Inadmissibility of annulment appeal against final order denying case transfer under absolute prohibition of appeals

Decizia nr. 846/2017

Asupra cauzei de față, reține următoarele:

Prin contestația în anulare înregistrată sub numărul de mai sus la data de 14 decembrie 2016 contestatorii A. și B. au solicitat anularea Încheierii nr. 1695 din 29 septembrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, și admiterea cererii de strămutare a Dosarului nr. x/245/2012 aflat pe rolul Tribunalului Iași, respectiv strămutarea dosarului la o instanță de același grad.

În susținerea contestației în anulare, contestatorii au arătat că procedura de citare a intimatei C. pentru data de 29 septembrie 2016 a fost viciată și că încheierea atacată a fost dată fără participarea procurorului.

Față de contestația în anulare formulată de contestatori, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 317 alin. (1) pct. 1 și 2 C. proc. civ. „hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii, și când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență.”

Prin Încheierea nr. 1695 din 29 septembrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a fost respinsă cererea formulată de petenții B. și A., privind strămutarea judecării procesului civil formând obiectul Dosarului nr. x/245/2012 aflat pe rolul Tribunalului Iași, secția I civilă.

Potrivit dispozițiilor art. 40 alin. (4) teza I C. proc. civ.: „Hotărârea asupra strămutării se dă fără motivare și nu este supusă niciunei căi de atac”.

Din această dispoziție legală rezultă că, în opoziție cu hotărârile împotriva cărora se poate exercita calea de atac a contestației în anulare, nu sunt supuse controlului judiciar, pe această cale, hotărârile pronunțate în materia strămutării. Cum textul legal citat nu face nicio distincție între căile ordinare și căile extraordinare de atac, se constată că împotriva unei asemenea hotărâri nu poate fi exercitată nici calea de atac a contestației în anulare.

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reține că recunoașterea unor căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de lege constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac, consacrat de legea procesuală civilă, în concordanță cu principiul statuat prin art. 129 din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privind liberul acces la justiție și dreptul la un proces echitabil.

Or, față de dispozițiile exprese și imperative ale art. 40 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte constată că încheierea prin care s-a respins cererea de strămutare formulată de petenții A. și B. nu este susceptibilă de a fi atacată pe calea contestației în anulare.

Dispozițiile art. 40 alin. (3) C. proc. civ. au făcut obiectul excepției de neconstituționalitate, iar prin Decizia nr. 92 din 11 septembrie 1996, publicată în M. Of. nr. 297 din 20 noiembrie 1996 și respectiv Decizia nr. 56 din 21 februarie 2002, publicată în M. Of. nr. 229 din 5 aprilie 2002, Curtea Constituțională a statuat că prin dispozițiile sus evocate nu este încălcat principiul accesului liber la justiție, prevăzut de art. 21 din Constituție, întrucât acesta presupune accesul la mijloacele procesuale prin care justiția se înfăptuiește, dar „nu înseamnă că el trebuie asigurat în toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege, deoarece căile de atac sunt stabilite exclusiv de legiuitor. Prin lege pot fi instituite reguli deosebite, în considerarea unor situații diferite.”

Curtea Constituțională, cu referire directă la textul art. 40 alin. (4) C. proc. civ. a mai reținut că „este dreptul exclusiv al organului legislativ de a stabili regula potrivit căreia hotărârea de strămutare a pricinii nu este supusă niciunei căi de atac, în considerarea faptului că prin aceasta instanța nu se pronunță asupra fondului, iar exercitarea unor căi de atac ar prelungi nejustificat judecarea definitivă a cauzelor”.

În aceeași idee, Curtea Constituțională a stabilit că „nu sunt încălcate nici dispozițiile art. 128 din Constituție, care prevăd că pentru exercitarea căilor de atac se face „în condițiile legii”.

De asemenea, prin deciziile sus enunțate Curtea Constituțională a statuat că art. 40 alin. (4) C. proc. civ. nu încalcă nici dispozițiile art. 24 din Constituție, referitoare la dreptul de apărare, „întrucât dreptul la apărare se realizează cu prilejul judecării pe fond a cauzei și a soluționării căilor de atac”.

Dezvoltând acest argument Curtea Constituțională a arătat că „de vreme ce nu se judecă fondul pricinii, nu se poate susține că interesele celor în cauză ar fi prejudiciate. În realitate, faptele asupra cărora este chemată să se pronunțe instanța competentă să judece cererea de strămutare nu țin și nu au cum să țină de pricina însăși, ci de asigurarea condițiilor pe care le implică art. 37 alin. (3) C. proc. civ., respectiv nepărtinirea și obiectivitatea în soluționarea pricinii, condiții ce vizează toate părțile din proces, indiferent de calitatea lor procesuală”.

Din perspectiva celor expuse, în condițiile în care dispozițiile art. 40 alin. (4) C. proc. civ. prevăd expres că hotărârea asupra strămutării nu este supusă niciunei căi de atac, Înalta Curte constată că împotriva acesteia nu poate fi exercitată nici calea de atac a contestației în anulare, motiv pentru care urmează a fi respinsă, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorii B. și A. împotriva Încheierii nr. 1695 din 29 septembrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de contestatorii B. și A. împotriva Încheierii nr. 1695 din 29 septembrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/1/2016, ca inadmisibilă.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 mai 2017.