Asset control of public officials: justifiability of unexplained wealth from corporate share transfers and consignment sales under the presumption of lawful acquisition

Decizia nr. 3810/2015

Deliberând, constată următoarele:

1. Circumstanțele cauzei

1.1. Procedura administrativă

La data de 21 iulie 2005, în conformitate cu dispozițiile art. 21, 22 și 23 din Legea nr. 115/1996, raportat la art. 9-12 din aceeași lege, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 161/2003 și O.U.G. nr. 24 din 21 aprilie 2004, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a sesizat Comisia specială cu cererea de cercetare a averii domnului A., fost ministru în cadrul Ministerului Economiei și Comerțului, iar apoi ministru de stat.

În cursul cercetării administrative procedura a fost extinsă asupra bunurilor dobândite de B., soția cercetatului.

Prin ordonanța nr. 1 dată în camera de consiliu de la 16 ianuarie 2006 în Dosarul nr. x/2005, Comisia de cercetare a averii demnitarilor, magistraților, funcționarilor publici și a unor persoane cu funcții de conducere din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție (pe scurt, Comisia de cercetare a averilor) a admis cererea de cercetare formulată de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție după cum urmează:

- a constatat că cercetații A. și B. domiciliați în București, sector 1, nu justifică în perioada 12 decembrie 2000 - 14 decembrie 2004 caracterul licit al unor bunuri în valoare de 46.029.123.730 ROL;

- a dispus aplicarea de măsuri asigurătorii, prin instituirea sechestrului asigurător asupra următoarelor bunuri imobile, din cele în număr de 23, dobândite de cercetați în perioada supusă cercetării:

- teren curți - construcții în suprafață de 490 m.p. situat în intravilanul orașului Azuga, dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2040 din 22 august 2001 de B.N.P. C. - Câmpina;

- teren în suprafață de 500 m.p. situat în intravilanul orașului Azuga, jud. Prahova, dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1092 din 5 mai 2002 de B.N.P. D. - București;

- teren curți - construcții în suprafață de 801 m.p. situat în intravilanul orașului Azuga, dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2323 din 3 iulie 2002 de B.N.P. C. - Câmpina;

- teren în suprafață totală de 1.669 m.p., din care 978 m.p. fâneață și 691 m.p. pădure, situat în intravilanul orașului Azuga, jud. Prahova, dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3498 din 24 octombrie 2002 de B.N.P. C. - Câmpina;

- teren fâneață în suprafață de 493 m.p. situat în intravilanul orașului Azuga, dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3888 din 29 noiembrie 2002 a B.N.P. D. - București;

- teren în suprafață de 502 m.p. (523,67 m.p. din măsurători cadastrale) situat în orașul Azuga, jud. Prahova, dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1879 din 5 decembrie 2003 de B.N.P. D. - București;

- teren în suprafață de 475 m.p. situat în intravilanul orașului Azuga, dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1878 din 5 decembrie 2003 de B.N.P. D. - București;

- teren în suprafață de 467 m.p. (523 m.p. din măsurători cadastrale) situat în orașul Azuga, dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 713 din 28 aprilie 2004 de B.N.P. D. - București;

- apartamentul situat în București, dobândit în baza contractului de asociere civilă nr. 880 din 18 iunie 2003 încheiat între cercetata B. și constructorul E.

În consecință, cauza a fost trimisă spre soluționare la Înalta Curte de Casație și Justiție spre a se proceda potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 115/1996, cu referire la art. 53 din Legea nr. 304/2004, republicată.

În urma casării succesive a hotărârilor pronunțate în primă instanță, cauza a parcurs trei cicluri procesuale.

1.2. Procedura judiciară. Primul ciclu procesual

Prin decizia nr. 1 din 1 octombrie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul special - Legea nr. 115/1996 a dispus închiderea dosarului privind pe cercetații A. și B. și a ridicat măsura sechestrului asigurător asupra bunurilor menționate în dispozitivul ordonanței nr. 1 din 16 ianuarie 2006 a Comisiei Speciale de Cercetare a Averii Persoanelor.

Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin decizia nr. 220 din data de 7 aprilie 2008, completul de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție a admis recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva deciziei nr. 1 din data de 01 octombrie 2007, pronunțată în Dosarul nr. x/1/2006 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul special - Legea nr. 115/1996.

A casat hotărârea atacată și a trimis cauza spre competentă soluționare secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

1.3. Al doilea ciclu procesual

Prin decizia nr. 3932 din 14 iulie 2011 - Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis sesizarea.

A constatat că persoanele cercetate A. și B. au efectuat cheltuieli nejustificate de 4.081.676,80 lei (40.816.768.008,90 ROL), a dispus confiscarea acestei sume și, pe cale de consecință, a obligat persoanele cercetate să plătească suma confiscată la bugetul statului în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a acestei hotărâri.

Prin decizia nr. 5157 din data de 03 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins cererile de completare a acestei hotărâri, formulate de petenții cercetați A. și B.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 9 noiembrie 2011, pronunțată în aceeași cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de către expertul F. privind îndreptarea dispozitivului încheierii din data de 30 iunie 2011 și a dispus menționarea în dispozitivul încheierii menționate a obligației cercetaților de a achitat diferența de onorariu în cuantum de 4.500 lei pentru aceste expert contabil, în contul B.L.E.J.T.C. București.

La data de 29 septembrie 2011, împotriva deciziei nr. 3932 din 14 iulie 2011 au declarat recurs cercetații A. și B. iar ulterior, la data de 24 ianuarie 2012, cercetații au declarat recurs și împotriva deciziei nr. 5157 din 3 noiembrie 2011, precum și împotriva încheierii din camera de consiliu.

Prin decizia civilă nr. 391 din 05 iulie 2013 pronunțată în Dosar nr. x/1/2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, a admis recursurile declarate de A. și B. împotriva deciziei nr. 3932 din 14 iulie 2011 și a deciziei nr. 5157 din 03 noiembrie 2011 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/1/2009, a casat deciziile menționate și a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal.

A respins ca lipsit de interes recursul declarat de A. și B. împotriva încheierii de cameră de consiliu de la 09.11.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în aceeași cauză și a obligat recurenții A. și B. la plata sumei de 1.691,60 lei cu titlu de onorariu de expert către expertul stenograf G.

2. Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București

Prin sentința civilă nr. 3563 din 19 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București în cel de-al treilea ciclu procesual, s-a admis în parte sesizarea, s-a constatat că persoanele cercetate A. și B. au efectuat cheltuieli nejustificate în valoare de 889.026,60 RON, s-a dispus confiscarea acestei sume și au obligate persoanele cercetate să plătească suma confiscată la bugetul statului în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a sentinței.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel București a reținut următoarele:

Cu privire la viciile invocate de persoanele cercetate referitoare la modul de sesizare a instanței a constatat că acestea au fost analizate de instanțele de recurs în primele cicluri procesuale, fiind tranșate în mod irevocabil în sensul că actele de sesizare sunt valabil întocmite.

S-a constatat că perioada verificată este cea a mandatului avut în vedere de lege, adică perioada cuprinsă între data de 12.12.2000, când a început mandatul de deputat al persoanei cercetate A., și data de 29.12.2004, când s-a produs revocarea din funcția de membru al Guvernului.

S-a mai reținut că pentru a se stabili balanța dintre venituri și cheltuieli din această perioadă a fost efectuată o expertiză contabilă din care rezultă că au existat două momente, în raport cu cele mai importante achiziții, la care balanța a fost negativă, mai precis la data de 31 mai 2004, când s-a înregistrat un sold negativ de 135.579 lei, și la data de 06 decembrie 2004, când s-a înregistrat un sold negativ de 753.428 lei, rezultând că respectivele cheltuieli au fost efectuate din venituri a căror dobândire nu poate fi justificată.

S-a constatat, în ceea ce privește data de 31 mai 2004, că persoanele cercetate au dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 280 din 31.05.2004, cota de ½ din terenul în suprafață de 1.115,80 m.p. situat în București contra sumei de 500.944,68 RON. Anterior acestei date, persoanele cercetate achiziționaseră cota de ½ din terenul în suprafață de 1.529,89 m.p. pentru care achitaseră suma de 678.960 RON conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 712 din 24 aprilie 2004.

Cât privește data de 06.12.2004, s-a constatat că persoanele cercetate au achiziționat cota de ½ din terenul în suprafață de 2.094 m.p. situat în București, sectorul 1, contra sumei de 786.506,4 RON, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 2459 din 06 decembrie 2004.

S-a constatat că pentru toate aceste achiziții importante, veniturile obținute anterior momentului contractului erau insuficiente, persoanele cercetate fiind în situația de a nu putea justifica proveniența veniturilor care au permis efectuarea acestor achiziții.

S-a apreciat că veniturile ulterioare unei achiziții, nu sunt apte să justifice o cheltuială cât timp nu există dovezi în sensul că plata prețului s-a făcut ulterior. Or, din contractele de vânzare-cumpărare analizate rezultă că plata prețului s-a făcut la momentul autentificării nu ulterior acestui moment. Persoanele cercetate au susținut că, în condițiile în care au achiziționat doar ½ din terenurile în discuție, plata se putea face de către cumpărătorul celeilalte cote de ½ din terenuri, urmând ca părțile să se desocotească ulterior. Pentru o astfel de susținere nu s-a prezentat, însă, nici măcar un început de dovadă scrisă, fiind de presupus că, dacă lucrurile ar fi stat astfel, și în condițiile în care persoana cercetată A. cunoștea faptul că, în calitate de ministru, este supus normelor privind cercetarea averii, între cumpărători s-ar fi încheiat acte sau, cel puțin, ar fi existat o dovadă privind restituirea ulterioară a banilor datorați.

Cât privește pretinsele depozite deținute din perioada anterioară perioadei cercetate, susținerea nu a putut fi primită în lipsa oricărei probe. S-a reținut că, fiind vorba de depozite bancare, titularul avea toate datele care să îi permită să producă probe pertinente. Or persoanele cercetate nu au prezentat date concrete cu privire la pretinsele depozite, nu sunt indicate sumele deținute în aceste depozite, băncile la care au fost constituite depozitele. În aceste condiții, întrucât persoanele cercetate, care au făcut afirmația deținerii unor depozite în bani, nu au produs nici o dovadă în acest sens, afirmația nu poate fi reținută de instanță.

De asemenea, s-a apreciat că nu este fondată nici critica privind reflectarea în raportul de expertiză contabilă a actelor de alimentare de cont ca și cheltuieli, expertul procedând corect, întrucât, pentru o alimentare de cont, persoanele cercetate ar fi trebuit să furnizeze justificări cu privire la proveniența sumelor depuse. Expertul a precedat în mod consecvent, consemnând ca și cheltuială alimentarea de cont (în considerarea faptului că alimentarea se realizează pe seama unor venituri, diminuând masa veniturilor) și ca și venit retragerile efectuate de persoanele cercetate (în considerarea faptului că sumele retrase sunt de natură să justifice alte achiziții, mărind masa veniturilor aflate la dispoziția persoanelor cercetate).

Prin urmare, fiind răsturnată prezumția de liceitate a averii prin faptul că veniturile persoanelor cercetate nu sunt în măsură să justifice achizițiile efectuate la cele două date analizate, s-a apreciat că se impune confiscarea celor două sume reținute în expertiză ca sold negativ.

S-a constatat că în ceea ce privește restul averii dobândite de persoanele cercetate, din expertiza contabilă efectuată rezultă că în perioada supusă analizei au existat venituri licite care sunt de natură să justifice toate celelalte achiziții.

S-a reținut că înscrisurile depuse la dosar și din expertiza tehnică rezultă următoarele:

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 111 din 16 ianuarie 1996, persoanele cercetate au achiziționat terenul în suprafață de 487 m.p situat în localitatea Azuga. Pe acesta a fost edificată, în baza autorizației de construire nr. 14 din 24 mai 1996, o construcție cu destinația de casă de vacanță în suprafața de 234 m.p. Pentru finalizarea lucrărilor de finisaje s-a emis autorizația de construire nr. 18 din 02 iulie 1997, lucrările fiind finalizate la data de. 25.01.1999, conform declarației pe proprie răspundere dată la organele fiscale, așa cum rezultă din adeverința nr. 7678 din 07 septembrie 2009 Dosar nr. x/1/2009.

Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 345 din 09 mai 2000, persoanele cercetate au dobândit proprietatea asupra terenului în suprafață de 461 m.p. situat în localitatea Azuga. Pe acest teren a fost edificată, în baza autorizației de construire nr. 68 din 25 august 2000, o anexă gospodărească, suprafața acesteia fiind de 174 m.p., așa cum rezultă din expertiza tehnică. Destinația construcției rezultă din conținutul autorizației de construire, din adresa 7678 din 07 septembrie 2009, menționată mai sus și a fost confirmată de expertiza tehnică efectuată în cauză.

Potrivit declarațiilor date la momentul recepționării lucrării, valoarea lucrărilor a fost de 23.150 RON.

Procesul verbal de recepție a fost întocmit la data de 05.01.2001.

Ulterior, în baza autorizației de construire nr. 32 din 27 mai 2004, care a fost prelungită până la data de 27.05.2006, și a procesului verbal de recepție nr. 01 din 13 iunie 2006, construcția de pe cele două loturi a fost modificată, casa de vacanță fiind extinsă până la suprafața de 466 m.p., cu includerea anexei gospodărești, realizându-se o singură suprafață locativă care figurează la nr. 52, așa cum rezultă din expertiza tehnică.

Referitor la construcția recepționată în anul 2001, s-a constatat că deși, formal, recepția s-a realizat în interiorul perioadei supuse verificării, mai precis la data de 05.01.2001, există o prezumție simplă că lucrările efective și, implicit, și cheltuielile, în condițiile în care anexa gospodărească a fost edificată în regie proprie, s-au situat, în timp, anterior datei de 12.12.2000. Întârzierea în efectuarea recepției este justificată de perioada sărbătorilor de iarnă fiind de presupus că edificarea anexei s-a realizat pe seama unor venituri obținute anterior perioadei verificate.

S-a apreciat că nu au existat, așadar, în perioada verificată, două case de vacanță ci o casă de vacanță și o anexă gospodărească și oricum, ambele au fost construite și finanțate anterior datei de 12.12.2000, motiv pentru care nu se justifică luarea în calcul a nici unei cheltuieli în acest sens.

De asemenea, s-a constatat că din actele dosarului rezultă că la data de 09.01.2001, prin contractul de cesiune de părți sociale autentificat sub nr. 742 de B.N.P. H., persoanele cercetate au cesionat părțile sociale pe care le dețineau la societatea I. SRL numitei J., cu dublă cetățenie, română și canadiană, rezidentă în Monte Carlo, Monaco, în schimbul unui preț de 493.000 dolari S.U.A. pentru fiecare cedent.

La o lună și 17 zile după cesiune, cesionarul a cedat, la rândul său, părțile sociale către K. și L., contractul acesta fiind unul cu titlu gratuit, așa cum rezultă din actul autentificat la același notariat la data de 26.03.2001 sub nr. 1705.

Acest venit obținut de persoanele cercetate în urma cesiunii a fost luat în calcul de expertul contabil la stabilirea veniturilor dobândite în perioada supusă verificării.

Astfel, Comisia de cercetare a averilor a apreciat prin ordonanța nr. 1 din 16.01.2006, că cesiunea de părți sociale a fost un act fictiv și întemeiat pe o cauză ilicită, fiind menit, exclusiv, să conducă la preconstituirea unor probe privind obținerea unor venituri cu care să se justifice cheltuieli ulterioare.

Cu privire la contractul de cesiune s-a constatat că acesta este dovedit printr-un act notarial și, de asemenea, există acte bancare care confirmă încasarea efectivă a prețului. Cât privește reflectarea cesiunii în declarațiile de avere ale persoanei cercetate, Curtea constată că prima declarație depusă de persoana cercetată A. după momentul cesiunii este cea din data de 20.05.2003, în aceasta nemairegăsindu-se părțile sociale deținute la societatea I. Aceste părți sociale nu au reapărut nici în declarațiile ulterioare datei de 20.05.2003.

Referitor la încasarea unor sume de bani de la societatea I. de către persoana cercetată B., s-a constatat că, după momentul cesiunii, această persoană și-a păstrat calitatea de administrator la societate, încasând, în această calitate, indemnizația aferentă administratorilor și bonificații. Cât privește incidența Legii nr. 31/1990, s-a constatat că nu există nici o dispoziție legală care să impună administratorilor la o societate comercială cu răspundere limitată să aibă calitatea de asociați la respectiva societate. În aceste condiții cesiunea părților sociale nu se află în contradicție cu menținerea calității de administrator la respectiva societate.

În ceea ce privește bonificația primită de persoana cercetată în luna decembrie 2004, s-a constatat că sumele încasate la datele de 10.12.2004 și 20.12.2004, conform expertizei contabile, trebuie considerate ca un venit licit, dar care nu este apt să justifice achiziții anterioare datei de 10.12.2004, cum este cazul achiziției terenului din data de 06.12.2004. Chiar dacă distanța în timp este mică, mențiunea potrivit căreia prețul pentru terenul achiziționat s-a plătit la momentul autentificării actului exclude posibilitatea ca plata să se fi făcut cu bani încasați ulterior.

Referitor la caracterul fictiv al contractului de cesiune, s-a constatat că nu există suficiente dovezi pentru a se trage o astfel de concluzie, așa cum a procedat Comisia specială. Faptul că ulterior achiziționării părților sociale, contra unei sume substanțiale de bani, cesionarul a înțeles să cesioneze, la rândul său, părțile sociale, de data aceasta cu titlu gratuit, nu conduce, în mod necesar la fictivitatea contractului de cesiune încheiat de persoanele cercetate. Chiar dacă gestul cesionarului apare ca nefiresc, explicațiile posibile sunt multiple putând să nu aibă nici o legătură cu persoanele cercetate. Cum prezumția caracterului licit al dobândirii averii impune ca îndoiala să profite persoanei cercetate, și întrucât, în speță, nu există suficiente dovezi care să susțină afirmația că reclamanții nu au cesionat în mod real părțile sociale, contractul de cesiune va fi considerat valabil.

S-a constatat constată că între persoanele cercetate și consignație nu s-au încheiat contracte de consignație propriu-zise, în sensul de instrumentum probationem ci predarea bunurilor în vederea vânzării s-a făcut pe bază de bon de primire. Această lipsă de formalism nu poate conduce la negarea tranzacțiilor întrucât nici o dispoziție legală și nici uzanțele nu impuneau încheierea unui contract cu o anumită formă. Realitatea vânzărilor și sumele încasate sunt dovedite cu acte comunicate de societatea M. SRL, pe baza înregistrărilor din contabilitatea proprie, acte care au fost analizate de expertul contabil, întocmindu-se, în acest sens o situație a vânzării operelor de artă. Aceste venituri au fost în mod corect luate în considerare la întocmirea expertizei contabile, fiind vorba de venituri obținute din vânzarea unor bunuri mobile, în timpul perioadei verificate.

De asemenea, s-a mai constatat că persoana cercetată A. a menționat, încă din primele declarații de avere, deținerea unor astfel de obiecte. Astfel, atât în declarația de avere din data de 12.12.2000, cât și în cea din data de 09.01.2001, cercetatul A. a declarat că deține tablouri semnate de pictori consacrați, piese de mobilier de artă, statuete. Este adevărat că în aceste declarații nu se face un inventar al acestor bunuri și nici o evaluare dar, pe de altă parte, se constată că declarația s-a dat la nivelul de detaliu impus de legislația de la acea dată, nefiind imputabil persoanei cercetate faptul că legiuitorul nu a solicitat o astfel de detaliere.

Declarațiile date de persoana cercetată au fost confirmate și de declarația martorului N., acesta afirmând că în casa tatălui cercetatului A. au existat astfel de obiecte de valoare care au revenit persoanei cercetate în urma decesului tatălui său.

Pe de altă parte, și soția acestuia, persoana cercetată B., a adus în țară, în momentul repatrierii sale din Italia, mai multe camioane cu bunuri. Din inventarul depus la dosar nu rezultă cu certitudine despre ce bunuri este vorba dar nici nu este exclusă posibilitatea ca parte din bunurile vândute la licitație să se fi numărat printre bunurile repatriate. Persoanei cercetate nu i se poate imputa faptul că nu deține acte scrise de proprietate cu privire la respectivele bunuri, întrucât, fiind vorba de bunuri mobile, opera prezumția că posesorul este și proprietar, astfel încât nici dispozițiile legale nici uzanțele nu impuneau constituirea de titluri de proprietate pentru astfel de bunuri.

În aceste condiții, și în raport de prezumția de liceitate a averii, care impune ca orice îndoială să profite persoanei cercetate, s-a constatat că în cauză trebuie să se considere că, până la proba contrară, bunurile vândute la consignație făceau parte din masa bunurilor deținute de persoanele cercetate la data de 12.12.2000, nefiind necesară justificarea modului de dobândire a lor.

În fine, s-a conlcuzionat că includerea veniturilor obținute din vânzarea unor bunuri prin consignație în calculul efectuat de expertul contabil este justificată și în deplin acord cu prezumția caracterului licit al averii.

3. Recursurile exercitate în cauză

Împotriva sentinței pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs:

- cercetații A. și B.;

- Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție;

- Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București;

- Agenția Națională de Integritate.

3.1. Recursul exercitat de cercetații A. și B.

Recurenții au invocat următoarele cinci motive de recurs:

1 - motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din vechiul C. proc. civ. deoarece Legea nr. 115/1996 precum și art. 3041 C. proc. civ. au fost interpretate și aplicate greșit de prima instanță în condițiile în care viciile referitoare la actul de sesizare nu au fost soluționate irevocabil de instanțe în primele două cicluri procesuale.

Astfel, în primul ciclu procesual, deși instanța de fond a reținut existența unor vicii ale sesizării, a considerat că acestea nu sunt sancționate cu nulitatea, iar completul de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție nu a făcut nicio referire la aceste vicii.

În al doilea ciclu procesual, instanța de fond a reținut că viciile invocate de cercetați nu sunt de natură să conducă la nulitatea sesizării iar completul de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție, casând sentința fără să analizeze viciile, a dispus ca instanța de rejudecare „să analizeze și celelalte critici de nelegalitate și netemeinicie formulate de persoanele cercetate”.

În acest context, recurenții consideră că actul de sesizare al instanței este nul pentru următoarele considerente:

- Comisia de cercetare a averilor nu a fost sesizată de persoana prevăzută de lege (procurorul general, procurorul șef D.N.A. sau ministrul justiției) ci de adjunctul procurorului general;

- de asemenea, nici sesizarea procurorului nu a fost efectuată de „un cetățean”, așa cum cere art. 9 alin. (3) din Legea nr. 115/1996, ci de o entitate juridică, „Center of Legal Resources”, și nu poartă semnătura vreunei persoane care să reprezinte entitatea; or, potrivit art. 9 alin. (5) din aceeași lege, sesizările anonime nu pot conduce la declanșarea procedurii de cercetare;

- persoana care a făcut sesizarea nu a fost citată și ascultată de Comisia de cercetare, conform art. 12 alin. (2) din Legea nr. 115/1996 și nici Statul Român, până la introducerea acestuia în cauză de Curtea de Apel București.

2 - motivul de recurs prevăzut de art. 3041 C. proc. civ. deoarece în mod greșit prima instanță a reținut că aspectele legate de contractul de cesiune nr. 742 din 09 februarie 2001 nu ar fi fost tranșate irevocabil.

Astfel, prin decizia nr. 220/2008 s-a reținut că cesiunea a fost validă, iar prețul a fost încasat iar prin decizia nr. 391/2013 s-a reținut că valabilitatea contractului de cesiune nu poate fi pusă în discuție deoarece nu a făcut obiectul sesizării. În consecință, valabilitatea contractului a fost stabilită irevocabil.

3 - motivul de recurs prevăzut de art. 3041 și art. 304 pct. 9 C. proc. civ. deoarece, admițând în parte sesizarea, prima instanță a răstălmăcit situația de fapt și a aplicat greșit art. 7 din Legea nr. 115/1996.

Astfel, se susține că instanța trebuia să aibă în vedere doar balanța de verificare la data încheierii mandatului, 29.12.2004, și să constate că veniturile acopereau cu mult cheltuielile efectuate în timpul mandatului.

De asemenea, trebuia să aibă în vedere că declarația de avere de la data intrării în funcție din care rezultă că B. deținea depozite în conturi în străinătate de cel puțin 10.000.000 ROL și depuneri în cont la Banca O. de peste 10.000.000 ROL. În fapt, recurenții susțin că dețineau în conturi peste 30.000.000 ROL și că nu le poate fi imputat că nu au menționat sumele exacte deoarece legea nu pretindea astfel.

Cu privire la suma de 1.355.979.772,50 ROL recurenții susțin că instanța s-a bazat pe un calcul eronat deoarece nu a luat în considerare cei peste 30.000.000 ROL deținuți în conturi iar cu privire la suma de 7.865.064.000 ROL (reprezentând jumătate din prețul plătit pentru terenul achiziționat în București împreună cu E.) se arată că, în realitate, inițial (la 06.12.2004) prețul a fost plătit integral de E. (așa cum rezultă din extrasele de cont de la P. Bank și Q. Bank), iar achitații au achitat ulterior către acesta partea lor.

4 - motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. deoarece instanța nu s-a pronunțat asupra apărărilor formulate prin concluziile scrise depuse la dosarul cauzei și susținute oral la termenul de judecată din 02.12.2014 referitoare la neconcordanțele dintre prevederile Legii nr. 115/2006, pe de-o parte, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului și legislația Uniunii Europene, pe de alta (detaliile sunt incluse în motivul următor de recurs).

5 - motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 și art. 3041 C. proc. civ. deoarece hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea art. 11, art. 20 și art. 148 din Constituție deoarece:

- sancțiunea instituită de art. 18 alin. (1) din Legea nr. 115/1996 este contrară art. 6 din C.E.D.O. (în sensul încălcării dreptului la un proces achitabil) deoarece răstoarnă prezumția caracterului licit al dobândirii averii, prezumția de nevinovăție și prezumția de bună credință; astfel, se susține că aceste prezumții pot fi înlăturate numai prin probe certe și nu prin prezumții judecătorești sau prin supoziții ale Comisiei de cercetare;

- calificarea răspunderii juridice instituite de Legea nr. 115/1996 încalcă art. 6 și art. 7 din C.E.D.O. deoarece a permis primei instanțe confiscarea unei părți din avere fără existența unei fapte culpabile, a unui prejudiciu, a unei legături de cauzalitate între acestea și cu răsturnarea prezumției de nevinovăție;

- confiscarea sau obligarea la plata unei sume egale cu valoarea bunului încalcă art. 6 și art. 7 din C.E.D.O. și sub un alt aspect deoarece reprezintă măsuri punitive și nu măsuri reparatorii pentru cauzarea unui prejudiciu; astfel, recurenții pretind că măsura confiscării este incompatibilă cu raporturile de drept civil sau de drept administrativ;

- Legea nr. 115/1996 nu întrunește condițiile pentru a fi considerată „lege” în sensul jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene și Curții Europene a Drepturilor Omului deoarece nu este clară și previzibilă și nu arată ce conduită trebuie urmată de destinatarii ei pentru evitarea unei sancțiuni extrem de drastice, confiscarea averii (recurenții invocă în acest sens practică judiciară din care rezultă că o lege trebuie să fie clară, previzibilă și să respecte principiul securității juridice);

- actul de sesizare al instanței a fost întocmit de doi judecători și un procuror încălcându-se astfel principiul separației puterilor în stat garantat de art. 6 din C.E.D.O.

6 - motivul de recurs prevăzut de art. 3041 C. proc. civ. deoarece instanța de fond a pretins cercetaților să dovedească dobândirea licită a averii și propria nevinovăție și nu a sancționat pretențiile Ministerului Public care s-au întemeiat pe informații apărute în presă și nu pe dovezi certe.

Pentru toate aceste considerente s-a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței și închiderea dosarului cu consecința ridicării sechestrului.

3.2. Recursurile exercitate de recurenții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și Agenția Națională de Integritate

Sinteza acestor recursuri este expusă la punctul 6 din prezentele considerente, în cuprinsul opiniei majoritare.

4. Întâmpinări

În cauză a fost formulată întâmpinare de către persoanele cercetate A. și B.

Pe această cale s-a solicitat respingerea recursurilor exercitate de recurenții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și Agenția Națională pentru Integritate pentru următoarele considerente:

1 - În ce privește presupusa nerespectare de către instanța de fond a dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. (motiv invocat de recurentul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție), persoanele cercetate susțin că nerespectarea dispozițiilor date de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, s-a făcut în defavoarea lor (pentru motivele arătate în propriul recurs), criticile recurentului fiind neîntemeiate.

Astfel, referitor la bunurile vândute în regim de consignație prin intermediul SC M. SRL susține că prima instanță a avut în vedere toate îndrumările date de instanța de casare, a analizat și a reținut corect veniturile obținute din vânzare, nefiind necesară efectuarea unei noi expertize.

În ce privește anexa gospodărească edificată în localitatea Azuga, pe lotul nr. 52, susține că aprecierea primei instanțe referitoare la finalizarea efectivă și plata lucrărilor înainte de sărbătorile de iarnă 2000 și, deci, înainte de începerea mandatului, este rezonabilă, de vreme ce doar recepția a fost făcută la data de 05.01.2001. În consecință, nu este necesară administrarea unui probatoriu suplimentar.

Faptul că recepția a fost efectuată după începerea mandatului, susțin intimații, este lipsită de relevanță în condițiile în care cheltuielile au fost suportate anterior.

2 - Referitor la critica celor trei recurenți privitoare la contractul de cesiune a părților sociale deținute la SC I. SRL, se arată că problemele ridicate în legătură cu existența și valabilitatea contractului, precum și cu încasarea efectivă a sumei de 986.000 dolari S.U.A. au fost tranșate cu putere de lucru judecat prin cele două decizii de casare.

###Intimații recunosc că instanțele de casare au dispus efectuarea de verificări suplimentare legate de acest contract (respectiv dacă înstrăinarea s-a reflectat în declarația de avere a cercetatului A., precum și relevanța continuării activității în calitate de administrator al societății a cercetatei B.), dar apreciază că instanța de fond s-a conformat și a lămurit pe deplin aceste aspecte. În acest sens arată că dosarul cauzei conține dovezi certe privind existența contractului (cesionarea a fost înscrisă în registrul comerțului), încasarea efectivă a prețului (dovada fiind extrasele de cont ale cercetaților) iar din declarația de avere a cercetatului A. dată în 2003 (prima declarație după cesiune) rezultă înstrăinarea. În ce privește comportamentul ulterior al cesionarei (înstrăinarea cu titlu gratuit a părților sociale pentru care a plătit 986.000 dolari S.U.A.), se arată că acesta nu le este opozabil deoarece ține de voința exclusivă a cesionarei J.. Referitor la sumele încasate ulterior cesiunii de cercetata B. de la SC I. SRL, în calitate de administrator, intimații pretind că acestea nu au nicio relevanță deoarece cuantumul lor ține de voința asociaților iar confiscarea lor ar aduce atingere nu numai dreptului de proprietate ci și libertății economice garantate de Constituție.

3 - Referitor la critica recurenților legată de presupusa inexistență a bunurilor vândute la consignație, intimații arată că existența lor este dovedită de declarațiile martorilor, de declarația de avere dată de cercetatul A. încă din anul 2000 (aspect recunoscut și de Ministerul Public în primele cicluri procesuale) precum și de dovada încasării sumei de 5.692.460.000 ROL rezultate din vânzare.

Facem precizarea că motivele întâmpinării vor fi reluate și discutate, în sinteză, și în considerentele opiniei majoritare.

5. Înalta Curte de Casație și Justiție - opinia unanimă

Văzând actele și lucrările dosarului precum și susținerile și apărările părților, Înalta Curte constată că este chemată să se pronunțe cu titlu preliminar asupra următoarelor chestiuni de drept:

- excepția tardivității recursurilor formulate de recurenții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (PÎCCJ) și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București (PCAB);

- excepția lipsei calității procesuale active a Agenției Naționale de Integritate.

5.1 Cu privire la excepția tardivității recursurilor formulate de recurenții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București

Înalta Curte pornește de la observația că, sub aspect procedural, legile aplicabile excepției sunt următoarele: Legea nr. 115/1996 pentru declararea și controlul averii demnitarilor, magistraților, a unor persoane cu funcții de conducere și de control și a funcționarilor publici precum și C. proc. civ. (1865; numit în continuare CPC), ambele în forma în vigoare la data întocmirii actului de procedură (cf. art. 725 alin. (1) CPC și art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. 2010).

Potrivit art. 20 din Legea nr. 115/1996, „Sentințele curții de apel - secția de contencios administrativ și fiscal pot fi atacate cu recurs de părțile interesate, de Agenție și procuror, în termen de 15 zile de la comunicare, la Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal.”

Potrivit dovezilor atașate la filele 292 și 297 din dosarul Curții de Apel București, sentința a fost comunicată recurentului PÎCCJ la data de 13.03.2015 iar recurentului PCAB la data de 16.03.2015, ambele recursuri fiind înregistrate la data de 30.03.2015 (cf. fil. 27 și 39 dos. ÎCCJ).

Termenele, calculate pe zile libere cf. art. 101 alin. (1) CPC, au început să curgă la datele de 14.03.2015 și respectiv 17.03.2015 și s-au împlinit în ambele cazuri la 30.03.2015, deoarece termenul de recurs pentru recurentul PÎCCJ s-a sfârșit într-o zi de sărbătoare legală (sâmbătă, 28.03.2015), fiind prelungit până la sfârșitul primei zile de lucru următoare, cf. art. 101 alin. (5) CPC.

Văzând că recursurile au fost înregistrate în termenul de 15 zile prevăzut de lege (ultima zi a termenului), Înalta Curte va respinge excepția invocată de persoanele cercetate.

5.2 Cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a Agenției Naționale de Integritate (ANI sau Agenția)

Cadrul procesual în prezenta cauză este dat de art. 16 din Legea nr. 115/1996.

La data sesizării instanței (în primul ciclu procesual), dispozițiile legale în discuție aveau următorul cuprins: „Președintele curții de apel sau președintele secției, primind dosarul, fixează termen de judecată și dispune citarea tuturor părților care au fost chemate la comisia de cercetare. Statul, prin Ministerul Finanțelor Publice, va fi întotdeauna citat în instanță. Participarea procurorului este obligatorie”.

Odată cu înființarea Agenției Naționale de Integritate prin Legea nr. 144/2007 aceste prevederi au fost modificate iar cadrul procesual a fost completat prin participarea obligatorie a Agenției („(…) Participarea procurorului și a Agenției Naționale de Integritate este obligatorie”).

Pentru aceste considerente, Agenția a participat la judecată încă din primul ciclu procesual, în fața instanței de recurs, susținând autonom, cu propriile argumente, Ordonanța nr. 1/2006 emisă de Comisia Specială de Cercetare a Averii persoanelor prevăzute în art. 21 alin. (1) din Legea nr. 115/1996.

Așa fiind, văzând că participarea Agenției la judecată este obligatorie, Înalta Curte va respinge și această excepție.

5.3 Cu privire la recursul declarat de persoanele cercetate B. și A.

5.3.1 Primul motiv de recurs invocat de persoanele cercetate, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 CPC raportate la Legea nr. 115/1996 și art. 3041 CPC, este neîntemeiat pentru următoarele considerente:

Deși cercetații au invocat vicii ale actelor de sesizare atât în procedura administrativă derulată în fața Comisia de cercetare a averii demnitarilor, magistraților, funcționarilor publici și a unor persoane cu funcții de conducere din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție (pe scurt, Comisia) cât și în primele două cicluri procesuale, niciuna din instanțele de recurs nu a considerat întemeiate apărările formulate de cele două părți (și care ar fi condus la clasarea cauzei) ci au casat sentințele pronunțate în cauză, dispunând trimiterea spre rejudecare pentru administrarea unui probatoriu suplimentar.

Chiar dacă nu s-au pronunțat explicit asupra fiecărui argument, instanțele de recurs au făcut o sinteză a apărărilor părților și au reținut chestiunile relevante, de natură să asigure aflarea adevărului, aplicarea corectă a legii la o stare de fapt pe deplin lămurită și asigurarea unui proces echitabil.

În aceste condiții, în mod legal și temeinic Curtea de Apel București a reținut că problemele invocate de cercetați legate actul de sesizare au primit o dezlegare ce nu mai poate fi luată în discuție în al treilea ciclu procesual.

Distinct de cele de mai sus, luând în considerare apărările formulate în recurs, Înalta Curte constată că atât actul de sesizare a procurorului general de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (procurorul general) făcută de Centrul de Resurse Juridice cât și actul de sesizare al Comise respectă prevederile legale și sunt apte să conducă la cercetarea averii celor doi recurenți.

Astfel, potrivit art. 9 alin. (5) din Legea nr. 115/1996 (legea), forma în vigoare la data sesizării procurorului general (27.06.2005), doar sesizările anonime nu pot conduce la controlul averii. Or, sesizarea făcută de Centrul de Resurse Juridice, chiar dacă nu este făcută de un „cetățean” așa cum prevede art. 9 alin. (3) din lege, nu reprezintă o sesizare anonimă. Pe de altă parte, procurorul general putea să se adreseze Comisiei fără o sesizare prealabilă din partea unui „cetățean”, în condițiile art. 21 alin. (1) lit. a) din lege, ceea ce înseamnă că legea îi conferă o putere de apreciere în privința sesizărilor făcute în condițiile art. 9 alin. (3) și îi permite să le neglijeze doar pe cele anonime.

În ce privește actul de sesizare al Comisiei semnat de către adjunctul procurorului general (în locul procurorul general), critica recurenților este de asemenea neîntemeiată deoarece actul a fost întocmit în numele procurorului general de persoana legal îndreptățită la înlocuire și nu a fost contestat de procurorul general. Din contră, poziția constantă a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost în sensul efectuării controlului și, ulterior cercetării, în sensul confiscării averii nejustificat dobândite.

Așadar, atât sesizarea procurorului general de către Centrul de Resurse Juridice cât și sesizarea Comisiei de către procurorul general sunt legale și apte să conducă la cercetarea averii.

Referitor la omisiunea citării Centrului de Resurse Juridice sau a reprezentatului Statului român în fața Comisiei sau a instanței, chestiunea nu poate fi invocată de recurenți în lipsa oricărui interes și a oricărui prejudiciu rezultat din omisiune.

5.3.2 Motivul de recurs prevăzut de art. 3041 CPC (în esență, recurenții susțin că în mod greșit prima instanță a reținut că aspectele legate de contractul de cesiune nr. 742 din 09 februarie 2001 nu ar fi fost tranșate irevocabil) este de asemenea neîntemeiat.

Astfel, deși Înalta Curte este de acord cu recurenții referitor la faptul că prin decizia nr. 220/2008 s-a reținut că cesiunea a fost validă iar prețul a fost încasat iar prin decizia nr. 391/2013 s-a reținut că valabilitatea contractului de cesiune nu poate fi pusă în discuție deoarece nu a făcut obiectul sesizării (ambele decizii fiind pronunțate de ÎCCJ în primele două cicluri procesuale), niciuna din cele două instanțe de recurs nu a tranșat aspectul relevant al chestiunii, respectiv dacă partea din avere rezultată din contract este justificată sau nu, în sensul Legii nr. 115/1996.

În consecință, în mod întemeiat Curtea de Apel București a reluat chestiunile legate de cesiune.

5.3.3 Motivul de recurs prevăzut de art. 3041 și art. 304 pct. 9 CPC (deoarece, admițând în parte sesizarea, prima instanță a răstălmăcit situația de fapt și a aplicat greșit art. 7 din Legea nr. 115/1996) este neîntemeiat.

Astfel, în primul rând Înalta Curte confirmă raționamentul instanței care, luând în considerare o plată, s-a raportat la posibilitățile financiare din momentul plății, și nu de la un moment ulterior.

Într-adevăr, pentru o plată făcută la data de 06.12.2004 sunt lipsite de relevanță disponibilitățile bănești de la data încheierii mandatului (29.12.2004). Este adevărat că recurenții susțin că plata terenului achiziționat în București împreună cu E. a fost făcută la data achiziției integral de către acesta, regularizarea între cumpărători intervenind ulterior, dar susținerea este făcută contra unui act notarial care nu confirmă această posibilitate.

În ce privește susținerea că din cuprinsul declarațiilor de avere rezultă că cei doi soți dețineau sub forma unor depozite bancare sume mai mari de 30.000.000 ROL, deși corectă, nu se dovedește relevantă în prezentul context deoarece nu probează posibilitățile financiare exacte ale recurenților.

5.3.4 Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 CPC (instanța nu s-a pronunțat asupra apărărilor referitoare la neconcordanțele dintre prevederile Legii nr. 115/2006, pe de-o parte, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului și legislația Uniunii Europene, pe de alta; în esență, recurenții pretind că nu au avut parte de un proces echitabil) este neîntemeiat.

Înalta Curte constată că motivarea instanței de fond respectă exigențele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 CPC, arătând motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și indicând într-o manieră suficientă argumentele pentru care a respins apărările persoanelor cercetate.

Prevederile legale mai sus indicate nu obligă instanța să răspundă tuturor apărărilor avansate de părți, aceasta putând să le analizeze global, printr-un raționament juridic de sinteză, ori să indice un singur aspect considerat esențial, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmație a părților nu constituie automat motiv de modificare a sentinței. Pentru a avea această consecință, omisiunea trebuie să fie decisivă, să afecteze echitatea procedurii, să denote lipsa de „ascultare” a părților, ceea ce trebuie analizat raportat la datele concrete ale speței.

Or, în lumina tuturor circumstanțelor cauzei, Înalta Curte apreciază că instanța de fond a respectat toate exigențele unui proces echitabil (considerentele vor fi discutate la pct. următor).

5.3.5 Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 și art. 3041 CPC invocat în al cincilea rând de persoanele cercetate este de asemenea neîntemeiat.

După cum s-a arătat, sub acest motiv de recurs cercetații pretind că nu au beneficiat de un proces echitabil deoarece au fost încălcate dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), așa cum este interpretat și aplicat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, deoarece:

- Legea nr. 115/1996 nu întrunește condițiile pentru a fi considerată „lege” deoarece nu este clară și previzibilă și nu arată ce conduită trebuie urmată de destinatarii ei pentru evitarea sancțiunii confiscarea averii;

- sancțiunea instituită de art. 18 alin. (1) din Legea nr. 115/1996 răstoarnă prezumția caracterului licit al dobândirii averii, prezumția de nevinovăție și prezumția de bună credință;

- calificarea răspunderii juridice instituite de Legea nr. 115/1996 încalcă art. 6 și art. 7 din CEDO deoarece a permis primei instanțe confiscarea unei părți din avere fără existența unei fapte culpabile, a unui prejudiciu, a unei legături de cauzalitate între acestea și cu răsturnarea prezumției de nevinovăție; de asemenea, nu este respectat principiul securității juridice;

- confiscarea sau obligarea la plata unei sume egale cu valoarea bunului încalcă art. 6 și art. 7 din CEDO deoarece reprezintă măsuri punitive și nu măsuri reparatorii pentru cauzarea unui prejudiciu; măsura confiscării este incompatibilă cu raporturile de drept civil sau de drept administrativ;

- actul de sesizare a instanței a fost întocmit de doi judecători și un procuror încălcându-se astfel principiul separației puterilor în stat.

Înalta Curte respinge aceste apărări în considerarea faptului că, raportat la circumstanțele prezentei judecăți, principala obligație stabilită în sarcina destinatarilor ei - respectiv declararea averii prin completarea unei declarații tip, anexă la lege - a fost încă de la data intrării în vigoare a legii, precum și pe tot parcursul existenței ei, simplă, clară și previzibilă sub aspectul consecințelor ce decurg din nerespectarea ei, respectiv „confiscarea bunurilor sau a cotei-părți nejustificate, fie plata unei sume de bani, egală cu valoarea bunului, stabilită de instanță pe bază de expertiză”.

Deși pe parcursul perioadei mandatului (12.12.2000 - 29.12.2004), legea a suferit modificări prin Legea nr. 161/2003 și O.U.G. nr. 24/2004 (aprobată cu modificări prin Legea nr. 601/2004) care s-au accentuat ulterior pe parcursul procedurii administrative și a celei judiciare, în special odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 144/2007, principala obligație a recurenților a păstrat caracteristicile mai sus arătate, modificările privind alte aspecte (precizarea categoriei destinatarilor, modificări de procedură privind atribuțiile și puterile autorităților de control, etc.).

Este adevărat că unele modificări au fost aduse declarației tip, anexă la lege, dar prin acestea legea nu a pierdut atributele simplității, clarității și previzibilității. Spre exemplu, dacă inițial bunurile mobile trebuiau declarate în integralitatea lor, ulterior a fost stabilit un plafon valoric, chestiune lipsită de relevanță sub aspectul în discuție deoarece nu este de natură să lipsească de efecte prevederile legale.

În ce privește dispozițiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 115/1996 - potrivit cărora „Dacă se constată că dobândirea unor bunuri anume determinate sau a unei cote-părți dintr-un bun nu este justificată, curtea de apel va hotărî fie confiscarea bunurilor sau a cotei-părți nejustificate, fie plata unei sume de bani, egală cu valoarea bunului, stabilită de instanță pe bază de expertiză. În cazul obligării la plata contravalorii bunului, instanța va stabili și termenul de plată.” - Înalta Curte constată că nu răstoarnă prezumția caracterului licit al dobândirii averii sau prezumțiile de nevinovăție și bună credință.

Aceste prezumții pot fi răsturnate doar potrivit dreptului comun, de instanța judecătorească în baza probatoriului administrat, ceea ce Curtea de Apel București a și făcut pentru partea din avere confiscată.

Referitor la răspunderea instituită de Legea nr. 115/1996, Înalta Curte constată că este o răspundere de drept administrativ ce nu poate fi analizată în condițiile dreptului civil, așa cum fac recurenții referindu-se la faptă culpabilă, prejudiciu și legătură de cauzalitate, ci doar în condițiile Legii nr. 115/1996, art. 1 din lege dispunând expres în aceste sens (declararea averii se face „în condițiile prezentei legi”).

Or, nu există niciun considerent bazat pe o regulă de drept recunoscută de instanța națională sau de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, pentru care averea nejustificată ar trebui protejată de confiscare.

Contrar celor susținute de recurenți, regulile unui „stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradițiilor democratice ale poporului român și idealurilor Revoluției din decembrie 1989” impun, prin art. 1 alin. (3) din Constituție, confiscarea averii nejustificate.

Înalta Curte înțelege că, formulând această apărare, recurenții pretind că, de fapt, Legea nr. 115/1996 ar permite confiscarea averii justificat dobândite dar, constată instanța, argumentele aduse nu susțin o astfel de concluzie.

În ce privește întocmirea actului de sesizare de o Comisie formată din doi judecători și un procuror, Înalta Curte constată că recurenții înțeleg greșit principiul separației puterilor în stat deoarece principiul nu interzice activitățile administrative, chiar comune, ale judecătorilor și procurorilor. În condițiile în care activitățile Comisiei sunt clar separate de activitatea jurisdicțională, așa cum este situația în prezenta cauză în care cei trei membri nu au luat parte la judecată în calitate de judecători, principiul este respectat.

5.3.6 Motivul de recurs prevăzut de art. 3041 CPC (recurenții susțin că instanța de fond a pretins cercetaților să dovedească dobândirea licită a averii și propria nevinovăție și nu a sancționat pretențiile Ministerului Public care s-au întemeiat pe informații apărute în presă și nu pe dovezi certe).

Curtea înlătură apărarea recurenților deoarece, admițând cererile în probațiune formulate de persoanele cercetate, Curtea de Apel București nu a făcut decât să respecte dreptul la apărare al acestora precum și principiul aflării adevărului precum și să se conformeze dispozițiilor date de instanțele de casare.

De asemenea, din actele dosarului rezultă că prima instanță s-a bazat exclusiv pe probele administrate în cauză, înlăturând motivat afirmațiile și probele persoanelor cercetate, fără să fie influențată de informații de presă.

În consecință, pentru considerentele de fapt și de drept mai sus arătate, Înalta Curte, în unanimitate, în temeiul art. 312 și urm. CPC, va respinge recursul recurenților B. și A..

6. Înalta Curte de Casație și Justiție - opinia majoritară

Cu majoritate, în condițiile art. 257 din C. proc. civ. din anul 1865, cu modificările și completările ulterioare, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal, reține următoarele:

Împotriva sentinței civile nr. 3563 din 19 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs atât persoanele cercetate A. și B. cât și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, precum și Agenția Națională de Integritate.

I. Astfel, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că sentința civilă nr. 3563 din 19 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal este nelegală și netemeinică și a solicitat, prin calea extraordinară de atac declarată, admiterea recursului pentru motivele prevăzute de art. 304 punctul 9 din C. proc. civ. din anul 1865 cu aplicarea art. 3041 din același cod, cu consecința, în principal, a casării sentinței atacate și a trimiterii cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel București - Secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, și, în subsidiar, a modificării în parte a hotărârii recurate în sensul confiscării și a sumelor de 26.234.502.000 ROL (2.623.450,20 RON), respectiv, 5.692.000.000 ROL (569.200 RON), prin excluderea acestor venituri din balanța de venituri și cheltuieli.

1. S-a învederat, prin cererea de recurs, în primul rând, că instanța de fond (de rejudecare) a încălcat dispozițiile art. 315 alin. (1) din C. proc. civ. din anul 1865 potrivit cărora, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Astfel, s-a relevat că prin decizia nr. 391 din 5 iulie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători s-a dispus lămurirea situației de fapt sub mai multe aspecte, indicate în considerentele de la paginile 31-32 ale acestei hotărâri, referitoare la: - situația persoanei cercetate B. care după cesiunea părților sociale deținute la SC I. SRL a continuat să aibă calitatea de administrator la această societate comercială; - situația concretizată în achiziționarea unor bunuri cu sumele primite de această persoană în calitatea sa de administrator; - suprafața totală construită și destinația casei de vacanță situată în orașul Azuga str. Gârbovei lot nr. 51 și lot nr. 52, raportat la valoarea impozabilă a acesteia și cheltuielile aferente; - analizarea probatoriului administrat în ceea ce privește deținerea obiectelor de artă vândute în regim de consignație, în perioada supusă verificării, și că, sub acest din urmă aspect, potrivit deciziei de casare, instanța de rejudecare trebuia să facă aprecieri asupra înscrisurilor depuse de persoanele cercetate și asupra certificatului de moștenitor invocat, din perspectiva dispozițiilor legale în materia bunurilor mobile.

În rejudecare, s-a arătat, persoanele cercetate au depus înscrisuri privind calitatea de administrator și președinte al Consiliului de Administrație al SC I. SRL a persoanei cercetate B., fișele fiscale privind veniturile încasate în această calitate de persoana cercetată în perioada 2001-2005, bonuri de primire bunuri în regim de consignație emise de S.C. M. SRL, declarația soților B. și A. dată în fața autorităților italiene prin care, potrivit legislației statului străin, stabilesc regimul separației de bunuri, și documente vamale referitoare la repatrierea persoanei cercetate.

S-a susținut că Curtea de Apel București - Secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca instanță de rejudecare, s-a limitat la reanalizarea probelor administrate în ciclurile procesuale anterioare și în fața Comisiei speciale de cercetare a averilor din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, și a ignorat îndrumările Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători care a stabilit că „în rejudecare, instanța de fond va trebui să se conformeze în egală măsură deciziei de casare și prescripțiilor legale, aceasta însemnând în concret stabilirea deplină a situației de fapt și aceasta prin operațiunea de clarificare a cadrului procesual de învestire, de încuviințare și administrare a probelor considerate pertinente și concludente”.

1.1. A precizat recurentul că raportat la înscrisurile noi depuse de persoanele cercetate, constând în bonuri de primire emise de S.C. M. SRL care prezintă modificări și adăugiri prin suprascrierea unor sume de bani, pretins încasate de persoanele cercetate din valorificarea în regim de consignație a unor obiecte de artă și, sporadic, mențiuni olografe privind efectuarea plății prin conturi bancare, era necesară efectuarea unui nou raport de expertiză care, pe baza unor verificări mai ample, pornind de la înregistrarea acestor cheltuieli în evidențele contabile ale consignatarului și extraselor de cont emise de unitățile bancare prin care se pretinde că s-au efectuat plățile, să determine suma exactă ce ar fi putut fi inclusă în balanța de venituri și cheltuieli.

1.3. Recurentul a mai susținut că instanța de rejudecare nu s-a conformat dispozițiilor obligatorii ale deciziei de casare nici în ceea ce privește determinarea suprafeței construite și destinației casei de vacanță situate în orașul Azuga str. Gârbovei lot nr. 51 și nr. 52, raportat la valoarea impozabilă a acesteia și cheltuielile aferente.

Astfel, pe parcursul soluționării cauzei în fond, în al doilea ciclu procesual, în dosarul nr. 2939/1/2009 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal, s-a administrat proba cu expertiza tehnică în construcții, iar Curtea de Apel București - Secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, fără a administra probe noi sub aspectele indicate în decizia de casare nr. 391 din 5 iulie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători, a concluzionat în sensul că nu au existat, în perioada verificată, două case de vacanță, ci o casă de vacanță și o anexă gospodărească și oricum, ambele au fost construite și finanțate anterior datei de 12 decembrie 2000, motiv pentru care nu a luat în calcul cheltuielile în acest sens.

A menționat recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție că întrucât, ca efect al casării, probele administrate pe parcursul cercetării judecătorești în dosarul nr. 2939/1/2009 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal trebuiau readministrate în rejudecare sub aspectele indicate în decizia de casare, față de îndrumările obligatorii ale Completului de 5 judecători, era necesar ca instanța de rejudecare să administreze un nou raport de expertiză tehnică în construcții și să suplimenteze proba cu înscrisuri, în scopul stabilirii valorii impozabile a construcției și a cheltuielilor aferente.

2. În subsidiar, recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat modificarea în parte a hotărârii recurate, în sensul confiscării și a sumelor de 26.234.502.000 ROL (2.623.450,20 RON), respectiv, 5.692.000.000 ROL (569.200 RON), prin excluderea acestor venituri din balanța de venituri și cheltuieli.

Din această perspectivă recurentul a apreciat că sentința civilă nr. 3563 din 19 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal este nelegală și netemeinică în ceea ce privește suma confiscată de la persoanele cercetate, prin includerea, în balanța de venituri și cheltuieli, a sumelor pretins încasate, de persoanele cercetate, în baza contractului de cesiune de părți sociale autentificat sub nr. 742 din 9 ianuarie 2001 de BNP H. și a sumelor rezultate din vânzarea unor obiecte de artă.

2.1. În privința contractului de cesiune de părți sociale autentificat sub nr. 742 din 9 ianuarie 2001 de B.N.P. H. prin care persoanele cercetate au cesionat numitei J. părțile sociale pe care le dețineau la SC I. SRL, la prețul de 493.000 dolari S.U.A. pentru fiecare cedent, instanța de rejudecare a considerat că în cauză nu a fost răsturnată prezumția de liceitate a averii dobândite și că persoanelor cercetate le profită dubiul plasat asupra realității acestei operațiuni, atât prin Ordonanța nr. 1 din 16 ianuarie 2006 a Comisiei de cercetare a averilor din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, cât și prin decizia nr. 3932 din 14 iulie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Astfel, instanța de rejudecare a considerat ca fiind lipsită de relevanță, sub acest aspect, împrejurarea că la doar o lună și 17 zile de la cesiune, cesionarul a cedat, la rândul său, cu titlu gratuit, părțile sociale către K. și L., în condițiile în care terții beneficiari ai acestei liberalități nu erau persoane străine de persoana cercetată B. care a continuat să aibă legături cu această societate, în calitate de administrator.

Prima instanță, deși a considerat că „gestul cesionarului apare ca nefiresc, explicațiile posibile sunt multiple, putând să nu aibă nicio legătură cu persoanele cercetate”, a adus în sprjinul soluției la care a ajuns mai multe argumente, constând în: (a) faptul că acordul de voință s-a realizat prin contract autentificat; (b) cesiunea de creanță a fost înregistrată la O.R.C.; (c) deținerea părților sociale nu a mai fost menționată în declarațiile de avere ulterioare datei cesiunii; (d) persoanele cercetate nu au mai încasat dividende; (e) plata prețului cesiunii s-a realizat prin mijloace bancare.

A susținut recurentul că instanța fondului, deși își plasează ea însăși un dubiu asupra conduitei contractuale ulterioare a cesionarei J., a considerat în mod eronat că faptele juridice ulterioare cesiunii de părți sociale în care persoanele cercetate au avut calitatea de cedenți sunt indiferente problemei asupra căreia urma să se pronunțe, iar cu prilejul exprimării raționamentului aceasta a omis o serie de elemente probatorii care, în concret, au format convingerea Comisiei de cercetare a averilor din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul fictivității contractului de cesiune supus analizei, nu izolat, ci în dinamica tuturor operațiunilor care i-au precedat și succedat, precum și a legăturii dintre persoanele cercetate și terții beneficiari ai liberalității făcute de numita J.

În plus, s-a învederat, instanța de rejudecare a omis un element de fapt esențial care concură la stabilirea caracterului fictiv al contractului de cesiune al părților sociale, respectiv acela că prețul pretins încasat pentru părțile sociale cedate (având o valoare considerabilă, de 986.000 dolari S.U.A.) nu se regăsește în declarația de avere a persoanei cercetate A. la revocarea sa din funcția de membru al Guvernului, contrar prevederilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 115/1996 - în forma în vigoare la data de 30 decembrie 2004 - data întocmirii declarației de avere - potrivit cărora, declarația de avere întocmită la încheierea mandatului trebuie să cuprindă și actele de înstrăinare cu titlu oneros sau gratuit făcute în timpul exercitării mandatului sau al îndeplinirii funcției.

Or, s-a subliniat, faptul că în declarația de avere din 20 mai 2003 nu se mai regăsesc mențiuni privind părțile sociale deținute de persoanele cercetate la SC I. SRL nu constituie o dovadă în sensul încasării prețului cesiunii și al declarării acestui venit în perioada supusă verificării.

Prin urmare, a susținut recurentul că în privința sumei mai sus menționate își menține valabilitatea raționamentul deductiv dezvoltat prin Ordonanța nr. 1 din 16 ianuarie 2006 a Comisiei Speciale de Cercetare a Averilor din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a stabilit că voința reală a părților a constat în preconstituirea de dovezi, pentru a justifica dobândirea ulterioară a unor bunuri, astfel încât prezumția de dobândire licită a sumei de 2.623.450,20 RON, echivalentul în lei al prețului cesiunii, de 986.000 dolari S.U.A., a fost înlăturată.

2.2. Recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că hotărârea primei instanțe este nelegală și netemeinică și sub aspectul menținerii în balanța de venituri și cheltuieli a sumei de 569.200 RON, cu titlu de venituri, sume pretins încasate din vînzarea în regim de consignație a unor obiecte de artă, întrucât, pe de o parte, din analiza certificatului de moștenitor nr. 166 din 11 ianuarie 2002 emis de B.N.P. R. și S. rezultă că aceste bunuri nu au fost incluse în masa succesorală a defunctului Ș., și, pe de altă parte, documentele de repatriere a persoanei cercetate B., depuse în rejudecare, nu fac dovada că o parte dintre aceste bunuri mobile au fost dobândite anterior căsătoriei.

S-a opinat că fiind vorba de bunuri de o valoare însemnată (printre care și tablouri semnate de pictori consacrați), astfel cum rezultă din declarația inițială de avere întocmită de A. la data de 12 decembrie 2000, ar fi fost în interesul persoanelor cercetate să dețină înscrisuri justificative, și că în plus deținerea unor astfel de valori presupunea existența unor dovezi de proveniență și de autenticitate a operelor care, însă, nu au fost prezentate de persoanele cercetate.

S-a concluzionat, în final, că chiar dacă se poate admite că declarația martorului audiat în cauză face dovada posesiei, de către autorul persoanei cercetate A., a unor bunuri mobile de o valoare însemnată, totuși, având în vedere inadvertențele sesizate în privința documentelor prin care se tinde a se dovedi valorificarea acestora în regim de consignație, totuși aceste sume au fost în mod greșit menținute în balanța de venituri și cheltuieli, ca venituri obținute care ar fi putut justifica cheltuieli ulterioare, impunându-se prin urmare confiscarea și a acestor sume.

II. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a apreciat, de asemenea, că sentința civilă nr. 3563 din 19 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost dată cu aplicarea greșită a legii (motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. din anul 1865) și a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, cu consecința modificării hotărârii recurate în sensul admiterii sesizării în sensul confiscării de la persoanele cercetate A. și B. a sumei de 4.081.676,80 RON.

Recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a susținut nelegalitatea sentinței recurate, prin prisma următoarelor motive:

1. Cu privire la situația anexei gospodărești situată în orașul Azuga, conform probelor administrate în cauză, în privința prețului plătit, în lipsa altor elemente trebuie avută în vedere valoarea de 231.500.000 ROL, astfel cum rezultă din autorizația de construire, aceasta fiind dobândită - potrivit art. 492 C. civ. - în timpul perioadei verificate, în condițiile în care finalizarea construcției - astfel cum rezultă și din expertiza în construcție efectuată în cauză și din declarațiile persoanelor cercetate - a fost la sfârșitul lunii decembrie, respectiv la 31 decembrie 2000.

S-a susținut că în lipsa unui contract de construire din care să rezulte o clauză cu privire la plata efectuată, rezultă că prețul a fost plătit odată cu recepționarea și luarea în primire a lucrărilor de construcție, respectiv la 5 ianuarie 2001, dată aflată de asemenea înăuntrul perioadei verificate, astfel că se impune și includerea acestei sume de bani la capitolul cheltuieli.

2. Referitor la suma de bani obținută din vânzarea bunurilor de artă, recurentul a apreciat că în mod nejustificat instanța de judecată a considerat că aceasta este licită și nu a dispus prin urmare confiscarea acesteia, în condițiile în care cu privire la bunurile menționate nu s-au depus de către persoanele cercetate documente justificative care să ateste proveniența acestor bunuri și nici nu s-a demonstrat dobândirea licită a acestora.

S-a menționat, de către recurent, că susținerile pârâților în sensul că aceste bunuri au fost moștenite de la tatăl persoanei cercetate A. și au fost introduse în țară de persoana cercetată B. cu ocazia stabilirii domiciliului în România, și au fost dobândite astfel înainte de perioada verificată, nu au suport probator, neexistând dovezi conform cărora bunurile vândute în regim de consignație ar fi fost achiziționate de B. înainte de începutul perioadei supuse cercetării, respectiv înainte de 12 decembrie 2000, și nici modul dobândirii acestora, sau ar fi aparținut autorului persoanei cercetate A., atâta timp cât acestea nu au fost incluse în masa succesorală indicată în certificatul de moștenitor iar declarațiile martorilor nu sunt apte de a conduce la concluzia deținerii unor astfel de bunuri mobile de valoare de către Ș..

Referitor la mențiunile din declarația de avere completată de persoana cercetată A., recurentul a solicitat a se observa că atât în declarația dată la intrarea în mandat, la 12 decembrie 2000, cât și în cea întocmită după revocarea din funcția de ministru, la data de 7 mai 2005, la rubrica „obiecte de artă” se menționează existența unor asemenea bunuri, iar în această ultimă declarație de avere se precizează că bunurile respective aparțin atât titularului, din moștenire, cât și soției, fiind introduse cu ocazia repatrierii (conform documentelor vamale) și că au fost achiziționate în perioada 1971-2005, deci inclusiv în perioada supusă verificării.

S-a susținut, prin urmare, că cele 41 de bunuri vândute în perioada supusă cercetării sunt altele decât cele la care se referă declarația de avere, din moment ce bunurile la care face referire în declarația din data de 12 decembrie 2000 se regăsesc și în anul 2005 în patrimoniul pârâtului, conform propriei declarații, și, pe de altă parte, că declarațiile de avere sunt declarații pe propria răspundere care nu fac, ele însele, dovada deținerii unor bunuri, ci numai dacă acestea se coroborează cu alte probe or apărările pârâților sub acest aspect nu sunt susținute de nicio probă administrată în cauză, din contră fiind oscilante și contradictorii.

În consecință, s-a conchis că rezultă cu certitudine că cele 41 de obiecte au fost dobândite în perioada verificată, și că achiziția acestora nu poate fi justificată de persoanele cercetate, astfel că suma de 5.692.460.000 ROL obținută din vînzarea acestora nu poate justifica cheltuielile aferente, în mod greșit fiind inclusă de instanța de judecată la capitolul venituri.

3. Cu privire la sumele de bani pretins obținute de pârâți din vânzarea părților sociale deținute de aceștia la SC I. SRL, recurentul Ministerul Public - Parchetul pe lângă Curtea de Apel București a susținut că toate probele administrate în cauză referitoare la operațiunile derulate înainte, în timpul și după încheierea contractului de cesiune părți sociale din data de 9 februarie 2001, demonstrează faptul că acest act este fictiv, scopul încheierii acestuia fiind disimularea provenienței unei sume de bani pe care persoanele cercetate nu o puteau justifica legal, respectiv a sumei de 986.000 dolari S.U.A.

S-a relevat, astfel, că deși într-un interval scurt de timp, și anume în cinci luni, în mai multe etape, persoanele cercetate au cheltuit o sumă importantă de bani, respectiv 8.100.000.000 RON pentru majorarea capitalului social deținut la societatea comercială respectivă, după numai o lună și jumătate de la ultima majorare, aceștia au înțeles să-și vândă toate părțile sociale.

S-a mai menționat că această renunțare la acționariat a intervenit după o perioadaă scurtă (aproximativ 9 luni) de la cooptarea persoanei cercetate B. în societatea comercială (la 31 mai 2010), și că toate modificările privitoare la majorarea capitalului social s-au efectuat cu nerespectarea dispozițiilor din Legea privind registrul comerțului și din Legea societăților comerciale, conform cărora înregistrarea în Registrul comerțului a unor asemenea mențiuni se solicită în termen de cel mult 15 zile de la data faptelor supuse obligației de înregistrare. Or, din probele aflate la dosar, rezultă că toate cererile de mențiuni au fost făcute în aceeași zi, la data de 21 decembrie 2000, după începerea mandatului de ministru.

S-a relevat, de asemenea, că cesionarea părților sociale nu s-a reflectat în niciuna din declarațiile de avere ale persoanei cercetate întocmite după data respectivă, nici măcar în cea întocmită la încetarea mandatului de ministru, deși persoana cercetată avea această obligație conform art. 6 alin. (2) din Legea nr. 115/1996, astfel cum era în vigoare la data respectivă, și, pe de altă parte, că cesionarea părților sociale s-a făcut către o persoană neinteresată în mod real de deținerea acțiunilor la SC I. SRL fapt demonstrat de împrejurarea că aceasta nu locuia în România, ci la Monaco, iar după o lună și jumătate a renunțat la părțile sociale.

S-a apreciat că este important de reținut că deși a investit o sumă importantă de bani în achiziționarea părților sociale (aproape 1.000.000 dolari S.U.A.) cesionara părților sociale J. le-a cedat apoi cu titlu gratuit, iar persoanele cărora le-a cedat acțiunile, respectiv T. și L. nu sunt persoane străine de societatea comercială, T. fiind deja acționară la SC I. SRL, iar L. fiind administrator la SC Ț. SA, societate unde T. și U. erau acționari principali. Ulterior cesionării, acționari la SC I. SRL devin T. și SC Ț. SA, care înțeleg să remunereze persoana cercetată cu sume importante de bani, această situație culminând în anul 2004, când salariile și bonusurile acumulate ajung la peste 20.000.000.000 ROL, sumă apropiată de prețul pretins în anul 2001 pentru părțile sociale, aparent cedate.

S-a mai remarcat faptul că aceste sume de bani sunt cu mult mai mari decât ale celorlalți administratori ai societății comerciale, astfel cum rezultă din fișele fiscale depuse de persoanele cercetate cu ocazia rejudecării cauzei, iar această împrejurare demonstrează practic că prețul cesiunii s-a plătit mult mai târziu, iar suma de 986.000 dolari S.U.A. virată în conturile persoanelor cercetate nu a reprezentat în mod real contravaloarea părților sociale la momentul respectiv.

De asemenea, s-a opinat că chiar dacă Legea nr. 31/1990 permite deținerea funcției de administrator de către o persoană care nu este și asociată, totuși prin felul în care persoana cercetată B. s-a implicat în administrarea firmei și sumele mari de bani obținute drept bonusuri, faptul că a rămas în firmă până la desființarea acesteia în anul 2009, când a fost numită și lichidator judiciar, astfel cum rezultă din datele furnizate de Registrul Comerțului, se demonstrează practic că aceasta a participat și condus firma ca un adevărat acționar și nu ca un administrator. În plus, s-a remarcat că deși mai erau încă doi administratori în societate, T. și V., persoana cercetată B. a primit sume de bani de două ori mai mari decât aceștia, astfel cum rezultă din fișele fiscale din anii 2003 și 2004.

Recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a mai susținut fictivitatea contractului de cesiune ce ar rezulta din examinarea actului respectiv. Astfel, deși la data de 9 februarie 2001 T. nu era interesată de preluarea unor noi acțiuni renunțând - așa cum rezultă din art. 5 al contractului - la exercitarea dreptului de preemțiune, după numai o lună și jumătate aceasta a primit o parte din acțiunile cumpărate anterior de J.

Totodată, s-a precizat că din actele dosarului nu rezultă identitate dintre ordonatoarea plății sumei de 986.000 dolari S.U.A. și cesionara din contractul încheiat la 9 februarie 2001, având în vedere că, deși în adresa emisă de Q. Bank Romania se menționează că ordonatorul plății este J., nu sunt indicate și alte date de identificare. Mai mult, s-a evidențiat că ordonatorul plății nu cunoștea denumirea corectă a societății comerciale, folosindu-se denumirea de SC I. SRL, lucru de neconceput pentru o persoană care investește o sumă importantă de bani să nu cunoască nici măcare denumirea corectă a societății unde va deveni acționar.

În plus, s-a relevat că ordonatoarea plății nu cunoștea nici clauzele contractuale referitoare la plată, întrucât deși în contract s-a precizat că cesionara va vira în contul cedenților suma de 490.250 dolari S.U.A., în contul fiecăruia s-a virat o sumă mai mare de bani, și anume sumele de câte 493.000 dolari S.U.A., și că există o inadvertență cu privire la locul de unde au fost virați banii, în sensul că, deși în contract se menționează faptul că banii se vor vira din străinătate, în momentul virării banilor în cont cesionara se afla în România, aspect care rezultă din încheierea de autentificare a contractului de concesiune, întrucât împuternicirea dată mandatarei sale de către numita J. a fost autentificată la aceeași dată și același birou notarial situat în Arad.

S-a mai considerat că cesionara a evitat să semneze personal contractul de cesiune , împuternicind o altă persoană în acest scop, deși se deplasase la aceeași dată la același birou notarial, și s-a remarcat că, deși era vorba de o sumă importantă de bani, respectiv 986.000 dolari S.U.A., aceasta a fost plătită într-o singură tranșă chiar în ziua încheierii contractului, cu toate că exista o clauză care permitea plata într-un termen de 30 de zile.

În consecință, având în vedere toate circumstanțele cauzei, a conchis recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București că rezultă că suma de 986.000 dolari S.U.A., echivalentul sumei de 26.234.502.000 ROL, nu a reprezentat în fapt contravaloarea vânzării părților sociale, astfel încât trebuie exclusă din categoria veniturilor justificate și supusă confiscării, existând probe certe că aceasta nu a fost dobândită în mod licit de persoanele cercetate.

Având în vedere toate aspectele menționate în cererea de recurs, a considerat recurentul că pe lângă suma de 889.026,60 RON instanța de fond trebuia să rețină a fiind dobândite în mod ilicit și sumele de 5.692.460.000 ROL (rezultând din vânzarea unor bunuri în regim de consignație), de 26.234.502.000 ROL (pretins obținută din cesionarea părților sociale) și 231.500.000 ROL (reprezentând cheltuielile efectuate pentru construirea anexei gospodărești din orașul Azuga), rezultând în total suma de 41.040.728.008,9 ROL.

Însă, având în vedere dispozițiile art. 315 alin. (4) raportat la art. 296 din C. proc. civ. din anul 1865, referitoare la interdicția agravării situației în propria cale de atac și ținând cont de faptul că rejudecarea cauzei s-a dispus ca urmare a admiterii recursurilor formulate de persoanele cercetate, s-a învederat că nu se poate proceda la confiscarea unei sume de bani mai mare decât cea reținută în hotărârea pronunțată anterior, respectiv suma de 4.081.676,80 RON.

S-a mai susținut că în mod greșit instanța de fond nu a menționat sechestrul asigurător asupra unui număr de nouă imobile aflate în proprietatea persoanelor cercetate, aplicat de Comisia de Cercetare a Averilor din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, această măsură fiind necesară pentru garantarea confiscării sumelor de bani nejustificate, și că instanța de judecată trebuia să oblige persoanele cercetate la achitarea către bugetul statului a sunei de 17.935 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de expert achitat de Ministerul Justiției, această măsură fiind dispusă prin decizia nr. 3932 din 14 iulie 2011 pronunțată în Dosarul nr. x/1/2009 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, aspect care nu a fost contestat de persoanele cercetate în calea de atac.

Pentru toate considerentele mai sus arătate, recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 raportat la art. 312 alin. (3) din C. proc. civ. din anul 1865, admiterea recursului, modificarea sentinței atacate și admiterea sesizării, în sensul confiscării sumei de 4.081.676,80 RON.

III. În fine, a criticat sentința civilă nr. 3563 din 19 decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pentru nelegalitate și netemeinicie și Agenția Națională de Integritate, apreciind că instanța de fond a interpretat greșit actul juridic dedus judecății schimbând natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia (motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 din C. proc. civ. din anul 1865), respectiv hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii (motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din același C. proc. civ.), și a solicitat admiterea căii extraordinare de atac formulată de această parte, și modificarea în parte a hotărârii atacate în sensul admiterii sesizării Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

1. În ceea ce privește sumele pretins încasate de către persoanele cercetate din vânzarea unor opere de artă, s-a învederat, sub aspectul dobândirii acestor opere de artă înainte de perioada mandatului supus cercetări, că instanța de fond a constatat că intimatul A. a menționat în declarațiile de avere deținerea unor astfel de obiecte (s-a precizat deținerea unor tablouri semnate de pictori consacrați, piese de mobilier de artă, statuete), și a reținut faptul că în aceste declarații nu se face un inventar al bunurilor mai sus menționate și nici o evaluare, respectiv că declarația s-a dat la nivelul de detaliu impus de legislația de la acea dată, nefiind imputabil persoanei cercetate faptul că legiuitorul nu a solicitat o astfel de detaliere.

În aceste condiții, s-a susținut de recurentă că persoana cercetată A. ar fi trebuit să demonstreze deținerea în fapt a acestor opere de artă, data și modalitatea de achiziționare a acestora, și dacă achiziționarea acestor opere de artă au fost realizată în perioada supusă verificării, precum și dacă avea posibilitatea materială pentru achiziționare.

În legătură cu declarația martorului N., dată cu prilejul rejudecării după casarea dispusă de completul de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a precizat de către recurentă că aceasta are un caracter formal, atâta vreme cât la dosarul cauzei nu există documente care să demonstreze existența în realitate a acestor opere de artă și nici să demonstreze transferul patrimoniului persoanei cercetate către fiul său, astfel că simplele afirmații ale martorilor, nesusținute de înscrisuri privind achiziționarea bunurilor, coroborate cu inexistența la dosar a unui document care să confirme succesiunea realizată cu privire la acestea (în certificatul de moștenitor nr. 166 din data de 11 iunie 2002 nu apar trecute astfel de bunuri în masa succesorală), conduc la concluzia că cele precizate de martor nu corespund realității.

Pe de altă parte, cu privire la reținerile instanței de fond privind soția persoanei cercetate, B., care a adus în țară, la momentul repatrierii sale din Italia, mai multe camioane cu bunuri, s-a opinat că acestea nu pot fi primite, deoarece din inventarul depus la dosar nu rezultă cu certitudine despre ce bunuri este vorba, valoarea acestora sau faptul că soția intimatului ar fi fost proprietara respectivelor bunuri de valoare.

Oricum, chiar dacă se admite că bunurile respective au fost vândute în regim de consignație, în ciuda inadvertențelor care apar în documentul eliberat de unitatea de consignație, precum și a faptului că actul respectiv nu reprezintă un document contabil, așa cum s-a exprimat și expertul contabil, s-a precizat de recurentă că în cauză nu este dovedită existența acestor bunuri anterior perioadei cercetate și nici dobândirea lor licită, în cursul perioadei supuse verificării, și că susținerile persoanelor cercetate rămân neprobate, astfel că se impune ca suma de 5.682.000.000,00 ROL să fie înlăturată de la capitolul venituri.

S-a susținut că faptul că instanța de fond a reținut că nu este exclusă posibilitatea ca parte din bunurile vândute la licitație să se fi numărat printre bunurile repatriate, nu poate să conducă la ideea că aceste bunuri, deși nu se știe despre ce anume bunuri este vorba, ar fi fost vândute pe sume considerabile de bani, sume care ar fi intrat în averea intimatului, că împrejurarea că nu se poate stabili care bun dintre cele vândute la consignație au aparținut fiecărei persoane cercetate în parte este lipsită de importanță, în condițiile în care controlul se extinde, oricum, la averea ambelor persoane, și că nu se poate admite că au fost vândute obiecte de mare valoare - atât obiecte pretins moștenite de A., cât și obiecte aduse din străinătate de soția B. - deși existența în fapt a acestor obiecte nu a fost dovedită cu nici un document oficial.

În concluzie, s-a solicitat a fi înlăturată aprecierea instanței de fond în sensul că includerea veniturilor obținute din vânzarea unor bunuri prin consignație este justificată, atâta timp cât dovedirea bunurilor de valoare dobândite nu a fost demonstrată decât printr-o declarație de martor, iar în ceea ce privește bunurile aduse în țară de persoana cercetată B. nu există nici un document care să ateste despre ce bunuri era vorba, valoarea acestora și existența în fapt, până la urmă, a acestor bunuri.

2. În ceea ce privește cesionarea de părți sociale ale societății SC I. SRL, recurenta a relevat că într-un interval de 5 luni, aflat în afara perioadei de control, persoanele cercetate au efectuat cheltuieli în sumă totală de 8.100.000.000 ROL pentru majorarea capitalului social al SC I. SRL, numărul părților sociale (având aceeași valoare nominală de 1.000.000 ROL, crescând de la 3500 la 11600, că la data de 9 februarie 2001 persoanele cercetate au cesionat părțile sociale, valoarea tranzacției fiind de 26.234.502.000 ROL, operațiune menționată la Oficiul Registrul Comerțului de pe lângă Tribunalul București la data de 22 martie 2001, că la data de 26 martie 2001 cesionara de părți sociale, persoană domiciliată în străinătate, cesionează cu titlu gratuit aceleași părți sociale dobândite la 9 februarie 2001, operațiune înregistrată la Oficiul Registrul Comerțului de pe lângă Tribunalul București abia la data de 4 aprilie 2002, și că cesionarea părților sociale cu titlu gratuit s-a făcut către T., asociat existent la SC I. SRL, care a primit 1.160 buc. părți sociale și către L., asociat nou, care a primit 10.440 buc. părți sociale.

S-a relevat că, potrivit actelor dosarului, beneficiarii liberalității, adică a cesiunii cu titlu gratuit de părți sociale ale SC I. SRL, L., este și director general al SC W. SA Arad - Sucursala București, iar cea de-a doua beneficiară, K., căsătorită cu U., sunt acționari principali ai SC Ț. SA București, iar U. este și administrator la SC W. SA Arad - Sucursala București.

S-a mai menționat că după cesiunile de părți sociale menționate mai sus, una cu titlu oneros și cealaltă cu titlu gratuit, proprietari a SC I. SRL au devenit numitul L. și SC Ț. SA București, societate care la rându-i are ca acționară pe cea de-a doua beneficiară a liberalității din 26 martie 2001, adică numita T., acești doi asociați hotărând la sfârșitul lunii decembrie 2004 să plătească persoanei cercetate B. sumele de 15.063.094.970 ROL și 136.506.670 ROL cu titlu de bonus pentru un management corespunzător, în condițiile în care B. a continuat să aibă calitatea de administrator al SC I. SRL.

În raport de cele mai sus arătate, precum și de considerentele deciziei nr. 3932 din data de 14 iulie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, recurenta Agenția Națională de Integritate a apreciat că suma de 26.234.502.000 ROL pretins încasată de persoanele cercetate în baza contractului de cesiune de părți sociale autentificat la notarul public la data de 9 februarie 2001 nu a fost dovedită în fața instanței care a soluționat cauza ca fiind reală și deci licită.

Pe cale de consecință, recurenta a considerat că cheltuielile corespunzătoare, în sumă egală cu suma de 26.234.502.000 ROL, incluse în capitolul cheltuieli al balanței întocmite de expertul contabil, nu sunt justificate, ceea ce impune, potrivit dispozițiilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 115/1996, cu modificările și completările ulterioare, confiscarea echivalentului acestor cheltuieli.

IV. Întâmpinarea formulată de intimații B. și A.

În cauză intimații B. și A. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea ca neîntemeiate a recursurilor declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și Agenția Națională de Integritate împotriva sentinței civile nr. 3563 din data de 19 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, pentru următoarele motive:

1. Referitor la susținerea recurentului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție relativă la faptul că instanța de rejudecare ar fi încălcat dispozițiile art. 315 alin. (1) din C. proc. civ. din anul 1865, prin aceea că nu au fost respectate dispozițiile instanței de casare cu privire la bunurile vândute prin consignație și construcțiile din orașul Azuga, s-a învederat că aceasta este neîntemeiată, dar în prealabil s-a subliniat că:

a) pe aspectele invocate de către recurent instanța de rejudecare s-a conformat îndrumărilor date de Înalta Curte, aceasta depășind însă îndrumările pe aspecte care prejudiciază pe intimați și care fac obiectul recursului acestora;

b) recurentul în calitate de reclamant nu s-a prezentat la nici un termen în fața instanței spre a-și susține apărările:

c) până la rejudecarea cauzei de către curtea de apel reclamantul Ministerul Public nici nu a fost citat în această calitate în fața Comisiei și în fața instanțelor de judecată și nu a cerut nicio probă, deși aceasta îi incumba potrivit art. 1169 C. civ. în vigoare la data sesizării;

d) solicitarea pe care o face Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în calitate de reclamant recurent împotriva sentinței civile nr. 3563 din 19 decembrie 2014 apare și ca un exercițiu abuziv al drepturilor procesuale;

e) solicitarea pe care o face Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în sensul că „instanța de rejudecare trebuia să facă aprecieri asupra înscrisurilor depuse de persoanele cercetate și asupra certificatului de moștenitor invocat” reprezintă o sfidare la adresa judecătorilor și a justiției, întrucât ceea ce se cere, de fapt, este nu ca instanța să facă aprecieri asupra înscrisurilor și asupra certificatului de moștenitor, lucru pe care instanța l-a făcut, ci ca aceste aprecieri să fie în sensul dorit acum de Ministerul public în calitate de reclamant, ceea ce este inadmisibil;

1.1. În ceea ce privește vânzarea bunurilor în regim de consignație (motiv de recurs formulat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție prin care s-a solicitat casarea cu trimitere spre rejudecare, arătându-se că ar fi nevoie de o nouă expertiză, de verificarea unor extrase de cont și a bonurilor emise de SC M.), critica nu este fondată, întrucât instanța de rejudecare a avut în vedere toate îndrumările instanței de casare referitoare la acest aspect, respectiv a analizat documentele emise de SC M. SRL, din aceste documente rezultând predarea obiectelor spre vânzare și sumele pe care intimații A. și B. le-au încasat urmare vânzării bunurilor, aceste documente și sume fiind verificate dealtfel de expertul contabil la momentul efectuării expertizei.

Intimații au relevat că documentele emise de SC M. SRL se găsesc la dosarul cauzei încă de la instanța de fond, în al doilea ciclu procesual, iar neanalizarea lor de către acea instanță a constituit unul din motivele care a dus la pronunțarea deciziei de casare cu trimitere spre rejudecare și că documentele în discuție lămuresc toate aspectele privind vânzarea de către intimați a unor bunuri prin consignație și încasarea sumei de 5.692.460.000 ROL, astfel că susținerile recurentului sunt neîntemeiate.

1.2. În legătură cu critica referitoare la construcția anexei gospodărești în sensul că nu s-ar fi respectat dispozițiile deciziei de casare (invocată de recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție), s-a susținut de către intimați că instanța de rejudecare a respectat întrutotul îndrumările instanței de casare, a făcut propriile raționamente, a operat cu prezumții, a aplicat principiul că îndoiala trebuie să le profite persoanelor cercetate și a tras concluzia corectă în ce privește construcțiile, data efectuării acestora și a faptului că ele nu intră în perioada de cercetare.

2. Referitor la critica celor trei recurenți relativă la contractul de cesiune părți sociale nr. 742 din 9 februarie 2001 care ar fi trebuit să fie declarat fictiv, iar suma de 986.000 dolari S.U.A., echivalentul sumei de 26.234.502.000 ROL să nu fie luată în considerare ca venit, s-a apreciat de către intimații A. și B. că instanța de rejudecare prin hotărârea recurată a depășit limitele în care trebuia să rejudece litigiul, motiv pentru care aceștia au formulat recurs împotriva hotărârii, dezvoltând acolo argumentele în acest sens.

Intimații au reiterat că în primul recurs, prin decizia nr. 220/2008 Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 9 judecători, a stabilit că este dovedită existența și valabilitatea contractului de cesiune de părți sociale nr. 742 din 9 februarie 2001 și încasarea prețului cesiunii, respectiv a sumei totale de 986.000 dolari S.U.A., și că Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, prin decizia civilă nr. 391 din data de 5 iulie 2013 (al doilea recurs) a stabilit că prima instanță de rejudecare (Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, care a pronunțat senstința nr. 3932 din 14 iulie 2011) nu s-a conformat deciziei nr. 220/2008 în sensul că nu mai putea să procedeze la analizarea legalității actului de cesiune de părți sociale.

Mai mult, intimații au relevat că se arată în decizia nr. 391/2013 că, rejudecând pricina prin sentința nr. 3932 din 14 iulie 2011, Înalta Curte s-a pronunțat asupra fictivității contractului de cesiune nr. 742/2001 fără ca acest lucru să fi fost cerut de către reclamantul recurent, fără ca această problemă să fi fost pusă în dezbatere contradictorie, cu încălcarea dreptului intimaților la apărare și al autorității de lucru judecat pe această chestiune.

Au considerat intimații că concluzia firească pe acest aspect este că existența și validitatea contractului de cesiune de părți sociale, precum și încasarea prețului de 986.000 dolari S.U.A. sunt chestiuni tranșate cu putere de lucru judecat iar dezlegarea acestor probleme este obligatorie pentru reclamant (Ministerul Public), pentru ceilalți participanți la proces, pentru intimați și pentru instanța de judecată. Așa fiind, ea nu mai putea face obiect de judecată în instanța de rejudecare și evident nici nu putea face obiect de critică pentru nici unul dintre ceilalți participanți la proces, astfel că instanța de recurs - ținând cont de faptul că sesizarea privind controlul averii nu a avut ca obiect cercetarea caracterului fictiv al contractului de cesiune - trebuie să respingă acest motiv de recurs ca inadmisibil, întrucât s-a hotărât cu autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 391/2013 a Înalte Curți, completul de 5 judecători, că această falsă problemă a caracterului fictiv al contractului de cesiune de părți sociale nu poate face obiectul analizei instanței de judecată.

În atare condiții, s-a apreciat că devin aplicabile inclusiv prevederile art. 315 din C. proc. civ. din anul 1865, astfel că aspectele ce țin de inadmisibilitatea analizării pretinsului caracter fictiv al contractului de cesiune de părți sociale nu mai pot fi puse în discuție, iar o altă soluție ar nesocoti dreptul la un proces echitabil reglementat de art. 6 din C.E.D.O. în a cărui componentă intră autoritatea de lucru judecat.

Intimații au precizat că în al doilea ciclu procesual, în care s-a pronunțat decizia nr. 3932 din 14 iulie 2011, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nici nu a susținut și nu a cerut să se constate fictivitatea contractului de cesiune de părți sociale și nici nu a susținut că prețul obținut în urma cesiunii ar fi un venit ilicit, astfel că, în condițiile în care Ministerul Public a avut și are calitatea de reclamant (în opinia instanței), iar cauza este supusă regulilor procedurii civile în totalitate rezultă că este supus și principiului disponibilității și că nici instanța de judecată nu poate depăși limitele solicitărilor formulate de către părți.

În considerarea acestui principiu al disponibilității, toate criticile care depășesc limitele în care cauza s-a rejudecat conform solicitării Ministerului Public în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, care a pronunțat decizia nr. 3932 din 14 iulie 2011, desființată prin decizia nr. 319/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, sunt de neprimit.

Au opinat intimații, prin urmare, că aspectele legate de contractul de cesiune de părți sociale din data de 9 februarie 2001 au fost tranșate definitiv și irevocabil, instanțele care au pronunțat hotărârile în recurs dispunând totuși ca la rejudecare să fie analizate, în legătură cu acest contract, dacă înstrăinarea s-a reflectat în declarația de avere ulterioară înstrăinării, respectiv situația persoanei cercetate B. care a continuat să dețină funcția de administrator la SC I. SRL după cesionarea părților sociale.

Or, în aceste limite instanța de rejudecare a lămurit toate aspectele cu privire la contractul de cesiune de părți sociale, le-a clarificat, a constatat plata prețului care a fost dovedită, a constatat că menținerea persoanei cercetate B. ca administrator a fost legală și că în declarația de avere întocmită după cesiune nu se mai regăsesc participațiile cercetaților la SC I. SRL.

În ce privește cesiunea ulterioară a participațiilor de către cesionara J. intimații au arătat că instanța de fond a reținut că această chestiune chiar dacă pare nefirească ea nu poate face obiect de cercetare, și că oricum această chestiune nu poate face obiect de critică din partea recurenților, în condițiile în care problema validității contractului de cesiune nr. 742 din 9 februarie 2001 este stabilită cu putere de lucru judecat de către instanțele de judecată.

Au susținut intimații că, în litigiu, s-a probat că contractul de cesiune de părți sociale există, că prețul a fost plătit și încasat prin transfer bancar, a fost avut în vedere la încheierea declarației de avere, a fost menționat la Oficiul Național al Registrului Comerțului fiind opozabil tuturor, inclusiv recurenților, că reclamantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu a invocat niciodată pretinsa fictivitate a contractului de cesiune și că toate pretinsele „argumente” aduse de recurenți sunt pure speculații, fără nici un suport probator, nefiind astfel apte să conducă la ideea că suntem în prezența unei cesiuni nule/simulate/fictive.

Concluzionând, sub acest aspect, intimații au susținut că recurenții nu au prezentat nici un argument solid în sprijinul admiterii acestui motiv de recurs, fiind evident că contractul de cesiune este un act autentic valabil, că contractul de cesiune de părți sociale a fost înregistrat la Registrul Comerțului și că s-a dovedit cu claritate (extrase bancare) plata prețului cesiunii.

Referitor la critica din recursuri privind sumele primite de intimata B. de la SC I. SRL, s-a relevat prin întâmpinare că în mod tendențios și cu o lipsă totală de suport probator recurenții au susținut că aceste sume de bani nu au fost încasate în realitate, în realitate intimata, în calitate de administrator al societății comerciale menționate, fiind îndreptățită să primească sumele ce au fost încasate în condițiile în care actele statutare și asociații au fost de acord în acest sens.

3. În ceea ce privește critica recurenților relativă la vânzarea bunurilor prin consignație, respectiv pretinsa lipsă de dovadă a existenței acestor bunuri, intimații au opinat că hotărârea instanței de fond pe acest aspect este temeinică și legală, iar raționamentele sunt conforme cu probele administrate și cu realitatea, cu atât mai mult cu cât intimatul A. este moștenitor în linie directă a lui Ș., a fost unic moștenitor și este moștenitor sezinar, cea ce înseamnă că el este de drept în posesia moștenirii.

Prin urmare, împrejurarea că s-a întocmit și un certificat de moștenitor care nu arată existența în patrimoniu a unor obiecte de artă nu înseamnă că acestea nu au existat, după cum susțin recurenții, iar mai mult, după cum a arătat și instanța de rejudecare, în cazul bunurilor în discuție (mobile în sensul art. 1909 din C. civ. vechi) posesia lor valorează proprietate, posesorul nefiind ținut a face dovada provenienței, astfel cum susțin recurenții.

Intimații au apreciat că afirmațiile recurenților în sensul că intimații nu au făcut dovada deținerii bunurilor vândute prin consignație (ale Agenției Naționale de Integritate în sensul că „dovedirea bunurilor de valoare dobândite nu a fost demonstrată decât printr-o declarație de martor”) nu pot fi avute în vedere de instanța de recurs, întrucât în cauză proba cu martori nu este exclusă din arsenalul probator pus la îndemâna părților.

Or, în condițiile în care nu există o derogare de la regimul juridic al probelor instituit de C. proc. civ., trebuie constatat faptul că administrarea probei cu martori a fost una legală, iar instanța de fond s-a sprijinit în mod judicios pe această probă la momentul deliberării, respectiv la momentul pronunțării sentinței recurate.

Au considerat intimații că este relevant faptul că instanța de fond nu s-a folosit exclusiv de proba cu martori în motivarea hotărârii pronunțate, ci a coroborat această probă cu declarația de avere dată de persoana cercetată în care se menționa, încă din anul 2000, faptul că are în proprietate bunuri de artă.

Intimații au arătat că cercetarea nu a privit și nu privește modul de dobândire a bunurilor vândute prin consignație, cu privire la care, de altfel, aceștia nu trebuie să facă vreo dovadă cu privire la modul în care ele au fost dobândite, pentru că obiectul cercetării îl reprezintă bunurile dobândite în timpul mandatului și nu bunurile deținute la intrarea în mandat, astfel că nu li se poate imputa persoanelor cercetate că nu ar fi justificat cheltuielile legate de achiziționarea obiectelor de artă anterior intrării în mandat, întrucât nu trebuia ca intimații să facă o atare dovadă.

De asemenea, intimații au precizat că au dovedit depunerea obiectelor în consignație, încasarea sumelor de bani declarate, că au demonstrat că au declarat deținerea de obiecte de artă, acestea fiind menționate în declarațiile de avere întocmite pe formularele tipizate, că nimeni nu a contestat că ar fi fost depuse în consignație și s-ar fi încasat sume de bani obținute prin vânzarea acestora prin această modalitate și că Ministerul Public în recursul declarat în primul ciclu procesual a susținut că legat de achiziționarea obiectelor de artă, bijuterii, tablouri, existența acestor bunuri de valoare a fost dovedită prin declarațiile intimatului A. din 12 decembrie 2000 și 9 ianuarie 2001.

Așadar, s-a mai menționat, Ministerul Public nu a contestat că intimatul A. deținea aceste obiecte de valoare și nici nu se putea altfel, de vreme ce ele erau menționate în declarația de avere și atâta timp cât intimatul le deținea, fiind evident că putea să dispună de ele așa cum a făcut-o, prin vânzare la consignație.

Independent de împrejurările de mai sus, intimații au susținut că martorii audiați au arătat că în casa moștenită de A. au existat obiecte de artă, argintărie și bijuterii, că B. a avut și ea obiecte de artă și bijuterii, precum și obiecte de mobilier valoros, și că B. este obișnuită cu vânzarea de bunuri prin consignație.

Intimații au mai relevat că au dovedit că în anul 2001, când persoana cercetată B. s-a repatriat, bunurile au fost încărcate în 4 camioane, astfel că, după cum a reținut și instanța de fond, parte din bunurile vândute la licitație s-au numărat printre bunurile astfel repatriate, și în nici un caz nu poate fi imputată intimatei B. lipsa unui inventar detaliat a bunurilor repatriate, întrucât operează prezumția potrivit căreia posesorul este și proprietar, fapt pentru care nici prevederile legale și nici uzanțele nu impuneau constituirea de titluri de proprietate asupra acestor bunuri.

S-a mai învederat că intimații au produs indubitabila dovadă că au obținut prin vânzarea prin consignație a unor bunuri suma de 5.692.460.000 ROL, astfel că și această sumă trebuie inclusă în balanță la capitolul venituri, și s-a concluzionat, afară de faptul că în favoarea intimaților operează prezumția că nu au intrat în mandat, respectiv în perioada de cercetare, fără nici un bun sau valoare, declararea lor generică în declarația de avere de la intrarea în mandat scutind intimații de orice dovadă privind achizițiile anterioare, care sunt ca și cele dobândite în timpul mandatului, prezumate a fi dobândite în condiții de liceitate.

În plus, intimații au menționat că nu persoanele cercetate aveau obligația de a răsturna prezumția de dobândire licită, ci acela care susține contrariul, iar contrariul a fost susținut de Ministerul Public, care nu a demonstrat că vreunul dintre bunurile dobândite de intimați, anterior perioadei cercetate, ori în cursul perioadei cercetate ar fi fost dobândit în condiții ilicite.

4. Cu privire la motivul de modificare a hotărârii recurate, invocat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, referitor la imobilul din Azuga, intimații au susținut că recurentul susține în mod netemeinic faptul că din moment ce finalizarea lucrării la imobilul din Azuga s-a realizat în data de 31 decembrie 2000, rezultă că dreptul de proprietate asupra acestui imobil a fost dobândit în interiorul perioadei cercetate.

Or, perioada cercetată este reprezentată de intervalul 12 decembrie 2000 - 14 decembrie 2004, astfel că faptul că finalizarea construcției imobilului din Azuga s-a realizat ulterior datei de 12 decembrie 2000, și anume la o distanță de 19 zile (în data de 31 decembrie 2000) nu poate reprezenta o justificare în sensul dorit de recurent, instanța de fond concluzionând judicios în sensul că „deși formal recepția s-a realizat în interiorul perioadei supuse verificării, mai exact la data de 5 ianuarie 2001, există o prezumție simplă că lucrările efective, și, implicit, și cheltuielile, în condițiile în care anexa gospodărească a fost edificată în regie proprie, s-au situat, în timp, anterior datei de 12 decembrie 2000. Întârzierea în efectuarea recepției este justificată de perioada sărbătorilor de iarnă fiind de presupus că edificarea anexei s-a realizat pe seama unor venituri obținute anterior perioadei verificate”.

Intimații au învederat că, anterior datei de 12 decembrie 2000, au achitat toate cheltuielile relative la edificarea anexei gospodărești, iar faptul că procesul-verbal de recepție s-a încheiat la un termen ulterior finalizării construcției nu poate genera concluzia că toate cheltuielile aferente acestei construcții au fost achitate la data semnării procesului-verbal de recepție.

În fine, au subliniat intimații, referitor la acest aspect, că textul de lege invocat de recurent, anume art. 492 din C. civ. vechi, reprezintă un argument în sensul respingerii motivului de recurs, întrucât norma în cauză stabilește că dreptul de proprietate asupra construcției edificate de proprietar pe terenul său se dobândește pe măsura încorporării materialului în sol. În aceste condiții, s-a conchis, întrucât încorporarea materialelor s-a realizat anterior perioadei cercetate, rezultă evident că și dreptul de proprietate asupra construcțiilor a fost dobândit tot anterior datei de 12 decembrie 2000.

V. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, cu majoritate, reține că recursurile declarate împotriva sentinței civile nr. 3563 din 19 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și de Agenția Națională de Integritate sunt nefondate urmând în consecință a fi respinse, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

1) Cu titlu prealabil, se impune a se observa că, în conformitate cu dispozițiile art. 41 alin. (7) din Constituția României din anul 1991, având corespondență deplină în art. 44 alin. (8) din Constituția României revizuită în anul 2003, „Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă”.

Confiscarea, ca și exproprierea, reprezintă mai mult decât o limită a dreptului de proprietate privată, și anume chiar lipsirea proprietarului de dreptul său, prin trecerea bunului în proprietatea statului, iar față de această realitate teza a II-a a alin. (7) al art. 41 din Constituția României din anul 1991, respectiv teza a II-a a alin. (8) al art. 44 din Constituția României din anul 2003, completează forța garanției dreptului de proprietate privată cu un principiu care poate fi socotit echivalentul prezumției de nevinovăție din dreptul penal sau al prezumției de bună-credință din dreptul civil, anume acela că caracterul licit al dobândirii se prezumă.

Se constată, în legătură cu norma constituțională mai sus evocată, că într-o jurisprudență constantă (în acest sens, Decizia nr. 85 din 3 septembrie 1996, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 211/06.09.1996, Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 317/13.05.2003, Decizia nr. 453 din 16 aprilie 2008, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 374/16.05.2008, Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 294/05.05.2010, Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 440/03.06.2011), pronunțată în exercitarea competenței sale de control a inițiativelor de revizuire a Constituției [art. 146 lit. a) teza a II-a din Legea fundamentală], a legilor înainte de promulgare [art. 146 lit. a) teza I], precum și de soluționare a excepțiilor de neconstituționalitate a legilor și ordonanțelor [art. 146 lit. d)], Curtea Constituțională s-a pronunțat în sensul că: a) prezumția dobândirii licite a averii constituie una din garanțiile constituționale ale dreptului de proprietate; b) această prezumție se întemeiază și pe principiul general potrivit căruia orice act sau fapt juridic este licit până la dovada contrarie, impunând astfel, în ce privește averea unei persoane, ca dobândirea ilicită a acesteia să fie dovedită: c) în absența unei astfel de prezumții deținătorul unui bun ar fi supus unei insecurități continue întrucât ori de câte ori s-ar invoca dobândirea ilicită a respectivului bun sarcina probei nu ar reveni celui care face afirmația, ci deținătorului bunului; d) instituirea prin legea fundamentală a prezumției dobândirii licite a averii nu împiedică cercetarea caracterului ilicit al dobândirii averii, sarcina probei revenind însă celui care invocă acest caracter, astfel că în măsura în care partea interesată dovedește dobândirea unor bunuri, a unei părți sau a întregii averi a unei persoane în mod ilicit, asupra acestor bunuri sau a averii dobândite ilegal se poate dispune confiscarea, în condițiile legii.

Curtea Constituțională a statuat, de asemenea, pronunțându-se asupra unor inițiative de revizuire a textului art. 41 alin. (7) din Constituția României din anul 1991, respectiv art. 44 alin. (8) din Constituția României revizuită în anul 2003, care aveau ca finalitate eliminarea din legea fundamentală a prezumției caracterului licit al dobândirii averii (prin Deciziile nr. 85/2006, nr. 148/2003 și nr. 799/2011, mai sus menționate), asupra constituționalității dispozițiilor Legii pentru modificarea Legii nr. 115/1996 (prin Decizia nr. 453/2008), și asupra unor prevederi din Legea nr. 144/2007 (prin Decizia nr. 415/2010), că sunt neconstituționale acele prevederi prin care se urmărește răsturnarea sarcinii probei privind caracterul licit al averii, adică în sensul că averea unei persoane este prezumată ca fiind dobândită ilicit, până la dovada contrarie făcută de titularul ei, subliniindu-se că securitatea juridică a dreptului de proprietate asupra bunurilor ce alcătuiesc averea unei persoane este indisolubil legată de prezumția dobândirii licite a averii și că de aceea înlăturarea acestei prezumții are semnificația suprimării unei garanții constituționale a dreptului de proprietate.

În acest sens, s-a învederat, în considerentele Deciziei nr. 415 din 14 aprilie 2010, „că principiul constituțional al prezumției dobândirii licite a averii trebuie să se aplice și în cazul persoanelor cercetate potrivit Legii nr. 144/2007, iar cei care pretind că averea unei persoane a fost dobândită ilicit trebuie să dovedească acest lucru. Din dispozițiile Legii nr. 144/2007 reiese însă că persoana cercetată este ținută să dovedească proveniența licită a tuturor bunurilor dobândite în perioada controlului, având loc, așadar, o răsturnare a sarcinii probei, ceea ce contravine prezumției dobândirii licite a bunurilor, consacrată constituțional prin art. 44 alin. (8)”.

Sunt relevante, din punctul de vedere al sarcinii probei în litigiile privind controlul averii, și cele reținute prin Decizia nr. 64/1996 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 181/07.08.1996, în sensul că dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 18/1968 privind controlul provenienței unor bunuri ale persoanelor fizice, care nu au fost dobândite în mod licit, cu modificările și completările ulterioare, care stabileau că „prin justificarea provenienței bunurilor se înțelege obligația persoanei în cauză de a dovedi caracterul licit al mijloacelor folosite pentru dobândirea sau sporirea bunurilor”, erau contrare prevederilor art. 41 alin. (7) teza a II-a din Constituție care instituie prezumția caracterului licit al dobândirii bunurilor.

Rezultă, incontestabil, din cele mai sus relevate, că prezumția instituită de Constituție în strânsă legătură cu garanțiile privind dreptul de proprietate privată încetează să funcționeze exclusiv în condițiile legii, adică numai atunci când există dovezi certe că unele dintre bunurile ori valorile aparținând persoanelor ocrotite nu au fost dobândite în mod licit.

Prezumția dobândirii licite a averii - care, ca orice prezumție, constituie un mijloc de probă - este o prezumție legală relativă, putând fi combătută prin dovada contrară. Ea are ca efect numai o intervertire a rolului părților în ceea ce privește sarcina probei, astfel că instituirea prin textul constituțional de referință a acestei prezumții nu împiedică, de plano, confiscarea averii ilicit dobândită.

Prin urmare, legiuitorul nu poate adopta o reglementare prin care să răstoarne sarcina probei în această materie, deoarece o astfel de reglementare ar fi neconstituțională, însă poate reglementa sistemul probator astfel încât să permită părților interesate să propună probe care să contrazică prezumția instituită de textul constituțional.

Se reține, în situația intimatului A., ce a avut calitatea de demnitar (deputat și ministru), că sunt aplicabile, dispozițiile Legii nr. 115/1996 privind declararea și controlul averii demnitarilor, magistraților, funcționarilor publici și a altor persoane cu funcții de conducere (publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 263/28.10.1996), acest act normativ stabilind în mod riguros împrejurările în care încetează prezumția dobândirii licite a bunurilor proprietate personală cât și procedura controlului averii, în strânsă legătură cu reglementarea obligației acestora privind declararea averii.

Astfel, s-a prevăzut, în ceea ce privește modalitatea de declarare a averii, prin art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 115/1996, că declarația de avere se face în scris, pe propria răspundere, și cuprinde bunurile proprii, bunurile comune și cele deținute în indiviziune, precum și cele ale copiilor aflați în întreținere, potrivit modelului prevăzut în anexa care face parte integrantă din lege, și se depune în termen de 15 zile de la data numirii sau alegerii în funcție, iar în situația funcțiilor eligibile, care presupun validarea, înaintea acestei validări, și, prin art. 6 din același act normativ, că persoanele menționate la art. 2 au obligația ca, la încheierea mandatului sau la încetarea activității, să depună o nouă declarație cu privire la averea pe care o dețin la acea dată [alin. (1)], că declarația prevăzută la alin. (1) va cuprinde și actele de înstrăinare cu titlu oneros sau gratuit, făcute în timpul exercitării mandatului sau al îndeplinirii funcției, a bunurilor de valoare cuprinse în declarație [alin. (2)], și că nedepunerea declarației din motive imputabile, în termen de 15 zile de la încetarea activității, conduce la declanșarea din oficiu a procedurii de control [alin. (4)].

Sub aspectul modalității de control a averilor, prin art. 7 din Legea nr. 115/1966 s-a stabilit că „În cazul în care între averea declarată la data învestirii sau numirii în funcție a persoanelor prevăzute la art. 2 și cea dobândită pe parcursul exercitării funcției se constată diferențe vădite și există dovezi certe că unele bunuri ori valori nu puteau fi dobândite din veniturile legale realizate de persoana în cauză sau pe alte căi licite, averea este supusă controlului, în condițiile prezentei legi”.

În prealabil, atribuții în materia controlului averilor au fost stabilite, prin dispozițiile art. 8-15 din Legea nr. 115/1996, în sarcina comisiei de cercetare a averilor de pe lângă fiecare curte de apel, formată din doi judecători de la curtea de apel și un procuror de la parchetul care funcționează pe lângă curtea de apel, prevederi speciale fiind conținute de art. 21 din lege, în conformitate cu care cercetarea averii Președintelui României, a deputaților, senatorilor, membrilor Guvernului, secretarului general al Guvernului, conducătorilor organelor centrale numiți de președinte, de Parlament sau de primul-ministru, a judecătorilor Curții Constituționale, consilierilor de conturi, membrilor Colegiului jurisdicțional al Curții de Conturi și procurorilor financiari de pe lângă aceasta, a magistraților de la Înalta Curte de Casație și Justiție și de la Parchetul General de pe lângă acestea, precum și de la curțile de apel și de la parchetele de pe lângă acestea, aflați în funcție, se face de către o comisie specială formată din doi judecători de la Înalta Curte de Casație și Justiție, desemnați de președintele acestei curți, dintre care unul în calitate de președinte, și un procuror din Parchetul General de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, desemnat de procurorul general.

În condițiile art. 9 din Legea nr. 115/1996, comisia de cercetare va începe acțiunea de control de îndată ce este sesizată cu o cerere de cercetare, făcută de persoanele prevăzute de alin. (2), respectiv art. 22 din lege, în situațiile de la lit. a) ale textelor legale menționate aceste persoane putând fi sesizate de către orice cetățean care are cunoștință și care furnizează indicii certe că o persoană dintre cele prevăzute la art. 2 a dobândit bunuri de valoare pe care nu le-ar fi putut dobândi din veniturile legale realizate de persoanele în cauză sau pe alte căi licite.

Potrivit art. 10 din Legea nr. 115/1996, dacă persoana a cărei avere este supusă controlului este căsătorită, controlul se extinde și asupra averii și veniturilor dobândite de celălalt soț, fiind supuse controlului și bunurile de valoare ce fac obiectul declarării, realizate prin persoane interpuse sau transmise cu titlu oneros către ascendenți, descendenți, frați, surori și afinii de același grad, precum și cele transmise cu titlu gratuit către orice persoană.

În fața comisiei de cercetare, cum dispune expres art. 12 alin. (2) din Legea nr. 115/1996, vor fi citați de urgență, pentru a fi ascultați, persoana care a făcut cererea de cercetare sau reprezentantul acesteia, persoana a cărui avere este supusă cercetării și soțul sau soția, după caz, orice persoană care ar putea da relații utile pentru lămurirea provenienței bunurilor celui ascultat, precum și persoanele care, în perioada supusă controlului, au dobândit bunuri de la persoana a cărei avere este supusă cercetării.

În condițiile art. 12 alin. (3) din Legea nr. 115/1996, comisia de cercetare, pentru lămurirea cauzei, poate efectua cercetări locale sau poate dispune efectuarea unei expertize, iar în conformitate cu dispozițiile art. 13 alin. (1) din lege, „Cei citați în fața comisiei de cercetare vor fi ascultați pe rând și vor prezenta dovezile care au stat la baza cererii de cercetare. Persoana a cărei avere este supusă cercetării va putea produce în fața comisiei probe în apărare sau va putea solicita administrarea acestora de către comisie și, dacă consideră necesar, poate depune o declarație în care va arăta veniturile realizate și modul dobândirii averii”.

Comisia de cercetare a averii, potrivit art. 14 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 115/1996, este în drept să dispună, prin ordonanță motivată, trimiterea cauzei spre soluționare curții de apel în a cărei rază domiciliază persoana a cărei avere este supusă controlului (respectiv, în cazul persoanelor prevăzute de art. 21 din lege, Înaltei Curți de Casație și Justiție, fiind aplicabile în mod corespunzător dispozițiile art. 16-20 din lege), „dacă constată, pe baza probelor administrate, că dobândirea unei cote părți din aceasta sau a anumitor bunuri determinate nu are caracter licit”.

Judecarea cauzei, de către instanța competentă (curtea de apel în a cărei rază teritorială domiciliază persoana a cărei avere este supusă controlului, respectiv Înalta Curte de Casație și Justiție), „se face pornind de la probele administrate în fața comisiei de cercetare. La prima zi de înfățișare, părțile pot solicita probe noi și curtea de apel va putea dispune încuviințarea acestora, acordând un nou termen” [art. 17 alin. (1) din Legea nr. 115/1996].

În conformitate cu prevederile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 115/1996, curtea de apel competentă sau, după caz, Înalta Curte de Casație și Justiție, dacă constată că dobândirea unor bunuri anume determinate sau a unei cote -părți dintr-un bun nu este justificată, va hotărî fie confiscarea bunurilor sau a cotei părți nejustificate, fie plata unei sume de bani, egală cu valoarea bunului, stabilită de instanță pe bază de expertiză, iar în cazul obligării la plata contravalorii bunului va stabili și termenul de plată.

Ulterior, prin Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, intrată în vigoare la 21 aprilie 2003, a fost modificat art. 6 alin. (1), alin. (3) și alin. (4) din Legea nr. 115/1996, în sensul că (1) Persoanele prevăzute la art. 2 au obligația ca, anual, în situația în care dobândesc bunuri de natura celor prevăzute în anexă, să își actualizeze declarația de avere. De asemenea, la încheierea mandatului sau la încetarea activității, ele au obligația să depună o nouă declarație privind averea pe care o dețin la data respectivă. (…) (3) Persoanele prevăzute la art. 2, numite în funcții pe perioade mai mari de 4 ani sau pe durată nedeterminată, au obligația ca, din 4 în 4 ani, să depună o declarație de avere actualizată. (4) Neactualizarea declarației de avere, din motive imputabile, până la data de 31 decembrie a fiecărui an, în situația dobândirii unor bunuri, potrivit alin. (1), sau nedepunerea unei noi declarații în termen de 15 zile de la încetarea activității ori, după caz, de la expirarea celor 4 ani de la ultima declarație conduce la declanșarea din oficiu a procedurii de control”, s-a înlocuit anexa privind declarația de avere și s-a prevăzut că în termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a noii legi, persoanele prevăzute la art. 2 din Legea nr. 115/1996 vor depune declarația de avere.

De asemenea, prin O.U.G. nr. 24/2004 privind creșterea transparenței în exercitarea demnităților publice și a funcțiilor publice, precum și intensificarea măsurilor de prevenire și combatere a corupției, întrată în vigoare la 27 aprilie 2004, a fost modificat art. 6 alin. (4) din Legea nr. 115/1996 în sensul că „Nedepunerea declarației în termenul prevăzut la art. 3 alin. (2), neactualizarea declarației de avere, din motive imputabile, până la data de 31 decembrie a fiecărui an, în situația dobândirii unor bunuri, potrivit alin. (1), sau nedepunerea unei noi declarații în termen de 15 zile de la încetarea activității ori, după caz, de la expirarea celor 4 ani de la ultima declarație conduce la declanșarea din oficiu a procedurii de control”, s-a modificat și înlocuit anexa privind declarația de avere cu anexa la ordonanța de urgență, și s-a prevăzut că în termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a ordonanței se va depune declarația de avere.

S-a stabilit, în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în materia controlului averilor, că pentru a se constata, în mod corect și legal, dacă proveniența bunurilor dobândite în perioada supusă controlului este ori nu justificată, veniturile și cheltuielile celui vizat trebuie să fie analizate în dinamica lor, în mod eșalonat, prin împărțirea perioadei supuse cercetării în subperioade în raport de datele de dobândire a bunurilor mai importante, pentru ca astfel să se evite situațiile în care achiziționarea unora dintre bunuri să poată fi justificată cu venituri ce eventual au fost dobândite ulterior (cu titlu de exemplu, deciziile nr. 4000 din 26 mai 2004, nr. 3018 din 14 aprilie 2005 și nr. 3410 din 26 aprilie 2007 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, deciziile nr. 5752 din 29 noiembrie 2011 și nr. 2570 din 19 iunie 2015 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal).

S-a statuat, de asemenea, în jurisprudența consolidată a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în aceeași materie, atât sub imperiul reglementărilor conținute exclusiv de Legea nr. 115/1996, cât și sub imperiul dispozițiilor din Legea nr. 115/1996 coroborate cu prevederile din Legea nr. 144/2007 și din Legea nr. 176/2010 referitoare la atribuțiile și competențele Agenției Naționale de Integritate, că prezumția constituțională a caracterului licit al dobândirii averii, instituită în strânsă legătură cu garanțiile privind dreptul de proprietate privată, încetează să funcționeze exclusiv în condițiile legii, adică numai atunci când există dovezi certe că unele dintre bunurile ori valorile aparținând persoanelor vizate nu au fost dobândite în mod licit, și că - în conformitate cu prescripțiile art. 11 din Legea nr. 115/1996, care obligă expres pe cei care pot face cererea de cercetare, să însoțească cererea de actele doveditoare și să arate în mod obligatoriu care sunt dovezile pe care se întemeiază sau de unde trebuie ele solicitate - cel care introduce cererea de cercetare a averii este obligat să evoce și să producă probe prin care să fie răsturnată prezumția caracterului licit al dobândirii averii (în acest sens, exempli gratia, decizia nr. 952 din 1 iulie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, precum și deciziile nr. 5861 din 6 decembrie 2011, nr. 6175 din 20 decembrie 2011, nr. 1575 din 22 martie 2012, nr. 4920 din 10 aprilie 2013, nr. 1146 din 12 martie 2015, nr. 2221 din 28 mai 2015, nr. 2462 din 12 iunie 2015, și nr. 2497 din 16 iunie 2015 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal).

Se constată, în litigiu, că legiuitorul nu a prevăzut, prin Legea nr. 115/1996, forma în vigoare în perioada supusă verificării averii intimaților A. și B., ca în ipoteza întocmirii declarației de avere în mod inexact, altfel spus prin necuprinderea în totalitate a bunurilor, precum și a drepturilor și obligațiilor cu valoare economică, care trebuie cuprinse în declarația de avere, potrivit legii [inclusiv în conformitate cu cele prescrise prin art. 6 alin. (2) din lege], să se aplice sancțiunea constând în neluarea în considerare a elementelor patrimoniale nemenționate în declarația de avere, sancțiune care în mod evident ar fi contravenit dispozițiilor art. 41 alin. (1) și (7) din Constituția României din anul 1991 (respectiv dispozițiilor art. 44 alin. (1) și (8) din Constituția României revizuită în anul 2003), ci s-a limitat numai a dispune, pe de o parte, prin art. 6 alin. (4), inițial că va conduce la declanșarea din oficiu a procedurii de control nedepunerea declarației din motive imputabile, în termen de 15 zile de la încetarea activității, iar ulterior (prin modificarile aduse prin Legea nr. 161/2003 și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 24/2004, că va conduce la aceeași consecință: „Neactualizarea declarației de avere, din motive imputabile, până la data de 31 decembrie a fiecărui an, în situația dobândirii unor bunuri, potrivit alin. (10), sau nedepunerea unei noi declarații în termen de 15 zile de la încetarea activității ori, după caz, de la expirarea celor 4 ani de la ultima declarație”, respectiv „Nedepunerea declarației în termenul prevăzut la art. 3 alin. (2), neactualizarea declarației de avere, din motive imputabile, până la data de 31 decembrie a fiecărui an, în situația dobândirii unor bunuri, potrivit alin. (1), sau nedepunerea unei noi declarații în termen de 15 zile de la încetarea activității ori, după caz, de la expirarea celor 4 ani de la ultima declarație”, și, pe de altă parte, prin art. 36 din Legea nr. 115/1996, că „Fapta persoanelor prevăzute la art. 2, de a face declarații de avere care nu corespund adevărului, constituie infracțiunea de fals în declarații și se pedepsește potrivit C. pen.”.

Pe de altă parte, se reține că declanșarea controlului averii poate interveni, potrivit dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 115/1996, forma în vigoare în perioada supusă cercetării și până la adoptarea Legii nr. 144/2007, și care prevăd că „În cazul în care între averea declarată la data învestirii sau numirii în funcție a persoanelor prevăzute la art. 2 și cea dobândită pe parcursul exercitării funcției se constată diferențe vădite și există dovezi certe că unele bunuri ori valori nu puteau fi dobândite din veniturile legale realizate de persoana în cauză sau pe alte căi licite, averea este supusă controlului, în condițiile prezentei legi”, numai în prezența cumulativă a două condiții, și anume: a) constatarea unor diferențe vădite între averea declarată la data învestirii sau numirii în funcție și cea dobândită pe parcursul exercitării funcției; b) existența unor dovezi certe că unele bunuri ori valori nu putea fi dobândite din veniturile legale realizate de persoana în cauză sau pe alte căi licite.

Art. 7 din Legea nr. 115/1996 a fost apreciat ca fiind constituțional, menționându-se în considerentele Deciziei nr. 321 din 29 martie 2007 a Curții Constituționale, că această normă legală nu contravine prezumției de dobândire licită a averii, consacrată de art. 44 alin. (8) din Constituție, și nu instituie o „prezumție de ilicitate” întrucât, pe de o parte, textul criticat stabilește doar premisele declanșării controlului, nu și ale angajării răspunderii, și, pe de altă parte, problema existenței dovezilor certe intră în sfera de aplicare a legii, care este de competența instanțelor judecătorești.

Se constată, astfel, sub acest aspect, că potrivit textului mai sus menționat, în dovedirea provenienței licite a averii se pot valorifica orice modalități legale de procurare a banilor, orice resurse materiale, fapte sau acte juridice reale și neinterzise de lege, care au servit la realizarea bunurilor și la efectuarea cheltuielilor de către persoanele cercetate, indiferent dacă au fost sau nu menționate în declarația de avere, neputând fi primit, din motive de lipsă de temei legal, raționamentul contrar, pe de o parte în sensul că nu pot fi administrate probe, la cererea persoanelor abilitate de lege să introducă la comisie cererea de cercetare sau la solicitarea persoanelor cercetate, prin care să se dovedească situația reală a averii dobândite în timpul exercitării funcției și să se lămurească eventualele erori sau neconcordanțe din conținutul formularului tipizat al declarației de avere, și, pe de altă parte, în sensul că în ipoteza în care anumite bunuri ori venituri nu au fost menționate în declarație din probe trebuie să rezulte lipsa vinovăției în declararea inexactă a averii, justificat de faptul că nu se poate invoca propria culpă pentru a pretinde o stare de fapt diferită de cea rezultată din propria declarație.

De altfel, Înalta Curte de Casație și Justiție, în interpretarea și aplicarea prevederilor legale referitoare la procedura controlului averilor, a statuat în mod constant că o raportare a întregului material probator exclusiv la conținutul declarațiilor de avere, prin înlăturarea de plano a tuturor probelor administrate de persoanele cercetate prin care se tinde la probarea existenței unor venituri, a unor bunuri sau a unor valori care nu au fost consemnate în declarația de avere reprezintă o încălcare a dreptului la apărare a cercetaților consacrat în art. 13 și art. 17 din Legea nr. 115/1996 și o ignorare a dispozițiilor art. 7 din același act normativ (conform cărora în justificarea averii dobândite se pot invoca în afara veniturilor legale arătate în declarație orice alte căi licite de dobândire a bunurilor), că omisiunea de a menționa o sumă de bani obținută sau un bun dobândit în declarația de avere nu este sancționată cu neluarea în considerare și nu are relevanță în litigiul având ca obiect verificarea averii, atâta vreme cât potrivit dispozițiilor art. 44 din Constituție nu poate fi înlăturat un venit dobândit licit în lipsa unei prevederi legale exprese în acest sens, și că procedura de control a averii are în vedere verificarea situației concrete a averii dobândite în perioada supusă cercetării și nu a celei declarate (în acest sens, deciziile nr. 952 din 1 iulie 2004 și nr. 19 din 5 ianuarie 2006 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, deciziile nr. 5680 din 11 iunie 2013, nr. 1514 din 1 aprilie 2015, nr. 1856 din 5 mai 2015, nr. 2462 din 12 iunie 2015, nr. 2497 din 16 iunie 2015 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal).

Concluzia că procedura de control al averilor dobândite în timpul exercitării demnităților și funcțiilor publice are ca scop verificarea situației reale a patrimoniului persoanelor cercetate și nu strict a celui reliefat prin declarațiile de avere întocmite conform modelului anexă la Legea nr. 115/1996, cu modificările și completările ulterioare, rezultă cu evidență din unele prevederi cuprinse în Legea nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate, republicată, cu modificările și completările ulterioare, respectiv în Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, pentru modificarea și completarea Legii nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, cu modificările și completările ulterioare.

Astfel, s-a prevăzut, prin art. 5 alin. (1), (2) și (3) lit. a) și (7) din Legea nr. 144/2007, republicată, că inspectorul de integritate desemnat de conducerea Agenției, potrivit legii, efectuează verificarea prealabilă a documentelor depuse prin sesizare, inclusiv declarația de avere și declarația de interese ale persoanei în cauză, în termen de 30 de zile de la primirea sesizării, că acesta procedează la verificarea sesizării, a declarațiilor de avere prezentate și la compararea datele din sesizare cu cele din declarațiile de avere, solicitând totodată persoanei în cauză informații și dovezi suplimentare în situația în care rezultă că persoana verificată în perioada supusă controlului a dobândit și alte bunuri decât cele înscrise în declarația de avere sau se constată neconcordanțe vădite, că inspectorul de integritate, dacă în urma comparării datelor din declarații, respectiv a analizării documentelor suplimentare primite, constată că există o diferență vădită între averea dobândită pe parcursul exercitării funcției și veniturile realizate în aceeași perioadă, procedează la verificarea dacă diferența vădită este justificată iar în cazul în care constată că diferența nu este justificată, sesizează instanța competentă pentru stabilirea părții de avere dobândită sau a bunului determinat dobândit cu caracter nejustificat, a cărui confiscare o solicită, și, în fine, că inspectorul de integritate dacă în urma comparării datelor din sesizare, declarații, respectiv a analizării documentelor suplimentare primite, constată că între averea dobândită pe parcursul exercitării funcției și veniturile realizate în aceeași perioadă nu există o diferență vădită care nu poate fi justificată, dispune clasarea cauzei.

De asemenea, s-a stabilit, prin art. 8 din Legea nr. 176/2010, că activitatea de evaluare efectuată de inspectorii de integritate din cadrul Agenției Naționale de Integritate se desfășoară cu privire la situația averii existente pe durata exercitării demnităților și funcțiilor publice, a conflictelor de interese și a incompatibilităților persoanelor care fac obiectul legii, conform prevederilor acesteia, care se completează cu dispozițiile actelor normative în vigoare, și s-a reglementat, prin art. 13-17 din același act normativ, modalitățile în care inspectorul de integritate procedează la activitatea de evaluare a declarațiilor de avere, a datelor, a informațiilor și modificărilor patrimoniale existente, având relevanță în special următoarele etape: dacă din activitatea de evaluare rezultă că există diferențe semnificative, în sensul prevederilor art. 18, inspectorul de integritate informează despre aceasta persoana în cauză și are obligația de a o invita pentru a prezenta un punct de vedere, iar persoana informată și invitată poate să prezinte inspectorului de integritate date sau informații pe care le consideră necesare, personal ori prin transmiterea unui punct de vedere scris, având totodată dreptul de a prezenta orice probe, date ori informații pe care le consideră necesare; pe parcursul desfășurării evaluării, inspectorul de integritate poate solicita tuturor instituțiilor și autorităților publice, altor persoane juridice de drept public sau privat, precum și persoanelor fizice, documentele și informațiile necesare desfășurării activității de evaluare, cu obligația păstrării confidențialității; la solicitarea motivată a inspectorului de integritate, persoanele fizice și juridice, conducătorii autorităților, ai instituțiilor sau ai societăților publice ori private, precum și cei ai regiilor autonome sunt obligați să comunice acestuia, în termen de cel mult 30 de zile, datele, informațiile, înscrisurile și documentele solicitate, indiferent de suportul acestora, precum și date, informații sau documente pe care le dețin, care ar putea conduce la soluționarea lucrării; pentru lămurirea tuturor aspectelor privind diferențele semnificative, în sensul prevederilor art. 18, poate fi efectuată o expertiză extrajudiciară, potrivit legii, cu acordul persoanei a cărei avere este supusă evaluării; dacă, după exprimarea punctului de vedere al persoanei invitate, verbal sau în scris, ori, în lipsa acestuia, după expirarea unui termen de 15 zile de la confirmarea de primire a informării de către persoana care face obiectul evaluării, sunt identificate în continuare, pe baza datelor și informațiilor existente la dispoziția inspectorului de integritate, diferențe semnificative în sensul prevederilor art. 18, inspectorul de integritate întocmește un raport de evaluare, care se comunică în termen de 5 zile de la finalizare persoanei care a făcut obiectul activității de evaluare și, după caz, organelor fiscale, celor de urmărire penală și celor disciplinare, precum și comisiei de cercetare a averilor prevăzute în Legea nr. 115/1996, cu modificările și completările ulterioare;

în fine, în cazul în care inspectorul de integritate consideră că nu sunt identificate diferențe semnificative în sensul art. 18 din lege, întocmește un raport de evaluare în acest sens, pe care îl transmite persoanei care a făcut obiectul procedurii, raport care poate cuprinde, dacă este cazul, mențiuni privind erorile constatate în ceea ce privește întocmirea necorespunzătoare a declarațiilor de avere și sugestii de îndreptare.

Se mai reține, în litigiul concret dedus judecății, că sub aspectul regimului probelor ce pot fi administrate în procedura controlului averii, Legea nr. 115/1996 nu cuprinde dispoziții cu caracter derogator, ceea ce conduce la concluzia, față de conținutul art. 31 din acest act normativ care stipulează că dispozițiile legii se întregesc cu prevederile C. proc. civ. și cu cele privind executarea creanțelor bugetare, că pot fi administrate, în vederea răsturnării prezumției constituționale a caracterului licit al dobândirii averii, toate mijloacele de probă prevăzute de C. civ. vechi și de C. proc. civ. din anul 1865, cu modificările și completările ulterioare, și că, în situația în care anumite venituri pretins obținute sau bunuri pretins dobândite în perioada supusă verificării, deși trebuiau menționate în declarația de avere, nu au fost cuprinse în aceasta, sarcina probei dobândirii licite a acestora revine persoanelor cercetate iar probele administrate în această ipoteză trebuie să fie concludente, apte să formeze convingerea instanței cu privire la adevărul faptic la care se referă.

2. Înalta Curte, cu majoritate, reține, prin raportare la cele mai sus expuse precum și la cele statuate prin decizia nr. 391 din 5 iulie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, că în mod legal și întemeiat instanța de fond, prin hotărârea recurată, interpretând și aplicând corect legea la circumstanțele de fapt ale litigiului, a procedat cu o motivare completă și convingătoare la admiterea în parte a sesizării privind controlul averii intimaților A. și B., la constatarea că persoanele cercetate au efectuat cheltuieli nejustificate în valoare de 889.026,60 RON, la confiscarea sumei menționate și la obligarea persoanelor cercetate să plătească această sumă la bugetul statului în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, că nu sunt fondate criticile de nelegalitate și de netemeinicie invocate de recurenții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de casație și Justiție (care a formulat sesizarea privitoare la controlul averii), Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și de Agenția Națională de Integritate, și că nu se impune prin urmare casarea sentinței atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare, și nici modificarea în parte a acesteia.

2.1. Referitor la susținerile din recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul că instanța de rejudecare a încălcat dispozițiile art. 315 alin. (1) din C. proc. civ. din anul 1865, cu modificările și completările ulterioare, prin aceea că a ignorat îndrumările Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, care a stabilit că „în rejudecare, instanța de fond va trebui să se conformeze în egală măsură deciziei de casare și prescripțiilor legale, aceasta însemnând în concret stabilirea deplină a situației de fapt și aceasta prin operațiunea de clarificare a cadrului procesual de investire, de încuviințare și administrare a probelor considerate pertinente și concludente”, se constată că acestea nu pot fi primite, și că nu se impune admiterea recursului, casarea sentinței pronunțate de Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Într-adevăr, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, prin considerentele deciziei nr. 391 din 5 iulie 2013 (prin care au fost admise recursurile declarate de A. și de B. împotriva deciziei nr. 3932 din data de 14 iulie 2011 și a deciziei nr. 5157 din data de 3 noiembrie 2011 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/1/2009, au fost casate deciziile atacate, și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal) a statuat că: a) în cadrul rejudecării, nu s-a răspuns îndrumării obligatorii a deciziei de casare anterioare cu privire la situația cercetatei B., care a continuat să dețină funcția de administrator la SC I. SRL după cesionarea părților sociale, iar în raport de această îndrumare, se impunea analiza situației prin raportare la dispozițiile Legii nr. 31/1990, ceea ce instanța de fond nu a făcut, și lămurirea situației de fapt concretizată în achiziționarea unor bunuri cu sumele primite de cercetata B. în calitatea sa de administrator, părțile nefiind îndrumate să administreze probe pe acest aspect; b) instanța de fond nu a verificat suficient și nu au fost avute în vedere îndrumările deciziei de casare anterioare referitoare la anexa gospodărească și casa de vacanță situate în orașul Azuga cu privire la suprafața totală construită și destinația acesteia, raportat și la valoarea impozabilă a acesteia și cheltuielile aferente; c) nici în ceea ce privește bunurile reprezentând obiecte de artă vândute în regim de consignație probatoriul administrat nu este suficient, nefiind examinată de către instanță posibilitatea existenței vreunui contract de consignație și nefiind solicitată persoanelor cercetate, în condițiile art. 129 C. proc. civ., depunerea eventualului contract privind regimul separației de bunuri, încheiat anterior căsătoriei, pe care acestea l-au invocat și pe care chiar s-au angajat, la un moment dat, să îl depună; d) instanța de fond nu a procedat la analizarea probatoriului administrat în ce privește deținerea obiectelor de artă, în considerente neregăsindu-se aprecieri asupra actelor depuse de cercetați, cu referire la certificatul de moștenitor, din perspectiva dispozițiilor legale în materia bunurilor mobile.

Punctual, recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat, subsumate motivului de recurs vizând încălcarea prevederilor art. 315 alin. (1) din C. proc. civ. din anul 1865, critici constând în aceea că instanța de rejudecare nu ar fi respectat dispozițiile instanței de casare cu privire la situația bunurilor mobile vândute prin consignație și la situația construcțiilor din orașul Azuga, dar se constată în litigiu că aceste critici nu sunt întemeiate, întrucât rezultă din examinarea actelor dosarului și a considerentelor hotărârii recurate că instanța de rejudecare desemnată prin decizia nr. 391 din 5 iulie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, s-a conformat pe deplin îndrumărilor date prin decizia de casare, a dispus administrarea de noi probe (înscrisuri și martori), pe aspectele relevate de recurent, și, considerându-se pe deplin lămurită, a procedat la soluționarea fondului litigiului, cu respectarea riguroasă a prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. din anul 1865 care impun ca hotărârea că cuprindă „motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”.

2.2. Cât privește criticile recurenților Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și Agenția Națională de Integritate, prin care s-a apreciat că sentința civilă nr. 3563 din 19 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal este nelegală și netemeinică sub aspectul includerii, în balanța de venituri și cheltuieli, a sumelor pretins încasate, de persoanele cercetate, în baza contractului de cesiune de părți sociale autentificat sub nr. 742 din 9 ianuarie 2001 de B.N.P. H., în condițiile în care toate probele administrate în cauză referitoare la operațiunile derulate înainte, în timpul și după încheierea contractului de cesiune părți sociale din data de 9 februarie 2001, demonstrează faptul că acest act este fictiv, scopul încheierii acestuia fiind disimularea provenienței unei sume de bani pe care persoanele cercetate nu o puteau justifica legal, respectiv a sumei de 986.000 dolari S.U.A. (echivalentul în ROL a sumei de 26.234.502.000 lei și în ROL a sumei de 2.623.450,20 lei), Înalta Curte, cu majoritate, reține că și acestea nu sunt fondate, instanța de rejudecare statuând în mod judicios că veniturile obținute de intimații A. și B. în perioada supusă cercetării, urmare cesionării cu titlu oneros a 50% din părțile sociale deținute la SC I. SRL, sunt prezumate ca licite, și că este dovedită, cu actul notarial autentificat sub nr. 742 din 9 februarie 2001 de notarul public H. din Arad și cu documentele bancare aflate la dosarul cauzei, atât existența acestui contract cât și încasarea de către persoanele cercetate a prețului cesiunii.

Se constată, în legătură cu contractul de cesiune de părți sociale din data de 9 februarie 2001, că în considerentele deciziei nr. 220 din 7 aprilie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 9 judecători, prin care s-a soluționat primul recurs, declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva deciziei nr. 1 din 1 octombrie 2007 pronunțată în Dosarul nr. x/1/206 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, complet special - Legea nr. 115/1996, în sensul casării hotărârii recurate și a trimiterii cauzei, spre competentă soluționare, Secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a precizat, în mod expres, cu referire la intimații A. și B., că „din probele administrate rezultă că aceștia au încheiat contractul de cesiune nr. 742 din 9 februarie 2001 și au primit suma de 493.000 dolari S.U.A. fiecare reprezentând contravaloarea părților sociale la SC I.”, casarea fiind dispusă numai pentru a se stabili dacă ulterior cesiunii cercetatul A. a întocmit declarația de avere potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 115/1996 pentru că a fost „înstrăinat” unul dintre bunurile înscrise în declarația de avere inițială, și pentru că nu s-a ținut seama de faptul că și după cesionarea părților sociale cercetata B. a continuat să aibă calitatea de administrator al SC I. SRL în această calitate încasând salariu dar și la sfârșitul lunii decembrie 2004 suma de 15.063.094.070 ROL și suma de 136.506.670 ROL.

Se reține, de asemenea, referitor la același aspect important de dezlegat în litigiu, că s-a învederat, în considerentele deciziei nr. 391 din 5 iulie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, că „la pronunțarea hotărârii de fond recurate, instanța nu a avut în vedere pe deplin îndrumările obligatorii date de completul de 9 Judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție (…)”, anume cele vizând împrejurările „că nu s-a stabilit dacă modificările intervenite în acționariatul SC I.

SRL s-au reflectat și în declarațiile de avere ale cercetatului A., în raport cu art. 6 alin. (2) din Legea nr. 115/1996, precum și că s-a luat în calculul veniturilor licite suma de 986.000 dolari S.U.A., reprezentând contravaloarea părților sociale și s-au înlăturat susținerile Comisiei de cercetare, fără a se ține seama de faptul că și după cesionarea ulterioară a părților sociale, cercetata B. a continuat să aibă calitatea de administrator al SC I. SRL, în această calitate încasând, cu titlu de salariu, la sfârșitul lunii decembrie 2004, suma de 15.063.094.070 ROL + 136.506.570 ROL”, că „chiar dacă decizia de casare pronunțată în primul ciclu procesual a vizat întreaga hotărâre pronunțată de instanța de fond, se constată, totodată, că instanța de control judiciar a stabilit coordonatele în conformitate cu care urma să se desfășoare rejudecarea cauzei”, că „mențiunea finală din cadrul considerentelor deciziei de casare, în sensul că, în rejudecare, se vor avea în vedere și celelalte critici din memoriul de recurs nu abilitau instanța de fond să procedeze la analizarea legalității actului de cesiune de părți sociale, în condițiiile în care pe tot parcursul judecării cauzei în primul ciclu procesual nu au fost invocate asemenea aspecte”, că „pe de altă parte, din interpretarea dispozițiilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 115/1996, rezultă că, în cadrul cercetării, se verifică justificarea bunurilor ce compun averea cercetatului, justificare ce poate avea la bază înscrisuri, martori etc. Textul legal abilitează instanța să analizeze și să se pronunțe asupra dovezilor administrate de cercetat numai în legătură cu posibilitatea lor de a justifica sau nu averea dobândită”, că „nerespectând exact limitele rejudecării sub acest aspect, instanța de fond a constatat fictivitatea contractului de cesiune din 9 februarie 2001, stabilind că acesta este întemeiat pe o cauză falsă, fără ca acest lucru să se fi solicitat sau invocat din oficiu și în special, fără ca această chestiune să fi făcut obiectul dezbaterii contradictorii a părților cu respectarea drepturilor procesuale ale acestora, ea fiind invocată direct de instanță în procesul de deliberare, în argumentarea soluției”, că „totodată, se constată depășirea limitelor judecării cauzei din perspectiva principiului disponibilității.

În speță, sesizarea a avut în vedere presupunerea nejustificării averii cercetatului, neexistând o abilitare a instanței în sensul analizării probatoriului decât sub acest aspect. Orice altă analiză depășește cadrul legal de cercetare a averii, astfel cum era reglementat de Legea nr. 115/1996”, că „nu se poate considera că problema menționată s-ar fi soluționat în limitele îndrumărilor stabilite de instanța de casare în sensul că „la rejudecare vor fi avute în vedere și celelalte motive de recurs invocate”, întrucât o asemenea chestiune nu a fost formulată în recursul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție”, și că „această neregularitate de ordin procedural, concretizată în neinvocarea și neanalizarea în condiții de contradictorialitate și de respectare a tuturor garanțiilor procesuale, a fictivității contractului de cesiune părți sociale, cu consecința înlăturării efectelor/eficienței lui juridice, au pricinuit recurenților o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului de procedură, fiind, astfel, întrunite cerințele art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

și, consecutiv, ale motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.”.

Înalta Curte, cu majoritate, apreciază că statuările din deciziile instanțelor de recurs, mai sus menționate, conduc la concluzia că sunt justificate susținerile intimaților A. și B. în sensul că chestiunea existenței și a validității contractului de cesiune de părți sociale precum și a încasării de către intimați a prețului de 986.000 dolari S.U.A. nu mai putea fi pusă în discuție la rejudecare și nici nu mai poate forma obiect de critică, în prezentul recurs, pentru nici unul dintre ceilalți participanți la proces, fiind tranșată irevocabil, dar constată, în același timp, că instanța de rejudecare (Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal) în mod întemeiat, în raport de unul din considerentele deciziei nr. 391 din 5 iulie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, anume cel potrivit căruia „această neregularitate de ordin procedural, concretizată în neinvocarea și neanalizarea în condiții de contradictorialitate și de respectare a tuturor garanțiilor procesuale, a fictivității contractului de cesiune părți sociale, cu consecința înlăturării efectelor/eficienței lui juridice, au pricinuit recurenților o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului de procedură, fiind, astfel, întrunite cerințele art. 105 alin. (2) C. proc. civ. și, consecutiv, ale motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.”, a analizat, din motive de precauție, în considerentele hotărârii pronunțate, și chestiunea caracterului fictiv a contractului de cesiune de părți sociale autentificat sub nr. 742 din 9 februarie 2001 de notarul public H. din Arad.

Se reține, în ceea ce privește argumentele instanței de rejudecare referitoare la contractul de cesiune de părți sociale în discuție, că acestea sunt pertinente, în mod judicios constatându-se că nu există suficiente dovezi pentru a se trage concluzia că reclamanții nu au cesionat în mod real părțile sociale și că actul de cesiune cu titlu oneros nu ar fi valabil, în sprijinul acestei soluții stând faptul că acordul de voință s-a realizat prin contract autentificat, că cesiunea a fost înregistrată la Oficiul Registrului Comerțului, că deținerea părților sociale nu a mai fost menționată în declarațiile de avere date ulterior datei cesiunii, că persoanele cercetate nu au mai încasat dividende, că plata prețului cesiunii s-a realizat prin mijloace bancare, și, de asemenea, că menținerea persoanei cercetate B. în calitate de administrator și remunerarea ei în această calitate precum și soarta părților sociale după înstrăinarea lor de către persoanele cercetate nu constituie dovezi certe în sensul fictivității tranzacției.

Se constată, de asemenea, că împrejurările relevate de recurenții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și Agenția Națională de Integritate, referitoare la operațiunile derulate în cadrul SC I. SRL înainte, în timpul și după încheierea contractului de cesiune părți sociale din data de 9 februarie 2001, inclusiv cea prin care cesionara J. a înțeles să cesioneze la rândul său, la scurt timp după contractul de concesiune părți sociale cu titlu oneros încheiat cu intimații A. și B., acțiunile deținute la societate, cu titlu gratuit (printr-un act de dispoziție cu caracter autonom, prin raportare la actul de dispoziție al persoanelor cercetate), nu sunt de natură, de plano, să facă dovada, cu certitudine, a ipotezei caracterului fictiv al cesiunii cu titlu oneros în discuție, și nu pot conduce la răsturnarea prezumției constituționale a dobândirii licite de către intimați a veniturilor reprezentate de contravaloarea părților sociale cesionate.

Cât privește chestiunea încasării unor sume de bani de către intimata B., de la SC I. SRL, după momentul cesiunii cu titlu oneros a acțiunilor, se observă că în mod corect instanța de fond, la rejudecare, a constatat că aceste venituri (reprezentate de indemnizația aferentă administratorului și bonificații) au un caracter licit, în condițiile în care intimata și-a păstrat, în cadrul societății, calitatea de administrator și de președinte al consiliului de administrație, nu există în cuprinsul Legii nr. 31/1990 a societăților comerciale, nicio dispoziție legală care să impună administratorilor la o societate comercială cu răspundere limitată să aibă calitatea de asociați la respectiva societate și care să prevadă că în caz de cesiune a părților sociale calitatea de administrator la societate încetează, și nu poate fi supusă cenzurii instanței de judecată decizia societății comerciale de remunerare a administratorilor cu eventuale bonificații și sume suplimentare.

Cu privire la susținerile conform cărora intimatul A. nu a respectat prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 115/1996, potrivit cărora „declarația dată conform alin. (1) va cuprinde și actele de înstrăinare cu titlu oneros sau gratuit, făcute în timpul exercitării mandatului sau al îndeplinirii funcției, a bunurilor de valoare cuprinse în declarație”, anume că nu a menționat în prima declarație de avere depusă după momentul cesiunii, respectiv 20 mai 2003, încheierea contractului de cesiune de părți sociale din 9 februarie 2001, se reține, în cauză, că acestea sunt în parte întemeiate, numai în sensul în care nu a existat, în cuprinsul declarației date în condițiile alin (1) din Legea nr. 115/1996, o precizare riguroasă, clară și exactă a actului de înstrăinare în discuție, inclusiv cu indicarea prețului obținut în urma cesiunii de părți sociale cu titlu oneros realizate.

Dar, cum a reținut și instanța de fond, atunci când a analizat dispoziția din decizia de casare referitoare la reflectarea cesiunii în declarațiile de avere ale persoanei cercetate A., atât în prima declarație de avere depusă de aceasta după încheierea la 9 februarie 2001 a contractului de cesiune de părți sociale, cât și în cele date ulterior datei de 20 mai 2003, nu s-au mai regăsit părțile sociale (în total 50%, 25% pentru fiecare) deținute de intimați la SC I. SRL și menționate de intimat în declarația de avere dată la data de 12 decembrie 2000 în calitate de deputat și la data de 9 ianuarie 2001 în calitate de ministru, iar din această împrejurare se putea deduce, implicit, că a intervenit o înstrăinare, în timpul exercitării mandatului, a respectivelor părți sociale.

Împrejurarea că intimatul A. nu a respectat, în mod riguros, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 115/1996, cu modificările și completările ulterioare, nu poate atrage însă, în mod evident, sancțiunea neluării în considerare a cesiunii de părți sociale cu titlu oneros din data de 9 februarie 2001, cu consecința neincluderii sumelor obținute cu acest titlu de către persoanele cercetate în categoria veniturilor licite, întrucât, cum s-a mai precizat, pe de o parte, procedura de control a averii are în vedere verificarea situației concrete a averii dobândite în perioada supusă cercetării și nu a celei declarate, și, pe de altă parte, se poate dispune confiscarea unor bunuri sau a averii dobândite ilegal, în condițiile legii, numai în măsura în care partea interesată dovedește dobândirea unor bunuri, a unei părți sau a întregii averi a unei persoane în mod ilicit.

2.3. Înalta Curte, cu majoritate, reține de asemenea că nu sunt întemeiate nici criticile recurenților Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și Agenția Națională de Integritate, prin care s-a susținut că sentința civilă nr. 3563 din 19 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, este nelegală și netemeinică și în ceea ce privește includerea în balanța de venituri și cheltuieli a sumei de 569.246 RON (5.692.460.000 ROL) încasate de persoanele cercetate urmare vânzării prin consignație a unor bunuri mobile, instanța de fond statuând în mod judicios, prin intermediul unor argumente pertinente ce s-au întemeiat pe probatoriul administrat în litigiu și pe prevederile legale aplicabile în materia specială a controlului averilor pretins dobândite ilicit, că includerea veniturilor obținute de intimați din vânzarea unor bunuri prin consignație în calculul efectuat de expertul contabil este justificată, motivat de faptul că, raportat la prezumția de dobândire licită a averii care operează în favoarea intimaților A. și B., nu s-au produs probe certe, neîndoielnice, care să formeze convingerea că bunurile în discuție au fost dobândite în perioada 12 decembrie 2000 - 29 decembrie 2004, supusă procedurii de control, în condițiile Legii nr. 115/1996, cu modificările și completările ulterioare.

Judecătorul fondului a constatat în mod corect, referitor la chestiunea vizând sumele de bani încasate de intimații A. și B. din vânzarea unor obiecte denumite generic de artă, că se pun două probleme distincte, una constând în realitatea vânzării acestor bunuri, în condițiile în care instanța de control judiciar, prin deciziile de casare cu trimitere spre rejudecare, a impus efectuarea de verificări cu privire la toate actele încheiate de persoanele cercetate cu societățile de consignație prin care bunurile au fost vândute, și cea de-a doua, constând în modalitatea și mai ales data dobândirii bunurilor mobile vândute prin consignație, întrucât, dacă bunurile au fost deținute anterior perioadei supuse verificării dobândirea acestora nu trebuia justificată în nici un mod, în timp ce dacă dobândirea lor a intervenit în timpul mandatului de deputat și de ministru al intimatului A. se impune justificarea surselor de venit care au permis achizițiile bunurilor respective.

Cu privire la prima problemă ce se impunea a fi dezlegată în litigiu curtea de apel a stabilit argumentat că împrejurarea că între intimata B. și societatea de consignație nu s-au încheiat contracte de consignație în forma tipică, ci numai bonuri de primire nu este relevantă, realitatea depunerii bunurilor la consignație, a vânzării acestora și a încasării de către intimați a sumelor obținute urmare vânzării în această modalitate a unor bunuri mobile fiind dovedite cu înscrisurile emise de SC M. SRL (care, potrivit unei simple informări prin metoda căutării pe internet, funcționează cu denumirea comercială de Galeria de Artă Dorobanți, una dintre cele mai vechi și cunoscute galerii de artă bucureștene, care comercializează tablouri, statuete, mobilier, obiecte decorative, bijuterii), pe baza înregistrărilor din propria contabilitate, din care rezultă (a se vedea mențiunile de pe bonurile de primire nr. 3611 din 18 septembrie 2003, nr. 3612 din 22 septembrie 2003, 3636 din 14 octombrie 2003, nr. 3656 din 15 noiembrie 2003, nr. 3684 din 8 decembrie 2003, nr. 3750 din 17 martie 2004, 3753 din 18 martie 2003, nr. 3756 din 19 martie 2004, nr. 3829 din 9 iulie 2004, nr. 3842 din 16 iulie 2004 și nr. 3923 din 11 octombrie 2004) că o parte din sume au fost plătite în numerar și o altă parte prin ordine de plată.

În legătură cu cea de-a doua chestiune, se constată de asemenea că instanța de rejudecare desemnată prin decizia nr. 391 din 5 iulie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, a observat corect că intimatul A. a menționat în declarațiile de avere date la 22 decembrie 2000 (în calitate de deputat), respectiv la 9 ianuarie 2001 (în calitate de ministru), la punctul IV (Bunuri mobile) subpunctul „1. Colecții sau obiecte de artă cu valoare deosebită (opere de artă plastică, mobilier de artă, antichități, etc)”, că posedă „tablouri semnate de pictori consacrați, piese de mobilier de artă, statuete” și, la același punct IV subpunctul „7. Obiecte și bijuterii din aur, argint, platină și pietre prețioase, cu valoare de peste 1.000.000 lei fiecare sau cântărind în total peste 100 grame”, că deține „diverse obiecte de argintărie, bijuterii aparținând soției”, că în aceste declarații nu se face un inventar al acestor bunuri mobile și nici o evaluare a acestora și a statuat totodată în mod întemeiat în sensul că cele declarate anterior intrării în mandatul de demnitar, referitoare la deținerea de către persoanele cercetate a unor obiecte de artă, este confirmată și de martorul N., audiat în cauză, care a relevat unele constatări personale, în sensul deținerii de către tatăl intimatului - al cărui unic moștenitor în calitate de fiu este A. - printre altele, a aproximativ 30-40 de picturi interbelice (Băncilă, Gheață, Cumpăna, Bălțatu, Petrașcu, Grigorescu, Ciucurencu), piese de argintărie de consum, tapiserii de tip Aubuson, vase de porțelan Meissen Sevres și Rosenthal, un vas Daum-Nancy, mobilier stil Louis XV, Empire și Art-Nouveau de bună calitate, și a arătat că parte din aceste bunuri au fost vândute prin consignație, după moartea tatălui intimatului.

Se mai reține că judecătorul fondului a prezumat în mod justificat, în baza probatoriului administrat în litigiu din care rezultă că persoana cercetată B., în urma repatrierii sale din Italia, a adus în România mai multe camioane cu bunuri, că și dacă din inventarul depus la dosar nu rezultă cu certitudine despre ce bunuri este vorba, există probabilitatea ca parte din bunurile mobile vândute prin consignație în cursul anilor 2003-2004 să fi făcut parte din bunurile aparținând persoanei repatriate, a stabilit cu temei că nu li se poate imputa persoanelor cercetate împrejurarea că nu dețin acte scrise de proprietate cu privire la bunurile mobile vândute prin consignație atâta vreme cât, fiind vorba de bunuri mobile, nicio dispoziție legală sau uzanță nu impunea constituirea de titluri de proprietate pentru astfel de bunuri operând pe deplin, în conformitate cu art. 1909 alin. (1) din C. civ. din 1864, prezumția juris et de jure de proprietate în favoarea posesorului de bună-credință, și a concluzionat în mod corect în sensul că faptul că nu se poate stabili care bunuri dintre cele vândute la consignație au aparținut fiecărei persoane cercetate în parte nu prezintă relevanță, în condițiile în care, potrivit art. 10 din Legea nr. 115/1996, dacă persoana a cărei avere este supusă controlului este căsătorită, controlul se extinde și asupra averii și veniturilor dobândite de celălalt soț.

Prin urmare, se constată, în cauză, că susținerile recurenților potrivit cărora persoanele cercetate nu au făcut dovada existenței în patrimoniul acestora a bunurilor mobile vândute prin consignație, anterior perioadei supusă verificării în procedura controlului averii, nu pot fi primite, nefiind relevantă, sub acest aspect, împrejurarea că bunurile în discuție nu au fost incluse în masa succesorală indicată în certificatul de moștenitor emis pe numele defunctului Ș., întrucât, pe de o parte, omisiunea menționării unor bunuri în certificatul de moștenitor nu conduce la concluzia că acestea nu ar exista și nu ar face în realitate parte din masa succesorală, și, pe de altă parte, intimatul A. a avut calitatea de unic moștenitor în calitate de fiu și de moștenitor sezinar, fiind de drept în posesia moștenirii, și nici faptul că în declarațiile de avere date în data de 12 decembrie 2000 și de 9 ianuarie 2001 bunurile mobile de valoare cu privire la care exista obligația declarării nu au fost prezentate sub forma unui inventar detaliat, deoarece această neregularitate nu are drept consecință neluarea în considerare, în procedura de control a averii, a niciunui bun de această natură, ci impune verificarea situației concrete privitoare la existența și la modul de dobândire a acestora, în cadrul procedurii de control a averii.

2.4. Înalta Curte, cu majoritate, mai constată, referitor la motivul de modificare a hotărârii recurate, invocat de recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, vizând situația anexei gospodărești situată în orașul Azuga și descrisă în declarațiile de avere date la 12 decembrie 2000 și respectiv la 9 ianuarie 2001 ca reprezentând „dependințe”, că și acesta este nefondat, instanța de fond concluzionând în mod just, pe baza probelor cu înscrisuri și cu expertiza tehnică administrate în litigiu și a unei prezumții simple, în condițiile art. 1203 din C. civ. din anul 1864, cu modificările și completările ulterioare, că deși formal recepția construcției realizate de intimați pe terenul în suprafață de 461 m.p. situat la adresa mai sus menționată s-a efectuat la data de 5 ianuarie 2001, în interiorul perioadei supuse verificării în procedura controlului averii intimatului A., lucrările efective și, implicit, și cheltuielile, în condițiile în care anexa gospodărească a fost edificată în regie proprie s-au situat, în timp, anterior datei de 12 decembrie 2000.

Susținerile recurentului, în sensul că, în lipsa altor elemente, trebuia inclusă în cuantumul cheltuielilor aferente perioadei verificate și valoarea de 231.500.000 ROL, menționată în autorizația de construire nr. 68 din 25 august 2000, și că în lipsa unui contract de construire din care să rezulte o clauză cu privire la plata efectuată, rezultă că prețul a fost plătit odată cu recepționarea și luarea în primire a lucrărilor de construcție, respectiv la 5 ianuarie 2001, dată aflată de asemenea înăuntrul perioadei verificate, astfel că se impune și includerea acestei sume de bani la capitolul cheltuieli, nu pot fi primite, întrucât prin raportare la împrejurarea că lucrările la anexa gospodărească au început în luna august 2000 și s-au încheiat la sfârșitul lunii decembrie, înainte de sărbătorile de iarnă, este de presupus, în mod rațional și rezonabil, că edificarea construcției în discuție se putea realiza în exclusivitate din veniturile obținute anterior perioadei verificate și nu din veniturile obținute după data de 12 decembrie 2000.

Pe de altă parte, se reține, și sub acest aspect, că instanța de rejudecare a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor constituționale și legale ce reglementează prezumția de dobândire licită a averii, și a statuat just că este de neconceput ca parte din averea unei persoane să fie confiscată în lipsa unor dovezi certe că dobândirea acesteia nu putea fi justificată cu venituri obținute licit.

2.5. În fine, cât privește criticile formulate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, referitoare la faptul că în mod greșit instanța de rejudecare nu a menținut sechestrul asigurător asupra unui număr de nouă imobile aflate în proprietatea intimaților A. și B., aplicat de Comisia de cercetare a averilor, această măsură fiind necesară pentru garantarea confiscării sumelor de bani nejustificate, respectiv la împrejurarea că în mod eronat prin hotărârea atacată nu au fost obligații intimații în calitate de persoane cercetate la achitarea în bugetul statului a sumei de 17.935 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de expert achitat de Ministerul Justiției, această măsură fiind dispusă prin decizia nr. 3932 din 14 iulie 2011 pronunțată în Dosarul nr. x/1/2009 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, Înalta Curte reține că acestea, vizând omisiunea instanței de a se pronunța asupra unor capete de cerere accesorii, nu pot fi invocate pe calea recursului, ci numai în condițiile art. 2812 și art. 2812a din C. proc. civ. din anul 1865, cu modificările și completările ulterioare, aplicabil în materia litigiilor privind controlul averilor potrivit normei de trimitere conținută de art. 31 din Legea nr. 115/1996.

VI. În raport de considerentele mai sus precizate, din care rezultă că motivele de recurs invocate în cauză nu sunt întemeiate și că este temeinică și legală hotărârea atacată, Înalta Curte, cu majoritate, va dispune, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. din anul 1865, cu modificările și completările ulterioare, respingerea ca nefondate a recursurilor declarate de de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și de Agenția Națională de Integritate împotriva sentinței civile nr. 3563 din 19 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În unanimitate:

Respinge excepția tardivității recursurilor formulate de recurenții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva sentinței civile nr. 3563 din 19 decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca neîntemeiată.

Respinge excepția lipsei calității procesuale active a Agenției Naționale de Integritate în formularea recursului împotriva sentinței civile nr. 3563 din 19 decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca neîntemeiată.

Respinge recursul declarat de B. și A. împotriva sentinței civile nr. 3563 din 19 decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Cu majoritate:

Respinge recursurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și Agenția Națională de Integritate împotriva sentinței civile nr. 3563 din 19 decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 noiembrie 2015.

Cu opinia separată a domnului judecător Cristian Daniel Oana, în sensul admiterii recursurilor declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și Agenția Națională de Integritate împotriva sentinței civile nr. 3563 din 19 decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, și modificării în parte a sentinței recurate în sensul confiscării sumei de 3.192.650,20 lei și obligării persoanele cercetate la efectuarea plății acesteia în termen de 30 de zile de la pronunțarea prezentei decizii; menținerea în rest a sentinței recurate.