripției de către instanța de fond după casarea cu trimitere spre rejudecare.

Excepția prescripției dreptului la acțiune a fost respinsă, inițial prin Sentința civilă nr. 3.546 din 19 decembrie 2014 a Curții de Apel București, cu motivarea că, potrivit art. 2513 C. civ., prescripția poate fi opusă numai în primă instanță, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate.

Ulterior, excepția a fost invocată în cadrul recursului declarat împotriva Sentinței civile nr. 3.546 din 19 decembrie 2014 a Curții de Apel București de către Ministerul Economiei prin întâmpinare.

Prin Decizia nr. 181 din 2 februarie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal prin care s-a dispus casarea cu trimitere spre rejudecare a sentinței atacate (Sentința nr. 3.546 din 19 decembrie 2014 a Curții de Apel București) a fost respinsă și excepția prescripției dreptului la acțiune cu motivarea că excepția a fost respinsă de prima instanță, pârâtul nu a formulat recurs și, în aceste condiții, excepției invocate din nou în fața instanței de recurs i se opun caracterul irevocabil (în ceea ce privește excepția) al soluției instanței de fond.

La rejudecare, instanța de fond a pus în discuția părților excepția prescripției dreptului la acțiune, dar a apreciat că problema a fost tranșată prin decizia de casare.

Nu vor fi reținute susținerile recurentului-pârât referitoare la nerespectarea prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 de către instanța de fond deoarece, în cazul admiterii recursului, rejudecarea în fond ar presupune o analiză a tuturor aspectelor cauzei deduse judecății întrucât acestea nu țin seama de prevederile art. 315 C. proc. civ.

Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ.: "În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului".

Fără a nega faptul că prescripția este începută anterior datei de 1 octombrie 2011 și că ar fi aplicabile dispozițiile art. 6 alin. (4) din Vechiul C. civ. și cele statuate de către Înalta Curte de Casație și Justiție - RIL prin Decizia nr. 1/2014 privind prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, aceste aspecte nu vor putea fi analizate pentru că s-ar nesocoti dispozițiile art. 315 C. proc. civ., iar problema prescripției dreptului la acțiune a fost dezlegată de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 18/2016 și nu mai poate fi analizată nici de către instanța de fond, nici în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

De aceea, nu se poate susține că hotărârea instanței de fond ar fi fost dată cu încălcarea legii, ci a fost dată cu respectarea prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Referitor la capătul de cerere privind suplinirea consimțământului ministerului pentru încheierea procesului-verbal de recepție finală pentru tronsoanele 4 și 5

În cadrul motivelor de recurs recurentul-pârât susține că a refuzat întocmirea procesului-verbal de recepție finală pentru tronsonul 4 și 5 deoarece reclamantele nu au remediat defecțiunile la instalațiile din subsolul clădirii.

Însă, un asemenea refuz al reclamantelor nu poate justifica neîncheierea procesului-verbal de recepție fiscală întrucât ar însemna o încălcare a art. 17.7 din contract potrivit căruia "Contractul va fi considerat terminat când procesul-verbal de recepție fiscală va fi semnat de comisia de recepție. Procesul-verbal de recepție finală poate fi întocmit și pentru părți din lucrare, dacă acestea sunt distincte din punct de vedere fizic și funcțional. Recepția finală va fi efectuată conform prevederilor legale, după expirarea perioadei de garanție".

Ceea ce se reproșează recurentului-pârât de către prima instanță este că nu a dat curs solicitărilor reclamantelor de a încheia p.v. de recepție finală pentru tronsoanele 4 și 5, deși contractul încheiat îi dădea această posibilitate și unde putea să-și precizeze obiecțiunile sale și să invoce eventualele nereguli și defecțiuni ivite la lucrările efectuate.

Soluția instanței de fond nu a fost dată cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, fiind întemeiată pe dispoziții art. 18 alin. (4) lit. d) din Legea nr. 554/2004 și pe cele ale art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 și nu cuprinde motive străine de natura pricinii sau contradictorii pentru că acestea au vizat referirile la situația de fapt dintre părți, la prevederile contractului și ale legii referitoare la aspectul analizat.

Referitor la restituirea garanției de bună-execuție

Sunt fondate criticile recurentului-pârât referitoare la soluția instanței de fond privind restituirea garanției de bună-execuție.

Instanța de fond și-a întemeiat soluția pe prevederile contractuale și pe soluția pe care a dat-o capătului de cerere privind suplinirea consimțământului pârâtului pentru încheierea procesului-verbal de recepție finală pentru tronsoanele 4 și 5.

Însă, dispozițiile din contractul încheiat între părți dovedesc că, la acest moment, nu se poate dispune obligarea pârâtului la plata garanției de bună-execuție.

Astfel, potrivit art. 10.3 din contract. "Achizitorul va restitui Executantului garanția de bună execuție astfel: 70% din valoare, după efectuarea recepției la terminarea lucrărilor dacă în procesul-verbal la terminare nu sunt înscrise remedieri și completări majore de efectuat în sarcina executantului, iar riscul pentru vicii ascunse este minim și 30% din valoare, după executarea recepției finale.

Aceste restituiri se fac în baza notificării achizitorului, în cel mult 5 zile după semnarea procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, către agentul bancar la care s-a constituit garanția.

Pentru ultima tranșă notificarea se va face în cel mult 10 zile după semnarea p.v. de recepție finală".

Chiar dacă a fost suplinit consimțământul recurentului-pârât la întocmirea p.v. de recepție pentru tronsoanele 4 și 5, garanția de bună-execuție nu poate fi restituită decât în condițiile în care s-ar face dovada că nu ar fi remedieri și completări de efectuat în sarcina executantului, or acest aspect nu a fost analizat de instanță.

De aceea, se poate considera că soluția instanței de fond în privința acestui capăt de cerere este greșită și va fi modificată, în parte, sentința atacată în sensul respingerii capătului de cerere privind restituirea garanției de bună-execuție ca prematur formulat.

Cu privire la obligarea la plata cheltuielilor de judecată

Recurentul-pârât a criticat soluția instanței de fond și a apreciat că se impune cenzurarea cuantumului onorariilor avocațiale în raport de prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Într-adevăr, Curtea Constituțională și Curtea Europeană a Drepturilor Omului au recunoscut dreptul instanțelor de a cenzura onorariul avocaților la un cuantum rezonabil, iar prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. prevăd expres aceasta, însă, în speță, nu se impune aplicarea acestor prevederi deoarece instanța de fond a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată, parțială, în raport de admiterea în parte a acțiunii reclamantelor, cheltuieli ce au reprezentat taxa judiciară de timbru, timbrul judiciar și onorariu expert și nu au fost acordate cheltuielile de judecată cu titlu de onorariu avocat, reclamantele rezervându-și dreptul de a le solicita pe cale separată.

Dacă prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. prevăd posibilitatea reducerii onorariului de avocat, alin. (2) al art. 274 C. proc. civ. prevede că judecătorii nu pot micșora cheltuielile de judecată reprezentând taxă de timbru, plata experților și orice alte cheltuieli pe care a dovedit că le-a făcut, decât în cazul admiterii în parte a acțiunii.

Aspectele invocate de recurentul-pârât și care ar fi urmat a fi avute în vedere la judecarea recursului nu reprezintă critici ale hotărârii instanței de fond și, de aceea, nu vor fi analizate.

Pentru toate aceste considerente, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004 va fi respins recursul declarat de reclamantă și va fi admis recursul declarat de pârât, va fi modificată în parte sentința atacată în sensul respingerii capătului de cerere privind obligarea pârâtului la restituirea scrisorii de garanție bancară, respectiv garanția de bună execuție, ca prematur formulat, dar vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantele SC "A." SRL și Societatea de Construcții B. SA, prin administrator judiciar C. prin SC "A." SRL împotriva Sentinței civile nr. 2.846 din 03 octombrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Economiei, Comerțului și Relațiilor cu Mediul de Afaceri împotriva aceleiași sentințe. Modifică, în parte, sentința atacată, în sensul că respinge capătul de cerere din acțiunea reclamantelor privind obligarea pârâtului la restituirea în original a Scrisorii de garanție bancară din 09 mai 2002, reprezentând garanția de bună execuție, ca prematur formulat.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 martie 2017.

Procesat de GGC - ED