Prescription of absolute nullity action for post-nationalization sales and procedural bar on new legal grounds in appellate vindication claims

Decizia nr. 950/2017

Asupra recursului de față constată următoarele:

Fondul și hotărârea instanței de fond în primul ciclu procesual:

Prin sentința civilă nr. 1046 din 16 iunie 2010, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2008, Tribunalului București, secția a III-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților și a respins acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F. în contradictoriu cu pârâta-reclamantă G., și pârâții H., I., J., K., L., M., N., O., P., R., S., T., U., V., X., Z., Y., Municipiul București prin primarul general și cu chemații în garanție Statul Român prin A.A., Municipiul București prin primar general, și B.B.

Instanța de fond a reținut următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 11 iunie 2008, sub nr. x/3/2008, reclamanții au solicitat instanței să dispună, constatând că preluarea imobilelor în litigiu s-a efectuat fără titlu valabil, obligarea pârâților să le predea în deplină proprietate și posesie apartamentele deținute, după cum urmează: pârâtul H. - apartamentul nr. 1 situat în București, compus din două camere și dependințe în suprafață de 54,46 mp și 62,10 mp cota de teren în folosință; pârâta I. - apartamentul nr. 5 situat în București, compus din trei camere și dependințe în suprafață de 48,28 mp cota indiviză de 7,2% din suprafața de folosință comună a imobilului, precum și cota indiviză de teren de 45 mp; pârâții J.

și K. - apartamentul nr. 8 situat în București, compus din două camere, baie, bucătărie, debara, birou, dormitor în suprafață de 53,60 mp împreună cu dreptul de coproprietate asupra părților și dependințelor comune și terenul aferent în cota indiviză în folosință în suprafață de 39 mp; pârâtul L. - apartamentul nr. 10 situat în București,; pârâta M. apartamentul nr. 4 situat în București, compus din vestibul, hol, camera, baie, bucătărie în suprafață de 36,07 mp și 15,08 mp cotă de teren în folosință și cota indiviză din folosința comună a imobilului de 15,79%; pârâtul N. - apartamentul nr. 6 situat în București, compus din vestibul, hol, camera, baie, bucătărie în suprafață de 63,57 mp și 27,55 mp cota de teren în folosință; pârâții O.

și C.C. - apartamentul nr. 7 situat în București, compus din două camere și dependințe în suprafață de 52,72 mp și cota indiviză de 2,72% din suprafața de folosință comună a imobilului, precum și cota indiviză de teren de 29,51 mp; pârâta D.D. - apartamentul nr. 9 situat în București, compus din vestibul, hol, două camere, baie, bucătărie în suprafață de 28,10 mp și cota indiviză de 12,18 mp din suprafața de folosință comună a imobilului, precum și cota indiviză de teren de 6,98% mp; pârâta V. - apartamentul nr. 13 (mansarda imobilului) situat în București, în suprafață totală de 45,32 mp, cota de folosință comună de 2,28% și cota indiviză de teren de 24,73 mp; pârâta G. - partea sa din mansarda imobilului situat în București,; pârâtul X. - partea sa din apartamentul nr. 13 (mansarda imobilului) situat în București, în suprafață totală de 45,32 mp, cota de folosință comună de 2,28% și cota indiviză de teren de 24,73 mp.

În motivarea acțiunii, reclamanții au precizat că la data de 12 noiembrie 2001 au formulat notificarea nr. 3535 în baza Legii nr. 10/2001, în calitate de moștenitori ai autoarei lor B., pe care au adresat-o pârâtei Primăria Municipiului București, în vederea restituirii în natură a imobilelor preluate de Stat în mod abuziv, compuse din clădiri cu apartamente de locuit și a Cinematografului x din București.

S-a arătat că în prezent, o parte din apartamentele de la această adresă sunt libere, fiind ocupate de chiriași și nu fac obiectul prezentei acțiuni, iar restul apartamentelor sunt vândute în baza Legii nr. 4/1973 (apartamentele 1, 5, 8 și 10) sau în baza Legii nr. 112/1995 (apartamentele 4, 6, 7, 9 și mansarda) și că doar apartamentele vândute în baza celor două legi fac obiectul prezentei acțiuni.

Cu privire la dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, reclamanții au invocat: contractul de vânzare-cumpărare încheiat în data de 13 octombrie 1887, prin care E.E., tatăl B. a dobândit o suprafață de teren pe Bd. x în suprafață de 600 mp, actul de împărțeală autentificat din 19 mai 1923; autorizația de construire nr. 130 G. din 10 iunie 1926 emisă de Primăria Orașului București în baza căreia s-au edificat în spatele corpului de clădiri de apartamente localul Cinematografului x; procesul verbal din 25 iunie 1943, întocmit în dosarul Comisiei pentru înființarea cărților funciare din 1940 prin care se înscrie pe numele B., dr. F.F. dreptul de proprietate asupra unei suprafețe de 1.525 mp la adresa Bd. x și actele de preluare de către stat respectiv Decretul nr. 303/1948 și Decretul nr. 92/1950 - Poziția 524, prin care au fost preluate de la G.G. și H.H., 69 apartamente București.

Cu privire la dobândirea de către pârâți a imobilelor în litigiu, reclamanții au arătat că: H. a dobândit apartamentul nr. 1 în baza contractului de vânzare-cumpărare din 30 august 2006 autentificat la B.N.P., I.I., primul dobânditor de la Stat al apartamentului nr. 1 fiind J.J. care a cumpărat acest apartament în baza Legii nr. 4/1973; I. a dobândit apartamentul nr. 5 conform contractului de vânzare-cumpărare din 1974, apartamentul fiind dobândit în baza Legii nr. 4/1973; J. și K. au dobândit apartamentul nr. 8 în baza contractului de vânzare-cumpărare din 2004 emis de B.N.P., K.K., primul dobânditor al apartamentului fiind L.L. care a cumpărat acest apartament în baza Legii nr. 4/1973; L. a dobândit apartamentul nr. 10 în baza Legii nr. 4/1973; M. a dobândit apartamentul nr. 4 conform Legii nr. 112/1995 cu contractul de vânzare-cumpărare din 26 mai 2000 emis de SC M.M. SA; N. a dobândit apartamentul nr. 6 conform Legii nr. 112/1995 cu contractul de vânzare-cumpărare din 15 octombrie 1999 emis de SC M.M. SA; O. și C.C. au dobândit apartamentul nr. 7 conform contractului de vânzare-cumpărare din 02 decembrie 2004 emis de B.N.P., N.N. iar primul dobânditor de la Stat al apartamentului a fost O.O., în baza Legii nr. 112/1995, contract de vânzare-cumpărare din 1999; D.D. a dobândit apartamentul nr. 9 în baza Legii nr. 112/1995 cu contractul de vânzare-cumpărare din 1999 emis de SC M.M. SA; V. a dobândit o parte din mansarda imobilului în baza Legii nr. 112/1995 conform contractului de vânzare-cumpărare din 2003; X. a dobândit o parte din mansarda imobilului în baza Legii nr. 112/1995, conform contractului de vânzare-cumpărare din 2003; G. a dobândit o parte din mansarda imobilului în baza Legii nr. 112/1995 conform contractului de vânzare-cumpărare din 2003.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul 1 la Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Pârâții N., I., Z. și Y. au depus întâmpinare solicitând respingerea acțiunii și cerere de chemare în garanție a Statului Român prin A.A. și a Municipiului București prin primarul general, solicitând obligarea acestora la despăgubiri în ipoteza în care vor fi evinși prin admiterea acțiunii reclamanților. Chematul în garanție Municipiul București a formulat la rândul său cerere de chemare în garanție a A.A. Pârâtul H. a formulat cerere de chemare în garanție a numitului B.B., solicitând instanței ca, în cazul admiterii acțiunii reclamanților, acesta să fie obligat la plata despăgubirilor către pârât, în temeiul obligațiilor ce revin vânzătorului în cadrul unui contract de vânzare-cumpărare, conform art. 1336, 1337, 1340 și 1341 C. civ. și art. 60-63 C. proc. civ.

La 26 noiembrie 2008 reclamanții și-au modificat cererea de chemare în judecată, în sensul că înțeleg să se judece cu numiții Z. și Y. în calitate de pârâți, pentru apartamentul nr. 10.

Pârâții V. și X. au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția inadmisibilității acțiunii, excepția prematurității, și excepția prescripției dreptului la acțiune.

Pârâta M. a formulat întâmpinare, invocând excepția lipsei calității procesuale active și pasive, excepția prematurității cererii și excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, solicitând respingerea acțiunii și cerere de chemare în garanție a Statului Român prin A.A. și a Municipiului București prin primarul general.

În ședința publică din 30 septembrie 2009, tribunalul a luat act de decesul pârâtului C.C. și a dispus introducerea în cauză a moștenitorilor acestuia, respectiv O., P., R., S. și T.

Asupra excepției lipsei calității procesuale active, tribunalul reține următoarele:

Imobilul în litigiu a fost proprietatea autorului reclamanților, numita B., care l-a dobândit prin actul de împărțeală autentificat din 19 mai 1923, fiind înscris în cartea funciară din 1940, conform procesului-verbal din 25 iunie 1943 (fila 214 dosar). Autoarea reclamanților a decedat la 09 februarie 1945, iar conform jurnalului din 12 martie 1945 al Tribunalului Ilfov, au fost trimiși în posesie succesorii defunctei, respectiv E.E., G.G. și H.H., fiecare cu câte 1/3 din averea rămasă de pe urma defunctei.

Ulterior, prin Decretul nr. 92/1950 (poz. 524) imobilul în litigiu a fost preluat în proprietatea statului de la numiții G.G. și H.H. (conform relațiilor comunicate de Primăria Municipiului București - adresa din 30 martie 2007), fii lui P.P. decedat în Franța (conform certificatului de moștenitor din 12 noiembrie 2001, a cărui succesiune a fost dezbătută și în Franța la 01 decembrie 1969, așa cum rezultă din cuprinsul certificatului de moștenitor.

Având în vedere că preluarea imobilului în litigiu s-a făcut de la 2 cetățeni francezi, aceștia fiind trimiși în posesie în anul 1945 și în raport de prevederile Acordului încheiat în 1959 între România și Franța privind acordarea de despăgubiri compensatorii ratificat prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 363 din 25 martie 1959, tribunalul apreciază că potrivit art. 5 din Legea nr. 10/2001 reclamanții nu sunt îndreptățiți la restituirea în natură întrucât au primit despăgubiri conform acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie.

Potrivit art. 1 din Acordul din 09 februarie 1959, statul român a plătit statului francez 21 milioane dolari SUA, cu titlu de indemnizație globală, forfetară și definitivă pentru bunurile, drepturile sau interesele statului francez și ale persoanelor fizice sau juridice bucurându-se de naționalitate franceză, care au fost atinse de măsurile române de naționalizare, expropriere, rechiziție și alte măsuri restrictive similare, plata integrală a acestei sume având efect eliberatoriu pentru statul român. Potrivit art. 2 din același acord, din momentul aplicării acordului, statul român ca și persoanele fizice sau juridice române au fost eliberate de orice obligație față de statul francez și de persoanele fizice sau juridice franceze pentru revendicările prevăzute la art. I din acord. Dovada plății, este chiar actul normativ de ratificare a acordului publicat prin Ordinul nr. 2877/2007 în M. Of. nr. 179/2008, iar conform relațiilor comunicate de Ministerul Afacerilor Externe respectivul acord a intrat în vigoare de la data semnării - 09 februarie 1959 și nu a fost denunțat de niciuna dintre părți. Ca urmare, tribunalul a reținut că reclamanții nu au calitate procesuală activă să solicite restituirea în natură a imobilului în litigiu, neexistând identitate între persoana reclamanților și dreptul dedus judecății.

Apelul și hotărârea instanței de apel în primul ciclu procesual:

Împotriva sentinței au declarat apel reclamanții A., B., C., E., F.

Prin sentința civilă nr. 7497 din 9 decembrie 2011 pronunțată în Dosarul nr. x/3/2008* al Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins ca neîntemeiată excepția de nelegalitate a dispozițiilor din pct. 5.1 și 5.2 din H.G. nr. 498/2003 și pct. 5.1 și pct. 5.2 din H.G. nr. 250/2003 formulată de apelanții reclamanți. Sentința a rămas definitivă prin Decizia civilă nr. 2887 din 8 iunie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, prin respingerea excepției autorității de lucru judecat și a recursului, ca nefondate.

Prin Decizia civilă nr. 101/A din 15 martie 2013 pronunțată în Dosarul nr. x/2/2012 al Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, apelul a fost respins ca nefondat.

Recursul și hotărârea instanței de recurs în primul ciclu procesual:

Împotriva deciziei au formulat recurs reclamanții.

Prin Decizia civilă nr. 1927 din 17 iunie 2014, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a I-a civilă, s-a admis recursul s-a modificat Decizia nr. 101/A/2013 în sensul că s-a admis apelul împotriva sentinței civile nr. 1046/2010, a desființat sentința civilă nr. 1046/2010 și s-a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul București.

Pentru a dispune în acest sens s-au reținut următoarele:

Instanța de recurs a reținut că deși în Anexa la Decretul nr. 92/1950 nu a fost menționat și E.E. ca proprietar de la care s-au preluat apartamentele, deși acesta face dovada calității sale, acest aspect nu creează o prezumție absolută în sensul că acesta nu era proprietar la data preluării întrucât aplicarea prevederilor art. 24 din Legea nr. 10/2001 operează numai în absența unor probe contrare. Or, recurenta-reclamantă A. a depus la dosar probe contrare, care răstoarnă prezumția prevăzută de textul legal enunțat, respectiv înscrisuri în dovedirea calității de proprietar la data preluării imobilului în litigiu pentru autorul său E.E., care a dobândit imobilul alături de ceilalți doi succesori ai autoarei lor comune. Drept urmare, sarcina probei proprietății asupra apartamentelor în litigiu la momentul deposedării abuzive a fost făcută de către reclamanți, conform art. 1169 C. civ.

În temeiul dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 10/2001, nu sunt îndreptățite la restituire în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, enunțate în anexa nr. 1, care face parte integrantă din lege. Or, în prezenta pricină, nu s-a făcut dovada plății către reclamanți a unor despăgubiri în baza Acordului încheiat între România și Franța în anul 1959, menționat în anexa nr. 1 a Legii nr. 10/2001.

Potrivit regulilor probațiunii (art. 1169 C. civ.), sarcina probei incumbă celui care afirmă ceva, iar nu celui care neagă (probatio incumbit ei qui dicit non ei qui negat). Cum intimații-pârâți sunt cei care susțin că recurenții-reclamanți au încasat despăgubiri în baza Acordului româno-francez din anul 1959, acestora le revine sarcina probei pe aspectul în discuție, potrivit principiului și regulilor probațiunii mai sus-menționate. Doar simpla invocare a existenței acordului nu este suficientă pentru a se face dovada încasării unor despăgubiri de către reclamanți. Reclamanții au depus la dosarul cauzei declarații pe proprie răspundere din care rezultă că nu au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale pentru nici un imobil naționalizat de statul român de la autorii lor.

Aceste declarații răstoarnă prezumția prevăzută de art. 5 din Legea nr. 10/2001, în acest sens pronunțându-se și Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 2887 din 8 iunie 2012. Având în vedere considerentele reținute în această decizie, instanța de recurs a constatat că reclamanții F., D., A., B., E., C. au calitate procesuală activă în cauză.

Cum pricina a fost soluționată în baza unei excepții procesuale, atât la fond, cât și în apel, instanța de recurs a casat decizia recurată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul București, pentru cercetarea fondului pricinii.

Cauza a fost reînregistrată sub nr. x/3/2014 la Tribunalul București, secția a III-a civilă.

Prin sentința civilă nr. 306 din 15 martie 2016, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2014, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins excepția inadmisibilității și excepția prematurității cererii în revendicare, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiului București în privința cererii în revendicare și a respins cererea pe acest motiv ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă în privința pârâtului Municipiul București, a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților reiterată de H., a calificat excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâții H., N., U., I., Z. și Y. și M. ca fiind apărare de fond. Totodată, a respins cererea în revendicare a apartamentelor litigioase din imobilul situat în București, în contradictoriu cu pârâta-reclamantă G. și pârâții H., I., J., K., L., M., N., O., P., R., S., T., U., V., X., Z., Y. și Municipiul București prin primarul general și cu chemații în garanție Statul Român prin A.A., Municipiul București - prin primar general și B.B., ca neîntemeiată. S-a respins cererea reconvențională formulată de pârâta G. ca rămasă fără obiect și cererea de chemare în garanție formulată de pârâții N., U., I., Z., Y. și M. împotriva Statului Român prin R.R. și împotriva Municipiului București prin primar general, ca lipsită de obiect. S-a respins cererea de chemare în garanție formulată de Municipiul București împotriva Statului Român prin R.R. ca lipsită de obiect. S-a respins excepția lipsei de interes invocată de pârâții J., K. și H. cu referire la cererea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 16 septembrie 2004 și a contractului de vânzare cumpărare din 30 august 2006 ca neîntemeiată. S-a respins cererea în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare din 30 august 2006, din 16 septembrie 2004, din 02 decembrie 2004 ca neîntemeiată. S-a respins cererea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 02 octombrie 2003 încheiat de pârâții V. și X. ca prescrisă. Au fost obligați reclamanții la plata către pârâții V. și X. a sumei de 5.000 lei cheltuieli de judecată, parțiale, și la plata către pârâții J. și K. a sumei de 4.000 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a dispune în acest sens s-au reținut următoarele:

Aspectele asupra cărora a statuat Înalta Curte în mod irevocabil nu mai pot fi supuse analizei de către instanța de fond. Cauza a fost trimisă pentru ca instanța de fond să se pronunțe pe fondul pricinii. O astfel de dezlegare este obligatorie pentru judecătorul fondului și impune o anumită soluție în privința excepției inadmisibilității și excepției prematurității acțiunii în revendicare.

În privința acestora tribunalul va constata netemeinicia argumentelor aduse în susținerea lor.

Excepția inadmisibilității și excepția prematurității au fost susținute pe argumentul că existența dosarului administrativ format ca urmare a depunerii notificării nr. 3535/2001 în temeiul Legii nr. 10/2001 împiedică formularea unei acțiuni în revendicare în temeiul principiului electa una via. Argumentul este nefondat întrucât o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun nu este de plano exclusă în baza dreptului de acces la instanță garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar, pentru a se analiza pe fond o astfel de cerere trebuie îndeplinită condiția existenței unui drept de proprietate a cărei protecție se impune din perspectiva garanțiilor impuse de art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la convenție.

Excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Municipiul București în privința sa va fi admisă de tribunal în privința cererii în revendicare constatând că obiectul revendicării îl constituie apartamentele dintr-un imobil naționalizat care au fost deja vândute, fie în temeiul Legii nr. 4/1973, fie în temeiul Legii nr. 112/1995. În cadrul acțiunii în revendicare pot avea calitate procesuală pasivă exclusiv persoanele care sunt în posesia imobilului revendicat, care opun posesia ca stare de fapt sau posesia izvorâtă dintr-un titlu de proprietate distinct de al reclamantului. Or, pârâtul Municipiul București nu se află în posesia unora dintre apartamentele revendicate încât nu are calitate procesuală pasivă în cauză.

Excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâții H., N., U., I., Z. și Y. și M. calificată de tribunal ca fiind o apărare de fond este nefondată întrucât, în cadrul acțiunii în revendicare pot sta în judecată în calitate de pârâți persoanele care, având posesia asupra imobilului, invocă titluri de proprietate asupra acestuia pe care le opun reclamantului. Există așadar identitate între persoanele chemate în judecată în prezenta acțiune și persoanele care opun un titlu de proprietate propriu, implicit posesia asupra apartamentelor revendicate. În argumentarea excepției lipsei calității procesuale pasive pârâții au invocat însă că în calitatea lor de cumpărători de bună credință nu pot fi acționați în judecată într-o acțiune în revendicare pentru restituirea apartamentelor ai căror proprietari sunt. Aspectul invocat reprezintă o apărare pe fondul acțiunii în revendicare, în sensul că pârâții înțeleg să opună fostului proprietar al imobilului naționalizat titlurile lor de proprietate, respectiv contractele de vânzare de cumpărare încheiate în privința apartamentelor revendicate.

Excepția lipsei de interes invocată de pârâții J. și H. este neîntemeiată, întrucât interesul reclamantei este acela de a obține lipsirea pârâților de titlul de proprietate pe care l-au opus acțiunii în revendicare. Pe fondul capătului de cerere în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare din 30 august 2006, din 16 septembrie 2004 și din 02 decembrie 2004, se notează că pârâții J., H. și P. sunt cumpărătorii succesivi prin aceste contracte, ai apartamentelor nr. 8, nr. 1 și nr. 7, cumpărătorii inițiali fiind persoane care au achiziționat apartamentele în temeiul Legii nr. 4/1973. Reclamanta a invocat față de aceste contracte de vânzare-cumpărare frauda la lege, fără însă a proba eludarea, la încheierea contractelor de vânzare cumpărare, a vreunei dispoziții legale imperative. În privința acestor contracte nu sunt incidente dispozițiile Legii nr. 112/1995 pentru a se impune analiza încălcării termenului de 10 ani de interdicție la vânzare și nici nu se impune analiza bunei sau relei credințe la cumpărare prin prisma dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și a Legii nr. 10/2001, argumentele aduse de reclamantă în acest sens pentru a se dispune anularea acestor contracte fiind neîntemeiate.

Referitor la cererea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 02 octombrie 2003 încheiat de pârâții V. și. X. în temeiul Legii nr. 112/1995, tribunalul va reține ca întemeiată excepția prescripției invocată de aceștia. Conform art. 45 alin. (1) Legea nr. 10/2001 actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile care cad sub incidența prevederilor prezentei legi, sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării. Potrivit art. 45 alin. (4), actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele întocmite în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate cu titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută dacă au fost încheiate cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării, iar conform alin. (5), prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi. Termenul de un an a fost prelungit până la 12 februarie 2002 prin O.U.G. nr. 145/2001. Termenul de un an constituie termenul de prescripție instituit de legea specială în privința contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza unor dispoziții legale și care au privit imobile naționalizate, Legea nr. 112/1995 constituind o atare lege. Legea specială a reglementat durata termenului în privința prescripției acțiunii în nulitate absolută a acestor contracte, însă aceste contracte au fost încheiate și ulterior duratei de un an vizate de legiuitor de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Termenul de un an astfel reglementat reprezintă o dispoziție specială care rămâne însă incidentă și în privința contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 ulterior datei de 12 februarie 2002, în temeiul principiului interpretării similare a drepturilor și intereselor persoanelor aflate în aceleași situații juridice, în speță cumpărătorii în baza Legii nr. 112/1995. Din această perspectivă, acțiunea în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare din 02 octombrie 2003 încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 de către V. și X. este prescrisă.

Privitor la fondul cererii în revendicare, în cadrul comparării titlurilor de proprietate invocate de părți, se notează că reclamanții s-au prevalat de actul de partaj autentificat din 19 mai 1923 prin care autoarea B. preia în proprietate imobilul din București, compus din clădire cu trei etaje și teren de 1.180 mp, pârâții opunând contracte de vânzare cumpărare încheiate în privința apartamentelor revendicate. Acestea din urmă sunt fie contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, anume apartamentul nr. 12 cumpărat G. prin contractul din 2000, apartamentul nr. 6 cumpărat de N. prin contractul din 1999, apartamentul nr. 9 cumpărat de U. prin contractul din 1999, apartamentul nr. 4 cumpărat de M. prin contractul din 26 mai 2000; fie contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 4/1973 anume apartamentul nr. 5 cumpărat de I. prin contractul din 1974; fie contracte de vânzare-cumpărare încheiate succesiv, ultimii cumpărători fiind pârâți în litigiu, autorii achiziționând apartamentele în temeiul Legii nr. 4/1973: apartamentul nr. 10 cumpărat de autorii pârâților Z. și Y. în 1975, iar aceștia, prin contractul din 1994; apartamentul nr. 8 cumpărat de autorii pârâților J. în 1974, iar aceștia prin contractul din 16 septembrie 2004 au achiziționat apartamentul de la cumpărători succesivi; apartamentul nr. 1 cumpărat de autorii pârâtului H. în temeiul Legii nr. 4/1973 iar acesta din urmă prin contractul din 30 august 2006, apartamentul nr. 7 cumpărat de autorii pârâților P. în temeiul Legii nr. 112/1995 prin contractul din 2004, pârâții indicați achiziționând apartamentul nr. 7 prin contractul autentificat din 02 decembrie 2004.

Tribunalul a reținut că reclamanții au invocat exclusiv actul de partaj autentificat din 19 mai 1923 ca titlu de proprietate în vederea admiterii cererii de revendicare a apartamentelor enumerate mai sus, din imobilul naționalizat prin Decretul nr. 92/1950.

Din perspectiva principiilor statuate în decizia Maria Athanasiu și alții împotriva României, se constată că reclamanții nu se pot prevala de o recunoaștere definitivă și retroactivă în privința dreptului de proprietate pretins printr-o hotărâre judecătorească care să dispună restituirea imobilului în natură ca obligație în sarcina unei autorități a statului (în speță Consiliul General al Municipiului București).

Reclamanții au invocat o atingere adusă dreptului lor la respectarea bunurilor (art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție), prin faptul că autoritățile naționale nu le-au soluționat notificările formulate în baza Legii nr. 10/2001. RIL nr. 33/2008 a statuat că doar în situația în care se constată că reclamantul beneficiază de un bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului se naște obligația pentru instanțe de a analiza în ce măsură nerecunoașterea unui astfel de bun (în concret a dreptului de proprietate pretins în baza art. 480 C. civ.) încalcă art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Pentru a putea invoca o ingerință adusă unui bun în sensul art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, reclamanta trebuie să invoce și să probeze stabilirea printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă a caracterului abuziv al preluării și dispoziția de restituire în sarcina autorității deținătoare. Această condiție trebuie verificată că a fost îndeplinită anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, deoarece RIL nr. 33/2008 obligă la acest aspect.

Curtea Europeană, în decizia Maria Atanasiu și alții împotriva României, stabilește fără echivoc că art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu garantează dreptul în sine la restituirea imobilului în sensul de a naște un drept în patrimoniul reclamantului. Noțiunea de bun în sensul art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenție semnifică un bun actual sau o creanță suficient de bine stabilită în dreptul intern în baza cărora un reclamant să poată pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate (Gratzinger și Gratzingerova c. Republicii Cehe, parag. 69).

Curtea a reamintit că art. 1 Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce au fost preluate înainte să ratifice Convenția (Jantner c. Slovaciei, par. 34). În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire.

În cauza Atanasiu, Curtea a constatat că părțile au puncte de vedere divergente în ce privește interpretarea prevederilor legilor de reparație și, în special, în ceea ce privește momentul de la care persoana care s-a prevalat de legile de reparație devine titularul unui drept la restituirea bunului sau la despăgubire. Curtea nu a considerat necesar să soluționeze această controversă deoarece ținea de teoria și practica internă, dar a reamintit că trebuie să se țină seama de conținutul autonom al noțiunii de bun și de criteriile reținute în jurisprudența Curții. Existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele au recunoscut acestei persoane calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii au dispus în mod expres restituirea bunului. Curtea a mai constatat în decizia Maria Atanasiu și alții împotriva României că dreptul intern, de la intrarea în vigoare a legilor de reparație, Legea nr. 10/2001, Legea nr. 1/2000 și Legea nr. 247/2005, prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. Curtea a apreciat prin urmare că transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea acestei proceduri.

În cauza de față, reclamantele au pretins încălcarea art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, într-o manieră continuă, dar fără a face dovada unui bun actual. Scopul urmărit, acela de a obține la momentul actual, la 15 ani de la intrarea în vigoarea a legii speciale de reparație, o constatare a preluării ilegale și restituirea în natură nu își mai poate afla temei juridic în art. 480 C. civ. și nici în art. 1 Protocolul nr. 1 adițional, acesta din urmă neputând constitui garanție pentru nașterea unui drept, ci doar pentru a nu fi încălcat un drept deja recunoscut în mod definitiv și căruia trebuie i se dea eficiență în mod concret.

În speță, nu se constată nici existența unui bun actual și nici existența unei creanțe care să fie suficient de bine stabilită în dreptul intern în sensurile statuate de Curtea Europeană în deciziile enunțate. Curtea a stabilit în jurisprudența sa că speranța de a obține recunoașterea subzistenței unui fost drept de proprietate ce s-a aflat o perioadă lungă de timp în imposibilitate de exercitare efectivă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 Protocolul nr. 1. (Prințul Hans-Adam II de Liechtenstein c. Germaniei, Viașu împotriva României). Prevederea în legi speciale de reparație a dreptului la restituire, totală sau parțială, obligă însă statele contractante la respectarea dreptului astfel generat, dacă el a fost pretins în cadrul procedurii speciale. (Viașu împotriva României).

Reclamanților din speță, dreptul la restituire nu le-a fost confirmat prin nici o decizie administrativă și nici prin o hotărâre judecătorească irevocabilă și executorie. Așadar, aceștia nu se pot pretinde titularele unui drept de proprietate în sensul art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, iar preluarea abuzivă nu constituie o ingerință în sensul statuat de Curtea Europeană raportat la art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, prin urmare nu poate sluji ca temei pentru restituire în temeiul dreptului comun.

Dreptul pretins de reclamantă nu putea fi recunoscut că subzistă decât în măsura în care a fost supus recunoașterii în acord cu legile speciale de reparație, iar o ingerință în respectarea dreptului ar fi fost doar refuzul de emitere a unei decizii. Mai departe, acest refuz putea fi sancționat doar în conformitate cu statuările din RIL nr. 20 din 2007 în sensul că instanțele interne ar fi soluționat ele însele notificarea depusă cu privire la imobil dacă autoritățile refuzau emiterea unei decizii.

Deoarece nu este îndeplinită condiția prealabilă a existenței unui bun în sensul celor statuate de RIL nr. 33/2008 și decizia Maria Atanasiu c. României, respectiv să fi fost stabilită în mod definitiv prin hotărâre judecătorească irevocabilă ori decizie administrativă definitivă obligația unității administrative competente de a restitui în natură imobilul, singur actul de partaj invocat de reclamantă nu poate constitui titlu de proprietate preferabil față de contractele de vânzare cumpărare încheiate de pârâți.

Nu prezintă relevanță așadar în speță buna ori reaua-credință a cumpărătorilor apartamentelor în temeiul Legii nr. 112/1995, analiza acestui aspect prezentând relevanță doar în situația în care reclamanții din acțiunea în revendicare a imobilului naționalizat ar fi fost beneficiarii unei dispoziții dintr-o hotărâre judecătorească de restituire în natură a imobilului sau a unei dispoziții administrative emise anterior vânzării apartamentelor. Prin urmare, nefiind îndeplinită situația premisă a existenței unui drept de proprietate recunoscut în mod definitiv, cererea în revendicare este neîntemeiată.

Ca urmare a respingerii cererii în revendicare, cererea reconvențională formulată de pârâta Prejma Viorica prin care a solicitat obligarea reclamanților la plata sporului de valoare adus imobilului prin îmbunătățirile aduse a rămas fără obiect. Cât privește cererea de chemare în garanție formulată de pârâții N., U., I., Z., Y. și M. împotriva Statului Român prin R.R. și Municipiului București, aceasta apare de asemenea ca lipsită de obiect, ca o consecință a respingerii cererii în revendicare ca neîntemeiată.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., vor fi obligați reclamanții la plata către pârâții V. și X. a sumei de 5.000 lei cheltuieli de judecată parțiale și către pârâții J. și K. a sumei de 4.000 lei cheltuieli de judecată.

Apelul și soluția instanței de apel în al doilea ciclu procesual.

Împotriva sentinței au declarat apel reclamanții. Pârâtul H. a formulat apel aderent împotriva încheierilor din ședințele de la 23 septembrie 2014 și 18 noiembrie 2016 și împotriva sentinței civile nr. 306 din 15 martie 2016.

Instanța de apel a apreciat că apelul aderent formulat de pârâtul H. este lipsit de interes iar apelul reclamanților este nefondat.

În esență, s-au reținut următoarele argumente:

Referitor la apelul aderentului H., curtea constată că primul capăt de cerere a fost respins, apreciindu-se ca prescris dreptul material la acțiunea în nulitatea contractelor de vânzare - cumpărare încât s-au păstrat efectele contractelor de vânzare cumpărare, printre care și dobândirea dreptului de proprietate asupra apartamentelor. Capătul de cerere în revendicare a fost respins ca nefondat, considerându-se că pârâții dețin un titlu și că reclamanții nu dețin un bun în sensul Convenției.

Curtea observă că prin exercitarea apelului aderent împotriva sentinței civile nr. 306 din 15 martie 2016 pârâtul H. nu a dovedit un interes determinat și actual pe care l-ar putea obține prin exercitarea căii de atac a apelului. Constată că interesul disputat de părți îl constituie dreptul de proprietate asupra apartamentelor și că acest drept/interes se află, la data exercitării căi de atac a apelului, în patrimoniul pârâtului H.

Referitor la motivele de apel formulate de reclamanți s-au reținut următoarele:

În ce privește motivul de apel referitor la greșita soluționare a nulității contractului de vânzare cumpărare din 02 octombrie 2003, la greșita soluționare a excepției lipsei calității procesule pasive a Municipiului București și la apărările intimaților X. și V., instanța de apel constată că admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București s-a decis numai în raport de acțiunea în revendicare, nu și în raport de capătul de cerere de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare încât critica potrivit căreia s-a admis greșit excepția lipsei calității procesului pasive a Municipiului București în raport de capătul de cerere privind nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare din 02 octombrie 2003 este nefondată.

În ce privește critica privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 45 alin . (5) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a constatat că instanța de fond s-a pronunțat pe prescripția reglementată de art. 45 (5) din Legea nr. 10/2001 încât, sub acest aspect, critica este fondată, pentru că, contractul din 02 octombrie 2003 s-a încheiat după expirarea termenului prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, iar pe de altă parte reclamanții au invocat ca motiv de nulitate încălcarea art. 44 din O.G. nr. 40/1999 și art. 3 din Legea nr. 247/2005. Potrivit art. 44 din O.G. nr. 40/1999, actele juridice de înstrăinare care nu au fost atacate în condițiile art. 41 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, pot fi atacate în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a titlului I al Legii nr. 247/2005 sau, după caz, de la data luării la cunoștință despre încheierea contractului. Or, reclamanții au luat la cunoștință despre existența contractului de vânzare cumpărare din 2 octombrie 2003 în martie 2007, potrivit adresei SC M.M. SA. Față de data formulării cererii completatoare, 21 ianuarie 2009, prin care s-a solicitat constatarea nulității absolute a contractului din 2 octombrie 2003, dreptul material la acțiune este prescris.

Curtea constată că în faza apelului, reclamanții au invocat și dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, pe care nu le-au invocat la instanța de fond. Textul a fost modificat prin Legea nr. 247/2005. Față de momentul la care s-a introdus noul text de lege și de data încheierii contractului și având în vedere că orice cauză de nulitate trebuie să existe la momentul încheierii actului, Curtea va respinge ca neîntemeiată critica privind încălcarea art. 21 din Legea nr. 10/2001 republicată.

În concluzie, Curtea constată că la data de 21 ianuarie 2009 contractul intimaților pârâți era consolidat prin prescripția dreptului material la acțiune al reclamanților de a mai putea cere nulitatea absolută.

Referitor la critica privind greșita soluționare a cererii în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare din 2 decembrie 2004 și la apărarea intimaților pârâți P., Curtea constată că în cererea completatoare s-a invocat ca temei art. 9 alin. (8) din Legea nr. 112/1995, iar instanța de fond a reținut ca fiind prescrisă acțiunea în temeiul art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Curtea constată că soluția instanței de fond de a constata prescrisă acțiunea pe temeiul art. 45(5) din Legea nr. 10/2001 este nelegală și că în speță era aplicabile dispozițiile art. 3 din Legea nr. 247/2005 preluat din O.G. nr. 40/1999. Critica este însă nefondată și pe acest temei pentru că acțiunea de constatare a nulității contractului trebuia introdusă în termen de 12 luni de la intrarea în vigoare a Titlului I din Legea nr. 247/2005, respectiv de la publicare sau de la data luării la cunoștință despre existența contractului. Curtea constată că inițial apartamentul nr. 7 a fost cumpărat de numiții O.O. și S.S. - potrivit contractului din 19 aprilie 2004. La 2 decembrie 2004, O.O. și S.S. vând apartamentul către O. căsătorită cu C.C., conform contractului din 2 decembrie 2004.

Din probele administrate nu rezultă data la care reclamanții au luat la cunoștință de existența contractului din 2 decembrie 2004. Este însă împlinit termenul de 12 luni de la data publicării Legii nr. 247/2005.

Se mai constată că numiții O.O. și S.S. nu au fost chemați în judecată pe capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare din 2004 și nici nu s-a cerut constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare din 19 aprilie 2004 încheiat de Municipiul București cu numiții O.O. și S.S.. Dacă s-ar dispune nulitatea contractului de vânzare cumpărare din 2 decembrie 2004 dreptul asupra apartamentului s-ar întoarce în patrimoniul numiților O.O. și S.S. și nu ar intra în patrimoniul reclamanților. S-ar putea susține că admițându-se nulitatea contractului, pârâții nu mai dețin un titlu și deci a fi simpli posesori. O asemenea rațiune nu poate fi primită pentru că mai întâi/prioritar trebuie îndeplinite condițiile exercitării unei acțiuni printre care și existența interesului. Numai după îndeplinirea condițiilor de exercitare a acțiunii se poate trece la efectele acesteia, în speță la constatarea nulității contractului.

În atare condiții capătul de care privind nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare din 2 decembrie 2004 va fi respins pentru lipsa de interes personal al reclamanților.

În concluzie, Curtea va respinge și criticile privind contractul de vânzare cumpărare nr. 4949/2 decembrie 2004 ca nefondate, lipsite de interes personal, chiar dacă nu s-au respectat dispozițiile art. 9 alin. (8) din Legea nr. 112/1995, în vigoare la data încheierii contractului din 2 decembrie 2004.

Referitor la criticile privind contractul de vânzare cumpărare nr. 1744 din 30 august 2006 și la apărările intimatului H., acesta a cumpărat apartamentul nr. 1, prin contractul de vânzare cumpărare din 30 august 2006, de la numitul B.B. La rândul său B.B. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului de la numiții T.T., U.U., V.V. și X.X.. Aceștia la rândul lor au dobândit apartamentul prin contractul de vânzare cumpărare din 11 noiembrie 1999.

Curtea constată că în mod greșit instanța de fond a reținut prescripția dreptului material de a cere nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare din 2006 pe temeiul art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care reclamanții au invocat ca temei art. 44 din O.G. nr. 40/1999 și art. 3 din Titlul I din Legea nr. 247/2005. În apel nu s-a cerut să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare autentificat din 04 aprilie 2006, astfel că în situația în care s-ar anula contractul de vânzare cumpărare din 2006 dreptul de proprietate s-ar întoarce în patrimoniul numitului B.B. și nu în patrimoniul reclamanților. S-ar putea susține că admițându-se nulitatea contractului, pârâții nu mai dețin un titlu și deci a fi simpli posesori. O asemenea rațiune nu poate fi primită pentru că prioritar trebuie îndeplinite condițiile exercitării unei acțiuni printre care și existența interesului. În atare condiții, capătul de cerere de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare din 2006 va fi respins ca fiind lipsit de interes personal al apelanților reclamanți.

Referitor la criticile privind nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare autentificat din 16 septembrie 2004 și la apărările intimaților J., Curtea constată că intimații au cumpărat apartamentul nr. 8 de la numitul L., care la rândul său l-a dobândit de la numitul L.L., conform contractului din 13 februarie 1990. L.L. împreună cu soția Z.Z. au cumpărat apartamentul de la numiții Y.Y. și A.A.A. Aceștia au dobândit apartamentul prin moștenire de la fratele lor B.B.B., conform certificatului de moștenitor din 1976, imobilul fiind cumpărat de defunct prin contractul de vânzare cumpărare din 1974.

Curtea constată că numitul L. nu a fost chemat în judecată și nici nu s-a cerut să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare din 13 februarie 1990. În ipoteza în care s-ar admite nulitatea contractului de vânzare cumpărare din 16 septembrie 2004 dreptul de proprietate ar reveni în patrimoniul numitului L. și nu în patrimoniul reclamanților. S-ar putea susține că, admițându-se nulitatea contractului pârâții nu mai dețin un titlu și deci a fi simpli posesori. O asemenea rațiune nu poate fi primită pentru că prioritar trebuie îndeplinite condițiile exercitării unei acțiuni printre care și existența interesului. Curtea constată că în mod greșit instanța de fond a reținut prescris dreptul material la acțiune în constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare din 2004 pe temeiul art. 45 alin . (5) din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care s-a invocat ca temei art. 44 din O.G. nr. 40/1999 și art. 3 din Titlul I al Legii nr. 247/2005.

Curtea constată că termenul de 12 luni de la publicarea Legii nr. 247/2005 s-a împlinit înainte de formularea cererii de constatare a nulității absolute a contractului, dar nu s-a putut stabili data la care reclamanții au luat cunoștință de existența acestui contract.

Cu toate acestea, dat fiind că nulitatea contractului nu va determina revenirea dreptului de proprietate în patrimoniul reclamanților, lipsind astfel interesul personal al reclamanților, Curtea va respinge acest argument și constatarea nulității absolute a acestui contract de vânzare cumpărare.

Curtea va respinge celelalte critici referitor la data intabulării dreptului de proprietate de către intimații J. și Oncica fiind nerelevante, respectiv nu sunt încă în vigoare textele de lege potrivit cărora s-ar dobândi proprietatea prin intabulare.

Referitor la cel de-al doilea motiv de apel, astfel cum a fost formulat și dezvoltat, și la apărările intimaților, critica este nefondată pentru că din examinarea deciziei apelate rezultă că instanța de fond a ținut cont de dispozițiile Înaltei Curți de Casație și Justiție din Decizia nr. 1927 din 17 iunie 2014 cu privire la existența calității procesuale active a reclamanților.

Referitor la cel de-al treilea motiv de apel astfel, cum a fost formulat și dezvoltat și la apărările intimaților, critica este nefondată pentru că în cauză este incidentă cauza Maria Atanasiu și alții și nu cauza Străin contra României, iar faptul că s-a reținut o preluare abuzivă nu înseamnă că reclamanții dețin un bun în sensul Convenției.

Referitor la susținerea intimaților potrivit căreia o parte din apelanții reclamanți nu sunt îndreptățiți la restituirea în natură și nici la măsuri reparatorii, potrivit art. 5 din Legea nr. 10/2001 și Deciziei nr. 841/2015 a Curții Constituționale, instanța de apel a reținut că din examinarea dispozitivului Deciziei Curții Constituționale nr. 841/2015 rezultă că dispozițiile art. 5 din Legea nr. 10/2001 sunt constituționale în măsura în care nu permit restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent persoanelor care intra sub incidența acordurilor încheiate de România cu alte state, privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, enumerate în anexa 1 a Legii nr. 10/2001.

Apoi constată, din paragraful nr. 34 al deciziei, că Acordurile României cu diferite state, privind problemele financiare în suspensie și deci implicit cu Statul Francez, au forță probantă absolută, iar instanțele române nu au căderea de a verifica în ce măsură Statul Român și-a îndeplinit obligațiile asumate prin intermediul acestor acorduri, pentru că aceste acorduri de drept internațional public reprezintă voința statelor semnatare - exterioare voințelor de drept privat intern. Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție, decizia este general obligatorie și are efecte numai pentru viitor.

Având în vedere caracterul imperativ al textului de lege precum și faptul că se dispune numai pentru viitor, Curtea apreciază că față de această decizie apelanții B., C., E., F., nu sunt îndreptățiți nici la restituirea în natură a vreunui imobil preluat de stat și nici la măsuri reparatorii în echivalent pentru că intră sub incidența Acordului româno - francez din anul 1959.

Pentru toate aceste considerente în temeiul art. 296 C. proc. civ. apelul va fi respins ca nefondat.

Recursul și considerentele instanței de recurs în al doilea ciclu procesual:

Împotriva Deciziei civile nr. 918 A din 25 noiembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, au declarat recurs reclamanții E., F., A., B. și C., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul de a admite apelul formulat și pe cale de consecință, admiterea acțiunii cu privire la capătul de cerere privind nulitatea contractului de vânzare cumpărare încheiat de pârâții X. și V. și a contractului încheiat de pârâții P.

Recurenții reclamanți au invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și anume faptul că instanța a aplicat greșit art. 21 și art. 45 din Legea nr. 10/2001 și art. 84 C. proc. civ.

Cu privire la vânzarea către X. și V., care s-a făcut în anul 2003, la doi ani după ce Legea nr. 10/2001 intrase în vigoare și când opera o indisponibilizare a imobilului în patrimoniul unității deținătoare, instanța a reținut că cererea de constatare a nulității contractului de vânzare cumpărare este prescrisa deși s-a arătat că motivul de nulitate este vânzarea de către unitatea deținătoare - Primăria Municipiului București - a unui bun față de care opera o cauză de indisponibilizare legală. Aplicarea dreptului era și în sarcina instanței, în temeiul art. 84 C. proc. civ.

Recurenții reclamanți susțin că au chemat în judecata și Municipiul București pentru a-i fi opozabile toate aceste cereri de constatare a nulității actelor încheiate după anul 2001 și de aceea Municipiul București are calitate procesuala pasivă, iar admiterea excepției prescripției este greșita în raport cu pârâții V. și. X.

Acest contract are un regim juridic separat de celelalte. Potrivit art. 21 din Legea nr. 10/2001 este interzisă înstrăinarea bunurilor imobile - terenuri și/sau construcții notificate. Or, tocmai acest lucru s-a întâmplat cu apartamentul deținut de parații V. și. X. După notificare, în loc să fie restituit în natură, autoritatea locală notificată l-a vândut chiriașilor. Curtea de apel a arătat în motivare ca art. 21 alin. (5) nu era în vigoare la data introducerii cererii.

Art. 21 alin. (5) a avut o altă redactare anterior anului 2014: (4) Sub sancțiunea nulității absolute, până la soluționarea procedurilor administrative și, după caz, judiciare, generate de prezenta lege, este interzisă înstrăinarea, concesionarea, locația de gestiune, asocierea în participațiune, ipotecarea, locațiunea, precum și orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaș, schimbarea destinației, grevarea sub orice formă a bunurilor imobile - terenuri și/sau construcții notificate potrivit prevederilor prezentei legi (Forma alin. (5) înainte de 2014). (5) Sub sancțiunea nulității absolute, până la soluționarea procedurilor administrative și, după caz, judiciare, generate de prezenta lege, sunt interzise înstrăinarea, concesionarea, locația de gestiune, asocierea în participațiune, ipotecarea, locațiunea, precum și orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaș, schimbarea destinației, grevarea cu sarcini sub orice formă a bunurilor imobile - terenuri și/sau construcții notificate potrivit prevederilor prezentei legi (forma alin. (5) după 2014)

Întrucât la data introducerii acțiunii, vânzarea unui bun notificat până la soluționarea procedurilor administrative era sancționată cu nulitatea absolută, motivul de nulitate există iar aplicarea dreptului era și în sarcina instanței, în condițiile în care au susținut motivele de fapt care constituiau cauza nulității.

În consecință, solicită modificarea deciziei curții de apel în sensul constatării nulității absolute a contractului de vânzare dintre pârâții V. și. X. și Primăria Municipiului București, constatând că Municipiul București are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.

Soluția cu privire la apartamentul deținut de pârâții V. și. X. este dată cu aplicarea greșită a legii și trebuie modificată. Invocă jurisprudența Înaltei Curții de Casație și Justiție cu privire la situația când contractul s-a încheiat după împlinirea termenului de prescripție special (prevăzut de art. 45 alin. (5)), adică când contractul s-a încheiat după 14 august 2002, potrivit căreia, în aceste cazuri, nu se aplică termenul de prescripție special de un an, fiind vorba de o nulitate absolută, acțiunea putând fi introdusă oricând. Susțin că părțile contractului știau despre depunerea notificării pe Legea nr. 10/2001, buna credință neexistând la momentul încheierii contractului. Termenul de un an nu se aplică și prin urmare, cererea de constatare a nulității contractului încheiat de pârâții-intimați V. și. X. este legală, iar contractul este nul absolut. Recurenții susțin că au interes și prin prisma faptului că bunul se va întoarce la Municipiul București putând fi restituit prin dispoziție de primar, în condițiile în care au depus notificare în temeiul Legii nr. 10/2001.

Recurenții critică soluția și în ce privește contractul încheiat de pârâții P., care au cumpărat cu încălcarea termenului de 10 ani impus de art. 9 din Legea nr. 112/1995. Consideră că în mod greșit s-a respins cererea pentru lipsa interesului.

O altă critică a recurenților, întemeiată pe 304 pct. 9 și art. 315 C. proc. civ., se referă la faptul că instanța de apel a reținut că toți apelanții de cetățenie franceza intră sub incidența Tratatului din 1959 dintre România și Franța și că nu ar avea vocație la nici un fel de măsuri reparatorii în natură sau în echivalent.

Susțin că această motivare este în contradicție cu decizia irevocabilă a Înaltei Curții de Casație și Justiție, data în primul ciclu procesual, care a reținut că apelanții au calitate procesuală activă în prezenta cauză. Invocă și Deciziile Curții Constituționale: nr. 972 din 21 noiembrie 2012, nr. 800 din 28 noiembrie 2012, și nr. 460 din 13 noiembrie 2013, citând din acestea următoarele: «hotărârea judecătorească - desemnând tocmai rezultatul activității judiciare - reprezintă, fără îndoială, cel mai important act al justiției.

Hotărârea judecătorească, având autoritate de lucru judecat, răspunde nevoii de securitate juridică, părțile având obligația să se supună efectelor obligatorii ale actului jurisdicțional, fără posibilitatea de a mai pune în discuție ceea ce s-a stabilit deja pe calea judecății. Prin urmare, hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă se situează în sfera actelor de autoritate publică, fiind învestită cu o eficiență specifică de către ordinea normativă constituțională. Pe de altă parte, un efect intrinsec al hotărârii judecătorești îl constituie forța executorie a acesteia, care trebuie respectată și executată atât de către cetățeni, cât și de autoritățile publice.

Or, a lipsi o hotărâre definitiva și irevocabilă de caracterul ei executoriu reprezintă o încălcare a ordinii juridice a statului de drept și o obstrucționare a bunei funcționări a justiției." În continuarea analizei sale, referitor la principiul stabilității/securității raporturilor juridice. Curtea reține că deși nu este în mod expres consacrat de Constituția României, acest principiu se deduce atât din prevederile art. 1 alin. (3), potrivit cărora România este stat de drept, democratic și social, cât și din preambulul Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, astfel cum a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa.

Referitor la același principiu, instanța de la Strasbourg a reținut că "unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice". (Hotărârea din 6 iunie 2005, pronunțată în Cauza Androne împotriva României, paragraful 44; Hotărârea din 7 octombrie 2009 pronunțată în Cauza Stanca Popescu împotriva României, parag. 99). Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, odată ce statul adoptă o soluție, aceasta trebuie să fie pusă în aplicare cu claritate și coerență rezonabile pentru a evita pe cât este posibil insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiectele de drept vizate de către măsurile de aplicare a acestei soluții. (Hotărârea din 1 decembrie 2005, pronunțată în Cauza Păduraru împotriva României, parag. 92;

Hotărârea din 6 decembrie 2007, pronunțată în Cauza Beian împotriva României, parag. 33). În ceea ce privește principiul stabilității/securității raporturilor juridice din perspectiva dreptului la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 parag. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că acesta "trebuie interpretat în lumina preambulului Convenției, care enunță preeminența dreptului ca element de patrimoniu comun al statelor contractante.

Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluție definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată" (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunțată în Cauza Brumărescu împotriva României, paragraful 61; Hotărârea din 22 martie 2005, pronunțată în Cauza Roșea împotriva Moldovei, parag. 24).

Astfel, solicită îndepărtarea din considerentele deciziei atacate a respectivelor argumente și constatarea ca nu se poate repune în discuție calitatea lor procesuală. Înalta Curte de Casație și Justiție a judecat cauza înainte de decizia Curții Constituționale și are forța juridică a unei hotărâri definitive și irevocabile. Problema dezlegată nu mai poate fi rejudecata întrucât se bucură de autoritatea de lucru judecat, art. 315 C. proc. civ., art. 20 din Constituție și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului făcând ca aceasta hotărâre să fie obligatorie și cu forța juridică de neînlăturat.

În susținerea acestui motiv, recurenții invocă și cauza Brumărescu împotriva României, 1999, citând din aceasta următoarele: „Dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 alin. (1) din convenție, trebuie interpretat în lumina preambulului convenției, care enunță preeminența dreptului ca element de patrimoniu comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluție definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată. În speță, Curtea observă că în perioada în care au avut loc evenimentele, procurorul general al României - care nu era parte în proces - dispunea, în virtutea art. 330 din C. proc. civ., de autoritatea de a ataca o hotărâre definitivă printr-un recurs în anulare. Curtea observă că, în exercițiul autorității sale, procurorului general nu i se impunea nici un termen, astfel că hotărârile puteau fi rediscutate oricând. Curtea subliniază că, admițând recursul în anulare introdus în virtutea autorității mai sus menționate, Curtea Supremă de Justiție a înlăturat efectele unei proceduri judiciare care dusese, în termenii Curții Supreme de Justiție, la o hotărâre judecătorească "irevocabilă", dobândind deci autoritatea lucrului judecat și fiind, în plus, executată. Aplicând în acest mod dispozițiile art. 330 mai sus citat, Curtea Supremă de Justiție a încălcat principiul securității raporturilor juridice. În speță și în virtutea acestui fapt, dreptul reclamantului la un proces echitabil în sensul art. 6 alin. (1) din convenție a fost ignorat.

Tot în susținerea ultimului motiv de recurs recurenții invocă, Cauza Bernd împotriva României (Cererea nr. 23456/04) referindu-se la reținerile următoare: Curtea observă că, în toate sistemele juridice, autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești definitive implică limitări ad personam și ad rem, în consecință, în ceea ce privește prezenta cauză, Curtea nu poate ignora faptul că cele două proceduri se refereau la aceleași circumstanțe factuale, care erau determinante pentru problemele ridicate. Cu toate acestea, în hotărârea sa din 20 noiembrie 2003, în care a revenit asupra concluziei pe care o formulase în prima procedură în ceea ce privește săvârșirea contravenției în momentul trecerii frontierei, Tribunalul Timiș s-a mulțumit să efectueze o nouă evaluare a acelorași elemente deja dezbătute în cadrul procedurii inițiale, în lipsa oricărei noi probe care să justifice o astfel de revenire. Cu siguranță, nu este vorba despre anularea unei proceduri judiciare care a condus la o hotărâre judecătorească „irevocabilă" și care a obținut autoritatea de lucru judecat (a se compara cu Brumărescu). Se poate presupune, însă, în mod rezonabil, că noua apreciere a faptelor operată de Tribunal, care l-a determinat pe acesta să ia o hotărâre radical opusă față de hotărârea sa anterioară, este problematică în ceea ce privește securitatea juridică, în special în condițiile în care reclamantul avea încrederea legitimă că aceeași instanță va soluționa continuarea aceluiași litigiu tot în sensul unei decizii cu autoritate de lucru judecat. Prin urmare, revenind la o chestiune în litigiu care a fost deja soluționată și care a făcut obiectul unei decizii definitive, și în absența oricărui motiv valabil, Tribunalul a încălcat principiul securității raporturilor juridice.

Au formulat întâmpinare intimații pârâți H. solicitând respingerea recursului și obligarea reclamanților la cheltuielile de judecată efectuate în primul ciclu procesual, intimații pârâți J. și K. solicitând respingerea recursului cu cheltuieli de judecată în recurs și apel, V. și X. solicitând respingerea recursului cu cheltuieli de judecată în recurs și apel, U. care a invocat excepția de necompetență generală a instanțelor române și excepția lipsei de interes a reclamanților și Municipiul București care a invocat excepția de necompetență generală a instanțelor române și excepția lipsei sale de calitate procesuală pasivă iar pe fond respingerea recursului ca nefondat.

Asupra excepțiilor invocate:

Prealabil, în ce privește excepția de necompetență generală a instanțelor române în soluționarea acțiunii de față, excepție invocată prin întâmpinare de intimații pârâți U. și Municipiul București, Înalta Curte reține că această excepție a fost invocată ca motiv de apel de H. în cererea de aderare la apelul reclamanților, în al doilea ciclu procesual. Apelul pârâtului H. a fost însă respins ca lipsit de interes încât motivul de apel legat de necompetența generală a instanțelor române nu a mai fost analizat. Pe de altă parte, U. și Municipiul București nu au declarat o cale de atac în care să aducă ca o critică de nelegalitate a soluțiilor pronunțate excepția necompetenței generale a instanțelor române. Cum excepția de necompetență generală este o excepție de procedură absolută ce poate fi invocată în orice fază procesuală, potrivit art. 159 și 1591 C. proc. civ., 1865, ea a fost primită pentru prima dată în recurs și respinsă pentru considerentele reținute în practicaua deciziei de față, conform art. 137 C. proc. civ.

Municipiul București a mai invocat prin întâmpinare și excepția lipsei sale de calitate procesuală pasivă. Cu ocazia dezbaterii pe fond, conform celor consemnate în practica, s-a statuat că excepția invocată nu reprezintă o excepție de procedură în sensul art. 137 C. proc. civ., urmând a fi antamată odată cu fondul, ca o apărare. Această excepție a fost invocată de fapt ca o critică de apel de către reclamanți iar instanța de apel, prin decizia ce face obiectul recursului de față a răspuns acestei critici reținând calitatea procesuală a autorității administrative în acțiunea în constatarea nulității contractelor de vânzare cumpărare cu motivarea că Municipiul București este parte în aceste contracte și lipsa de calitate procesuală a acestei autorități în capătul de acțiune în revendicare cu motivarea că apartamentele nu sunt în posesia acestei autorități. Municipiul București nu a formulat recurs în care să critice modul în care instanța de apel a soluționat excepția invocată ca o critică în apel așa încât nu mai pot fi analizate în recurs eventuale aspecte de nelegalitate legate de modul de soluționare a acestei apărări, invocate de această parte. De altfel, legat de modul de soluționare a excepției, critici se aduc și în recursul reclamanților urmând a fi analizată chestiunea din perspectiva criticilor recurenților.

U. a invocat prin întâmpinare și excepția lipsei de interes a reclamanților, față de ambele capete de cerere, raportat la valoarea probatorie și obligatorie a Tratatului Româno-Francez din 1959, astfel cum rezultă din Decizia Curții Constituționale nr. 841/2015. Întrucât această excepție este de fapt o apărare aflată în strânsă legătură cu ultimul motiv de recurs al reclamanților prin care solicită eliminarea din considerentele deciziei recurate a chestiunilor legate de ceea ce Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat prin Decizia nr. 1927/2014, această excepție invocată ca apărare va fi analizată odată cu motivul de recurs la care am făcut referire.

Recursul este nefondat, pentru cele ce se vor arăta în continuare:

Cu titlu prealabil se impune a se menționa că recurenții au atacat decizia instanței de apel numai sub aspectul soluției date cu privire la nulitatea contractelor de vânzare cumpărare încheiate de pârâții X. și V. și de pârâții P., pentru apartamentele pe care le dețin, solicitând schimbarea soluției în sensul admiterii acțiunii și constatării nulității celor două contracte, invocând aplicarea greșită a art. 21 și art. 45 din Legea nr. 10/2001 și art. 84 C. proc. civ. 1865.

Deși instanța de apel reține calitatea procesuală a Municipiului București în acțiunea în constatarea nulității contractelor de vânzare cumpărare a apartamentelor în litigiu, ca urmare a calității de parte a acestei autorități în majoritatea contractelor, constatând lipsa de calitate a acestei municipiului numai cu privire la capătul de cerere în revendicare, cu motivarea că autoritatea nu este în posesia bunurilor, recurenții reiau această chestiune, invocând calitatea procesuală a Municipiului București pe capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare încheiat cu pârâții V. și. X., la pag. 3 din recursul lor. Susținerea, care de altfel este o afirmație fără critici propriu-zise asupra modului în care instanța de apel ar fi soluționat această excepție, este lipsită de interes întrucât instanța de apel a reținut calitatea procesuală a Municipiului București în raport de capătul de cerere în constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare din 2003, ca parte în acest contract.

Cu privire la vânzarea apartamentului nr. 13 către X. și V., aceasta s-a făcut într-adevăr prin contractul de vânzare cumpărare din 2 octombrie 2003, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Temeiul juridic invocat de reclamanți pentru acest contract în primă instanță l-au constituit dispozițiile art. 44 din O.G. nr. 40/1999 și art. 3 din Legea nr. 247/2005. Instanța de apel a constatat, față de aceste dispoziții legale, ca intervenită prescripția dreptului material la acțiune, cererea completatoare din 21 ianuarie 2009, prin care s-a solicitat constatarea nulității acestui contract, fiind formulată după împlinirea termenului de prescripție de 12 luni, care curge de la data la care reclamanții au luat la cunoștință despre încheierea contractului, respectiv martie 2007, potrivit textelor legale invocate.

Instanța de apel a reținut că reclamanții au invocat și un al doilea temei juridic al nulității și anume încălcarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001 însă, pentru prima dată în apel. Nu are relevanță forma textului la data încheierii contractului sau la data cererii de constatare a nulității lui. În soluționarea acestei chestiuni primează dispozițiile procedurale și anume momentul în care s-au invocat dispozițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001, ca temei juridic al nulității. Indicarea unui nou temei juridic al acțiunii reprezintă o modificare a acțiunii. Cauzele de nulitate pot fi multiple. Instanța este sesizată cu o cauză de nulitate întemeiată pe un anumit temei juridic, pentru anumite aspecte de fapt. Toate acestea determină, potrivit principiului de drept procesual civil, limitele dreptului de dispoziție al părții în investirea instanței de judecată, instanța fiind ținută să judece doar în aceste limite. Potrivit dispozițiilor art. 294 C. proc. civ. 1865, aplicabil în speță, în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi. Excepțiile de procedură și alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi. Textul este o aplicație a principiului tantum devolutum quantum iudicatum. Indicând în apel, pentru prima dată, un alt temei juridic al cererii de constatare a nulității contractului din 2003, reclamanții - apelanți au schimbat cauza acțiunii, încălcând dispozițiile imperative ale art. 294 C. proc. civ., aspect reținut corect de instanța de apel în decizia ce face obiectul recursului de față (pag. 22 din hotărârea recurată). Indicarea unei alte cauze de nulitate, pe alt temei juridic, nu face parte din derogările permise de art. 294 sub raport obiectiv iar caracterul apelului de cale de atac, chiar dacă este devolutivă, nu permite decât cenzurarea în calea de atac a ceea ce s-a judecat în primă instanță, în limitele investirii.

Față de această situație, analizarea modului de aplicare a dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001, nu mai putea fi realizată, instanța de fond nefiind învestită cu nulitatea contractului de vânzare cumpărare pe acest temei de drept.

Recunoscând implicit că temeiul juridic nou invocat a fost formulat abia în faza de judecată a apelului, recurenții reclamanți arată că ”Aplicarea dreptului era și în sarcina instanței, în temeiul art. 84 C. proc. civ.” Analizând dispozițiile art. 84 C. proc. civ. 1865, potrivit căruia ” cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greșită”, Înalta Curte constată că problema modificării cauzei acțiunii nu se poate confunda cu denumirea greșită a acțiunii sau a cererii de apel. Potrivit art. 84 C. proc. civ., instanța este datoare să observe motivele de fapt invocate de părți, să pună în discuția părților și să dea calificarea corectă cererii lor, spunând dreptul.

Față de motivele invocate de reclamanți în prima instanță și de temeiul juridic invocat de aceștia nu se punea problema că acțiunea are o denumire greșită. Se impută de fapt instanței că nu a invocat din oficiu alte motive de nulitate absolută a contractului de vânzare cumpărare. Instanța nu putea invoca astfel de motive în cauza de față, contractul fiind încheiat sub imperiul dispozițiilor V.C.C. (1865), căci ar fi încălcat limitele investirii sale, limite care sunt trasate prin cererile cu care este investită.

Recurenții reclamanți mai invocă faptul că ”admiterea excepției prescripției este greșita în raport cu pârâții V. și. X.” Nu se invocă nici o critică referitoare la încălcarea vreunei dispoziții legale în soluționarea de către instanța de apel a excepției de prescripție în raport cu temeiul invocat ca și cauză de nulitate, și anume dispozițiile art. 44 din O.G. nr. 40/1999 și art. 3 din Legea nr. 247/2005. În lipsa unor critici de nelegalitate efective, pe baza unei simple afirmații că excepția de prescripție a dreptului la acțiune este greșit soluționată, instanța de recurs nu poate face o analiză pertinentă a criticii invocate, prescripția fiind analizată în raport cu dispozițiilor legale aplicabile.

Față de criticile invocate și de cele arătate anterior, soluția curții de apel de respingere a capătului de cerere de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare încheiat între pârâții V. și. X. și Primăria Municipiului București, ca urmare a intervenirii prescripției este legală.

Recurenții invocă ca motiv de nelegalitate și faptul că nu erau incidente dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 și că acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat de pârâții V. și. X. cu nerespectarea dispozițiilor art. 21, este imprescriptibilă, contractul fiind lovit de o nulitate absolută, fiind încheiat după depunerea notificării, încât părțile au fost de rea credință.

Și această critică este nefondată.

Instanța de apel, la pagina 22 din decizia recurată, a reținut că nu este aplicabil art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 ci sunt aplicabile dispozițiile art. 44 din O.G. nr. 40/1999 și art. 3 din Legea nr. 247/2005 invocate ca motiv de nulitate de către reclamanți. Deci, instanța de apel nu aplicat dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 așa cum susțin recurenții reclamanți ci a aplicat chiar dispozițiile invocate de reclamanți ca motiv de nulitate, art. 3 din titlul I din Legea nr. 247/2005. Acest text de lege, aplicabil speței, instituie un termen de prescripție pentru introducerea acțiunii de constatare a nulității actelor de înstrăinare care nu au fost atacate în baza art. 45 din Legea nr. 10/2001. Deși este vorba de o nulitate absolută, cererea de constatare a nulității nu poate fi formulată decât în termenul de prescripție special prevăzut de acest text de lege și anume 12 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 sau de la data la care reclamanții au luat la cunoștință de contract. Or, s-a reținut că reclamanții au luat la cunoștință de acest contract în martie 2007, din adresa SC M.M. SA. Față de acest moment, cererea de completare cu capătul de acțiune având ca obiect constatarea nulității contractului din 21 ianuarie 2009 este prescrisă. Caracterul imprescriptibil susținut de recurenți față de dispozițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001 nu poate fi reținut, pentru motivul că acest temei juridic a fost invocat abia în apel, cu nesocotirea dispozițiilor art. 294 C. proc. civ., așa cum s-a motivat anterior.

Apreciind că este vorba de o acțiune prescriptibilă și că termenul de prescripție special de 12 luni era împlinit la data la care reclamanții și-au completat acțiunea cu capătul de cerere în constatarea nulității contractelor de vânzare cumpărare în baza cărora pârâții dețin apartamentele revendicate, față de momentul la care au luat efectiv la cunoștință de faptul existenței acestui contract, Înalta Curte apreciază că excepția de prescripție a fost corect soluționată de instanța de apel în raport cu pârâții V. și. X.

Faptul că recurenții au interes să se constate nulitatea contractului de vânzare cumpărare din 2003 prin prisma faptului că bunul se va întoarce în patrimoniul Municipiului București, putând fi restituit în condițiile Legii nr. 10/2001 nu este un aspect suficient pentru admiterea cererii. Cererea de constatare a nulității contractului trebuia făcută în termenul de prescripție stabilit de lege, excepția de prescripție primând în fața interesului.

În ce privește contractul încheiat de pârâții P., recurenții susțin că soluția instanței de apel este greșită invocând faptul că în mod nelegal s-a respins cererea pentru lipsa interesului. Recurenții nu aduc nici o critică concretă cu privire la acest aspect. În lipsa unor critici efective de nelegalitate, instanța de recurs nu poate analiza motivul, care este de fapt o simplă susținere.

Ultimul motiv de recurs întemeiat pe 304 pct. 9 și art. 315 C. proc. civ., se referă la faptul că instanța de apel a consemnat că toți reclamanții, de cetățenie franceză, intră sub incidența Tratatului din 1959 dintre România și Franța și că nu ar avea vocație la nici un fel de măsuri reparatorii în natură sau în echivalent și că în raport de cele statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție, cu putere de lucru judecat, prin Decizia nr. 1927/2014, se impune a fi înlăturate din considerentele deciziei ce face obiectul recursului de față acele mențiuni referitoare la faptul că reclamanții nu sunt îndreptățiți la restituirea în natură sau la măsuri reparatorii. Acest motiv este și în legătură cu excepția lipsei interesului în promovarea acțiunii de față, excepție invocată prin întâmpinare de intimata U.

U. a invocat prin întâmpinare și excepția lipsei de interes a reclamanților față de ambele capete de cerere raportat la valoarea probatorie și obligatorie a Tratatului Româno-Francez din 1959. Interesul este o condiție de exercitare a oricărei acțiuni și a oricărei căi de atac. Intimata invocă, pe cale de apărare, excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii, nu a căii de atac de față.

În primul ciclu procesual incidența tratatului a fost invocată în susținerea excepției lipsei calității procesuale active iar Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 1927/2014, a statuat cu putere de lucru judecat că atâta timp cât reclamanții nu au primit efectiv despăgubiri de la statul francez sunt îndreptățiți să facă demersuri pentru revendicarea bunurilor și deci au calitate procesuală activă în acțiunea de față. Ulterior Deciziei nr. 1927/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care are putere de lucru judecat în privința calității procesuale active, de care s-a ținut seama în rejudecare, Curtea Constituțională a pronunțat Decizia nr. 841/2015 prin care admite excepția de neconstituționalitate și constată că prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sunt constituționale în măsura în care nu permit restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent persoanelor care intră sub incidența acordurilor încheiate de România cu alte state privind reglementarea problemelor financiare în suspensie enumerate în anexa nr. 1 a Legii nr. 10/2001.

Decizia este obligatorie de la data publicării sale în M. Of. Declararea neconstituționalității dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în sensul celor reținute în dispozitiv și considerente, nu implică lipsa interesului în acțiunea de față. Acțiunea de față nu are ca obiect obținerea unei restituiri în natură și nici despăgubiri de la satul român în temeiul legii speciale de reparație, ci are ca obiect o revendicare de drept comun de la persoane private și o constatare a nulității titlurilor pe care are acestea le dețin.

Constatarea nulității titlurilor invocate de pârâți ar conduce la lipsa de titlu a acestora, la împrejurarea că aceștia ar deveni simpli posesori și la prevalența titlului invocat de reclamanți, ceea ce ar asigura eventual succesul acțiunii în revendicare. Or, când a analizat diferitele contracte, instanța de apel a apreciat lipsa de interes a capătului de acțiune în constarea nulității contractelor raportat la capătul principal având ca obiect revendicarea. Interesul promovării acțiunii în revendicare a bunului de la persoanele particulare nu este legat de prevederile art. 5 din Legea nr. 10/2001.

Numai în măsura în care reclamanții ar urmări ca de o eventuală declarare a nulității contractelor să se prevaleze în procedura Legii nr. 10/2001, Decizia Curții Constituționale ar putea fi invocată. Astfel, față de obiectul acțiunii de față, excepția lipsei de interes va fi respinsă ca nefondată. Inserarea în considerentele deciziei recurate a mențiunilor legate de implicațiile Deciziei Curții Constituționale nr. 841/2015 constituie răspunsul instanței de apel la apărarea intimaților potrivit căreia reclamanții nu sunt îndreptățiți la restituirea în natură și nici la măsuri reparatorii în temeiul legii speciale de reparație.

Considerentele sunt corecte și țin seama de decizia Curții Constituționale care este obligatorie și ulterioară Deciziei Înaltei Curții de Casație și Justiție nr. 1297/2014 și este făcută în sensul celor expuse mai sus. Aceste considerente nu încalcă puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 1297/2014. Instanța de apel a arătat explicit că reține cu putere de lucru judecat calitatea procesuală activă a reclamanților ce a fost stabilită prin această decizie și în consecință nu se poate constata încălcarea puterii obligatorii a efectelor acestei decizii și deci încălcarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ.

și a jurisprudenței Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului sub aspectul efectelor obligatorii ale hotărârilor definitive. Cu alte cuvinte, nu se impune înlăturarea din considerentele deciziei recurate a argumentelor privitoare la incidența art. 5 din Legea nr. 10/2001, însă este evident că acestea nu pot fi extinse asupra altor imobile ce nu formează obiectul prezentului litigiu.

Referitor la cheltuielile de judecată, intimații-pârâți H., J., K., V. și X. au solicitat obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată pe care ei le-au făcut în ciclurile procesuale anterioare. Se reține că aceștia nu au formulat recurs împotriva soluției curții de apel în care să critice faptul că nu le-au fost acordate cheltuielile de judecată. În lipsa recursului lor pe această chestiune, Înalta Curte nu poate acorda aceste cheltuieli, putând să se pronunțe numai asupra cererii de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate de intimați în prezentul recurs.

Având în vedere dispozițiile art. 274 C. proc. civ., vor fi obligați recurenții-reclamanți E., F., A., B. și C. la plata, în solidar, către intimații-pârâți V. și X. a sumei de 4.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în prezentul recurs și la plata, în solidar, către intimații-pârâți J. și K. a sumei de 1.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în prezentul recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții E., F., A., B. și C. împotriva Deciziei civile nr. 918/A din 25 noiembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Respinge cererile privind acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în fazele procesuale anterioare formulate de intimații-pârâți H., J., K., V. și X.

Obligă pe recurenții-reclamanți E., F., A., B. și C. la plata, în solidar, către intimații-pârâți V. și X. a sumei de 4.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Obligă pe recurenții - reclamanți E., F., A., B. și C. la plata, în solidar, către intimații-pârâți J., K. a sumei de 1.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 07 iunie 2017.