Vindication of expropriated agricultural land barred by special land law and lack of protected asset under ECHR

Decizia nr. 1839/2016

Asupra cauzei de față constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 12 februarie 2010 pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. x/30/2010, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Universitatea B. - Timișoara, Agenția Domeniilor Statului, Grupul Școlar Agricol "C.", a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate lipsa titlului Statului Român asupra terenului și, pe cale de consecință, nevalabilitatea dreptului de administrare acordat Universității B. - Timișoara, a dreptului de administrare acordat Agenției Domeniului Statului și a dreptului de folosință acordat Grupului Școlar Agricol "C.", totodată, să oblige pârâții să îi lase, în deplină proprietate și liniștită posesie, terenul în suprafață totală de 232.418 mp.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 480 și următoarele C. civ.

Prin precizări succesive ale cererii de chemare în judecată, reclamantul a învederat că suprafețele de teren revendicate, având numerele cadastrale indicate, au fost supuse unor operațiuni cadastrale, astfel încât, la data de 17 septembrie 2010, terenurile prezentau următoarele coordonate de carte funciară:

(1) CF x1 Timișoara (provenit din conversia CF x2 Timișoara), nr. cad. LL x/1 în suprafață de 7.781 m2; anterior, terenul era cuprins sub nr. top. x/1 înscris în CF x3 Timișoara;

(2) CF x4 Timișoara (provenit din conversia CF x2 Timișoara), nr. cad. x/422 în suprafață de 54.078 m2; anterior, terenul era cuprins parțial sub nr. top. x/1 înscris în CF x3 Timișoara, parțial sub nr. top. x/3, x/4 și x/5 înscrise în CF x5 Timișoara.

(3) CF x6 Timișoara (provenit din conversia CF x7 Timișoara), nr. cad. nou x8 în suprafață de 64.675 m2; anterior, (i) terenul a fost cuprins sub nr. cad. vechi Ax înscris în CF x7 Timișoara și, înainte de această înscriere, (ii) terenul a fost cuprins parțial sub nr. top. x/1 înscris în CF x3 Timișoara și parțial sub nr. top. x/2/1 înscris în CF x9 Timișoara.

(4) CF x10 Timișoara, nr. cad. x/1 în suprafață de 498 m2; anterior, terenul era cuprins parțial sub nr. top. x/1 înscris în CF x3 Timișoara și parțial sub nr. top. x/2/1 înscris în CF x9 Timișoara.

(5) CF x11 Timișoara (provenit din conversia CF x/1 Timișoara), nr. cad. nou x/1 în suprafață de 20.608 m2; anterior, acest teren (i) a fost înscris sub numerele cadastrale A 404 și A 409 și, înainte de această înscriere, (ii) terenul a fost cuprins sub nr. top. x/2/1 înscris în CF x9 Timișoara.

(6) CF x12 Timișoara (provenit din conversia CF x/1 Timișoara), nr. cad. nou x/1 în suprafață de 6.000 m2; anterior, (i) terenul a fost înscris sub nr. cad. Cc/x410 și, înainte de această înscriere, (ii) a fost cuprins sub nr. top. x/2/1 înscris în CF x9 Timișoara.

(7) CF x13 Timișoara (provenit din conversia CF x2 Timișoara), nr. cad. LL/x/472 în suprafață de 38.006 m2; anterior, terenul a fost cuprins parțial sub nr. top. x/1 și parțial sub nr. top. x/3 înscrise în CF x5 Timișoara.

(8) CF x14 Timișoara (provenit din conversia CF x2 Timișoara), nr. cad. Vn/x/424 în suprafață de 28.763 m2; terenul a fost cuprins parțial sub nr. top. x/1 și parțial sub nr. top. x/3 înscrise în CF x5 Timișoara.

(9) CF x15 Timișoara (provenit din conversia CF x2 Timișoara), nr. cad. nou x/1 în suprafață de 24.884 m2; anterior, (i) terenul a fost înscris în aceeași carte funciară sub nr. cad. x/LL/474 și, înainte de această înscriere, (ii) terenul a fost cuprins parțial sub nr. top. x/2 și parțial sub nr. top. x/3 înscrise în CF x5 Timișoara.

Prin Sentința civilă nr. 2903 din 29 octombrie 2010, Tribunalul Timiș a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată; în prealabil, a respins următoarele excepții, invocate de către pârâți: a netimbrării cererii; a lipsei calității procesuale active și lipsei de interes; cea a lipsei calității procesuale a pârâților Universitatea B. și Agenția Domeniilor Statului.

Prin Decizia civilă nr. 849/A din 05 mai 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, a fost admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței menționate, dispunându-se anularea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Prin Decizia nr. 3752 din 25 mai 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul declarat de pârâți împotriva deciziei menționate.

Pentru a decide astfel, instanța de recurs a arătat că, deși soluția de anulare a hotărârii primei instanțe și de trimitere a cauzei spre rejudecare, dispusă de instanța de apel, este corectă, motivarea acestei decizii este parțial improprie soluției pronunțate.

Astfel, instanța de apel reține în considerente că titlul statului nu este valabil și că reclamantul este titularul unui "bun" în înțelesul art. 1 alin. (1) din Protocolul adițional la Convenția europeană a Drepturilor Omului. Or, aceste aspecte țin de fondul acțiunii, neputând fi tranșate în apel, în condițiile în care, la prima instanță, nu s-a acordat cuvântul pe fond, ci numai asupra excepțiilor.

În consecință, în rejudecare, instanța nu va fi ținută de aceste considerente, urmând a proceda ea însăși la analiza capătului de cerere privind valabilitatea titlului statului, precum și a cererii în revendicare, în cadrul căreia se invocă existența dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantului.

În ceea ce privește argumentele recurenților în susținerea excepției de inadmisibilitate, acestea constituie, în realitate, apărări de fond, în sensul că se susține existența dreptului statului asupra imobilului revendicat și inexistența - ca urmare a neurmăririi căilor prevăzute de legile speciale - a unui drept de proprietate în patrimoniul reclamantului, drept apt a-i conferi posibilitatea promovării unei acțiuni în revendicare, aceste argumente urmând a fi examinate ca atare de către instanța de rejudecare.

Prin Sentința civilă nr. 177 din 29 ianuarie 2014 pronunțată în Dosarul nr. x/30/2010*, Tribunalul Timiș a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. împotriva pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Universitatea B., Agenția Domeniilor Statului și Grupul Școlar Agricol "C.".

Prin Decizia civilă nr. 128/9 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, a fost admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței menționate, dispunându-se anularea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a constatat că instanța de fond, în rejudecare, a confundat obiectul material precum și cauza juridică a prezentului litigiu, care nu poate sub nicio formă să fie reprezentat de Legea nr. 10/2001, în condițiile în care reclamantul A. revendică exclusiv terenuri agricole extravilane, care formează exclusiv obiectul Legii nr. 18/1991, respectiv al Legii nr. 1/2000, în contextul în care textul art. 8 din Legea nr. 10/2001 indică fără echivoc că nu intră sub incidența prezentei legi terenurile situate în extravilanul localităților la data preluării abuzive sau la data notificării, precum și cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, cu modificările și completările ulterioare.

Simpla verificare a extraselor CF la zi, existente la dosarul cauzei, identificarea topografică precum și poziția pârâților intimați reflectă fără dubiu caracteristicile terenurilor revendicate de către reclamant, respectiv acelea de a fi terenuri agricole extravilane.

În raport cu aceste circumstanțe, Curtea a constatat că sentința apelată intră din nou sub incidența dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., fiind încălcat dreptul reclamantului la o judecată pe fond a cererii sale de revendicare a unor terenuri agricole.

S-a statuat că instanța de fond are obligația de a stabili temeinicia și îndreptățirea legală a reclamantului de a revendica aceste imobile, din perspectiva Legii fondului funciar nr. 18/1991 și a Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și a celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997 și de a decide dacă aceste legi speciale prevalează în raport cu norma generală cuprinsă în art. 480 C. civ.

Prin Decizia nr. 477 din 18 februarie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat nul recursul formulat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara și a respins ca inadmisibil recursul declarat de reclamantul A.

În considerentele deciziei de recurs s-a constatat că partea care a avut câștig de cauză nu a atacat considerente care explică și susțin soluția de casare cu trimitere, nepunându-se nici măcar problema unei contradicții între considerente și dispozitiv sau între considerente. Partea nu atacă nici considerente care ar putea constitui rezolvări de fond, care să o lezeze și care ulterior ar putea fi invocate cu putere de lucru judecat și care ar fi așezate din punct de vedere topografic în motivarea hotărârii.

Cauza a fost reînregistrată la Tribunalul Timiș sub nr. x/30/2010.

Prin încheierea de ședință din data de 14 octombrie 2015, instanța a constatat transmiterea calității procesuale pasive a pârâtului Grupul Școlar Agricol "C." către Colegiu Silvic "D.", pentru că prin Hotărârea Consiliului E. al Municipiului Timișoara nr. 304 din 18 decembrie 2012 s-a aprobat schimbarea denumirii Grupului Școlar Agricol "C." în Liceul Tehnologic Agricol "E.". Ulterior, prin Hotărârea Consiliului E. al Municipiului Timișoara nr. 65 din 13 februarie 2015 s-a aprobat fuziunea prin absorbție dintre Colegiul Silvic "D." și Liceul Tehnologic Agricol "E.", acesta din urmă dizolvându-se în urma fuziunii.

Prin Sentința civilă nr. 56 din 20 ianuarie 2016, Tribunalul Timiș a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul A.

În motivarea sentinței, în raport de considerentele Deciziei de casare nr. 128 din 9 octombrie 2014 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, obligatorie potrivit dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., tribunalul a constatat că antecesorii reclamantului, cetățeni străini, nu au uzat niciodată de procedura de restituire a imobilelor în temeiul dispozițiilor Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și a celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997.

Astfel de demersuri pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor nu au fost făcute de antecesorii reclamantului nici după modificarea dispozițiilor art. 48 din Legea nr. 18/1991, care, în noua formă, dispunea că "Cetățenii români cu domiciliul în străinătate, precum și foștii cetățeni români care și-au redobândit cetățenia română, indiferent dacă și-au stabilit sau nu domiciliul în țară, pot face cerere de reconstituire a dreptului de proprietate pentru suprafețele de terenuri agricole sau terenuri cu destinație forestieră, prevăzute la art. 45, care le-au aparținut în proprietate, dar numai până la limita prevăzută la art. 3 lit. h) din Legea nr. 187/1945, de familie, pentru terenurile agricole, și nu mai mult de 30 ha de familie, pentru terenurile cu destinație forestieră, în termenul, cu procedura și în condițiile prevăzute la art. 9 alin. (3) - (9)".

Demersul judiciar din prezenta cauză a fost întemeiat încă de la bun început pe dispozițiile art. 480 C. civ. din 1864, iar reclamantul a susținut întotdeauna că această acțiune este una în revendicare întemeiată pe dreptul comun.

Având în vedere întreaga procedură judiciară parcursă de acest dosar din data de 12 februarie 2010, când s-a înregistrat cererea de chemare în judecată pe rolul Tribunalului Timiș, faptul că dosarul se află pentru a treia oară în rejudecare pe fond și deciziile instanțelor superioare de control judiciar prin care s-a statuat că o asemenea acțiune este admisibilă pe fond, tribunalul a apreciat că în acest moment reclamantului i s-ar încălca dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenția europeană a Drepturilor Omului dacă cererea sa de chemare în judecată nu ar fi analizată pe dispozițiile prevăzute de Codul civil care reglementează acțiunea în revendicare de drept comun.

Pentru aceste considerente, tribunalul a constatat, ținând cont de dispozițiile din Decizia civilă nr. 128/A din 09 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, că în cauză prevalează norma generală prevăzută de art. 480 C. civ. din 1864, care urmează a fi analizate în cadrul acțiunii în revendicare titlul reclamantului și titlul Statului asupra terenurilor în litigiu.

Toate aceste terenuri agricole extravilane s-au aflat în proprietatea lui F. și au intrat în proprietatea Statului Român în anul 1966 prin expropriere. Din acel moment, nici domnul F. și nici moștenitorii acestuia nu s-au mai considerat proprietarii acestor terenuri și nu au mai acționat ca și când ar fi fost proprietarii terenurilor.

La momentul intrării în vigoare a Legii nr. 18/1991, moștenitorii lui F. (decedat la data de 16 august 1974), și anume G., soția supraviețuitoare, și H. și I., cei doi copii ai fostului proprietar tabular, erau cetățeni străini și nu li se putea reconstitui dreptul de proprietate asupra terenurilor. Nici după modificările aduse legilor fondului funciar care permiteau cetățenilor români cu domiciliul în străinătate, precum și foștii cetățeni români care și-au redobândit cetățenia română, să facă cereri de reconstituire a dreptului de proprietate, antecesorii reclamantului nu au formulat astfel de cereri (care în prealabil necesitau problema soluționării situației referitoare la cetățenia română).

În jurisprudența sa constantă Curtea europeană a Drepturilor Omului a arătat că un stat nu este obligat să adopte măsuri legislative de restituire a bunurilor confiscate în perioada regimului comunist, iar în cazul în care adoptă astfel de măsuri, statul beneficiază de o marjă mare de apreciere cu privire la condițiile în care astfel de proceduri de restituire operează.

În fapt, situația terenurilor revendicate de reclamant este următoarea:

A. Terenurile cu nr. top. x/1 și x/2/1 se suprapun în prezent peste nr. cadastrale CC x/1, A x/1, A x/1 și HB x/2 și se află în prezent în proprietatea privată a Statului Român prin Agenția Domeniilor Statului, Colegiul Silvic D. având un drept de concesionare asupra acestor terenuri.

B. Terenul cu nr. top. x/1 se suprapune în prezent peste nr. cadastral LL 472 parțial, DE 476 parțial și Vn 424 parțial; terenul cu nr. top. x/2 se suprapune în prezent peste nr. cadastral LL 474 parțial; terenul cu nr. top. x/3 se suprapune în prezent peste nr. cadastral LL 474 parțial, De 476 parțial, Vn 422 parțial, De 423 parțial și Vn 424 parțial; terenul cu nr. top. x/4 se suprapune în prezent peste nr. cadastral Vn 422 parțial; terenul cu nr. top. x/5 se suprapune în prezent peste nr. cadastral Vn 422 parțial.

În prezent, toate aceste terenuri se află în proprietatea publică a Statului Român și în administrarea Universității B. Timișoara.

Aceste terenuri se află într-o regiune în care, în anul 1966, funcționa regimul de carte funciară reglementat de dispozițiile Decretului-lege nr. 115/1938. Potrivit acestui act normativ, înscrierea în cartea funciară avea efect constitutiv de drepturi, însă dreptul de proprietate dobândit prin expropriere se dobândea fără înscriere în cartea funciară, titularul fiind obligat să înscrie dreptul în cartea funciară în cazul în care dorea să dispună de el (art. 17 și 26).

Așadar, chiar dacă nu și-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciară, fiind vorba de expropriere, dreptul real a intrat în patrimoniul Statului Român în temeiul dispozițiilor art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938.

Tribunalul a constatat, în privința terenurilor de la punctul B, care în prezent se află în domeniul public al Statului Român, că sunt aplicabile dispozițiile art. 136 alin. (4) din Constituția României potrivit cărora "Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condițiile legii organice, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituțiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosință gratuită instituțiilor de utilitate publică".

Fiind inalienabile, bunurile care fac parte din domeniul public al statului nu pot fi înstrăinate sub nicio formă, prin urmare ele nu pot trece în patrimoniul altei persoane nici ca efect al admiterii unei acțiuni în revendicare.

În ceea ce privește terenurile de la punctul A, aflate în prezent în proprietatea privată a Statului Român prin Agenția Domeniilor Statului, Colegiul Silvic D. având un drept de concesionare asupra acestor terenuri, tribunalul a constatat că au ieșit din patrimoniul antecesorilor reclamantului acum 50 de ani și nu s-au făcut nici un fel de demersuri pentru recuperarea lor până în urmă cu 6 ani (acțiunea în revendicare a fost introdusă după 20 de ani de la înlăturarea regimului comunist).

Așadar, terenurile nu reprezintă un "bun" în sensul dispozițiilor Convenției europene a Drepturilor Omului și a jurisprudenței sale constante. Prin urmare, reclamantul nu se află sub protecția dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Primul Protocol Adițional la Convenția europeană a Drepturilor Omului, fiind expuse argumente din motivarea hotărârii pronunțate în cauza Costandache c. României.

Reclamantul din prezenta acțiune, invocând în drept prevederile art. 480 C. civ, trebuie să dovedească calitatea de proprietar a sa și a antecesorilor lor, la data introducerii acțiunii, or acesta nu poate face această dovadă întrucât antecesorii săi au pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu prin decretul de expropriere în anul 1966.

Instanța a constatat că, prin încheierea unui contract de vânzare-cumpărare drepturi succesorale, reclamantul nu a dobândit calitatea de moștenitor a fostului proprietar tabular, pentru că nu se poate înstrăina "calitatea de moștenitor" (moștenirea "se deferă sau prin lege, sau după voința omului prin testament" - art. 650 C. civ. din 1864), reclamantul a dobândit doar "bunurile" existente în cadrul succesiunii, sau, eventual, bunurile care vor intra ulterior în succesiune.

La data încheierii contractului de vânzare-cumpărare drepturi succesorale, reclamantul nu putea dobândi decât ceea ce era în patrimoniul defuncților la data decesului, iar imobilul în litigiu nu putea fi transmis prin moștenire atâta timp cât a fost trecut în proprietatea Statului Român în anul 1966 și nu se mai află în patrimoniul foștilor proprietari de carte funciară, la data decesului, nici în anul 1974 (data decesului lui F.), și nici în anul 2009 (data decesului lui G.).

Pe de altă parte, în ceea ce privește titlul Statului asupra acestor terenuri (atât cele de la punctul A, cât și cele de la punctul B), tribunalul a apreciat că prin neurmărirea procedurii speciale de reconstituire a dreptului de proprietate asupra acestor terenuri de către antecesorii reclamantului, titlul Statului s-a consolidat și eventualele vicii ale acestui titlu determinate de neconcordanța actului normativ de expropriere cu Constituția României din acel moment și actele internaționale la care România era parte în acel an, au fost înlăturate.

Această interpretare este în acord cu jurisprudența constantă a instanțelor naționale din ultimii ani, inclusiv jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Astfel, în cazurile în care foștii proprietari nu au utilizat procedurile speciale de restituire a bunurilor preluate sub diferite forme sub regimul comunist, titlul Statului s-a consolidat, aceste bunuri rămânând în mod valabil în proprietatea Statului Român.

Având în vedere motivele expuse anterior, instanța a constatat că în acest moment titlul de proprietate al Statului asupra terenurilor în litigiu este unul valabil, acțiunea în revendicare promovată de reclamant fiind neîntemeiată.

Prin Decizia nr. 116 din 27 aprilie 2016 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, în majoritate, a fost respins ca nefondat apelul declarat de către reclamant împotriva sentinței menționate.

Opinia separată a fost exprimată în sensul admiterii apelului reclamantului, al admiterii acțiunii, astfel cum a fost formulată și precizată, al constatării lipsei titlului Statului Român asupra terenurilor extravilane în suprafață totală de 232.418 mp, identificate prin cererea introductivă și prin expertiza topografică, precum și al obligării pârâților de a lăsa reclamantului, în deplină posesie proprietate și liniștită posesie, terenurile extravilane în suprafață totală de 232.418 mp.

Pentru a decide astfel, în opinie majoritară s-a reținut că reclamantul a solicitat instanței ca, în cadrul acțiunii în revendicare întemeiate pe dispozițiile art. 480 C. civ. din 1864 și art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, să compare titlurile exhibate de fiecare parte și, ca urmare a stabilirii calității sale de proprietar, să oblige pârâții să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață totală de 232.418 mp.

În considerentele sentinței, tribunalul a arătat că prin deciziile instanțelor superioare de control judiciar s-a statuat că o asemenea acțiune este admisibilă pe fond și că în acest moment reclamantului i s-ar încălca dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenția europeană a Drepturilor Omului dacă cererea sa de chemare în judecată nu ar fi analizată pe dispozițiile prevăzute de codul civil care reglementează acțiunea în revendicare de drept comun.

Instanța de apel a apreciat că susținerea reclamantului apelant referitoare la compararea titlurilor nu este întemeiată, deoarece ar fi trebuit să dovedească faptul că la data introducerii acțiunii avea calitate de proprietar asupra imobilelor în litigiu.

Or, potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație, iar cererea de revendicare formulată de reclamant se supune acestor dispoziții legale. Acțiunea în revendicare tinde să stabilească direct existența dreptului de proprietate al reclamantului, redobândirea posesiei ca urmare a revendicării fiind numai un efect accesoriu al acestei acțiuni.

Este nefondată critica reclamantului potrivit căreia prima instanță s-ar fi contrazis reținând, pe de o parte, caracterul admisibil al acțiunii, iar, pe de alta parte, constatând că reclamantul nu are în patrimoniu un bun care să-l îndreptățească la admiterea acțiunii în revendicare și statuând că Statul Român este singurul care deține un titlu asupra imobilului reprezentat de decretele de naționalizare.

Astfel, în concret, în prezenta speță nu se poate proceda la o comparare de titluri, deoarece reclamantul nu a făcut dovada că dreptul de proprietate asupra imobilelor terenuri i-a fost transmis de către vânzătorii de drepturi succesorale. Reclamantul a invocat că autorii săi au dobândit dreptul de proprietate prin moștenire, însă nu a prezentat nici certificat de moștenitor și nici o hotărâre judecătorească irevocabilă în acest sens, premisă indispensabilă pentru a se stabili că acesta deține un bun în înțelesul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, așa cum rezultă din jurisprudența din ultima perioadă a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Este adevărat că certificatul de moștenitor nu poate constitui prin sine însuși titlul de proprietate al reclamantului, însă ar fi fost o eventuală probă în sensul susținerii că deține un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului transmis de către vânzătorii de drepturi succesorale sau o speranță legitimă de a obține acest bun. Bunurile asupra cărora se pretinde în prezent proprietar reclamantul au fost preluate de Statul Român în perioada comunistă.

Chiar și în ipoteza bunurilor preluate de stat fără un titlu valabil (așa cum reclamantul apelant susține că ar fi cazul în speță), conform art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, pentru formularea acțiunii în revendicare este necesară dovedirea propriului titlu asupra bunului, în acest sens fiind jurisprudența constantă în materia revendicării bunurilor preluate de stat în perioada comunistă.

Tocmai și pentru motivul că certificatul de calitate de moștenitor nu poate constitui un titlu de proprietate care să stea la baza comparației de titluri invocate de reclamant și nici dovada existenței unei speranțe legitime de a obține bunurile revendicate, s-a constatat că în speță nu sunt îndeplinite condițiile de admitere a acțiunii în revendicare, nefiind necesară analizarea celorlalte aspecte invocate de reclamant privind nelegalitatea actelor de preluare și, implicit, lipsa unui titlu valabil al Statului Român care să stea la baza includerii bunurilor în domeniul public sau privat al acestuia.

Cu alte cuvinte, chiar dacă nu este titlu de proprietate care să poată fi opus terților, certificatul de moștenitor face dovada bunurilor care se cuvin fiecărui moștenitor în parte.

Certificatele de calitate de moștenitor depuse la dosar și menționate în contractul de vânzare a drepturilor succesorale consemnează calitatea de moștenitori legali ai proprietarului inițial ai terenurilor, fără să se facă vreo mențiune despre masa succesorală în compunerea pe care aceasta a avut-o la deschiderea fiecăreia din cele două succesiuni care au intervenit între decesul lui F. și încheierea contractului de vânzare-cumpărare, mai mult se arată în mod expres că în nicio succesiune nu au fost declarate bunuri sau imobile. În cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare se menționează că are ca obiect drepturile succesorale născute în urma deschiderii succesiunii domnului F., decedat la 1974. Reclamantul apelant nu putea dobândi prin contractul menționat decât drepturile pe care le aveau vânzătorii în patrimoniul lor în acel moment, conform principiului de drept nimeni nu poate transmite sau constitui mai multe drepturi decât are el însuși.

În ceea ce privește calitatea de cetățeni străini ai succesorilor lui F., respectiv J. (cunoscută sub numele de G.), în calitate de soție supraviețuitoare și H. și I., în calitate de descendenți, instanța constată că aceștia nu mai aveau cetățenia română anterior anului 1989. După căderea regimului comunist, când aveau deschisă calea acțiunii în revendicare prin invocarea titlului de moștenitori legali ai fostului proprietar tabular, nu ar fi putut dobândi în patrimoniul lor dreptul de proprietate asupra terenurilor în litigiu tocmai din cauză că data deschiderii succesiunii lui F. se plasează temporal anterior revizuirii din 2003 a Constituției României. Este evident că lipsa cetățeniei române la data revendicării bunurilor imobile este motivul pentru care nu s-ar fi putut constata existența în patrimoniul lor a dreptului de proprietate. Împrejurarea că, după decesul succesoarei soție supraviețuitoare G., ceilalți succesori au înstrăinat drepturile succesorale după defunctul F. unui cetățean român nu poate schimba conținutul drepturilor pe care le aveau în patrimoniu deoarece nimeni nu poate transmite sau constitui mai multe drepturi decât are el însuși.

Ei înșiși nu puteau într-o acțiune în revendicare să facă dovada titlului lor de proprietate în cadrul comparației de titluri. Aceasta deoarece, așa cum se arata chiar în cauza Morariu și alții împotriva României, soluționată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, invocată chiar de către reclamantul apelant, nu se pot prevala de prevederile art. 44 parag. 2 din Constituție, deoarece, în interpretarea constantă a Curții Constituționale, acest articol nu conferă cetățenilor străini dreptul de a dobândi terenuri prin moștenire legală decât în cazul moștenirilor deschise după data revizuirii Constituției, adică după data de 29 octombrie 2003. Și în această speță, reclamanții pretindeau dreptul de proprietate asupra terenurilor pe care le avuseseră în proprietate antecesorii lor decedați înainte de 1989, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a avut în vedere neîndeplinirea condiției de a fi cetățean român la data formulării cererilor de restituire. În prezentul litigiu, drepturile succesorale invocate de reclamant sunt cele născute în urma deschiderii succesiunii fostului proprietar F. Există o dată a decesului care este data deschiderii moștenirii, dar nu numai acest element are relevanță pentru a stabili legea aplicabilă, deoarece la data deschiderii moștenirii terenul nu era în masa succesorală, nici în circuitul civil (căruia i se aplică dreptul comun). Abia după căderea regimului comunist se poate vorbi despre dobândirea dreptului de proprietate, așadar, pe lângă elementul deschiderii moștenirii, mai există și elementul redobândirii dreptului de proprietate.

Prin urmare, reclamantul nu are un bun actual, vânzătorii de drepturi succesorale neavând calitatea de proprietari, dar nici o speranță legitimă de obținere a bunului.

Pentru toate considerentele arătate, instanța de apel, cu opinie majoritară, a considerat că Tribunalul Timiș a constatat în mod corect că, potrivit jurisprudenței Curții europene a Drepturilor Omului, reclamantul nu se bucură de un bun în înțelesul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și astfel, a respins acțiunea.

Având în vedere soluția pronunțată, precum și faptul că intimații pârâți nu au solicitat cheltuieli de judecată în apel, instanța de apel nu a acordat astfel de cheltuieli.

Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ., solicitându-se, în principal, modificarea deciziei, admiterea apelului și admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, iar, în subsidiar, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

Ca precizare prealabilă, recurentul a susținut că ambele instanțe de fond au constatat în mod corect că acțiunea în revendicare este admisibilă și că reclamantul are îndreptățirea legală de a formula, pe temeiul Codului civil, acțiune în revendicare cu privire la terenurile în litigiu în suprafață totală de 232.418 mp, legile fondului funciar nefiind aplicabile în cauză, întrucât autorii reclamantului nu aveau cetățenia română pentru a putea recurge la procedurile prevăzute de aceste acte normative în termenele stipulate.

De altfel, așa cum corect se arată în opinia separată, Legea nr. 18/1991 nu era aplicabilă în speță nu numai pentru că autorii reclamantului erau cetățeni străini și nu aveau deschisă calea acestui act normativ, ci și pentru că, prin ipoteză, acest act normativ nu li se putea aplica. Astfel, Legea nr. 18/1991 prevede că stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor care se găsesc în patrimoniul cooperativelor agricole de producție se face numai în condițiile prezentei legi, respectiv numai prin reconstituirea dreptului de proprietate sau constituirea acestui drept (art. 8 din Legea nr. 18/1991).

Or, reconstituirea dreptului de proprietate presupune că s-a pierdut acest drept de proprietate în timpul regimului comunist și se reconstituie în temeiul Legii nr. 18/1991. În speță nu se pune o asemenea problemă, întrucât dreptul de proprietate nu s-a pierdut, nu a ieșit nici un moment din patrimoniul autorului F. și moștenitorilor săi, fiind dobândit de reclamant. La rândul său, constituirea dreptului de proprietate presupunea că persoana în cauză nu a fost anterior proprietar, ci devine în cazurile și condițiile expres prevăzute de Legea nr. 18/1991. Nici această ipoteză nu este aplicabilă în speță.

În consecință, procedura reglementată de legile fondului funciar - de reconstituire sau constituire a dreptului de proprietate - este o procedură la care reclamantul nu avea acces, acesta având deja în patrimoniu dreptul de proprietate asupra terenurilor în temeiul unui titlu valabil. Pentru apărarea acestui drept de proprietate împotriva preluării abuzive, reclamantul are la dispoziție acțiunea în revendicare, fiind incidente dispozițiile art. 480 C. civ. Cuza, în vigoare la momentul introducerii acțiunii.

Prin motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., s-a susținut că instanța de apel nu a analizat toate motivele de apel invocate de reclamant, încălcându-se art. 295 alin. (1) C. proc. civ. Cuza, în conformitate cu care instanța de apel procedează la o nouă judecată asupra fondului numai în limitele criticilor formulate de apelant.

Astfel, nu au fost cercetate criticile referitoare la următoarele aspecte, analizate greșit de către prima instanță: autorii reclamantului nu au pierdut dreptul de proprietate prin expropriere în anul 1966; Decretele nr. 151/1950. 218/1960 și 712/1966 nu constituie un titlu valabil pentru stat, preluarea având caracter abuziv; preluarea celorlalte două terenuri, printr-o simplă măsură de fapt, are caracter abuziv; prin neurmărirea procedurii speciale de reconstituire a dreptului de proprietate de către autorii reclamantului, titlul statului nu s-a consolidat și nu au fost înlăturate viciile acestui titlu, determinate de neconcordanța cu Constituția de la acel moment și actele internaționale la care România era parte; în aplicarea dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, terenurile de la pct. B nu se află în prezent în domeniul public și nu sunt inalienabile.

Prin motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și 7 C. proc. civ., s-a susținut că motivarea deciziei este necorespunzătoare, în condițiile în care nu au fost analizate toate motivele de apel și nu s-a răspuns criticilor aduse de apelant hotărârii primei instanțe, relevante pentru soluționarea cauzei, încălcându-se dreptul reclamantului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenția europeană.

Recurentul-reclamant a arătat că este incident cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. și în raport de faptul că instanța de apel nu a analizat în niciun fel dacă statul are un titlu asupra imobilului în litigiu, cu toate că prima instanță a dat eficiență titlului pârâtelor, considerând că acesta există, este valabil și trebuie preferat, astfel încât instanța de apel trebuia să analizeze, la rândul său, titlurile ambelor părți și să le compare.

În lipsa unei astfel de analize, pe care o presupune acțiunea în revendicare, considerată admisibilă, se încalcă dreptul reclamantului la un proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenția europeană, constatându-se, totodată, că primul capăt de cerere al acțiunii reclamantului, vizând lipsa titlului statului, a rămas nesoluționat.

Prin motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., s-au susținut următoarele:

Instanța de apel, în mod greșit, a apreciat că nu există o contradicție în motivarea judecătorului fondului, în condițiile în care s-a constatat că acțiunea în revendicare este admisibilă, dar, în același timp, s-a reproșat reclamantului nerecurgerea la procedurile speciale prevăzute de legile fondului funciar pentru a se justifica pe fond respingerea acțiunii în revendicare, ca urmare a consolidării titlului statului.

Instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății și a încălcat dispozițiile art. 480 C. civ., prin aprecierea că reclamantul nu ar avea un titlu de proprietate pe care să îl opună pârâților, deoarece nu a prezentat un certificat de moștenitor în acest sens.

Instanța de apel face o gravă confuzie în privința titlului de proprietate (act translativ sau constitutiv de drepturi), reținând că acesta constă într-un certificat de moștenitor sau o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care autorii reclamantului să fi dobândit dreptul de proprietate prin moștenire și că în speță nu a fost prezentat un asemenea act. Opinia majoritară arată că certificatul de calitate nu este suficient deoarece nu face dovada dreptului de proprietate, consemnându-se doar calitatea de moștenitori legali, fără să se facă vreo mențiune despre masa succesorală.

În speță, titlul de proprietate este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare din 1909 al autorului K., la care instanța de apel nu face însă nicio referire. Certificatul de calitate de moștenitor nu a fost depus ca titlu de proprietate, ci ca înscris care face dovada drepturilor succesorale ale vânzătorilor reclamantului.

Certificatul de moștenitor nu constituie titlu de proprietate asupra bunurilor, iar notarul public nu are căderea să certifice calitatea de proprietar a celui care lasă moștenirea, ci numai calitatea de moștenitor și cota sau bunurile împărțite prin bună învoială, după caz - art. 114 alin. (3) din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și activității notariale.

După cum s-a consacrat în literatura de specialitate și s-a statuat în practica judiciară, certificatul de moștenitor și nu face proba dreptului de proprietate, ci doar dovada calității de moștenitor a persoanei în cauză.

În privința dreptului de proprietate, acesta se transmite în temeiul legii, fiind vorba de moștenire legală, la persoanele, în ordinea și cotele determinate de lege.

Tocmai pentru că certificatul de moștenitor nu reprezintă titlu de proprietate, mențiunile referitoare la masa succesorală din cuprinsul certificatului de moștenitor nu sunt absolute, dovadă că, în cazul în care au fost omise anumite bunuri se poate întocmi ulterior un certificat de moștenitor suplimentar, iar dacă mai există în masa succesorală bunuri care nu au fost evidențiate în cuprinsul certificatului de moștenitor, aceasta nu înseamnă că bunurile respective rămân înafara succesiunii, dimpotrivă masa succesorală este întregită cu aceste bunuri și s-a decis că ele formează obiect al partajului chiar dacă nu au fost menționate în certificatul de moștenitor.

Ceea ce interesează în speță este dovada calității de moștenitor și a cotelor corespunzătoare, iar această dovadă se poate face atât cu certificatul de moștenitor, cât și cu cel de calitate, ambele acte având aceeași forță probantă.

În consecință, concluzia exprimată în opinia majoritară în sensul că nu s-a făcut dovada titlului de proprietate, întrucât nu s-a prezentat certificatul de moștenitor este profund eronată, acesta nefiind titlu de proprietate.

Recurentul a mai arătat că Decizia nr. 7530/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost greșit menționată în considerentele deciziei recurate, întrucât nu statuează că certificatul de moștenitor este titlu de proprietate (nici nu ar fi posibil acest lucru, deoarece ar contraveni legii) și vizează o cu totul altă situație decât cea existentă în speță.

De altfel, motivarea instanței de apel din în cauză este contradictorie întrucât, pe de o parte, se menționează că nu s-a făcut dovada titlului de proprietate, deoarece nu s-a prezentat certificatul de moștenitor, iar pe de altă parte, se menționează că, deși certificatul de moștenitor nu poate constitui prin sine însuși titlul de proprietate al reclamantului, ar fi fost o eventuală probă în sensul susținerii că deține un bun actual.

Câtă vreme certificatul de moștenitor nu este titlu de proprietate, iar mențiunile din cuprinsul său nu sunt absolute, acesta nu poate fi probă în privința deținerii sau a nedeținerii unui bun actual.

De altfel, în speță reclamantul are mai mult decât un bun actual, are chiar dreptul de proprietate asupra bunului.

După cum s-a arătat pe larg în apel, prin jurisprudența sa, Curtea europeană a Drepturilor Omului a căutat să identifice și să delimiteze sfera drepturilor apărate de textul Convenției, cu modificări succesive în timp, mai ales în sensul măririi numărului și extinderii situațiilor în care se poate invoca garanția prevăzută de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. În consecință, s-a extins noțiunea de "bun" în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, ajungându-se până la noțiunea de "speranță legitimă". Astfel, noțiunea de "bun" poate desemna atât "bunurile actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în temeiul cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a obține exercițiul efectiv al unui drept de proprietate.

În speță, reclamantul are mai mult decât o speranță legitimă și un bun actual, are chiar dreptul de proprietate asupra terenurilor în litigiu, preluarea de către stat fiind făcută printr-o simplă măsură de fapt. Doar exercițiul dreptului de proprietate a fost paralizat prin acțiunea abuzivă a statului, care are natura unei încălcări continue a dreptului de proprietate, astfel cum a constatat și Curtea europeană a Drepturilor Omului în cauzele Vasilescu c. România din 1998, Brumărescu c. România din 2000, Vlasia Grigore Vasilescu c. România din 2006 și Basacopol c. România din 2002.

Titlul de proprietate asupra bunului nu poate reprezentat în niciun caz de un certificat de moștenitor, cum eronat a reținut instanța de apel, ci este un act translativ sau constitutiv de drepturi. În speță, acest titlu de proprietate este titlul din anul 1909 al lui K., acesta dobândind terenul în litigiu prin cumpărare, respectiv prin contract de vânzare-cumpărare, titlu la care în mod nelegal instanța de apel nu face nici o referire. Transferul dreptului de proprietate în baza acestui titlu a fost înscris în Cartea Funciară nr. 50 a localității Timișoara - Mehala, la poziția nr. B21.

Ulterior, după decesul lui K., dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu s-a transmis pe cale de succesiune și partaj succesoral către F., iar dreptul său astfel dobândit a fost înregistrat în cartea funciară nr. 50 a comunei Timișoara - Mehala, mai întâi la poziția B.24 (în coproprietate cu fratele său, L. asupra întregii moșteniri lăsate de tatăl lor), iar ulterior la poziția B.27 (proprietate individuală urmare a contractului de "ieșire" din indiviziune din 07 iulie 1944 încheiat între F. și L. prin care autorul F. a dobândit în proprietate exclusivă Terenul identificat cu nr. top. x/1 în suprafață de 65 jugare și 1242 stânjeni pătrați (37,64 ha), înregistrat în cartea funciară nr. 50 a comunei Timișoara - Mehala, poziția 27). La momentul respectiv, în Banat, înregistrarea în cartea funciară era constitutivă de drepturi reale.

După decesul lui F. dreptul de proprietate s-a transmis pe cale de succesiune moștenitorilor acestuia, soția supraviețuitoare G. și cei doi copii, H. și I., G. a decedat la data de 04 august 2009, având ca succesori pe H. și I., în calitate de fii, așa cum rezultă din certificatul de calitate de moștenitori nr. 32 din 09 septembrie 2009. Acești succesori, respectiv H. și I., au vândut drepturile succesorale reclamantului A. prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 966 din 28 septembrie 2009. Așa cum corect se arată în opinia separată, este vorba de o vânzare a moștenirii, reclamantul A. fiind succesor cu titlu particular al moștenitorilor fostului proprietar și dobândind bunurile respective aflate în patrimoniul fostului proprietar tabular.

Recurentul-reclamant a mai susținut că este nelegală aprecierea instanței de apel în sensul că, în urma deschiderii succesiunii lui F., decedat în anul 1974, moștenitorii acestuia nu ar fi putut dobândi în patrimoniu dreptul de proprietate pe motiv că nu mai aveau cetățenia română anterior anului 1989 și că momentul după căderea regimului comunist când aveau deschisă calea acțiunii în revendicare se plasează temporal anterior Constituției din 2003.

În primul rând, este nejustificată raportarea la anul 1989: în Decizia nr. 7530/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, referința la anul 1989 era determinată de faptul că data deschiderii succesiunii era 21 august 1989; în speță, însă, data deschiderii succesiunii lui F. (care este data decesului acestuia) este la 16 august 1974.

Explicația instanței de apel că la nivelul anului 1989, după căderea regimului comunist, când se putea formula acțiunea în revendicare, cei trei moștenitori ai lui F. nu mai erau cetățeni români, iar acest moment 1989 este anterior anului 2003 când a fost revizuită Constituția este o explicație fără fundament juridic și deci total eronată.

Acțiunea în revendicare este imprescriptibilă extinctiv, putând fi formulată oricând, iar nu doar imediat după căderea regimului comunist în 1989. De asemenea, dreptul de proprietate nu se stinge prin neuz. Prin urmare, este irelevant că după 1989 putea fi formulată acțiune în revendicare și că acest moment era anterior momentului revizuirii Constituției.

În speță interesează ca la momentul transmisiunii succesorale să fie îndeplinite condițiile pentru ca dreptul de proprietate să fie dobândit pe cale de succesiune. În speță acest moment este 16 august 1974, când a decedat F.

La acea dată, toți moștenitorii săi, J. (cunoscută sub numele de G.), în calitate de soție supraviețuitoare și H. și I., în calitate de descendenți, așa cum rezultă din Certificatul de calitate de moștenitor nr. 27 din 09 iunie 2008 emis de BNP M., erau cetățeni români și locuiau în România, spre deosebire de situația din speța soluționată prin Decizia nr. 7530/2012. Prin urmare, moștenitorii lui F. au dobândit dreptul de proprietate asupra bunurilor pe cale de succesiune, în temeiul legii, prin moștenire legală. Circulația juridică a terenurilor prin moștenire legală era permisă expres chiar de legislația comunistă - art. 44 din Legea nr. 59/1974 prevedea expres că dobândirea de terenuri agricole se poate face numai prin moștenire legală, fiind interzisă înstrăinarea sau dobândirea prin acte juridice a acestor terenuri.

Abia în anul 1984, deci la 10 ani de la data deschiderii succesiunii, G. a renunțat la cetățenia Republicii Socialiste România conform Decretului Consiliului de Stat al RSR nr. 64 din 28 martie 1984, stabilindu-se în Republica Federală Germană și dobândind cetățenia germană.

La rândul sau, N., fiica lui F. (cunoscut și sub numele de F1., conform extrasului din registrul de naștere din 9 iunie 2008 în care se fac aceste precizări) a renunțat la cetățenia română conform Decretului Consiliului de Stat al RSR nr. 146 din 20 iulie 1984. După căsătorie, aceasta s-a numit I., a dobândit cetățenia germană și locuiește în Nuernberg.

În fine, H., fiul lui F. (cunoscut și sub numele de F1.a renunțat la cetățenia română prin Decretul Consiliului de Stat al RSR nr. 152 din 7 octombrie 1988, a dobândit cetățenia germană și locuiește în Nuernberg. Conform Actului de schimbare de nume nr. 42 din 90 din 30 noiembrie 1990 eliberat de autoritățile din Nuernberg, Republica Federală Germană, lui H. i s-a aprobat schimbarea numelui patronimic din "(...)" în "(...)".

În consecință, abia în anul 1984 și respectiv 1988, deci ulterior deschiderii succesiunii care a avut loc în anul 1974 și dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor de către cei trei moștenitori, aceștia au renunțat la cetățenia română și au plecat din România. În speță interesează situația la nivelul anului 1974 - acesta fiind momentul deschiderii succesiunii lui F.. Tot ce s-a întâmplat ulterior anului 1974 nu schimbă situația de la data respectivă întrucât bunul nu a fost preluat de stat. Or, la nivelul anului 1974 când moștenitorii lui F. erau cetățeni români și au dobândit dreptul de proprietate asupra terenurilor pe cale de succesiune, ei nu aveau cetățenie străină.

În considerentele opiniei majoritare din hotărârea recurată se afirmă, fără nici o justificare, că nu doar data deschiderii succesiunii are relevanță pentru a stabili legea aplicabilă deoarece la data deschiderii moștenirii terenul nu era în masa succesorală, nici în circuitul civil căruia i se aplică dreptul comun.

Această concluzie este vădit nelegală: data deschiderii succesiunii este cea care prezintă relevanță în speță întrucât la acel moment are loc transmisiunea succesorală. Această dată este 16 august 1974 când a decedat F., iar la acel moment terenul era în circuitul civil și în masa succesorală, preluarea de către stat fiind abuzivă. Fiind vorba de o deposedare printr-o simplă măsură de fapt, bunul a rămas în patrimoniul lui F. și s-a transmis pe cale de succesiune moștenitorilor acestuia, care erau cetățeni români, locuiau în România și deci nu exista niciun impediment legal pentru transmisiunea succesorală.

G., soția supraviețuitoare a lui F. și unul dintre moștenitorii acestuia, a decedat la data de 04 august 2009, deci după intrarea în vigoare a Constituției din 2003, având ca succesori pe H. și I., în calitate de fii, așa cum rezultă din Certificatul de calitate de moștenitori din 09 septembrie 2009. Decesul ei fiind după intrarea în vigoare a Constituției din 2003 nu a existat un impediment nici în privința acesteia ca drepturile succesorale să se transmită celor doi moștenitori. Acești succesori, respectiv H. și I., au vândut drepturile succesorale reclamantului A.

În concluzie, rezultă că nu a existat vreun impediment la transmisiunea dreptului de proprietate pe cale de succesiune (prin moștenire legală) în favoarea moștenitorilor lui F. și apoi în favoarea moștenitorilor lui G., soția supraviețuitoare a lui F.

Prin motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a susținut că instanța de apel a încălcat și aplicat greșit legea, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ. Cuza și ale art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, întrucât pârâtele nu au un titlu valabil asupra terenurilor în litigiu.

Recurentul-reclamant a reiterat pe larg motivele de apel referitoare la nevalabilitatea titlului statului, decurgând din preluarea abuzivă a terenurilor prin măsuri de fapt, context care trebuia să conducă la admiterea acțiunii în revendicare, deoarece dreptul de proprietate a rămas în patrimoniul reclamantului.

S-a susținut, totodată, că instanța de apel și instanța de fond au încălcat dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 reținând în privința terenurilor de la pct. B din hotărârea Tribunalului Timiș că, întrucât în prezent se află în domeniul public, acestea ar fi inalienabile și li s-ar aplica dispozițiile art. 136 alin. (4) din Constituție, respectiv nu pot face obiectul unei acțiuni în revendicare, deoarece aceasta ar constitui o formă de înstrăinare.

Recurentul-reclamant a criticat decizia de apel și sub aspectul aplicării greșite a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, ajungând la concluzia greșită că trebuie respinsă acțiunea în revendicare, deoarece reclamantul nu ar deține un bun și nici o speranță legitimă.

Instanțele naționale trebuie să soluționeze acțiunea în primul rând raportat la dreptul intern, și numai în subsidiar - respectiv, acolo unde dreptul intern nu oferă destule garanții justițiabilului - trebuie să se raporteze la drepturile din Convenția europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului aferentă.

Prin urmare, argumentele legate de faptul că reclamantul are sau nu un "bun actual" sunt doar aspecte/argumente subsidiare, dar nu sunt aspectele esențiale pe baza cărora se poate determina în mod direct admiterea sau respingerea acțiunii.

Convenția garantează drepturi ale cetățenilor împotriva statelor, nu ale statelor împotriva cetățenilor. Pe de altă parte, jurisprudența din ultima perioadă a Curții europene la care se referă opinia majoritară din apel are la bază prezumția esențială că acea Curte nu poate analiza încălcările drepturilor omului săvârșite de Statul Român sub regimul comunist, întrucât în perioada respectivă România nu aderase la Convenție.

Prin urmare, pentru ca, Curtea Europeană a Drepturilor Omului să poată admite plângerea unui petent, trebuie să identifice încălcări ale drepturilor omului săvârșite după aderarea României la Convenție (o posibilă astfel de încălcare fiind refuzul autorităților de a pune în executare o hotărâre judecătorească pronunțată anterior). Instanța națională nu este legată, însă, de limitările ratione temporis care operează în legătură cu drepturile garantate prin Convenție, ci trebuie să sancționeze încălcările dreptului de proprietate indiferent de momentul producerii lor - având în vedere caracterul imprescriptibil al acțiunii în revendicare. De aceea, în speță nu prezintă nici o relevanță jurisprudența din ultima perioadă a Curții Europene a Drepturilor Omului în sensul respingerii unor plângeri care reclamă încălcarea dreptului de proprietate, pentru că perspectiva din care Curtea Europeană a Drepturilor Omului analizează plângerile este cu totul diferită de cea din care trebuie să judece instanța națională.

În fine, în speță reclamantul dovedește că are mai mult decât o speranță legitimă în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului (speranță existentă și confirmată inclusiv prin deciziile de anulare cu trimitere spre rejudecare pe fond, pronunțate în ciclurile procesuale anterioare), el are chiar dreptul de proprietate asupra terenurilor revendicate.

Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate și actele dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

Prin motivele de recurs, reclamantul a criticat, în primul rând, neanalizarea tuturor motivelor de apel prin decizia recurată, împrejurare prin prisma căreia recurentul a susținut că instanța de apel a ignorat prevederile art. 295 C. proc. civ., a pronunțat o hotărâre nemotivată și a încălcat dreptul reclamantului la un proces echitabil, fiind incidente cazurile de recurs descrise de art. 304 pct. 5 și 7 C. proc. civ.

Astfel cum au fost expuse în decizia recurată, considerentele soluției adoptate în apel demonstrează că instanța a procedat la evocarea fondului în limitele cererii de apel, din moment ce a verificat temeinicia și legalitatea hotărârii primei instanțe prin care a fost respinsă cererea în revendicare în considerarea inexistenței în patrimoniul reclamantului, la data formulării cererii, a unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a Drepturilor Omului (expunându-se argumente din motivarea hotărârii pronunțate de Curtea europeană a Drepturilor Omului în cauza Costandache contra României).

Se observă că, invocând art. 295 C. proc. civ., recurentul nu contestă că motivele de apel formulate tindeau la constatarea de către instanță a existenței unui "bun" în patrimoniul său la momentul formulării cererii în revendicare, însă pretinde că instanța nu a examinat critici esențiale pentru soluționarea cauzei, regăsite în motivarea apelului. Așadar, recurentul este, în realitate, nemulțumit de raționamentul juridic al instanței expus în decizia recurată, prin care a fost confirmată concluzia primei instanțe privind inexistența unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

O asemenea critică de nelegalitate nu relevă nerespectarea prevederilor art. 295 C. proc. civ., cât timp instanța de apel a evocat fondul în limitele cererii de apel, însă poate fi analizată prin prisma exigențelor unei motivări corespunzătoare a hotărârii judecătorești și ale dreptului la un proces echitabil.

Criticile pretins necercetate de către instanța de apel, astfel cum au fost evocate prin motivele de recurs vizează, în esență, demonstrarea caracterului abuziv al preluării terenurilor în litigiu de către stat și nevalabilitatea titlului statului asupra acestor terenuri. Chiar referirile la procedura specială de reconstituire a dreptului de proprietate și la neapartenența unora dintre terenuri la domeniul public al statului sunt făcute în același context, motivele de apel cu acest obiect vizând absența unui titlu valabil al statului.

Din considerentele deciziei recurate, reiese că instanța de apel a constatat că, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile de admitere a acțiunii în revendicare, motiv pentru care a apreciat că nu este necesară analizarea celorlalte aspecte invocate de reclamant privind nelegalitatea actelor de preluare și, implicit, lipsa unui titlu valabil al Statului Român care să stea la baza includerii bunurilor în domeniul public sau privat al acestuia.

Așadar, instanța de apel a justificat neanalizarea criticilor reclamantului referitoare la nevalabilitatea titlului statului prin lipsa de relevanță a unei asemenea evaluări pentru dezlegarea pricinii, iar această din urmă apreciere reflectă aplicarea corespunzătoare a legii, după cum se va arăta cu ocazia analizării criticilor recurentului în contextul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Din jurisprudența Curții europene a Drepturilor Omului, invocată chiar de către recurent, rezultă că art. 6 din Convenția europeană a Drepturilor Omului implică în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența (Hotărârile din cauzele Perez împotriva Franței și Van der Hurk împotriva Olandei) și, totodată, obligația de a examina în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse (Hotărârea Helle împotriva Finlandei).

Rezultă din această jurisprudență (care este una constantă a Curții) că dreptul la un proces echitabil este respectat atunci când instanța a apreciat că anumite argumente ale părții sunt lipsite de pertinență pentru dezlegarea pricinii, examinând, în același timp, în mod efectiv, chestiunile esențiale pe care le presupune soluționarea cauzei.

În condițiile în care instanța de apel a stabilit motivat aspectele esențiale pentru dezlegarea raportului juridic dedus judecății și a expus considerente exclusiv în acel cadru, o asemenea modalitate de abordare a motivelor de apel relevă că decizia a fost motivată în mod corespunzător, permițând exercitarea controlului de legalitate de către instanța ierarhic superioară, iar dreptul părții la un proces echitabil fiind respectat.

O concluzie similară trebuie formulată și în privința absenței, din motivarea deciziei recurate, a unei analize comparative a titlurilor părților, considerate, de asemenea, drept inutilă de către instanța de apel, față de neîndeplinirea condițiilor admiterii cererii în revendicare.

Drept urmare, în raport de considerentele expuse, Înalta Curte va înlătura motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În ceea ce privește susținerile recurenților întemeiate pe cazurile de modificare descrise de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., se rețin următoarele:

Prin motivele de recurs, s-a pretins că instanța de apel ar fi făcut confuzie în privința titlului de proprietate (act translativ sau constitutiv de drepturi), reținând că acesta putea fi reprezentat doar de un certificat de moștenitor în care să se facă mențiune despre masa succesorală, pe care reclamantul nu l-a înfățișat, fără ca instanța de apel să facă vreo referire la titlul de proprietate invocat de către reclamant în acțiunea în revendicare de față, respectiv contractul de vânzare-cumpărare din 1909 al autorului persoanelor de la care reclamantul a cumpărat drepturile succesorale.

Din considerentele deciziei recurate, Înalta Curte reține că referirile instanței de apel la certificatul de calitate de moștenitor înfățișat de către reclamant au fost expuse în contextul verificării existenței unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, în decizia de apel s-a arătat, în esență, că certificatul de moștenitor nu reprezintă un titlu de proprietate care să poată fi opus terților, dar, dacă în cuprinsul actului notarial înfățișat ar fi fost menționate terenurile în litigiu, ca făcând parte din masa succesorală rămasă de pe urma autorului inițial, F., și a soției supraviețuitoare a acestuia, acel act ar fi fost o eventuală probă în sensul existenței, în patrimoniul reclamantului, a unui bun actual ori, cel puțin, a unei speranțe legitime din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Instanța de apel a mai constatat că reclamantul nu a făcut dovada că în patrimoniul vânzătorilor săi s-a aflat, la momentul contractării cu reclamantul, însuși dreptul de proprietate asupra terenurilor revendicate în cauză, astfel încât nu s-a transmis în patrimoniul său un asemenea drept subiectiv.

Pentru a ajunge la această concluzie, instanța de apel a apreciat că, independent de caracterul preluării imobilelor de către stat anterior anului 1989, așadar chiar și în ipoteza unei preluări fără titlu, pretinse de către reclamant, împrejurarea că vânzătorii au pierdut cetățenia română anterior anului 1989, fără a o redobândi după anul 1990, împiedică însăși constatarea existenței în patrimoniul acestora a drepturilor de proprietate asupra terenurilor în litigiu, față de dispozițiile art. 44 parag. 2 din Constituție, astfel cum acestea au fost interpretate constant de către Curtea Constituțională, cu consecința inexistenței unui bun actual ori a unei speranțe legitime de redobândire a bunului.

Așadar, din perspectiva susținerilor recurentului, se constată că instanța de apel nu a făcut vreo confuzie în privința naturii juridice a certificatului de moștenitor, în sensul că ar reprezenta un act juridic translativ sau constitutiv al dreptului de proprietate, și nici nu a dedus absența dreptului de proprietate al vânzătorilor în anul 2009, la data contractării cu reclamantul, din lipsa unor mențiuni referitoare la terenuri în cuprinsul certificatului de moștenitor.

Dimpotrivă, instanța de apel a pornit tocmai de la premisa că actul succesoral notarial nu reprezintă titlu de proprietate, recunoscând, în același timp, efectele certificatelor de calitate de moștenitor din cauză drept dovadă a calității vânzătorilor reclamantului de succesori ai proprietarului deposedat de către stat, alături de soția supraviețuitoare, respectiv ai acesteia din urmă, în conformitate cu art. 115 cu referire la art. 114 alin. (3) din Legea notarilor publici și a activității notariale, norme invocate prin motivele de recurs.

Pe de altă parte, contrar susținerilor recurentului, prin decizia recurată s-a reținut calitatea de proprietar a autorului vânzătorilor, F., la data preluării terenurilor de către stat, însă s-a apreciat că această calitate nu este suficientă pentru constatarea existenței dreptului de proprietate în patrimoniul succesorilor săi după anul 1990 și, pe cale de consecință, nici a transmiterii dreptului în patrimoniul reclamantului.

În acest context, urmează a se constata că sunt nefondate criticile recurentului-reclamant în legătură cu valoarea juridică a certificatului de moștenitor și lipsa referirilor la titlul de proprietate ce reprezintă cauza dreptului dedus judecății.

Se observă, din considerentele deciziei recurate, expuse anterior, că instanța de apel a confirmat constatarea primei instanțe privind inexistența în patrimoniul reclamantului, la data formulării cererii de chemare în judecată, a unui bun actual ori a unei speranțe legitime de redobândire a bunului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în interpretarea Curții europene a Drepturilor Omului, reflectată de jurisprudența "din ultima perioadă".

Aceste considerente sunt esențiale în soluționarea cauzei, pentru argumente ce urmează a fi expuse în prezenta decizie.

Recursul conține mai multe critici de nelegalitate în legătură cu aprecierile instanței de apel pe acest aspect, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv: raportarea greșită la Convenția europeană a Drepturilor Omului în soluționarea acțiunii în revendicare; jurisprudența din ultima perioadă a Curții europene, la care se referă decizia de apel, nu are relevanță în cauză; deciziile de casare din ciclurile procesuale anterioare au confirmat că reclamantul are cel puțin o "speranță legitimă"; reclamantul are un "bun", deoarece deține chiar dreptul de proprietate asupra terenurilor revendicate.

În ceea ce privește raportarea la Convenția europeană, deși acest lucru nu a fost menționat în mod expres în considerentele deciziei recurate, instanța de apel a aplicat mutatis mutandis raționamentul juridic din Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, vizând modul de soluționare a acțiunii în revendicare a unui imobil din domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, acțiune formulată după intrarea în vigoare a legii.

Criteriile din decizia în interesul legii sunt enunțate în contextul concursului dintre legea specială cu caracter reparator și legea generală reprezentată de art. 480 C. civ., respectiv al unui eventual conflict între legea specială și Convenția europeană a Drepturilor Omului, în circumstanțele particulare anume arătate în decizie.

Aplicarea unor asemenea criterii implică validarea, în primul rând, a contextului conflictului de legi și, în al doilea rând, a rațiunilor pentru care au fost formulate.

În primul rând, soluționarea prezentei cauze din perspectiva unui conflict între legea specială și legea generală a fost stabilită chiar prin cea de-a doua decizie pronunțată de către Curtea de Apel Timișoara, respectiv Decizia nr. 128 din 9 octombrie 2014, prin care, admițându-se apelul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinței nr. 177 din 29 ianuarie 2014 a Judecătoriei Timișoara, s-a dispus anularea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin această decizie, s-a tranșat aspectul referitor la obiectul material și cauza juridică a prezentului litigiu, în sensul că revendicarea vizează terenuri agricole extravilane, care formează obiectul Legii nr. 18/1991, respectiv al Legii nr. 1/2000. În același timp, s-a statuat că instanța de fond are obligația de a stabili temeinicia și îndreptățirea legală a reclamantului de a revendica imobilele, din perspectiva acestor legi speciale și de a decide dacă aceste legi prevalează față de norma generală cuprinsă în art. 480 C. civ.

În rejudecare, prima instanță a constatat că toți cei trei moștenitori ai proprietarului tabular F. erau, la data intrării în vigoare a Legii nr. 18/1991, cetățeni străini și, ca urmare, nu li se putea reconstitui dreptul de proprietate asupra terenurilor, nici măcar după modificarea dispozițiilor art. 48, care au continuat să condiționeze îndreptățirea la reconstituirea dreptului de proprietate de deținerea cetățeniei române.

Cu toate acestea, a considerat că în cauză prevalează norma generală prevăzută de art. 480 C. civ. din 1864, pentru că, în cazul în care cererea de chemare în judecată nu ar fi analizată pe dispozițiile prevăzute de codul civil care reglementează acțiunea în revendicare de drept comun, reclamantului i s-ar încălca dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenția europeană a Drepturilor Omului, față de durata procedurii judiciare parcurse până în acest moment, de faptul că dosarul se află pentru a treia oară în rejudecare pe fond, precum și de deciziile instanțelor superioare de control judiciar prin care s-a statuat că o asemenea acțiune este admisibilă pe fond.

Prin decizia de apel, a fost confirmată aprecierea primei instanțe pe acest aspect.

Se constată că Decizia nr. 128 din 9 octombrie 2014 a tranșat asupra includerii terenurilor revendicate în cauză în domeniul de aplicare al legilor fondului funciar, fără vreo distincție din perspectiva caracterului preluării imobilelor de către stat anterior anului 1989, respectiv cu titlu sau fără titlu/fără titlu valabil.

De altfel, dacă s-ar considera că Legea nr. 18/1991 nu este aplicabilă în speță, pentru că are în vedere, în ceea ce îi privește pe proprietarii deposedați de către stat, doar situațiile în care dreptul de proprietate s-a pierdut în timpul regimului comunist și se reconstituie în procedura legii speciale - astfel cum se susține prin motivele de recurs -, tot nu s-ar ajunge la concluzia inexistenței unei suprapuneri între legea specială și legea generală.

Potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, nu intră sub incidența prezentei legi terenurile situate în extravilanul localităților la data preluării abuzive sau la data notificării, precum și cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, cu modificările și completările ulterioare.

A contrario, terenurile din intravilan și cele al căror regim juridic nu este reglementat prin Legea nr. 18/1991 și prin Legea nr. 1/2000 intră sub incidența Legii nr. 10/2001.

Așadar, acceptarea susținerii recurentului ar însemna ca terenurile preluate fără titlu/fără titlu valabil, chiar situate în extravilan ori sunt terenuri agricole ori forestiere, să fie supuse dispozițiilor Legii nr. 10/2001, din moment ce s-ar considera că Legea nr. 18/1991 (și Legea nr. 1/2000) ar reglementa doar regimul juridic al terenurilor preluate cu respectarea prevederilor legale ce au constituit temeiul juridic al preluării de către stat.

Or, o asemenea consecință contravine dezlegărilor din Decizia nr. 128 din 9 octombrie 2014 a Curții de Apel Timișoara, prin care s-a infirmat fără echivoc incidența Legii nr. 10/2001 în privința terenurilor revendicate în cauză, aceasta fiind rațiunea anulării hotărârii primei instanțe, pronunțate în considerarea Legii nr. 10/2001.

Drept urmare, terenurile revendicate intră în domeniul de aplicare al legilor fondului funciar, indiferent de caracterul preluării operate de către stat.

Este inutil de evaluat dacă distincția "preluare cu titlu" - "preluare fără titlu" ar fi avut vreo relevanță în procedura legilor fondului funciar, în sensul că, în cazul preluării fără titlu, autorii reclamantului ar fi fost, totuși, îndreptățiți la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor în procedura Legii nr. 18/1991 sau a Legii nr. 1/2000, chiar dacă erau cetățeni străini la data intrării în vigoare a Legii nr. 18/1991.

Atare analiză excedează limitele învestirii instanței de recurs, în condițiile în care instanțele de fond au stabilit că autorii reclamantului, moștenitorii proprietarului deposedat de către stat, nu au uzat de procedura administrativă, iar recurentul-reclamant a susținut că aceștia erau exceptați de la procedura Legii nr. 18/1991, tocmai din cauza cetățeniei.

Pe de altă parte, finalitatea considerentelor de față este, după cum s-a arătat, clarificarea existenței unui concurs între legea specială și legea generală, aspect pentru care este suficient a se determina includerea terenurilor revendicate în cauză în categoria celor al căror regim juridic este reglementat prin legile fondului funciar, iar acest aspect a fost tranșat în modalitatea expusă anterior.

În conformitate cu art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Pe acest temei, revendicarea pe calea dreptului comun a unor imobile preluate de stat fără un titlu valabil este posibilă numai în privința acelor imobile care nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Norma nu exclude ca imobilele preluate de stat fără un titlu valabil să intre sub incidența unei legi speciale reparatorii (iar, în cauză, acest aspect a fost tranșat, după cum s-a arătat anterior), mai mult, limitează exercițiul dreptului de proprietate asupra acestor imobile prin formularea acțiunii în revendicare întemeiate pe dispozițiile de drept comun.

Art. 44 din Constituție referitor la garantarea dreptului de proprietate prevede că limitele și conținutul acestuia sunt stabilite prin lege și, de asemenea, potrivit art. 480 C. civ., dreptul de proprietate trebuie exercitat în limitele determinate de lege.

După cum a statuat în mod constant Curtea Constituțională, în măsura în care dreptul este exercitat cu nerespectarea prevederilor legale imperative, titularul va suporta sancțiunile stabilite de lege, fără a se putea apăra invocând principiul constituțional al ocrotirii proprietății.

Dreptul de proprietate asupra imobilului preluat fără titlu sau fără titlu valabil poate fi exercitat doar în condițiile și procedura prevăzute de legea specială reparatorie, ceea ce înseamnă că, în aplicarea regulii specialia generalibus derogant, calea dreptului comun nu este deschisă indiferent de întrunirea ori de neîntrunirea calității de persoană îndreptățită la reconstituirea dreptului de proprietate potrivit legilor fondului funciar.

Faptul că instanța de apel, confirmând hotărârea primei instanțe, a considerat, totuși, că dispozițiile dreptului comun prevalează față de legea specială și că cererea în revendicare este admisibilă nu contrazice constatările anterioare, atât timp cât admisibilitatea a fost acceptată pentru asigurarea accesului la justiție, iar verificările pe fond ale ambelor instanțe s-au limitat la existența unui "bun" în sensul Convenției.

Acest mod de soluționare a cauzei evocă cel de-al doilea criteriu enunțat prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte în interesul legii, chiar dacă redat de o manieră imperfectă în decizia recurată, anume prioritatea Convenției europene a Drepturilor Omului (și nu a înseși prevederilor de drept comun) față de legea specială în cadrul acțiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun.

Urmează a se verifica, așadar, în al doilea rând, dacă rațiunile pentru care acest criteriu a fost enunțat prin decizia dată în interesul legii se regăsesc în speță și justifică aplicarea sa corespunzătoare.

Prin Decizia nr. 33/2008, a fost tranșat raportul dintre Legea nr. 10/2001, ce se preocupă de regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de către Statul Român după anul 1945, și dreptul comun, în ceea ce privește posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, în favoarea legii speciale.

Prin excepție, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

În considerente, s-a arătat, printre altele, că nu se poate opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant. În același timp, nici nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, fiindcă este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

În acest sens, s-a dispus a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Așadar, decizia pronunțată în interesul legii permite, chiar în contextul în care, ca regulă, aplicarea legii speciale este prioritară față de dreptul comun, a se verifica existența unui "bun" în patrimoniul reclamantului, în cadrul acțiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun.

În caz afirmativ, cererea în revendicare poate fi admisă, sub rezerva eventualei atingeri aduse unui drept de proprietate al pârâtului ori securității raporturilor juridice. În absența unui "bun", însă, cererea în revendicare urmează a fi respinsă, fără verificarea celorlalte aspecte menționate.

În ambele cazuri, premisa raționamentului juridic pe care îl presupune decizia în interesul legii rezidă în verificarea existenței unui "bun" în sensul Convenției în patrimoniul reclamantului din acțiunea în revendicare.

Dezlegarea dată problemelor de drept prin decizia pronunțată în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, conform art. 3307 alin. (4) din vechiul C. proc. civ., efect care se produce, neîndoielnic, doar în litigii având ca obiect imobile ce intră sub incidența legii reparatorii reprezentate de Legea nr. 10/2001.

Cu toate acestea, raționamentul juridic pe care s-a fundamentat Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 trebuie urmat și în litigii vizând imobile din domeniul de aplicare al legilor reparatorii din materia fondului funciar, în condițiile în care această operațiune nu este contrazisă de voința legiuitorului exprimată în conținutul acestor acte normative.

Dimpotrivă, atât Legea nr. 10/2001, cât și legile fondului funciar, prezintă caracteristici comune care justifică abordarea unitară a modului de soluționare a acțiunii în revendicare imobiliară formulate pe temeiul dreptului comun după intrarea în vigoare a legilor speciale cu caracter reparator.

Astfel, acestea au fost edictate pentru repararea prejudiciului prezumat a fi fost cauzat proprietarilor deposedați de către stat în aceeași perioadă de referință: 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și prevăd parcurgerea unei proceduri administrative obligatorii inițiate de către persoana pretins îndreptățită. De asemenea, aceleași măsuri reparatorii se aplică indiferent de caracterul preluării imobilului de către stat: cu titlu sau fără titlu ori fără un titlu valabil și constau, ca regulă, în restituirea în natură, dar și în măsuri în echivalent. Nu în ultimul rând, pentru toate imobilele vizate de aceste legi reparatorii a fost adoptată Legea nr. 247/2005, care a instituit un mecanism unitar pentru plata despăgubirilor, înlocuită recent (în mare măsură) tot de un act normativ unic, respectiv Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.

Pe de altă parte, situația de excepție expusă în Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți a fost acceptată în considerarea ineficienței mecanismului de despăgubire instituit prin Legea nr. 247/2005, nu a înseși Legii nr. 10/2001, a cărei existență a condus la formularea regulii de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare. Astfel, prin excepție, redobândirea posesiei, ca stare de fapt, în cadrul acțiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun, a fost posibilă prin recurgerea la noțiunea de "bun" în sensul Convenției și la jurisprudența relevantă a Curții europene.

Prin hotărârea pronunțată de Curtea europeană a Drepturilor Omului în cauza Atanasiu contra României (M. Of. nr. 778/22.11.2010), pe lângă redefinirea noțiunii de "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a fost declanșată procedura-pilot în legătură cu același mecanism de despăgubire, ce a vizat măsurile reparatorii prevăzute și de legile fondului funciar, nu numai de Legea nr. 10/2001, considerate a intra în aceeași problematică generală (parag. 44 - 80).

Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a intrat în ordinea juridică internă, generând criterii de soluționare a cauzelor ce au permis formarea unei jurisprudențe unitare și care trebuie aplicate, pentru identitate de rațiune, în toate cauzele vizând imobile din domeniul diferitelor legi reparatorii cu caracteristici similare.

Drept urmare, este justificată în cauză verificarea existenței unui "bun" în sensul Convenției în patrimoniul reclamantului, în urma aplicării corespunzătoare a criteriilor regăsite în Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008.

De altfel, este de observat că, în ambele cicluri procesuale anterioare, soluționarea prezentei cauze a vizat tocmai această verificare.

Sentința civilă nr. 2903 din 29 octombrie 2010 a Tribunalului Timiș, prin care s-a reținut inexistența unui "bun" în sensul Convenției în patrimoniul reclamantului, a fost anulată de către instanța de apel, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare.

Prin Decizia nr. 3752 din 25 mai 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, recursurile împotriva Deciziei nr. 849 din 5 mai 2011 a Curții de Apel Timișoara au fost respinse ca nefondate.

Din considerentele acestei decizii, rezultă că soluția de anulare a sentinței și de trimitere a cauzei spre rejudecare a fost confirmată pentru unicul considerent că hotărârea primei instanțe a fost pronunțată cu încălcarea principiilor contradictorialității și al dreptului la apărare.

Astfel, s-a subliniat că motivarea sentinței se referă la aspecte de fond, inclusiv la nedovedirea de către reclamant a calității de proprietar, dar dezbaterile s-au limitat la discutarea excepțiilor procesuale invocate de către pârâți, fără ca instanța să fi unit excepțiile cu fondul și fără să fi acordat cuvântul asupra fondului dreptului dedus judecății.

Este de remarcat, tot din decizia de recurs, considerentul că existența sau inexistența unui "bun" în sensul Convenției este un aspect ce ține de fondul acțiunii, în legătură cu care nu se purtaseră dezbateri, motiv pentru care au fost înlăturate considerentele deciziei de apel pe acest aspect.

De asemenea, prin Sentința civilă nr. 177 din 29 ianuarie 2014 a Tribunalului Timiș, în rejudecare, s-au avut în vedere argumente vizând același art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, sentința fiind anulată prin Decizia nr. 128 din 9 octombrie 2014 a Curții de Apel Timișoara pentru considerentul decisiv că terenurile revendicate în cauză intră sub incidența legilor fondului funciar, și nu a Legii nr. 10/2001, astfel cum apreciase prima instanță, dispunându-se tranșarea concursului între legea generală și legea specială.

Și din perspectiva cadrului în care cauza a fost soluționată până în acest ciclu procesual, verificările efectuate de către instanța de apel sunt justificate.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte va înlătura critica recurentului referitoare la o greșită raportare a instanței de apel la Convenția europeană a Drepturilor Omului în soluționarea acțiunii în revendicare.

În ceea ce privește criticile vizând deținerea de către reclamant a unui "bun" în sensul Convenției, prin considerentele expuse anterior, s-a arătat că hotărârea pronunțată de Curtea europeană a Drepturilor Omului în cauza Atanasiu contra României (M. Of. nr. 778/22.11.2010), procedura-pilot a fost declanșată în legătură cu mecanismul de despăgubire unic privind măsurile reparatorii prevăzute și de legile fondului funciar, nu numai de Legea nr. 10/2001, considerate a intra în aceeași problematică generală.

Din acest motiv, interesează noțiunea de "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, redefinită prin această hotărâre.

Două aspecte sunt esențiale în valorificarea hotărârii pronunțate în cauza Atanasiu:

Un prim aspect (parag. 140 - 143 din hotărâre) rezidă în faptul că recunoașterea calității de proprietar nu generează un "bun actual" în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat, fiind necesară în acest sens o dispoziție expresă în sensul restituirii bunului. În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații.

Instanța de apel a constatat inexistența unei asemenea hotărâri judecătorești și, în consecință, absența unui bun actual în patrimoniul reclamantului. Mai mult, a constatat în mod corect că este lipsită de finalitate o eventuală recunoaștere a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, cât timp aceasta nu ar putea conduce la un drept de restituire, deci la redobândirea posesiei, ca stare de fapt, preconizată prin prezenta acțiune în revendicare.

Un al doilea aspect este legat de faptul că, potrivit jurisprudenței constante a Curții europene, nerestituirea unui bun transferat anterior ratificării Convenției nu constituie o încălcare a dreptului protejat prin art. 1 din Protocolul nr. 1, însă o legislație nouă care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate anterior generează un nou drept de proprietate apărat de această normă, sub rezerva îndeplinirii de către titular a condițiilor de restituire.

Acest considerent al Curții a fost valorificat de către instanța de apel, prin decizia recurată în cauză, pentru a constata că, în absența îndreptățirii autorilor reclamantului la reconstituirea dreptului de proprietate în procedura legilor fondului funciar, nu se poate vorbi despre nașterea noului drept de proprietate în patrimoniul autorilor și, pe cale de consecință, nici despre transmiterea în patrimoniul reclamantului a unui asemenea drept.

Fără a se infirma aprecierea anterioară, care se bazează pe considerentele din hotărârea Curții europene, trebuie observat că, dacă autorii reclamantului ar fi fost îndreptățiți la restituire din perspectiva legilor fondului funciar, nu ar fi existat niciun impediment în inițierea și parcurgerea procedurii administrative. În prezenta acțiune în revendicare, chiar într-o asemenea ipoteză, reclamantul tot ar fi trebuit să dovedească existența unui "bun actual", reprezentat de o dispoziție de restituire a bunului printr-o hotărâre judecătorească definitivă/irevocabilă.

Se constată, totodată, că instanța de apel a verificat și dacă art. 44 alin. (2) teza ultimă din Constituție, în forma revizuită în 2003, poate susține existența cel puțin a unei "speranțe legitime" de restituire, ce are valoarea unui "bun" în sensul Convenției, ajungând la concluzia inexistenței acesteia, prin valorificarea unor considerente din hotărârea pronunțată de Curtea europeană a Drepturilor Omului în cauza Morariu contra României (parag. 30).

Întrucât instanța de apel, în acest context, a reținut, printre altele, argumentul că, pentru stabilirea legii aplicabile moștenirii, nu interesează doar data deschiderii moștenirii, ce coincide cu data decesului, ci și data reconstituirii dreptului de proprietate (sau a cererii de reconstituire), iar motivele de recurs vizează și acest aspect, urmează a se aprecia relevanța aprecierilor instanței de apel pentru soluționarea cauzei și, dacă este cazul, legalitatea acestora prin prisma criticilor recurentului.

Premisa de la care a pornit instanța de apel în verificarea existenței unui "bun", sub forma speranței legitime, din perspectiva dispozițiilor constituționale menționate, este constatarea desprinsă din jurisprudența constantă a Curții europene, arătată anterior, anume că legislația cu caracter reparator adoptată după ratificarea Convenției, inclusiv legile fondului funciar, a generat un nou drept de proprietate, iar acest drept este protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului doar în măsura în care titularul îndeplinește condițiile de restituire, deci de reconstituire a dreptului, în cazul legilor fondului funciar.

Prin urmare, în raționamentul instanței de apel, "dobândirea" unui nou drept de proprietate în procedura administrativă de către autorii reclamantului era condiționată de întrunirea cerințelor legilor speciale. Aceștia nu ar fi putut "dobândi" noul drept în calitate de moștenitori ai proprietarului deposedat de către stat, pentru că nu erau cetățeni români la data intrării în vigoare a Legii nr. 18/1991, respectiv a Legii nr. 1/2000, a apreciat instanța.

În urma revizuirii Constituției în anul 2003, art. 44 alin. (2) a permis "dobândirea" dreptului de proprietate chiar de către cetățenii străini, prin moștenire legală, astfel încât s-ar pune problema unei speranțe legitime de restituire pe acest temei. Instanța de apel a conchis în sensul inexistenței acesteia, deoarece noile dispoziții constituționale produc efecte pentru viitor, deci doar în privința moștenirilor deschise după anul 2003, ceea ce nu este cazul în speță, cât timp proprietarul deposedat de stat a decedat în anul 1974. Instanța s-a raportat în această apreciere la hotărârea Curții europene din cauza Morariu, care a făcut trimitere la Decizia Curții Constituționale nr. 408/2004.

Înalta Curte constată că o asemenea analiză este lipsită de relevanță în prezenta acțiune în revendicare.

Astfel, în cauză s-a stabilit, în mod necontestat, că autorii reclamantului, moștenitorii proprietarului deposedat de către stat, nu au uzat de calea administrativă (cu toate că, după revizuirea Constituției în anul 2003, Legea nr. 247/2005 a deschis posibilitatea formulării de noi cereri de reconstituire a dreptului de proprietate în procedura legilor fondului funciar).

După cum rezultă din hotărârea Curții europene a Drepturilor Omului în cauza Atanasiu contra României (parag. 140 - 143), îndeplinirea condițiilor de a beneficia de măsurile reparatorii nu reprezintă în sine nici măcar o speranță legitimă de restituire, întrucât aceasta este condiționată de parcurgerea și epuizarea căilor de atac prevăzute de legile speciale, procedura administrativă fiind deschisă în acest caz.

Eventuala constatare judiciară a calității de moștenitor a proprietarului deposedat anterior anului 1989 și chiar a caracterului nelegal al preluării operate de către stat reprezintă doar un interes patrimonial care, pentru a fi convertit într-o valoare patrimonială în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, trebuie constatat și valorificat ca atare în procedura administrativă.

Existența unui "bun" în patrimoniul reclamantului din cererea în revendicare presupune înfățișarea unei hotărâri judecătorești prin care s-a dispus restituirea imobilului către proprietarul deposedat de stat anterior anului 1989 (sau, în mod evident, a deciziei de restituire în procedura administrativă).

Drept urmare, este inutil a cerceta legalitatea aprecierii instanței de apel făcute din perspectiva dispozițiilor constituționale, implicit, a motivelor de recurs referitoare la greșita aplicare a legii în privința datei deschiderii moștenirii.

Este de precizat, tot în legătură cu evaluarea deținerii de către reclamant a unui "bun", că prin motivele de recurs s-a pretins că deciziile de casare din ciclurile procesuale anterioare au confirmat că reclamantul are cel puțin o "speranță legitimă".

Recurentul nu a dezvoltat această susținere și nu a indicat considerentele prin care instanțele ce s-au pronunțat prin hotărâri irevocabile în cauză ar fi dezlegat acest aspect în modalitatea pretinsă.

De altfel, susținerea nu are temei, întrucât, până în ultima etapă a procesului, nu s-a tranșat dacă reclamantul deține sau nu un "bun", cel puțin sub forma speranței legitime, astfel cum această noțiune a fost conturată în hotărârea pronunțată de Curtea europeană în cauza Atanasiu contra României.

Pentru a se răspunde tuturor criticilor din motivarea recursului referitoare la dreptul de proprietate al reclamantului, Înalta Curte subliniază, în raport de toate considerentele expuse, că instanța de apel a ținut cont de concursul între legea generală, reprezentată de art. 480 C. civ., și legea specială, reprezentată de Legile nr. 18/1991 și nr. 1/2000, dând eficiență îndrumărilor celei de-a doua hotărâri a Curții de Apel Timișoara și raportându-se și la art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998. În continuare, a acceptat că cererea în revendicare este admisibilă, pentru a se evalua dacă reclamantul deține un "bun" în sensul Convenției.

În acest context, se constată că s-a făcut o corectă aplicare a legii, în sensul că dreptul de proprietate al titularului deposedat de către stat anterior anului 1989 putea fi exercitat doar pentru inițierea procedurii prevăzute de legile speciale, dacă erau întrunite condițiile pentru ca moștenitorii proprietarului deposedat de stat să beneficieze de măsurile legale reparatorii, legiuitorul având libertatea de alegere a condițiilor de reparare a prejudiciului creat prin deposedarea din perioada de referință a legii.

Legiuitorul nu recunoaște posibilitatea de apărare a dreptului de proprietate pe calea acțiunii în revendicare, cât timp imobilul face obiectul legii speciale reparatorii, chiar dacă ar fi fost preluat fără titlu de către stat.

Această constatare se impune indiferent dacă moștenitorii sunt sau nu sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii. Art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu conține nicio distincție sub acest aspect, iar absența distincției este justificată tocmai de libertatea legiuitorului de opțiune în ceea ce privește atât stabilirea domeniului de aplicare al legislației reparatorii, cât și a condițiilor pentru ca o persoană să beneficieze de măsuri reparatorii.

Limitarea exercițiului dreptului de proprietate semnifică faptul că titularul nu poate uza de acțiunea în revendicare pentru a pretinde apărarea dreptului, prin constatarea de către instanță a caracterului nelegal al preluării de către stat, a conservării dreptului în patrimoniul moștenitorilor proprietarului astfel deposedat și prin dispoziția de redobândire a posesiei.

Din acest motiv, este legală constatarea de către instanța de apel a lipsei de relevanță a unei analize a nelegalității titlului statului, dar și a faptului că nu este posibilă constatarea existenței în patrimoniul autorilor reclamantului și, pe cale de consecință, nici în patrimoniul acestuia din urmă, a dreptului de proprietate asupra terenurilor în litigiu, ce a aparținut titularului deposedat de către stat. Instanța de apel a făcut în mod corect referire la dispozițiile art. 44 alin. (2) din Constituție, în sensul că reclamantul nu poate invoca ocrotirea proprietății, în condițiile în care a promovat acțiunea în revendicare cu nerespectarea prevederilor legale imperative care limitează exercițiul dreptului de proprietate.

Față de toate considerentele expuse, inclusiv cele referitoare la lipsa unui "bun" în sensul Convenției în patrimoniul reclamantului, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 116 din 27 aprilie 2016 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 octombrie 2016.

Procesat de GGC - NN