Administrative decision executing final judgment on land restitution immune from civil nullity action for fraud against the law

Decizia nr. 887/2017

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, la data de 16 martie 2012, sub nr. x/3/2012, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B., pârâtul C. și pe pârâtul D. - E., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate nulitatea absolută a Deciziei nr. 160.611 din 12 noiembrie 2009 emisă de D. - E. pentru fraudă la lege, încălcându-se dispozițiile art. 3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001; să dispună obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În fapt, reclamantul a arătat că prin Notificarea nr. 684 din 11 august 2005 formulată în baza Legii nr. 10/2001 și adresată D. - E., pârâta B. a solicitat retrocedarea în natură a cotei de 1/4 din 165 ha din fosta moșie Băneasa Dămăroaia.

În susținerea notificării, B. a depus Decizia F. nr. 268455/947 din 10 februarie 1948, publicată în M. Of. nr. 248 din 27 octombrie 1947, prin care B. a fost autorizată să accepte legatul făcut de G. prin testamentul din data de 30 ianuarie 1943.

A învederat faptul că testamentul din data de 30 ianuarie 1943 a fost revocat expres prin testamentul încheiat de G. în data de 13 martie 1944, astfel încât B. nu are vocație la moștenirea lăsata de defuncta G.

A menționat faptul că nulitatea absolută poate fi invocată, atât pe cale de acțiune cât și pe cale de excepție, de orice persoană care justifică un interes legitim, născut și actual, personal și direct.

A precizat că legitimitatea interesului presupune că persoana care formulează o pretenție în justiție trebuie să justifice legătura între pretenția concretă formulată și dreptul subiectiv civil afirmat ori situația juridică pentru a cărei realizare calea justiției este obligatorie.

Celelalte condiții vizând interesul - născut, actual, personal și direct - se referă la existența interesului în momentul exercitării dreptului la acțiune, în sensul că neexercitarea acestui drept ar presupune un prejudiciu pentru persoana care omite să-l exercite și respectiv la folosul practic urmărit al celui ce recurge la această formă procedurală.

Reclamantul a învederat că interesul de a solicita constatarea nulității absolute a Deciziei nr. 160.611 din 12 noiembrie 2009 rezultă din faptul că în baza dispozițiilor speciale ale Legii nr. 10/2001 a depus notificări în termen legal solicitând cota de 2/8 din fosta moșie Băneasa-Dămăroaia, în calitate de moștenitor legal al defunctei G., notificări care nu au fost soluționate.

A arătat că aplicarea sancțiunii nulității absolute a Deciziei nr. 160.611 din 12 noiembrie 2009, cu consecința repunerii părților în situația anterioară, ar conduce la obținerea de către reclamant a unui folos concret asupra imobilului, câtă vreme notificările nu au soluționate .

A menționat faptul că terenul care face obiectul prezentului litigiu a fost dobândit de autorul reclamantului, H., în baza Ordonanței de adjudecare transcrisă la Grefa Tribunalului Ilfov, Secția Notariat, la nr. 1492/1877.

Prin Cartea de hotărnicie din 28 aprilie 1878, înregistrată la Tribunalul Județului Ilfov, secția I, împreună cu planul topografic al moșiei, s-au stabilit existența, suprafața și vecinătățile moșiei Băneasa-Dămăroaia, precum și succesorii titulari ai dreptului de proprietate asupra acesteia, indicându-se ca probe Cartea de judecată nr. 9 din 15 ianuarie 1840 a Judecătoriei Ilfov, secția a II-a, precum și Hotărârile nr. 26 din 21 septembrie 1840 și nr. 40 din 16 noiembrie 1840 ale Divanului civil.

Printr-un testament întocmit la 15 martie 1885, H. a dispus instituirea ca legatari pentru moșie pe fiica sa, G., precum și nepotul său de fiică, I. Astfel, G. a primit prin testament uzufructul moșiei Băneasa-Dămăroaia, în timp ce I. a fost instituit legatar pentru nuda proprietate.

Conform Jurnalului nr. 1620/1885 al Tribunalului Ilfov, secția I, I. a fost pus în posesia nudei proprietăți a moșiei Băneasa-Dămăroaia.

Prin testamentul olograf din 17 iulie 1941 omologat prin Jurnalul nr. 10156 din 01 iulie 1944 dat în camera de consiliu de Tribunalul Ilfov, secția a VII-a, Civ. cor., I. a instituit ca legatari cu titlu universal asupra averii sale succesorale, pe soția sa J. și Facultatea de Drept București, fiecare pentru ½ din patrimoniul său.

Întrucât profesorul K. a decedat înaintea mamei sale G., aceasta, în calitate de moștenitoare rezervatară, a venit la moștenire alături de soția defunctului J. și-de Facultatea de Drept București.

Cotele succesorale au fost: G. 2/8 din moștenire, J. 3/8 din moștenire și Facultatea de Drept București 3/8 din moștenire așa cum rezultă din sentința civilă nr. 700 din 26 iunie 1945 a Tribunalului Ilfov, secția a VIII-a, Decizia civilă nr. 189 din 12 iunie 1946 a Curții de Apel București, secția a VI-a, și din Decizia civilă nr. 574/1952 a Curții Supreme, secția civilă.

Defunctul K. decedat, a fost căsătorit cu J. și a avut un frate de mamă L., predecedat.

J. a mai fost căsătorită cu M., iar din căsătoria lor a rezultat un copil, N., căsătorit cu O. (decedată).

Cota succesorală de 3/8 cuvenită defunctei J. a revenit fiului acesteia N., conform certificatului de moștenitor din 05 noiembrie 1973, moștenirea defunctului N. decedat, a revenit soției supraviețuitoare O. potrivit certificatului de moștenitor din 14 octombrie 1988 și certificatul de calitate din 27 aprilie 1999.

A arătat faptul că de pe urma defunctei O., decedată, a rămas ca moștenitor reclamantul P., potrivit certificatului de moștenitor testamentar din 06 iunie 2002, căruia îi revine cota de 3/8 prin retransmitere de la J.

Din căsătoria lui L., fratele defunctului K., cu R. a rezultat fiica lor S., decedată, care la rândul ei s-a căsătorit cu T. în 1944, copilul rezultat din căsătorie fiind U., reclamantul, și care a moștenit-o pe mama sa, conform certificatului de moștenitor din 14 aprilie 2003.

Defuncta S., cunoscută și sub numele de V., autoarea reclamantului U., este succesoarea legală a bunicii sale G. conform certificatului de calitate din 15 iulie 1998.

Cum G. a moștenit cota de 2/8 din succesiunea fiului său K., fostul proprietar, rezultă că reclamantul U., culege aceeași cotă de 2/8 în calitate de moștenitor al succesoarei acesteia V., prin retransmitere.

Astfel, a apreciat că Decizia nr. 160.611 din 12 noiembrie 2009 este lovită de nulitate absolută, pentru fraudă la lege, încălcându-se prevederile art. 3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001, B. neavând calitatea de persoană îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001, de pe urma autoarei G.

În drept, a invocat dispozițiile Legii nr. 10/2001, Titlul VII cap. V din Legea nr. 247/2005 coroborate cu dispozițiile art. 16.12-16.15 din Normele Metodologice de aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005 aprobate prin H.G. nr. 1095/2005, cu modificările și completările aduse prin H.G. nr. 128/2008, Decizia nr. 20 din 19 martie 2007 pronunțată de secțiile unite ale Înaltei Curții de Casație și Justiție, art. 112 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea depusă la data de 11 august 2012, pârâtul D. - E. a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.

A precizat faptul că prin Decizia nr. 160611 din 12 noiembrie 2009, E. a transmis notificarea nr. 684/2005 și actele doveditoare Z., în vederea stabilirii despăgubirilor pentru cota de parte indiviză din suprafața totală de 160 ha din terenul situat în București, fosta Moșie Băneasa-Dămăroaia, județul Ilfov.

A învederat că nulitatea este acea sancțiune de drept civil, care lipsește actul juridic de efectele contrarii normelor juridice editate pentru încheierea sa valabilă; nulitatea intervine în cazul în care nu se respectă condițiile de valabilitate ale actului juridic civil.

Nulitatea absolută, este nulitatea care sancționează nerespectarea, la încheierea actului juridic, a unei norme care ocrotește un interes general, obștesc. Această sancțiune are drept cauză generică nerespectarea dispozițiilor legale care reglementează condițiile sale de valabilitate.

A apreciat că cererea reclamantului este neîntemeiată deoarece nulitatea absolută poate fi invocată doar în următoarele situații : încălcarea regulilor privind capacitatea de a face actul; lipsa ori nevalabilitatea consimțământului; nevalabilitatea obiectului actului juridic; nevalabilitatea cauzei (scopului) actului juridic; nerespectarea formei cerută ad validitatem; nesocotirea limitelor libertății actelor juridice (normele imperative, ordinea publică și bunele moravuri); lipsa ori nevalabilitatea autorizației administrative; fraudarea legii.

A arătat că Decizia nr. 160611 din 12 noiembrie 2009 a fost emisă ca urmare a dispozițiilor sentinței civile nr. 1003 din 24 iulie 2009 pronunțată de Tribunalul București în Dosarul nr. x/3/2008 rămasă definitivă și irevocabilă, astfel că apreciază că anularea acestei decizii se face numai în condițiile expres prevăzute de lege.

Cu privire la Hotărârea nr. 684/2005, a învederat că în baza de date a Comisiei de soluționare a Legii nr. 10/2001 din cadrul E., au fost înregistrate mai multe notificări formulate în baza legii speciale, de către B. printre care și notificarea nr. 684/2005, de asemenea formulată în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001 republicată cu modificările și completările ulterioare.

A menționat faptul că notificarea nr. 684/2005, depusă de către B. a fost soluționată prin emiterea de către președintele E., a Deciziei nr. 1204/2008 prin care se respingea notificarea în discuție și se redirecționa dosarul către X.

B. a contestat respectiva decizie, a chemat în judecată E., solicitând instanței anularea Deciziei nr. 1204/2008, ca fiind nelegală, constatarea dreptului de a primi măsuri reparatorii ca urmare a preluării abuzive, în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005, obligarea la emiterea unei noi decizii, obligarea la trimiterea notificării nr. 684/2005, împreună cu documentele aferente, către Z.

Prin sentința civilă nr. 1003 din 24 iulie 2009, rămasă definitivă și irevocabilă, instanța judecătorească a constatat că B. are calitatea de persoană îndreptățită, în condițiile stabilite de Legea nr. 10/2001, întrucât aceasta era proprietara cotei de 1/4 parte indiviză din suprafața totală de 160 ha, situată în București, fosta moșie Băneasa-Dămăroaia, județul Ilfov; terenul astfel individualizat a fost preluat abuziv, în baza Deciziei Consiliului de Miniștri nr. 1486/1948, publicată în M. Of. Partea I nr. 260/1948, trecând în folosința D.; restituirea în natură nu este posibilă, întrucât suprafața în discuție este ocupată de alte proprietăți și detalii de sistematizare, întocmai cum reiese din adresa din 2008 a Primăriei Municipiului București; în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar.

Tribunalul a admis cererea B. a dispus anularea Deciziei nr. 1204/2008, a constatat calitatea de persoană îndreptățită la restituire prin echivalent pentru cota de 1/4 parte indiviză din suprafața totală de 160 ha din terenul situat în București, fosta moșie Băneasa-Dămăroaia, județul Ilfov, a dispus acordarea despăgubirilor în condițiile legii speciale și obligarea la transmiterea notificării formulată pentru acest imobil, împreună cu actele doveditoare, la Z., în conformitate cu Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Prin urmare, Comisia de soluționare a cererilor de retrocedare formulate în baza Legii nr. 10/2001 a propus anularea Deciziei nr. 1204/2008 și emiterea unei noi Decizii, în baza căreia se vor transmite Z. notificarea nr. 684/2005 și documentele aferente, în vederea acordării despăgubirilor în condițiile legii speciale.

În acest sens a fost emisă Decizia nr. 160611 din 12 noiembrie 2009 prin care s-a anulat Decizia nr. 1204/2008 și s-a transmis notificarea în speță precum și actele doveditoare către Z., în vederea acordării despăgubirilor în conformitate cu Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

A învederat faptul că nu sunt motive de nelegalitate a Deciziei nr. 160611 din 12 noiembrie 2009 întrucât la baza emiterii acestei decizii a stat o sentință definitivă și irevocabilă, sentința nr. 1003 din 24 iulie 2009.

În drept, pârâtul D. - E. a întemeiat întâmpinarea pe prevederile art. 115 C. proc. civ. și pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, pe dispozițiile sentinței civile nr. 1003 din 24 iulie 2009, solicitând administrarea probei cu înscrisuri și orice alte probe vor fi necesare.

La data de 01 octombrie 2012 reclamantul A. a formulat cerere de modificare a cererii de chemare în judecată, prin care a solicitat introducerea în cauză în calitate de pârâți a numiților Y., A.A., B.B. și C.C., solicitând constatarea nulității absolute a Deciziei nr. 160.611 din 12 noiembrie 2009 pentru frauda la lege, încălcându-se dispozițiile art. 3, art. 4 din Legea nr. 10/2001, precum și a actelor subsecvente respectiv contractul de cesiune autentificat de B.N.P., D.D. din 01 august 2008 încheiat între B. și C., contractul de cesiune autentificat de B.N.P., D.D. din 14 decembrie 2010 încheiat între C. și Y., contractul de cesiune autentificat de B.N.P., D.D. din 21 noiembrie 2008 încheiat între C. și E.E., contractul de cesiune autentificat de B.N.P., D.D. din 08 februarie 2008 încheiat între C. și F.F., contractului de cesiune autentificat de B.N.P., D.D. din 20 februarie 2008 încheiat între C. și C.C.

În fapt, a arătat că prin contractul de cesiune autentificat de B.N.P., D.D. sub nr. 135 din 01 august 2008 B. a cesionat toate drepturile ce vor fi restituite în natură sau prin măsuri reparatorii în echivalent, pentru cota parte din imobilul-teren în suprafață de 165 ha situat în București, moșia Băneasa Dămăroaia către pârâtul C.

La data de 12 noiembrie 2009 D. - E. a emis Decizia nr. 160.611 prin care s-a constatat calitatea B. de persoană îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001 pentru cota de 1/4 parte indiviza din suprafața totală de 160 ha din terenul situat în București, fosta Moșie Băneasa Dămăroaia.

C. prin contractele de cesiune mai sus amintite a transmis pârâților Y., A.A., F.F. și C.C. câte o cotă parte din drepturile deținute și dobândite prin contractul de cesiune din 01 august 2008.

A precizat că pârâtul C. deține 19 % din drepturile asupra cotei de ¼ din moșia Băneasa Dămăroaia, F.F. deține cota de 62%, C.C. deține cota de 10%, A.A. deține cota de 4%, Y. deține cota de 5%.

Testamentul din data de 30 ianuarie 1943 a fost revocat expres prin testamentul încheiat de G. în data de 13 martie 1944, astfel încât B. nu are vocație succesorala la moștenirea lăsata de defuncta G.

Interesul reclamantului în a solicita constatarea nulității absolute a Deciziei nr. 160.611 din 12 noiembrie 2009 și a actelor subsecvente a rezultat din faptul că în baza dispozițiilor speciale ale Legii nr. 10/2001 a depus notificări în termen legal solicitând cota de 2/8 din fosta moșie Băneasa-Dămăroaia, în calitate de moștenitor legal al defunctei G., notificări care nu au fost soluționate.

Actul juridic încheiat pe fundamentul unui act nul va fi desființat, la rândul său, retroactiv.

În drept, a invocat dispozițiile Legii nr. 10/2001, Titlul VII Cap. V din Legea nr. 247/2005 coroborate cu dispozițiile art. 16.12-16.15 din Normele Metodologice de aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005 aprobate prin H.G. nr. 1095/2005, cu modificările și completările aduse prin H.G. nr. 128/2008, Decizia nr. XX/19 martie 2007 pronunțată de secțiile unite ale Înaltei Curții de Casație și Justiție, art. 112 C. proc. civ.

La data de 21 decembrie 2012 pârâta B. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii introductive și a cererii modificatoare, excepția lipsei calității procesuale pasive a B., excepția puterii de lucru judecat, iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

A arătat faptul că dezbaterea succesiunii prof. I. a făcut obiectul sentinței civile nr. 700 din 26 iunie 1945, pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția a VII-a Civ. cor., a Deciziei civile nr. 189 din 12 iunie 1946, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a, a Dosarului nr. x/946 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, finalizată prin tranzacția încheiată între părțile din proces.

A menționat faptul că prin Decizia ministerială nr. 9552 din 15 ianuarie 1945, publicată în M. Of. nr. 17 din 21 ianuarie 1945, B. a fost autorizată să accepte, sub beneficiu de inventar, legatul cu titlul particular lăsat de prof. I. prin testamentul olograf din 17 iulie 1941.

În legătură cu succesiunea prof. I., dosarele civile mai sus amintite au avut ca obiect dezbaterea succesiunii prof. I., finalizată prin tranzacția încheiată între părțile din proces, și nu dezbaterea succesiunii d-nei G.; după decesul lui G. în Dosarul nr. x/946 a fost citată și B., în calitate de moștenitor testamentar al defunctei G.

A arătat faptul că prin adresa din 28 februarie 1948, Facultatea de Drept din București, a invitat B. să participe la conferința succesiunii prof. I., pentru a discuta oferta de partaj voluntar propusă de d-na G.G., prin scrisoarea din 23 august 1947, iar prin adresa din 20 martie 1948, B. a comunicat Decanului Facultății de Drept din București că Plenul B., în ședința din 18 martie 1948 a sesiunii generale extraordinare, a aprobat semnarea tranzacției privind împărțirea averii succesorale a prof. I. de către B., în calitate de legatară universală a defunctei G. și a împuternicit în acest sens pe dl. avocat, H.H. - directorul contenciosului B.

În data de 23 martie 1948, a fost semnată tranzacția încheiată între Facultatea de Drept din București, J., G.G. și B. prin care averea succesoral a prof. I. a fost împărțită în 3 părți egale și au stins definitiv procesul aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Dosar nr. x/946.

Prin actul de tranzacție, părțile au hotărât ca averea rămasă de pe urma defunctului prof. I. a fost împărțită în trei părți egale, respectiv 1/3 pentru J., în calitate de legatară cu titlu universal, 1/3 pentru Facultatea de Drept din București, în calitate de legatară cu titlu universal și 1/3 pentru defuncta G., reprezentată prin B., în calitate de legatară cu titlu universal, și d-na G.G., în calitate de legatară cu titlu universal și succesoare abintestat.

S-a exceptat de la această împărțeală terenul Băneasa - Dămăroaia întrucât acesta a fost expropriat de către stat, rămânând ca fiecare parte să-și urmărească drepturile asupra acestuia, în mod separat, direct față de stat, fiind menționată și stipularea expresă că, prin semnarea tranzacției B. nu înțelege să renunțe la niciunul din drepturile legitime pe care le are în succesiunea defunctei G., pe baza testamentului olograf din 30 ianuarie 1943, aceiași stipulație fiind făcută și pentru d-na G.G.

În ceea ce privește procesul aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât niciuna dintre părțile semnatare a tranzacției nu a solicitat închiderea Dosarului nr. x/946, prin Decizia nr. 574/1952, Curtea Supremă anterior Înalta Curte de Casație și Justiție, a constatat perimarea recursului.

În consecință, împărțirea succesiunii defunctului prof. I. a fost stabilită în cotele prevăzute în tranzacția încheiată la data de 23 martie 1948 între Facultatea de Drept din București, J., G.G. și B., în calitate de comoștenitori.

Prin testamentul olograf din data de 30 ianuarie 1943, d-na G. a instituit B., ca legatar universal, asupra întregii sale averi.

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Ilfov sub nr. 12973 la data de 01 iunie 1944, Dosar nr. x/944, d-na G.G. a solicitat instanței punerea sub interdicție a bunicii sale, d-na G., instanța prin sentința civilă nr. 309 din 17 iulie 1944 dispunând punerea sub interdicție a d-nei G. și numirea ca tutore al interzisei pe dl. T., soțul d-nei G.G.

În conformitate cu procesul verbal din 08 martie 1947 a Tribunalului Ilfov, secția a I-a, C. cor., la data de 19 martie 1947 s-a deschis testamentul olograf din 30 ianuarie 1943, tot la Tribunalul Ilfov, G.G. depunând un alt testament olograf al defunctei G., purtând data de 13 martie 1944, conform Inventarului de avere mobilă și imobilă rămasă de la G., în averea imobilă era inclusă și 1/4 din moșia Băneasa - Dămăroaia, județul Ilfov, în suprafață de circa 165 ha, care a intrat în proprietatea B.

Acest aspect reiese și din Decizia Consiliului de Miniștri nr. 1486/1948 în care se precizează în mod expres că, la nivelul anului 1948, Moșia Băneasa - Dămăroaia se afla în deplina proprietate a B. și nu a altei persoane.

Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii introductive, a arătat că prin notificarea nr. 684/2005, pârâta B. a solicitat unității deținătoare - D. - E., restituirea în natură a suprafeței de 1/4 din moșia Băneasa - Dămăroaia, iar prin Decizia nr. 1204 din 15 mai 2008, D. - E. a dispus direcționarea notificării în vederea soluționării acesteia de către X.

Prin Decizia nr. 59 din 21 noiembrie 2008, X. a declinat competența de soluționare a notificării către D. - E.

Prin cererea din data de 12 decembrie 2008 înregistrată la Tribunalul București, secția civilă, Dosar nr. x/3/2008, B. a contestat Decizia nr. 1204 din 15 mai 2008, prin sentința civilă nr. 1003 din 24 iulie 2009, rămasă definitivă și irevocabilă, instanța a dispus anularea Deciziei nr. 1204 din 15 mai 2008, constatarea calității de persoană îndreptățită a B. la restituire prin echivalent asupra cotei-părți de 1/4, parte indiviză din terenul cunoscut sub denumirea Moșia Băneasa - Dămăroaia, acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale și obligarea pârâtei E. - D. să transmită notificarea împreună cu dosarul aferent, Z. în conformitate cu dispozițiile legii speciale.

Așadar, pârâtul D. - E. a emis Decizia nr. 160.611 din 12 noiembrie 2009 prin care a dispus anularea Deciziei nr. 1204 din 15 mai 2008 și transmiterea dosarului aferent notificării Z.

Prin urmare, capătul de cerere prin care reclamantul a solicitat constatarea nulității Deciziei nr. 160.611 din 12 noiembrie 2009 este inadmisibil deoarece aceasta nu intră în categoria actelor administrative ce pot fi contestate pentru nelegalitate, fiind emisă pentru aducerea la îndeplinire a obligațiilor stabilite printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Instanța poate, cel mult, analiza doar dacă decizia atacată a fost emisă în conformitate cu sentința civilă nr. 1003 din 24 iulie 2009, neputându-se repune în discuție aspecte de fond ale unei cauze soluționată irevocabil.

În ceea ce privește calitatea de persoană îndreptățită a arătat că, prin sentința civilă nr. 1003 din 24 iulie 2009, definitivă și irevocabilă, a fost constatată calitatea de persoană îndreptățită a B., apreciind ca fiind în situația puterii de lucru judecat.

Prin urmare, dacă s-ar ignora puterea lucrului judecat a sentinței nr. 1003 din 24 iulie 2009, s-ar anula efectul unei judecăți și garantarea unor drepturi teoretice și iluzorii. Or, dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, presupune inclusiv executarea hotărârilor judecătorești definitive.

Referitor la excepția inadmisibilității cererii modificatoare privind constatarea nulității contractelor de cesiune, a învederat că încheierea contractelor de cesiune atacate s-a realizat în baza și cu respectarea prevederilor legale aplicabile în materie.

A menționat faptul că, contractele de cesiune nu sunt acte subsecvente Deciziei nr. 160.611 din 12 noiembrie 2009 întrucât, acestea nu au fost încheiate nici în temeiul și nici ca urmare a emiterii deciziei, calitatea de persoană îndreptățită fiind constatată printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.

Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, a precizat că în data de 01 februarie 2008 între C., în calitate de cesionar, și B., în calitate de cedentă, a fost încheiat contractul de cesiune, autentificat de B.N.P., D.D. sub nr. 135 din 01 februarie 2008, având ca obiect cesiunea drepturilor referitoare la cota parte din terenul situat în București, fosta Moșie Dămăroaia, județul Ilfov.

Astfel, în baza contractului de cesiune, pârâtul - C. a dobândit toate drepturile și totodată a preluat și continuat demersurile legale începute de pârâtă cu privire la restituirea în natură/măsuri reparatorii în echivalent, conform legislației în vigoare, pentru cota parte din imobilul, moșia Dămăroaia, nejustificându-se calitatea procesuală pasivă.

Pe fond, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată deoarece aceasta nu reprezintă o contestație propriu-zisă, formulată împotriva unui act administrativ, astfel cum este reglementat de art. 26 din Legea nr. 10/2001, ci reprezintă o acțiune civilă pe dreptul comun.

A învederează faptul că invocarea de către reclamant a fraudei la lege, drept cauză de nulitate absolută a Deciziei nr. 160.611 din 12 noiembrie 2009 este nefondată întrucât, prin emiterea deciziei atacate, nu a fost încălcată nicio dispoziție din Legea nr. 10/2001, dovadă în acest sens fiind sentința civilă nr. 1003 din 24 iulie 2009, definitivă și irevocabilă.

A subliniat faptul că nu pot fi invocate ca temei de drept al acțiunii prevederile Legii nr. 10/2001 și ale Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20 din 19 martie 2007, astfel cum sunt indicate de reclamant.

În fapt, s-a solicitat anularea unei hotărâri judecătorești irevocabile, întrucât decizia atacată, Decizia nr. 160.611 din 12 noiembrie 2009, este un act subsecvent prin care a fost pusă în executare sentința civilă nr. 1003 din 24 iulie 2009 și nu reprezintă un act individual.

În drept, pârâta B. și-a întemeiat susținerile pe dispozițiile art. 115, art. 137 și următoarele din C. proc. civ., solicitând administrarea probei cu înscrisuri, expertize, precum și orice alte probe a căror necesitate va reieși din dezbateri.

De asemenea, pârâții A.A. și F.F. au formulat întâmpinare, depusă la termenul din data de 29 martie 2013, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată și obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată. În primul rând, a invocat excepția lipsei calității procesual pasive întrucât nu au fost beneficiarii deciziei atacate și nici părți ale celor trei contracte de cesiune.

În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 112 și urm., art. 132 C. proc. civ., art. 1200 pct. 4 C. civ. anterior.

La termenul din data de 31 mai 2013, reclamantul a depus cererea completatoare a cererii de chemare în judecată, prin care a solicitat constatarea nulității absolute și a contractului de cesiune autentificat de B.N.P., D.D. sub nr. 1986 din 11 noiembrie 2008 încheiat între F.F. și A.A.

A arătat faptul că prin contractul de cesiune F.F. a cesionat cota de 10% din toate drepturile ce vor fi restituite în natură sau prin măsuri reparatorii în echivalent, pentru cota parte din imobilul, teren în suprafață de 165 ha situat în București, moșia Băneasa Dămăroaia, județ Ilfov, către A.A., invocând aceleași motive ca în precedent.

De asemenea, în aceeași ședință, pârâta B. a depus întâmpinare la cererea completatoare, prin care invocă excepția inadmisibilității cererii completatoare prin care a solicitat constatarea faptului că aceasta nu are calitatea de persoană îndreptățită la restituirea în natură sau prin echivalent a vreunei părți din terenul situat în București, fosta moșie Băneasa - Dămăroaia, iar, pe fond, respingerea cererii, ca neîntemeiată.

A menționat faptul că urmare a analizei argumentelor și motivelor invocate în susținerea acestor capete de cerere a rezultat că, reclamantul, tinde, pe de o parte, să anuleze sentința civilă nr. 1003 din 24 iulie 2009, definitivă și irevocabilă, iar pe de altă parte, tinde la constatarea de către instanță a inopozabilității față de acesta a sentinței mai sus menționată.

În privința excepției inadmisibilității cererii completatoare a reclamantului, calificată de acesta ca fiind o acțiune în constatare, învederează că prin invocarea inopozabilității hotărârii, în realitate, reclamantul încearcă să eludeze normele procesuale civile referitoare la controlul judiciar ca fundament al căilor de atac ordinare sau extraordinare.

Actul jurisdicțional, în speță sentința civilă nr. 1003 din 24 iulie 2009, ca orice act juridic, în general, produce pe lângă efectele obligatorii între părți, întemeiate pe principiul relativității, și efecte de opozabilitate față de terți. Față de aceștia, hotărârea se opune cu valoarea unui fapt juridic și cu valoarea unui mijloc de probă, respectiv, de prezumție. În plus, pentru invocarea inopozabilității unui act, este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: să nu se poată cere realizarea dreptului, să fie justificat interesul și să se facă dovada neîndeplinirii condițiilor de opozabilitate.

De asemenea, a învederat faptul că reclamantul putea să intervină în procesul soluționat de Tribunalul București prin sentința civilă nr. 1003 din 24 iulie 2009, arătând că acesta a formulat o astfel de cerere de intervenție în Dosarul nr. x/2/2011 intentat de cesionarul drepturilor asupra imobilului împotriva Z.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității a arătat faptul că în temeiul art. 111 C. proc. civ. acțiunea în constatare exclude o acțiune prin care se cere să se constate o stare de fapt, cererea neputând fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului, apreciind că reclamantul are deschisa calea unei acțiuni în realizarea dreptului și nu în constatarea dreptului.

Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii completatoare deoarece din conținutul procesului verbal de expropriere și a procesului verbal de preluare reiese fără echivoc faptul că, la data exproprierii și preluării moșiei Băneasa-Dămăroaia, nu se cunoșteau proprietarii acesteia, întrucât la acea dată nu se realizase partajul succesiunii.

A reiterat faptul că, partajul privind averea succesorală a prof. I. s-a finalizat prin tranzacția încheiată la data de 23 martie 1948 între Facultatea de Drept din București, J., B. și G.G.

În drept, pârâta a invocat dispozițiile art. 115, art. 137 și următoarele C. proc. civ.

De asemenea, pârâta B. a depus cerere reconvențională, prin care a solicitat constatarea nulității absolute a certificatelor de moștenitor din 27 martie 1998, rectificat prin încheierea din 31 august 2000 și nr. 202 din 15 iulie 1998, rectificat prin încheierea din data de 31 august 2000 și încheierea nr. 8907 din 26 septembrie 2005, eliberate de B.N.P., I.I., iar, în subsidiar, anularea acestora.

A precizat că certificatele de calitate de moștenitor contestate nu cuprind și nu fac nici măcar o referire la testamentele invocate de reclamantul-pârât și, în special, la testamentul invocat în favoarea sa, respectiv testamentul din data de 13 martie 1944 conform căruia mama reclamantului-pârât este moștenitoarea testamentară asupra întregii averi a defunctei G.

Certificatele atacate au fost obținute, în mod fraudulos, deoarece în acestea, natura succesiunii este trecută ca fiind legală și nu testamentară, așa cum ar fi trebuit să fie în baza testamentului de care se prevalează reclamantul-pârât și pe care nu l-a prezentat notarului la data emiterii certificatelor atacate.

Faptul că reclamantul-pârât se prevalează de sentințele/deciziile civile care au avut ca obiect dezbaterea succesiunii prof. I. în mod nejustificat, întrucât G.G., autoarea reclamantului-pârât, nu a avut niciun drept și nicio calitate personală la succesiunea prof. I., aceasta având doar calitatea de legatar universal asupra averii G. în baza testamentelor olografe.

A arătat faptul că nelegalitatea reiese și din faptul că în certificatul de calitate din 27 martie 1998, rectificat prin încheierea din 31 august 2000, V. este trecută ca moștenitoare legală, în calitate de nepoată de fiu, în realitate aceasta fiind nepoată de frate.

În drept, pârâta-reclamantă a invocat dispozițiile art. 115, art. 120 C. proc. civ., art. 87 din Legea nr. 36/1995 privind notarii publici, Legea nr. 10/2001, solicitând administrarea probei cu înscrisuri, în cadrul căreia solicită emiterea unei adrese către B.N.P., I.I. pentru comunicarea întregii documentații care a stat la baza emiterii certificatelor de calitate de moștenitor, expertiză, precum și orice alte probe a căror necesitate va reieși din dezbateri.

La termenul din data de 28 iunie 2013, reclamantul-pârât a depus întâmpinare, prin care solicită respingerea cererii reconvenționale ca neîntemeiată.

Motivele invocate de către pârâta-reclamantă nu reprezintă veritabile motive de constatare a nulității absolute a certificatelor de moștenitor de pe urma defuncților I. și G. emise de B.N.P., I.I., ci sunt simple aprecieri cu privire la modul de întocmire a acestora, nefiind menționată nicio încălcare a dispozițiilor Legii nr. 36/1995.

Faptul că are calitatea de moștenitor al defunctului proprietar K. este dovedit cu actele de stare civilă depuse în susținerea cererii.

Prin testamentul din 13 martie 1944 G. a revocat testamentul anterior prin care B. a fost desemnată legatar, întreaga avere fiind lăsată autoarei sale G.G.

Moșia Băneasa-Dămăroaia a fost preluată în anul 1946 de la proprietarii de atunci ai acesteia, respectiv G., J. și Facultatea de Drept din București, B. nefiind parte în procesul de partaj dintre acești trei coproprietari, nici după decesul G. În acest sens, Decizia nr. 574/1952 a Curții Supreme de Justiție face vorbire de următoarele părți în proces, Comitetul pentru Învățământul Superior(succesor al Facultății de Drept din București), G.G. (în calitate de moștenitoare a interzisei decedate G.) și J.

A învederat faptul că pârâta-reclamantă se află într-o confuzie totală în sensul că atât succesiunea G. de pe urma fiului ei I., cât și a mamei mele S. după G. sunt succesiuni testamentare, cât și legale. Helene Stoicescu are calitate în primul rând de moștenitoare legală după G. în calitate de nepoată de fiu. Prin urmare, S. a moștenit în condiții legale pe defuncta G., mama defunctului profesor I., astfel că în mod corect au fost emise certificatele de moștenitor din 27 martie 1998, rectificat prin încheierea din 31 august 2000 și nr. 202 din 15 iulie 1998, rectificat prin încheierea din data de 31 august 2000 și încheierea nr. 8907 din 26 septembrie 2005, emise de B.N.P., I.I.

Mai mult decât atât, în baza dispozițiilor speciale ale Legii nr. 10/2001 a depus mai multe notificări în termen legal solicitând cota de 2/8 din bunurile care au aparținut defunctului I. și care au fost preluate abuziv de Statul Român.

Reclamantul-pârât a invocat dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 care prevede că succesibili, care după data de 06 martie 1945, nu au acceptat moștenirea sunt repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile ce fac obiectul prezentei legi. Cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul prezentei legi.

Prin formularea notificărilor în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001 a dovedit că a acceptat succesiunea de pe urma defunctului I. și prin urmare are calitatea de moștenitor a acestuia pentru cota de 2/8.

În drept, reclamantul-pârât a invocat dispozițiile art. 115-118 C. proc. civ.

La data de 01 octombrie 2013 pârâta-reclamantă B. a formulat cerere precizatoare și completatoare la cererea reconvențională, prin care a introdus în cauză în calitate de pârâți pe P. și Facultatea de Drept din București.

La data de 25 noiembrie 2013, pârâta Facultatea de Drept a Universității București a formulat întâmpinare la cererea reconvențională, prin care a solicitat respingerea acesteia ca neîntemeiată.

În drept, pârâta Facultatea de Drept din București a invocat dispozițiile art. 115 și urm. C. proc. civ.

La data de 25 noiembrie 2013 pârâtul P. a formulat întâmpinare la cererea reconvențională completată și precizată, prin care a solicitat, în principal, respingerea ca urmare a lipsei de interes și a lipsei calității procesuale active, iar în subsidiar, respingerea ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.

În drept, pârâtul P. și-a întemeiat cererea pe dispozițiile C. civ., C. proc. civ. și Legii nr. 36/1995, solicitând administrarea probei cu înscrisuri și orice altă probă utilă cauzei.

La data de 23 mai 2014, reclamantul-pârât L.L. Dan a depus cerere precizatoare a cererii de chemare în judecată, raportat la cererea depusă de pârâtul C. prin care acesta aduce la cunoștință faptul că prin convenția autentificată din 04 aprilie 2014, a fost desființat contractul de cesiune autentificat din 01 februarie 2008 încheiat între acesta și B.

Prin cererea precizatoare a arătat că înțelege să restrângă obiectul cererii de chemare în judecată și cadrul procesual pasiv, pârâți în cauză rămânând D. - E. și B., iar obiectul cererii, constatarea faptului că B. nu are calitatea de persoană îndreptățită la restituirea în natură sau prin echivalent a vreunei părți din terenul situat în București, fosta moșie Băneasa-Dămăroaia, care a aparținut profesorului I., constatarea nulității absolute a Deciziei nr. 160.611 din 12 noiembrie 2009 pentru fraudă la lege (art. 3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001), obligarea pârâților la cheltuieli de judecată.

La data de 14 noiembrie 2014 pârâta-reclamantă B. a depus precizare la cererea reconvențională modificată, prin care a înțeles să restrângă cadrul procesual pasiv al cererii reconvenționale, în sensul că pârât în cauză rămâne reclamantul A., deoarece în privința pârâtei Facultatea de Drept din București și a pârâtului P., pretențiile solicitate prin cererea reconvențională nu afectează calitatea acestora de moștenitor sau alte drepturi succesorale ce decurg din această calitate.

Prin încheiere din data de 16 decembrie 2014, Tribunalul a încuviințat pentru reclamantul-pârât proba cu înscrisuri, dispunând atașarea Dosarului nr. x/3/2008 al Tribunalului București, secția a V-a civilă, și a dosarului administrativ în temeiul căruia a fost emisă Decizia nr. 160.611 din 12 noiembrie 2009.

Prin sentința civilă nr. 233 din 23 februarie 2016 Tribunalul București, secția IV-a civilă, a respins excepția inadmisibilității cererii principale și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei-reclamante, invocate de pârâta-reclamantă, ca neîntemeiate., a respins ca neîntemeiată cererea principală, astfel cum a fost modificată, completată și precizată de către reclamantul-pârât A. în contradictoriu cu pârâta-reclamantă B. și pârâtul D. - E. și, pe cale de consecință, a respins ca neîntemeiată cererea reconvențională, astfel cum a fost precizată de către pârâta-reclamantă B., în contradictoriu cu reclamantul-pârât A.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:

În ceea ce privește excepția inadmisibilității cererii principale, Tribunalul a respins-o ca neîntemeiată, deoarece Decizia nr. 160.611 din 12 noiembrie 2009 emisă de D. - E. reprezintă un act care a intrat în circuitul civil, putând fi contestat de către terți în virtutea normelor de drept comun, și nu pe calea contestației speciale prevăzute de art. 26 din Legea nr. 10/2001, de care beneficiază doar persoanele vizate de deciziile emise în temeiul acestei legi. De asemenea, capătul de cerere privind constatarea că B. nu are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii este admisibil, deoarece sentința civilă nr. 1003 din 24 iulie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2008 care recunoaște drepturile acestei instituții nu produce efecte obligatorii în privința reclamantului, care nu a figurat ca parte în acel proces. Prin urmare, se vor aplica regulile privind opozabilitatea și puterea doveditoare a hotărârilor judecătorești față de terți, astfel cum se va detalia.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei reclamante B., tribunalul a respins-o, deoarece Contractul de cesiune autentificat din 1 februarie 2008 de B.N.P., D.D. (fila 144), prin care această instituție cedase drepturile referitoare la fosta moșia Băneasa - Dămăroaia numitului C. a fost revocat prin Convenția privind desființarea contractului de cesiune autentificat din 1 februarie 2008, autentificată sub nr. 327 din 4 aprilie 2014 de B.N.P., D.D. (fila 21 vol. II).

Pe fondul cauzei, Tribunalul a reținut următoarele:

Prin Decizia nr. 160.611 din 12 noiembrie 2009 emisă de D. - E., s-a luat act de sentința civilă nr. 1003 din 24 iulie 2009 pronunțată de Tribunalul municipiului București, rămasă definitivă și irevocabilă, s-a anulat Decizia nr. 1204/2009 emisă de președintele E. și, ca urmare a constatării calității de persoană îndreptățită, a dreptului de proprietate, precum și a preluării abuzive, s-a transmis notificarea nr. 684/2005 și actele doveditoare Z., în vederea stabilirii despăgubirilor pentru cota de 1/4 parte indiviză din suprafața totală de 160 ha din terenul situat în București, fosta moșie Băneasa - Dămăroaia, jud. Ilfov.

Prin sentința civilă nr. 1003 din 24 iulie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2008, a fost admisă acțiunea formulată de B., în contradictoriu cu D. - E., a fost anulată Decizia nr. 1204 din 15 mai 2008 emisă de E. și s-a constatat calitatea de persoană îndreptățită a B. la restituirea prin echivalent pentru cota de ¼ parte indiviză din suprafața totală de 160 ha din terenul situat în București, fosta moșie Băneasa Dămăroaia, jud. Ilfov, teren trecut în folosința D., conform Deciziei Consiliului de Miniștri nr. 1486/1948. A fost obligată E. să transmită notificarea formulată de reclamantă pentru acest imobil, împreună cu actele doveditoare, la Z., în conformitate cu dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Împotriva acestei sentințe D. - E. a formulat cerere de revizuire, care a făcut obiectul Dosarului nr. x/3/2014 al Tribunalului București, secția a III-a civilă, în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 1292 din 9 octombrie 2014, definitivă și irevocabilă, de respingere a cererii de revizuire, ca neîntemeiată.

În considerentele sentinței civile nr. 1003 din 24 iulie 2009, se reține că B. a fost proprietara cotei de ¼ din suprafața totală de 160 ha din terenul situat în București, fosta moșie Băneasa Dămăroia, după cum rezultă din Decizia F. nr. 268455/947 din 10 februarie 1948, publicată în M. Of. nr. 248 din 27 octombrie 1947, prin care B. era autorizată să accepte legatul defunctei G. A mai reținut instanța că terenul a trecut în folosința D., de la B., care primise cota de ¼ din suprafața de 165 ha, prin testament, de la G., conform Deciziei Consiliului de Miniștri nr. 1486/1948, publicată în M. Of. partea I, nr. 260 din 8 noiembrie 1948, pag. 8987, poziția 51. Instanța a făcut aplicarea art. 24 din Legea nr. 10/2001, prezumând pe baza acestor constatări că B. era proprietara cotei de 1/4 din terenul donat de G.

Contestatorul A. nu a fost parte în Dosarul nr. x/3/2008, fiind astfel terț, însă dezlegările instanțe îi sunt opozabile până la proba contrarie, în temeiul opozabilității efectelor obligatorii ale hotărârilor judecătorești și forței probante a acestora.

În consecință, Tribunalul a analizat dacă reclamantul a prezentat în cauza de față probe care să răstoarne constatările sentinței civile nr. 1003 din 24 iulie 2009.

Prin Testamentul olograf scris și semnat de G. la data de 30 ianuarie 1943, testatoarea a instituit B. ca legatară universală a averii sale mobile și imobile.

La data de 13 martie 1944, G. a revocat testamentul anterior, printr-un nou testament olograf, și a instituit-o legatară universală pe nepoata sa, G.G.

G. a decedat la data de 23 februarie 1947.

Prin Certificatul de calitate din 15 iulie 1998 emis de B.N.P., I.I., rectificat prin Încheierea de rectificare din 31 august 2000 emisă de același birou notarial, s-a constatat că S. este succesoarea în drepturi a G., în calitate de nepoată a fiului său, L., decedat la 5 mai 1941. Prin certificatul menționat se precizează că succesiunea este legală, și nu testamentară.

S. (cunoscută și sub numele de G.G.) a decedat la data de 25 decembrie 2002, fiind moștenită de reclamantul A., în calitate de fiu, în baza Certificatului de moștenitor din 14 aprilie 2003 întocmit de B.N.P., J.J.

În ceea ce privește situația juridică a imobilului moșia Băneasa - Dămăroaia, tribunalul a reținut că prin Actul de tranzacție încheiat între moștenitorii numitului I., pentru a stinge Dosarul nr. x/1946 al Înaltei Curți de Casație, secția I-a, s-au stabilit cotele-părți din moștenire care revin acestora, respectiv 1/3 Facultății de Drept, în calitate de legatară cu titlu universal, 1/3 doamnei J. (soția defunctului), în calitate de legatar cu titlu universal, și 1/3 B. (în reprezentarea G., mama defunctului, post decedată), în calitate de legatară universală și doamnei G.G., în calitate de legatară universală și moștenitoare rezervatară, urmând a se hotărî ulterior cui i se cuvine a se atribui partea G.. De la stabilirea modului de partaj, se exceptează terenul Băneasa - Dămăroaia, expropriat de către Stat, rămânând ca fiecare parte să-și urmărească drepturile în mod separat asupra a 1/3 din teren direct față de Stat. În concluzie, 1/3 din acest imobil revenea, potrivit actului menționat, B. (în reprezentarea G.) și numitei G.G., „urmând a se hotărî ulterior cui i se cuvine a se atribui partea G.”

Tribunalul a constatat că actul de tranzacție nu și-a mai produs efectele, deoarece potrivit sentinței civile nr. 700 din 26 iunie 1945 pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția a VIII-a, a Deciziei civile nr. 189 din 12 iunie 1946 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a și a Deciziei nr. 574/1952 pronunțată de Curtea Supremă, succesorii defunctului I. au fost următorii: G. - cu 2/8 din moștenire, J. cu 3/8 din moștenire și Facultatea de Drept cu 3/8 din moștenire. De asemenea, tribunalul a mai reținut că reprezentarea G. a avut loc în procesul de partaj pentru succesiunea lăsată de I., prin curatorul T., până la decesul interzisei G. După deces, G. nu a fost reprezentată de B., ci de G.G., dar acest fapt se putea datora împrejurării că însăși succesiunea lăsată de G. a făcut obiectul unui alt dosar, astfel cum se va detalia în cele ce urmează.

Pe baza acestor hotărâri, prin Certificatul de calitate din 27 martie 1998 întocmit de B.N.P., I.I., astfel cum a fost rectificat prin Încheierea de rectificare din 31 august 2000, se constată că succesiunea lăsată de defunctul K., decedat, revine următorilor moștenitori: G., în calitate de mamă și moștenitoare rezervatară, post decedată, care la rândul său revine numitei S.; J., legatară, decedată și Facultatea de Drept, în calitate de legatară.

Totodată, trebuie precizat că prin sentința civilă nr. 309 din 17 iulie 1944 pronunțată de Tribunalul Ilfov în Dosarul nr. x/944, G., în vârstă de 84 de ani, a fost pusă sub interdicție, prezentând semnele unei demențe senile, fiind instituit curator T.

În legătură cu succesiunea G., care nu putea lăsa ca moștenire mai mult din moșia Băneasa decât ceea ce a preluat după decesul fiului său, I., s-au înregistrat două dosare conexate între ele: Dosarul nr. x/947 al Tribunalului Ilfov și Dosarul nr. x/1947 al aceluiași tribunal.

În inventarul întocmit în acest dosar de succesiune, se menționează și cota de ¼ din moșia Băneasa Dămăroaia, jud. Ilfov, în suprafață de cca. 165 mp. ca făcând parte din masa succesorală.

Tribunalul a constatat că nu s-au depus înscrisuri din care să rezulte modul de soluționare a dosarului de succesiune după defuncta K.K. Prin adresa din 17 aprilie 2015 emisă de Arhivele Naționale, se precizează că nu mai sunt în păstrare aceste dosare și nici nu figurează hotărâri judecătorești pentru acestea.

Prin Procesul-verbal din 21 martie 1946, s-a expropriat întreaga moșie Băneasa succesiunea K., motivat de faptul că exista proces pe rol privind succesiunea acestuia și nu se cunosc în prezent proprietarii. Cu toate acestea, după doi ani, prin Decizia Consiliului de Miniștri nr. 1486/1948, publicată în M. Of. partea I, nr. 260 din 8 noiembrie 1948, pag. 8987, poziția 51, doar cota de ¼ din suprafața de 165 ha a fost preluată de D. de la B., ca succesoare testamentară a G., fără a se menționa nimic despre alți eventuali moștenitori.

În consecință, Tribunalul a apreciat că nu sunt probe concordante care să răstoarne prezumția că sentința civilă nr. 1003 din 24 iulie 2009 corespunde realității. Tribunalul a apreciat că nu sunt suficiente dovezi pentru a forma convingerea că testamentul din 13 martie 1944 a produs efecte juridice în ceea ce privește succesiunea G.

Decizia nr. 574/1952 pronunțată de Curtea Supremă, secția civilă, în Dosarul nr. x/1946, prin care s-a constatat perimarea dosarului, o menționează pe L.L. ca moștenitoare a G. Cu toate acestea, în dispozitivul deciziei nu se menționează cine sunt succesorii K.K., precizându-se doar că aceasta a fost reprezentată prin curatorul T. Tribunalul a constatat că doar în practica se precizează că G.G. este moștenitoarea G. Trebuie precizat că decizia a reținut în considerente că ultimul act de procedură a fost întocmit la data de 16 mai 1947, iar la 24 octombrie 1947 au lipsit părțile. Având în vedere că decesul numitei G. s-a produs la 23 februarie 1947, iar după 16 mai 1947 moștenitorii acesteia nu s-au mai prezentat în instanță, coroborat cu faptul că Dosarele conexate nr. x/947 și nr. x/1947 ale Tribunalului Ilfov care aveau ca obiect dezbaterea succesiunii G. nu erau finalizate la data de 16 mai 1947, tribunalul a reținut că menționarea L.L. ca moștenitoare a G., în practicaua deciziei sus-menționate nu are relevanță juridică sub aspectul stabilirii succesorilor G.

În cuprinsul Certificatului de calitate din 15 iulie 1998 emis de B.N.P., I.I., rectificat prin Încheierea de rectificare din 31 august 2000 emisă de același birou notarial, nu se menționează că S. este succesoarea în drepturi a G. în baza testamentului din 13 martie 1944, ci în virtutea drepturilor conferite de lege, ca nepoată de fiu (descendent de gradul al doilea).

Certificatul nu ia în discuție succesiunea testamentară după defuncta G., în sensul cel puțin al precizării eventualelor cauze de ineficacitate ale testamentului din 30 ianuarie 1943 sau mențiuni despre testamentul din 13 martie 1944, deși ambele înscrisuri erau cunoscute de către S., cea care solicitase deschiderea succesiunii.

Pentru aceste motive și ținând cont de efectul pozitiv al sentinței civile nr. 1003 din 24 iulie 2009, Tribunalul acordă preferabilitate Deciziei Consiliului de Miniștri nr. 1486/1948, publicată în M. Of. partea I, nr. 260 din 8 noiembrie 1948, pag. 8987, poziția 51, care menționează că succesorul G. este B.

În ceea ce privește cererea reconvențională, Tribunalul a apreciat că nu s-au invocat motive de nulitate absolută a celor două certificate de moștenitor.

Faptul că în ambele certificate se menționează natura succesiunii ca fiind legală, și nu testamentară, nu reprezintă un motiv de nulitate.

În ceea ce privește vocația succesorală a L.L. (S.) la moștenirea lăsată de I., se precizează în Încheierea de rectificare din 31 august 2000 a Certificatului de calitate din 27 martie 1998 întocmit de B.N.P., I.I., că succesiunea lăsată de defunctul K., decedat, revine G., în calitate de mamă și moștenitoare rezervatară, post decedată, care la rândul său revine numitei S., în calitate de nepoată de fiu a acesteia (L., predecedat). Prin urmare, s-a reținut vocația succesorală a mamei reclamantului la succesiunea lui I., prin retransmiterea drepturilor succesorale care reveneau G.

Prin Încheierea de rectificare din 31 august 2000 a Certificatului de calitate din 27 martie 1998 s-a precizat că S. vine la succesiunea numitului I., nu ca nepoată de fiu a acestuia, ci ca nepoată de fiu a G., pentru partea acesteia de moștenire care îi revine prin retransmitere.

Împrejurarea că succesiunea defunctei G. a făcut obiectul Dosarelor nr. x/1947 și nr. x/1947 ale Tribunalului Ilfov rezultă din înscrisurile aflate la dosar, însă nu există dovezi cu privire la finalizarea acestora.

Împrejurarea că G. a fost pusă sub interdicție după patru luni de la întocmirea testamentului din 13 martie 1944 poate avea importanță sub aspectul valabilității consimțământului exprimat de testatoare, însă prezenta cererea nu are ca obiect anularea acestui testament, pe motivul lipsei discernământului autoarei actului.

Faptul că în Decizia Consiliului de Miniștri nr. 1486/1948 este menționat ca proprietar B. nu reprezintă un motiv de nulitate, deoarece succesiunea testamentară nu o exclude pe cea legală, astfel că B. continuă să fie beneficiar al dispozițiilor testamentare, cât timp S. este succesor legal al G.

Pentru considerentele expuse, tribunalul a respins cererea principală și cererea reconvențională, ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentințe, la data de 22 septembrie 2016 a declarat apel reclamantul A. care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 17 octombrie 2016.

În motivare, apelantul - reclamant a arătat următoarele:

Criticile sunt formulate cu privire la cele reținute de către instanța de fond atunci când a respins cererea principală, în sensul că în mod greșit aceasta a reținut că nu au fost răsturnate constatările reținute prin sentința civilă nr. 1003 din 24 iulie 2009.

În primul rând, a precizat că modul de dobândire al dreptului de proprietate asupra moșiei Băneasa - Dămăroaia de la proprietarul original până la apelant s-a efectuat în felul următor:

1. dreptul de proprietate asupra moșiei a fost dobândit de către autorul lor H. în baza Ordonanței de adjudecare transcrisă la Grefa Tribunalului Ilfov - Secția Notariat la nr. 1492/1877.

2. prin cartea de hotărnicie din 28 aprilie 1878, înregistrată la Tribunalul Județului Ilfov, secția I, împreună cu planul topografic al moșiei s-a stabilit:

3. existența, suprafața și vecinătățile moșiei Băneasa - Dămăroaia, în hotar cu moșia Herăstrău și cu moșia Băneasa Văcăreasca, precum și

4. succesorii titulari ai dreptului de proprietate asupra acesteia, indicându-se ca probe cartea de judecată nr. 9 din 15 ianuarie 1840 a Judecătoriei Ilfov, secția a II-a, și Hotărârile nr. 26 din 21 septembrie 1840 și nr. 40 din 16 noiembrie 1840 ale Divanului civil.

5. prin Testamentul din 15 martie 1885 H. lasă nuda proprietate a moșiei Băneasa Dămăroaia, lui K. - nepot și uzufructul fiicei sale G.

6. conform Jurnalului nr. 1620/1885 al Tribunalului Ilfov, secția I, CC I. este pus în posesia nudei proprietăți a moșiei Băneasa Dămăroaia.

7. prin testamentul olograf din 26 iunie 1944, I. a instituit ca legatari cu titlu universal pe soția sa, J., și Facultatea de Drept București, fiecare pentru ½ din patrimoniul său.

8. Întrucât profesorul I. a decedat înaintea mamei sale, G., aceasta, în calitate de moștenitoare rezervatară, a venit la moștenire alături de Facultatea de Drept din București și J. Cotele succesorale ale celor trei au fost: G. - 2/8 din moștenire, Facultatea de Drept din București - 3/8 din moștenire și J. - 3/8 din moștenire, astfel cum rezulta din Decizia civilă nr. 189 din 12 iunie 1946 a Curții de Apel București, secția a VI-a, și din Decizia civilă nr. 574/1952 a Curții Supreme, secția civilă.

12. Cota succesoral a de 2/8 cuvenită G. a fost culeasă de nepoata de fiu a acesteia, S., cunoscută și sub numele de V., în calitate de moștenitoare testamentară și rezervatară. Aceasta din urma a decedat la 25 decembrie 2002, unicul sau moștenitor fiind fiul său A.

10. Cota succesorală de 3/8 cuvenita Rozei Stoicescu a revenit fiului acesteia N., conform certificatului de moștenitor din 1973.

Moștenirea lui N., decedat, a revenit soției supraviețuitoare a acestuia O. (astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor din 14 octombrie 1988). Masa succesorală aparținând defunctei O., decedată la 15 iunie 2000, a revenit lui P., astfel cum rezulta din certificatul de moștenitor din 06 iunie 2002.

11. Întreaga moșie a trecut în proprietatea statului în baza Legii reformei agrare nr. 187 din 23 martie 1945.

12. La data de 30 ianuarie 124- G. a întocmit un testament olograf prin care instituia ca legatar cu titlu universal Academia Romana.

13. La data de 13 martie 1944 G. a revocat testamentul anterior printr-un nou testament olograf prin a instituit-o ca legatară universală pe nepoata sa G.G.

14. Potrivit dispozițiilor art. 802 C. civ. (cel de la 1864); "testamentul este un act revocabil prin care testatorul dispune, pentru timpul încetării sale din viața, de tot sau parte din avutul sau."

Revocarea legatelor este considerată expresă atunci când voința revocatorie a testatorului este exprimată direct printr-un înscris și este tacită atunci când este dedusă din anumite fapte sau acte juridice ale testatorului care, deși nu o precizează direct, impune această concluzie.

Potrivit art. 920 C. civ., revocarea voluntara expresa se poate realiza fie printr-un nou testament, din cele reglementate de lege, fie printr-un act autentic.

Pentru valabilitatea revocării nu se cer formule sacramentale, dimpotrivă simpla mențiune "anulat", scrisă de mâna testatorului, semnată și datată de către acesta este valabilă, având efect revocatoriu căci sunt îndeplinite cerințele de formă pentru un testament olograf.

Prin testamentul olograf întocmit la data de 13 aprilie 1944, G. precizează că revocă orice alt testament anterior. Din redactarea acestui testament a rezultat că voința testatoarei a fost aceea de a institui ca legatară cu titlu universal pe nepoata sa și nu B.

Pârâta Academia Romana s-a folosit în dosarul în care a fost pronunțată sentința civilă nr. 1003 din 24 iulie 2009 de un testament revocat.

A solicitat să se aibă în vedere ca și în actul de tranzacție încheiat între moștenitorii profesorului G., autoarea sa G.G. precizează ca nu recunoaște dreptul la succesiune a B. și ca urmează ca instanțele de judecata sa se pronunțe ulterior cu privire la calitatea de succesor al acestora.

În ceea ce privește existența testamentului olograf din data de 30 ianuarie 1943 prin care G. a instituit Academia Romana ca legatar universal asupra întregii sale averi, a solicitat instanței să se constate că acest testament nu este un titlu valabil deoarece, pe de-o parte acesta fiind anterior testamentului din data 13 martie 1944 a fost revocat în întregime, iar pe de altă parte, pârâta B. nu a verificat dacă există certificat de moștenitor cu alți moștenitori rezervatari dând dovada de totală rea-credință.

În mod bizar a dispărut Dosarul succesoral x din anul 1947 deschis ca urmare a decesului G. intervenit la data de 23 februarie 1947, cât și orice urmă ar fi atestat că s-a dezbătut succesiunea, așa cum reiese din adresa emisă de către Arhivele statului și aflat la dosarul cauzei.

În schimb Academia Romana a venit cu fel de fel de înscrisuri dintre care niciunul nu se regăsește în arhive și nu poarta stampila niciunei instituții, pretinzând chiar că mama sa, la vremea respectiva, chemându-se G.G. ar fi semnat un partaj voluntar. Daca Arhivele Naționale ar fi păstrat dosarul se vedea clar ca singura moștenitoare a G. a fost nepoata sa de fiu predecedat, L. decedat, respectiv mama sa, S.

Pârâta a încercat în continuare să inducă în eroare instanța și să creeze o aparență a dreptului de proprietate fiind conștientă că printr-un testament nu-și poate proba calitatea, începând chiar cu stră-străbunicul său H. care a lăsat nuda proprietate a moșiei Băneasa Dămăroaia nepotului său, I. și uzufructul acestei moșii fiicei sale, G.

Conform adagiului latin quodnullum est, nullumproducitefectum, testamentul invocat de pârâta Academia Romana nu poate produce niciun efect juridic, iar în măsura în care a produs efecte, acestea vor fi desființate de drept, toate actele subsecvente acestui testament fiind nule.

Chiar și în ipoteza în care instanța ar considera valabil testamentul revocat din data de 30 ianuarie 1943, mama sa, V., fiind nepoată de fiu predecedat a bunicii sale G., avea calitatea de moștenitoare rezervatară, fiind obligatoriu să se țină seama de această rezervă care are tocmai rolul de a-i proteja pe moștenitorii legali.

De astfel, dacă B. era considerată moștenitoarea G., atunci de ce nu i-a reprezentat interesele și după moarte? A solicitat să se observe că prin Decizia nr. 574/1952 pronunțată de Curtea Supremă, secția civilă, în Dosarul nr. x/1946, se reține că aceasta a fost reprezentată prin T., tatăl său și soțul L.L., mama sa și nu prin B. În niciun litigiu ulterior morții acesteia nu s-a reținut calitatea de moștenitor a B.

În mod greșit instanța de fond a reținut că "ținând cont de efectul pozitiv al sentinței civile nr. 1003 din 24 iulie 2009, Tribunalul a acordat preferabilitate Deciziei Consiliului de Miniștri nr. 1486/1948, publicată în M. Of. partea 1, nr. 260 din 08 noiembrie 1948, pag. 8987, poziția 51, care menționează că succesorul G. este B."

În primul rând, moșia Băneasa - Dămăroaia a fost preluată abuziv în baza Legii reformei agrare nr. 187 din 23 martie 1945 și nu în baza Deciziei Consiliului de Miniștri nr. 1486/1948, cum în mod greșit a reținut instanța de fond.

Potrivit dispozițiilor art. 24 alin 1) din Legea nr. 10/2001: „în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive".

Conform acestor dispoziții, doar în absența unor probe contrare întinderea dreptului de proprietate sau existența lui poate fi prezumată a fi cea recunoscută în actul de preluare. A solicitat să se observe ca în cazul de față au fost administrare probe din care rezultă că apelantul, în calitate de moștenitor al lui G. este persoana îndreptățită sa primească despăgubiri pentru cota parte ce i se cuvine din moștenirea G. și nu B. al cărui testament a fost revocat.

De altfel, Legea nr. 10/2001 prevede că dacă sunt depuse mai multe notificări cu același obiect trebuie conexate și analizate împreuna de către deținător, lucru care nu s-a întâmplat deși se putea verifica cu ușurință, fiind publice, pe site-ul Primăriei Municipiului București, că mama sa împreuna cu Facultatea de Drept au depus notificări prin care au solicitat și moșia Băneasa - Dămăroaia.

Lipsa conexării notificărilor și îndreptarea lor către unitatea deținătoare este încă o încălcare a Legii nr. 10/2001, deci încă un motiv de nulitate absolută a Deciziei nr. 160611 din 12 noiembrie 2009. Dacă se dispunea conexarea notificărilor, atunci în cadrul aceluiași dosar se stabilea care dintre ei sunt îndreptățiți să primească măsurile reparatorii.

A solicitat să se observe că prin sentința nr. 10003 din 24 iulie 2009 rămasă irevocabilă, instanța a judecat cauza cu o superficialitate suspectă deoarece nu a solicitat completarea probatorului cu două documente esențiale respectiv: certificatul de moștenitor după succesiunea G. și nu un simplu testament, precum și situația juridică actuală a imobilului. Având în vedere că B. a depus în sprijinul pretențiilor sale doar o copie de pe testamentul inițial, instanța de judecată are obligația să facă demersuri pentru a afla dacă există și alte notificări formulate în baza dispozițiile Legii nr. 10/2001 și dacă a fost emis vreun certificat de moștenitor de pe urma G. În prezent, apelantul este în posesia unui certificat de moștenitor cu care își dovedește calitate de succesor testamentar și legal.

De asemenea, și apelantului i-a fost recunoscută calitatea de moștenitor în mod definitiv și irevocabil prin Decizia civilă nr. 488/R din data de 21 februarie 2013, prin care Municipiul București a fost obligat să emită dispoziție cu propunere de despăgubire pentru suprafața de 98,3459 ha de teren care a făcut parte din fosta moșie Băneasa - Dămăroaia în favoarea Facultății de Drept, A. și M.M.

Mai mult, apelantul este în posesia a mai multor hotărâri judecătorești care îi stabilesc în mod definitiv și irevocabil calitatea de moștenitor al G. Prin aceste hotărâri i s-au restituit în natură mai multe suprafețe de teren care au făcut parte din moșia Băneasa Dămăroaia, acestea intrând deja în circuitul civil, iar pentru alte suprafețe i s-au acordat măsuri reparatorii. Apelantul este în posesia mai multor hotărâri judecătorești, spre deosebire de către B. care nu este decât în posesia sentința nr. 10003 din 24 iulie 2009.

În măsura în care a fost pronunțată o hotărâre judecătorească ilegală, un terț poate combate această hotărâre care nu îi este opozabilă, prin formularea unei acțiuni în cadrul căreia se judecă cu cel care a obținut hotărârea judecătorească, cum este și cazul său.

În acest nou cadru procesual, instanța de judecată în conformitate cu principiile ce guvernează procesul civil și garanțiile procesuale, va pronunța o hotărâre ce va fi opozabilă tuturor părților din proces, fundamentată pe adevăr, nu pe acte care nu corespund realității.

Astfel cum se admite unanim în doctrină și jurisprudență, "hotărârea creând o situație juridică nouă, va fi opusă terțului de către colitigant, cu valoare de mijloc de probă (...). Din punct de vedere al forței probatorii, hotărârea va rămâne însă, într-un nou proces la aprecierea suverană a judecătorului, care va statua atât asupra pertinentei respectivei decizii în cauză cât și asupra valorii ei de mijloc de probă, el nefiind legat de statuarea intervenită anterior, în procesul dintre alți colitiganti. În măsura în care terțul va combate cele stabilite în procesul la desfășurarea căruia nu a participat, invocând apărări proprii și pretinzând existența unui drept de natură să-l înlăture pe cel recunoscut în favoarea părții. De asemenea, din punct de vedere al terților, hotărârea care sub aspect probatoriu are valoarea unei prezumții care nu poate fi decât o prezumție relativă supusă dovezii contrare".

Deși ca urmare a efectuării unui control de legalitate de către Curtea de Conturi, D. - E. a făcut cerere de revizuire împotriva sentinței nr. 10003 din 24 iulie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 2590 din 19 noiembrie 2015 a respins cererea considerând că simpla existență a testamentului olograf din data de 13 martie 1944 nu poate modifica soluția dată în sentinței nr. 10003 din 24 iulie 2009, necunoscând existența certificatului de moștenitor din 1998 și restul probelor administrate de apelant în prezentul dosar.

Instanța de fond în mod greșit a soluționat litigiul prezent. Dacă totuși ajungea la concluzia că și B. poate fi considerată moștenitoare testamentară a G., având în vedere că G.G., în calitate de nepoată era moștenitoare rezervatară, trebuia să se stabilească cotele ce le reveneau fiecăruia. Nu se poate reține că B. a moștenit întreaga cotă ce i-a aparținut G. din moșia Băneasa Dămăroaia atâta timp cât a existat un alt moștenitor legal și testamentar, în persoana L.L. Atât mama sa cât și apelantul nu puteau fi înlăturați de la moștenire având în vedere calitatea lor de moștenitori rezervatari.

Rezulta că sentința pronunțată de către instanța de fond este lipsită de orice finalitate, netranșându-se litigiul în discuție. Rolul unei hotărâri judecătorești este acela de a produce efectele necesare stingerii litigiului cu care instanța de judecată a fost investită.

De altfel, B. a vândut drepturile pe un preț derizoriu unor terțe persoane, vânzări care ulterior au fost anulate, după promovarea prezentei acțiuni.

Față de toate cele prezentate mai sus, apelantul a solicitat admiterea apelului așa cum a fost formulat,cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 466-471 C. proc. civ.

La data de 14 noiembrie 2016 intimata - pârâtă B. a depus întâmpinare la apelul formulat de apelantul - reclamant solicitând respingerea apelului ca nefondat.

În motivarea întâmpinării, intimata - pârâtă a arătat următoarele:

1. Motivul de apel prin care s-a invocat faptul că instanța de fond în mod greșit" a reținut că nu au fost răsturnate constatările reținute prin sentința civilă nr. 1003 din 24 iulie 2009":

Față de critica în cauză, aceasta nu poate fi reținută nici ca motiv și nici ca argument în susținerea apelului întrucât cererea principală a acțiunii are ca obiect anularea Deciziei 160.611 din 12 noiembrie 2009 emisă de D. - E. și nu anularea sau analiza constatărilor cuprinse în sentința civilă nr. 10003 din 24 iulie 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2008.

În acest sens, a precizat că prin sentința civilă nr. 10003 din 24 iulie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, rămasă definitivă și irevocabilă, instanța de judecată a constatat calitatea de persoană îndreptățită a B. la restituire prin echivalent asupra cotei-părți de 1/4, parte indiviză din terenul cunoscut sub denumirea Moșia Băneasa - Dămăroaia, a dispus anularea Deciziei nr. 12041 din 15 mai 2008 și a obligat pârâta - E. - D., să transmită notificarea formulată de B., împreună cu dosarul aferent, Z. în conformitate cu dispozițiile legii speciale.

Pentru punerea în executare a sentinței civile nr. 1003 din 24 iulie 2009, D. - E. a emis Decizia nr. 160.611 din 12 noiembrie 2009 (a cărui anulare se solicită în prezenta cauză) prin care a dispus anularea Deciziei nr. 1204 din 15 mai 2008 și transmiterea dosarului aferent notificării Z.

De altfel, instanța de fond a analizat toate înscrisurile enumerate de apelantul reclamant la pct. 1-13 în cererea de apel și, în mod corect, a apreciat și constatat prin coroborarea acestora cu toate înscrisurile administrate în prezenta cauză, că înscrisurile invocate de apelantul reclamant "nu sunt probe concordante care să răstoarne prezumția că sentința civilă nr. l003/24 iulie 2009 corespunde realității."

În aceiași ordine de idei, analizând atent sentința atacată, se poate observa că la motivarea acesteia instanța de fond a analizat toate înscrisurile administrate în cauză, apreciind corect situația de fapt și de drept și nicidecum nu a ignorat vreun înscris cum în mod eronat susține apelantul reclamant.

De asemenea, apelantul - reclamant arată practic aceeași stare de fapt ca și cea dedusă judecății în fața instanței de fond, fără însă să arate și să evidențieze care sunt motivele concrete de nelegalitate a sentinței apelate.

Mai mult, este evident că, în prezenta cauză, apelantul reclamant pretinde de fapt să i se recunoască posibilitatea ignorării unor acte jurisdicționale intrate în puterea lucrului judecat, în speță, sentința civilă nr. 1003 din 24 iulie 2009.

Prin urmare, simpla exprimare a nemulțumirii față de soluția pronunțată, fără indicarea unor motive concrete și reale de nelegalitate a sentinței apelate care să poată fi analizate de instanța de control, nu poate fi reținută ca motiv de modificare a hotărârii.

II. Motivul de apel prin care se solicită instanței de apel să constate nevalabilitatea testamentului olograf din data de 30 ianuarie 1943 al defunctei G.:

În motivarea cererii de apel, apelantul reclamant a susținut că "În ceea ce privește existența testamentului olograf din data de 30 ianuarie 1943 prin care G. a instituit B. ca legatar universal asupra întregii sale averi, acest testament nu este un titlu valabil."

În privința acestui motiv de apel, se observă că cererea principală a acțiunii are ca obiect anularea Deciziei nr. 160.611 din 12 noiembrie 2009 emisă de D. - E. și nu constatarea nevalabilității testamentului olograf din data de 30 ianuarie 1943 al defunctei G.

Astfel, cererea de apel trebuie să fie motivată numai în funcție de pronunțarea dată în primă instanță,și nu se poate face schimbarea încadrării juridice, a părților sau orice altă modificare de substanță a cererii pentru că acest lucru echivalează cu o cu totul altă cerere de chemare în judecată și nu cu cea care a fost inițial investită instanța de judecată.

În acest sens, potrivit dispozițiilor art. 294 C. proc. civ. 1865 (aplicabil în prezenta cauză), inclusiv ale art. 478 C. proc. civ., în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula cereri noi.

Dispozițiile art. 294 C. proc. civ. și ale art. 478 C. proc. civ., care acordă efect devolutiv apelului, exprimat în regula tantum devolutumquantumjudicatum, consacră ideea că efectele apelului nu se pot răsfrânge decât numai asupra ceea ce s-a judecat de către prima instanță, legea instituind principiul inadmisibilității modificării, în apel, a elementelor esențiale ale acțiunii civile.

Or, după cum se poate observa, cererea de apel este întemeiată și motivată prin formularea de către apelantul reclamant a unei cereri/pretenții noi, respectiv cea prin care se solicită instanței de control să constate nevalabilitatea unui testament în condițiile în care această pretenție nu a făcut obiectul acțiunii introductive.

În acest context, în privința efectului devolutiv al acestei căi de atac s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 28121 septembrie 2015, publicată în M. Of. cu nr. 772 din 16 octombrie 2015,cu privire la dezlegarea modului de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 478 alin. (4) C. proc. civ.

În considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că "În ce privește devoluțiunea care poate fi realizată în cadrul acestei căi de atac de reformare, ea rămâne guvernată, la fel ca în Codul de procedură civilă din 1865, de două reguli fundamentale: tantum devolutumquantumapellatum și tantum devolutumquantumiudicatum".

În timp ce concretizarea primei reguli privește limitele efectului devolutiv, în sensul că sunt determinate de ceea ce s-a apelat, cea de-a doua privește limitarea efectului devolutiv la ceea ce s-a judecat în primă instanță.

Astfel, această din urmă regulă, care interesează în dezlegarea chestiunii de drept semnalate, înseamnă interdicția pentru părți de a schimba cadrul procesual, de a se folosi de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate în primă instanță, în motivarea apelului ori prin întâmpinare și, de asemenea, interdicția schimbării calității părților, a cauzei sau obiectului cererii de chemare în judecată, precum și a formulării de pretenții noi.

În aceiași ordine de idei, instanța de apel realizează numai un control judiciar asupra hotărârii atacate, control ce nu poate avea în vedere alte pretenții sau elemente care nu au format obiectul primei judecăți.

Prin urmare, motivul de apel prin care apelantul reclamant a solicitat instanței de apel să constate nevalabilitatea unui testament, solicitare ce nu a făcut obiectul judecății în fond, nu poate fi reținut ca admisibil deoarece, în caz contrar, s-ar încălca în mod grav principiul dublului grad de jurisdicție.

În altă ordine de idei, dacă testamentul olograf din data de 30 ianuarie 1943, contestat de apelantul reclamant în apel, nu și la fond, prin care defuncta G. a instituit B. ca legatar universal asupra întregii sale averi nu ar fi fost valabil, în actul de preluare abuzivă, respectiv în Decizia Consiliului de Miniștri nr. 1486 din 1948 nu ar fi figurat B. ca proprietar al imobilului cunoscut ca moșia Băneasa - Dămăroaia.

III. În susținerea apelului, apelantul reclamant a invocat existența testamentului defunctei G. din 13 martie 1944 făcut în favoarea L.L. (mama apelantului).

Față de acest argument al apelantului reclamant:

La data de 19 martie 1947, la Tribunalul Ilfov, secția I-a civilă, s-a deschis testamentul olograf din 30 ianuarie 1943 al defunctei G. făcut în favoarea B., ce a format Dosarul nr. x/1947, astfel cum rezultă din procesul verbal din 08 martie 1947 al Tribunalului Ilfov (depus la dosarul cauzei).

Conform Inventarului de avere mobilă și imobilă rămasă de la G., aflat la Dosarul nr. x/1947 a Tribunalul Ilfov, secția a I-a civilă, în averea imobilă era inclusă și 1/4 din moșia Băneasa - Dămăroaia, județul Ilfov, în suprafață de circa 165 ha, care a intrat în proprietatea B.

Tot la Tribunalul Ilfov, secția a III-a civilă, a fost depus un alt testament olograf al defunctei G., purtând data de 13 martie 1944, făcut în favoarea L.L. ce a format Dosarul nr. x/947.

Deoarece în privința succesiunii defunctei G. au fost depuse două testamente, prin Jurnalul nr. 4890 din 8 martie 1947, Tribunalul Ilfov, secția a III-a civilă, s-a desesizat și a transmis Dosarul nr. x/947 la Tribunalul Ilfov, secția a I-a civilă. Astfel, Dosarul nr. x/947 de la secția a III-a civilă, a fost conexat la Dosarul nr. x/947 aflat pe rolul secției a I-a civilă, fiind soluționat de aceasta din urmă.

Urmare a demersurilor făcute de subscrisa la Arhivele Naționale, inclusiv de instanța de fond, s-a comunicat faptul că dosarele în cauză nu se găsesc în arhivă. Cu toate că nu au fost găsite acte prin care s-a soluționat succesiunea după defuncta G., totuși, în actul de preluare abuzivă, respectiv în Decizia Consiliului de Miniștri nr. 1486 din 1948 figurează B. ca proprietar al imobilului cunoscut ca moșia Băneasa - Dămăroaia și nu G.G.

Pe de altă parte, la scurt timp după întocmirea de către G. a testamentului din 13 martie 1944, G.G. (mama apelantului) a solicitat instanței punerea sub interdicție a bunicii sale - G. Iar prin sentința civilă nr. 309 din 17 iulie 1944 Tribunalul Ilfov, secția a II-a C.-C. a constatat că numita G. "prezintă simptome accentuate de involuție senilă: nu poate preciza anul și luna în care suntem, nu știe ce vârstă are, își amintește că a avut 2 copii despre care crede că au fost profesori la Paris, nu știe dacă aceștia au avut sa nu copii; . nu-și aduce aminte ce-a citit . În total, semnele unei demențe senile." și a dispus punerea sub interdicție a d-nei G., numindu-l ca tutore al interzisei pe dl T., soțul d-nei G.G.

Față de acest aspect și instanța de fond a reținut că "Împrejurarea că G. a fost pusă sub interdicție după patru luni de la întocmirea testamentului din 13 martie 1944 poate avea importanță asupra valabilității consimțământului exprimat de testatoare."

De altfel, și Tribunalul București, secția a III-a civilă, a reținut prin sentința civilă nr. 1292 din 09 octombrie 2014, irevocabilă, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2014, că "Câtă vreme testamentul olograf din 13 martie 1944, nu a fost validat ca ultimă voință a testatoarei G., acesta nu este apt să conducă singur la o altă soluție, diferită de cea pronunțată de Tribunalul București secția a V-a civilă prin sentința civilă nr. 1003 din 24 iulie 2009."

Prin urmare, având în vedere cele mai sus expuse, este evident că în mod corect instanța de fond a reținut că "(…) nu sunt suficiente dovezi pentru a forma convingerea că testamentul din 13 martie 1944 a produs efecte juridice în ceea ce privește succesiunea G."

IV. Argumentul apelantului reclamant prin care a invocat faptul că nu B. a reprezentat interesele G. în dosarul succesiunii privind pe fiul predecedat - I. Argumentul în cauză este neîntemeiat, având în vedere următoarele:

Succesiunea prof. I. (fiul predecedat al G.) a făcut obiectul sentinței civile nr. 700 din 26 iunie 1945, pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția a VII-a, Civ. cor., a Deciziei civile nr. 189 din 12 iunie 1946, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a, a Dosarului nr. x/946 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În data de 23 februarie 1947 mama prof. I. - G. a decedat. În acest an, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I-a civilă, se afla spre soluționare succesiunea prof. I. respectiv Dosarul nr. x/946 privind recursul împotriva Deciziei civile nr. 189 din 12 iunie 1946 a Curții de Apel București, secția a VI-a, B. fiind citată în calitate de moștenitor testamentar al defunctei G.

Contrar susținerilor apelantului reclamant, acest argument nu este susținut de niciun fundament având în vedere faptul că în Dosarul nr. x/946 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, B. a fost citată în calitate de moștenitor testamentar al defunctei G., acest fapt fiind dovedit cu citațiunile nr. 10010 din 08 mai 1947 și nr. 18408 din 10 iunie 1947 emise de Înalta Curte de Casație și Justiție, înscrisuri depuse la dosarul cauzei.

V. În cererea de apel, apelantul reclamant a susținut că "În mod greșit instanța de fond a reținut că „ținând cont de efectul pozitiv al sentinței civile nr. 1003 din 24 iulie 2009, Tribunalul acordă preferabilitate Deciziei Consiliului de Miniștri nr. 1486/1948, publicată în M. Of. partea 1, nr. 260 din 08 noiembrie 1948, pag. 8987, poziția 51, care menționează că succesorul G. este B." În motivarea acestei susțineri apelantul reclamant a venit cu argumentul că "moșia Băneasa - Dămăroaia a fost preluată abuziv în baza Legii reformei agrare nr. 187 din 23 martie 1945 și nu în baza Deciziei Consiliului de Miniștri nr. 1486/1948, cum în mod greșit a reținut instanța de fond."

Față de argumentele apelantului reclamant referitoare la preluarea abuzivă a moșiei Băneasa - Dămăroaia în raport de susținerile reclamantului cuprinse în cererea introductivă:

Prin Procesul verbal din data de 21 martie 1946, membrii Comitetului local de expropriere (reformă agrară) din com. Băneasa, jud. Ilfov au hotărât expropriere în întregime a moșiei Băneasa - Dămăroaia, în suprafață de circa 193 ha - moșia succesiunii defunctului prof. I. și constituirea acesteia ca rezervă de stat. În acest sens subliniem că în preambulul Procesului verbal de expropriere sunt menționate constatările că "moștenitori ai defunctului K. au fost invitați .pentru a se prezenta spre a depune actele de proprietate pe care le posedă" și "de la această dată nu s-a făcut nici un act de partaj."

Prin Procesul verbal din data de 21 martie 1946, încheiat între membrii Comitetului local de reformă agrară din com. Băneasa, jud. Ilfov, în calitate de predători, și dl ing. agronom N., în calitate de primitor, s-a procedat la predarea-primirea moșiei Băneasa - Dămăroaia, fostă proprietate a defunctului prof. I.

După cum se poate observa, prin cele două procese verbale s-a dispus exproprierea și preluarea moșiei Băneasa - Dămăroaia însă, la nivelul anului 1946 când s-a emis hotărâre a de expropriere, nu se cunoșteau încă moștenitorii la succesiunea prof. I. (fiul predecedat al G.).

Însă, urmare a dezbaterii succesiunii prof. I. s-a stabilit de către instanță calitatea de moștenitor al mamei acestuia - G.

Precizarea că succesiunea G. a făcut obiectul Dosarul nr. x/947 aflat pe rolul secției a I-a civilă, la care a fost conexat Dosarul nr. x/947 de la secția a III-a civilă. Iar, potrivit Inventarului de avere mobilă și imobilă rămasă de la G., aflat la Dosarul nr. x/947 a Tribunalul Ilfov, secția a I-a civilă, în averea imobilă era inclusă și 1/4 din moșia Băneasa - Dămăroaia, județul Ilfov, în suprafață de circa 165 ha.

Prin urmare, deși la Arhivele Naționale nu regăsesc acte privind succesiunea G., respectiv Dosarul nr. x/947 a Tribunalul Ilfov, secția a I-a civilă, este evident că acest dosar a fost soluționat cel târziu la nivelul anului 1948, an în care a fost publicat în M. Of. nr. 260 din 08 noiembrie 1948 actul de preluare abuzivă a imobilului moșia Băneasa - Dămăroaia, respectiv Decizia Consiliului de Miniștri nr. 1486/1948.

Mai mult, este evident și faptul că prin soluționarea Dosarul nr. x/1947 privind succesiunea G., instanța de judecată a validat testamentul olograf din 30 ianuarie 1943 - făcut în favoarea B., și nu testamentul din 13 martie 1944 - făcut în favoarea L.L.

Acest argument are la bază raționamentul logic întrucât prin Decizia Consiliului de Miniștri nr. 1486 din 1948 (poziția 51 de la pct. II, lit. a) din art. 1), moșia Băneasa - Dămăroaia a fost preluată abuziv din proprietatea B. și trecută în folosința D. Per a contrario, dacă ar fi fost valabil testamentul defunctei G. din 13 martie 1944 făcut în favoarea L.L. (mama apelantului) atunci în Decizia Consiliului de Miniștri nr. 1486 din 1948 sau în alt act de preluare abuzivă, trebuia să figureze G.G. și nu B.

Prin urmare, instanța de fond a motivat în mod corect sentința atacată reținând că, prin Procesul - verbal din 21 martie 1946 (fila 168), s-a expropriat întreaga moșie Băneasa succesiunea K., motivat de faptul că exista proces pe rol privind succesiunea acestuia și nu se cunosc în prezent proprietarii. Cu toate acestea, după doi ani, prin Decizia Consiliului de Miniștri nr. 1486/1948, publicată în M. Of. partea I, nr. 260 din 08 noiembrie 1948, pag. 8987, poziția 51, doar cota de ¼ din suprafața de 165 ha a fost preluată de D. de la B., ca succesoare testamentară a G., fără a se menționa nimic despre alți eventuali moștenitori."

Astfel, cât timp considerentele sentinței apelate cuprind o expunere detaliată a situației de fapt și a situației de drept și explicitează motivat soluția din dispozitiv, fiind menționate motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, susținerile apelantului sunt lipsite de substanță.

Criticile apelantului reclamant sunt neîntemeiate și nu pot fi primite în condițiile în care sentința atacată relevă situația corectă și detaliată a tuturor motivelor de fapt și de drept care au stat la baza soluționării cauzei.

Având în vedere cele de mai sus, prin criticile aduse în cererea de apel apelantului reclamant nu prezintă motive reale și concrete de nelegalitate a hotărârii atacate și nici argumente temeinice care să conducă la schimbarea sentinței.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 289 și următoarele din C. proc. civ. 1865.

La data de 18 noiembrie 2016 a depus întâmpinare și intimata - pârâtă E. prin care a solicitat respingerea apelului ca neîntemeiat și menținerea sentinței civile apelate ca fiind temeinică și legală.

În motivarea întâmpinării, intimata - pârâtă a arătat că prin cererea principală pe care a promovat-o la instanță în contradictoriu cu D. - E., B. și C., reclamantul a solicitat constatarea nulității absolute a Deciziei nr. 160611 din 12 noiembrie 2009 emisă de D. - E. pentru fraudă la lege, încălcându-se dispozițiile art. 3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001 și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În judecarea în fond a cauzei, față de petitul acțiunii privind nulitatea absoluta a Deciziei nr. 160611 din 12 noiembrie 2009, a arătat că nulitatea este acea sancțiune de drept civil care lipsește actul juridic de efectele contrarii normelor juridice imperative pentru încheierea sa valabilă, nulitate ce intervine în cazul în care nu se respectă condițiile de valabilitate ale actului juridic civil.

Nulitatea absolută - este nulitatea care sancționează nerespectarea, la încheierea actului juridic, a unei norme care ocrotește un interes general, obștesc. Această sancțiune are drept cauză - generică - nerespectarea dispozițiilor legale care reglementează condițiile sale de valabilitate.

Față de cauzele de nulitate absolută statuate de legiuitor, intimata - pârâtă a arătat că cererea reclamantului este neîntemeiată întrucât nu ne regăsim în niciuna din aceste situații.

Astfel cum a arătat și instanța de fond, E. a emis Decizia nr. 160611 din 12 noiembrie 2009 în procedura de punere în executare a sentinței civile nr. 1003 din 24 iulie 2009 pronunțată de Tribunalul București în Dosarul nr. x/3/2008, sentință prin care s-a constatat calitatea de persoană îndreptățită a reclamantei B. de restituire prin echivalent pentru cota de ¼ parte indiviză din suprafața totală de 160 ha din terenul situat în București - fosta Moșie Băneasa - Dămăroaia, județul Ilfov, acordarea despăgubirilor în condițiile legii speciale și obligarea pârâtei E. la transmiterea notificării formulată de reclamantă pentru acest imobil. împreună cu actele doveditoare, Z., în conformitate cu Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Având în vedere dispozițiile sentinței civile nr. 1003 din 24 iulie 2009 pronunțată de Tribunalul București în Dosarul nr. x/3/2008, E. a emis Decizia nr. 160611 din 12 noiembrie 2009 prin care a transmis notificarea în speță precum și actele doveditoare către Z., în vederea acordării despăgubirilor în conformitate cu Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare.

În final intimata - pârâtă a concluzionat că nu sunt motive de nelegalitate a Deciziei nr. 160611 din 12 noiembrie 2009 întrucât la baza emiterii acestei decizii a stat o sentință definitivă și irevocabilă (sentința civilă nr. 1003 din 24 iulie 2009), intimata-pârâtă nefăcând altceva decât să respecte dispozițiile imperative ale instanței de judecată dintr-o hotărâre altceva.

Din simpla lecturare a apelului, apelantul-reclamant aduce critici doar cu privire la cele reținute de instanța de fond în sensul că aceasta în mod greșit ar fi apreciat că nu au fost răsturnate constatările reținute prin sentința civilă nr. 1003 din 24 iulie 2009, nefiind adusă vreo critică prin care să se demonstreze că sunt îndeplinite condițiile imperative ale legii care să atragă nulitatea absolută a Decizie nr. 160611 din 12 noiembrie 2009 emis de E.

Pentru toate aceste considerente, intimata - pârâtă solicită instanței să respingă apelul reclamantului ca neîntemeiat cu consecința menținerii ca temeinică și legală a sentinței pronunțată în fond de Tribunalul București.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 205 C. proc. civ.

Prin Decizia nr. 880/A din 13 decembrie 2016, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul reclamantului A. împotriva sentinței civile nr. 233 din 23 februarie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția IV-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2012 în contradictoriu cu intimații - pârâți B. și D. - E. și cu intimații P. Facultatea de Drept a Universității din București.

A schimbat, în parte, sentința atacată, în sensul că: a admis acțiunea principală.; a constatat nulitatea Deciziei nr. 160611/2009 emisă de D. - E.; s-au menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

S-a luat act că apelantul - reclamant și a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Curtea de Apel a reținut următoarele:

Spre deosebire de, dispozițiile art. 304 C. proc. civ. din materia recursului, care stabilesc în mod expres și limitativ, cazurile de modificare respectiv de casare a hotărârii recurate exclusiv pentru motive de nelegalitate, dispozițiile art. 295 C. proc. civ., în alin. (1) permit instanței de apel să examineze cauză, în limitele criticilor invocate prin cererea de apel atât din punct de vedere al situației de fapt cât și din punct de vedere al aplicării legii iar în alin. (2) dau posibilitatea instanței să refacă probatoriul administrat în primă instanță și să administreze probe noi dacă consideră necesar.

Pe cale de consecință, apelul este reglementat ca o cale de atac ordinară devolutivă, spre deosebire de recurs, în sensul că provoacă o nouă judecată în fond, astfel că organul judiciar în apel este îndrituit să reexamineze probatoriul administrat în fața instanțelor de fond și poate modifica situația de fapt reținută, exercitând atât un control de legalitate câr și de temeinicie asupra soluției apelate.

Așa cum rezultă din cererea de apel, aspectele critice formulate vizează soluția primei instanței de respingere a acțiunii principale, apelantul reclamant susținând că în mod eronat tribunalul nu a reținut ca fiind răsturnate constatările din sentința civilă nr. 1003/2009 a Tribunalului București.

Obiectul cererii principale a prezentului dosar, constă în anularea Deciziei nr. 160611/2009 a D., prin E. Această decizie a fost emisă în temeiul sentinței civile nr 1003/2009 a Tribunalului București, prin care s-a constatat calitatea B. de persoană îndreptățită la restituire prin echivalent a cotei indivize de ¼ din suprafața totală de 160 ha din terenul ce a aparținut fostei moșii Băneasa Dămăroaia. În motivare instanța reține că cota indiviză anterior menționată a fost proprietatea B., potrivit Deciziei nr. 268455/947/1948 emisă de F., prin care instituția B. este autorizată să accepte legatul defunctei G., precum și faptul că terenul a trecut în folosința D., potrivit Deciziei Consiliului de Miniștri nr. 1486/1948, publicată în M. Of. nr. 260 din 08 noiembrie 1948, făcând totodată aplicarea prevederilor art. 24 din Legea nr. 10/2001.

Din cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată în cursul procesului în fața primei instanțe rezultă că reclamantul solicită anularea deciziei, susținând în esență faptul că testamentul din data de 30 ianuarie 1943, în temeiul căruia s-a recunoscut calitatea B. de succesor în drepturi a defunctei G. (și care, coroborat cu Decizia Consiliului de Miniștri nr. 1486/1948 și aplicarea dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, a fundamentat recunoașterea calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în temeiul legii speciale) a fost revocat expres prin testamentul întocmit de către aceeași defunctă la data de 13 martie 1944, astfel că B. nu are vocație succesorală la moștenirea lăsată de G., mama profesorului I.

Având în vedere că sentința civilă nr. 1003/2009 a Tribunalului București a rămas irevocabilă, prin neapelare, se constată că puterea de lucru judecat a celor constatate prin hotărârea judecătorească este de natură să susțină și să consolideze decizia contestată, în condițiile în care a fost emisă în temeiul sentinței civile. Curtea are în vedere faptul că efectele actelor jurisdicționale sunt guvernate de principiul relativității, în sensul că hotărârea judecătorească poate genera drepturi și obligații exclusiv în beneficiul, respectiv în sarcina părților litigante și a avânzilor lor cauză, precum și de principiul opozabilității, în sensul că situația juridică creată sau recunoscută prin hotărâre se impune a fi respectată și de către terți, cu precizarea că statuările făcute prin hotărâre nu pot avea valoare incontestabilă în fața acestora. Pe cale de consecință, terții pot combate cele reținute prin actul jurisdicțional, făcând proba contrară. Dând eficiență acestor aspecte teoretice în speța de față și, constatând că reclamantul nu a fost parte în procesul finalizat prin pronunțarea sentinței civile nr. 1003/2009 a Tribunalului București, a apreciat că are posibilitatea legală de a invoca și de a proba contrariul celor reținute în mod irevocabil prin această hotărâre, iar finalitatea actualului demers judiciar este aceea de a dovedi calitatea sa de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în temeiul, Legii nr. 10/2001, prin raportare la calitatea sa de unic moștenitor testamentar (legatar universal) al G.

Sub aspectul modalității de preluare a moșiei rămasă moștenire după profesorul I., se reține din materialul probator administrat în fața primei instanței, faptul că prin procesul verbal din 21 martie 1946, întocmit de Comitetul Local pentru Expropriere se hotărăște exproprierea integrală a moșiei de 193 ha, ce a aparținut profesorului K., împreună cu tot inventarul aferent și se constitui ca rezervă de stat, trecând la D. și Domeniilor, urmând ca administrarea moșiei să se realizeze prin Camera Agricolă a Județului Ilfov.

În motivarea acestei hotărâri se arată că nu se cunosc proprietarii, iar moșia este considerată bun de mană moartă. Se mai menționează faptul că în ipoteza în care Facultatea de Drept va face dovada calității sale de moștenitor, terenul poate fi ușor restituit proprietarilor, în condițiile în care constituie rezervă de stat, nefiind folosit pentru împroprietărire. Potrivit certificatului de calitate de moștenitor din 1998, astfel cum a fost rectificat prin încheierea din data de 31 august 2000, moștenitorii defunctului K., decedat, sunt G., decedată, în calitate de mamă și moștenitor rezervatar, J., soție supraviețuitoare, și Facultatea de Drept, ultima doar în calitate de legatari, în temeiul testamentului olograf din 17 iulie 1941.

În componența masei succesorale se regăsește moșia Băneasa Dămăroaia cu o suprafață de teren de 176,46 ha. În ceea ce privește cota succesorală ce revine G. din moștenirea defunctului său fiu K., potrivit Deciziei civile nr. 189/1946, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a 6 a, rezerva succesorală ce se cuvine acesteia, în calitate de unic ascendent privilegiat este de ¼, cotitatea disponibilă fiind de ¾. Prin această decizie se admite apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 700/1945 și se încuviințează cererea Facultății de Drept și a soției supraviețuitoare J. de trimitere în posesie asupra unei cote suplimentare de 1/8 din cotitatea disponibilă.

În considerentele deciziei se arată că singurii moștenitori legali ai defunctului sunt mama acestuia, în calitate de moștenitor rezervatar și o nepoată de frate, fără ai se indica numele. Prin Decizia civilă nr. 547/1952 pronunțată de instanța supremă în Dosarul nr. x/1946 se constată perimat recursul exercitat împotriva Deciziei civile nr 189/1946 a Curții de Apel București, secția a IV-a, de către interzisa decedată G., prin tutore T. În practica se arată că la apelul nominal lipsesc intimatele: G.G., în calitate de moștenitoare a interzisei decedate și J., cu precizarea că în considerentele hotărârii se arată că T. este tutorele interzisei G.

Coroborând cele consemnate în practicaua și considerentele deciziei de constatare a perimării recursului, sub aspectul cadrului procesual, din punct de vedere al părților litigante, se observă că în fața instanței supreme, în Dosarul nr. x/1946, în calitate de moștenitoare a G. apare G.G., nepoată de fiu predecedat (L., decedat la data de 05 mai 1941), situație consacrată și de certificatul de calitate de moștenitor din 1998, astfel cum a fost rectificat prin cele două încheieri de rectificare din anii 2000 și respectiv 2005 (prin care se stabilesc moștenirii G.), precum și de certificatul de moștenitor din 1999 (prin care se stabilesc succesorii fiului acesteia L.).

Mențiunile cuprinse în decizia civilă anterior examinată, ce atestă calitatea L.L. de moștenitor al G. vin să confirme faptul că indicarea moșiei Băneasa Dămăroaia ca bun preluat de la B. (în privința căruia se evidențiază în cuprinsul deciziei că figurează în categoria bunurilor neluate în posesie de către Academie și că a fost dobândit prin moștenire de la mama profesorului K.), prin Decizia nr. 1486/1948 a Consiliului de Miniștri, nu poate constitui o probă absolută în dovedirea calității acesteia de succesor al G., așa cum pretinde instituția B.. Curtea are în vedere faptul că atestarea calității de moștenitor în favoarea L.L., mama reclamantului, așa cum relevă certificatul de moștenitor din 2003, se face în anul 1952, după emiterea Deciziei nr. 1486/1948 a Consiliului de Miniștri, printr-un act de jurisdicție, emis de către o instanța de judecată, în speță instanța supremă, în cadrul unei proceduri de natură succesorală(ce viza trimiterea în posesia cotității disponibile a averii succesorale a profesorului K., în privința legatarilor instituiți de acesta: Facultatea de Drept și J., procedură ce a dobândit caracter contencios prin opoziția exercitată de mama defunctului G., în calitate de moștenitor rezervatar.

Faptul că problema calității de succesor în drepturi după G., în privința cotei sale de ¼, reprezentând rezerva succesorală la moștenirea fiului său K., a constituit un motiv de dispută juridică între B. și G.G. (în condițiile în care fiecare parte se prevala de un testament diferit pentru a-și justifica legitimitatea succesorală) rezultă și din conținutul înscrisului de la fila 153 din dosarul de fond primul volum, intitulat act de tranzacție, în sensul că se specifică cu claritate că justiția va stabili cui se va atribui partea mamei rezervatare a defunctului K.

În privința acestui act de tranzacție, astfel cum a fost denumit chiar de către părțile implicate, Curtea a observat că este materializat printr-un înscris sub semnătură privată, nedatat, cuprinzând la final semnăturile părților, respectiv a reprezentanților lor. Așa cum a rezultat din corespondența din data de 20 martie 1948, adresată Facultății de Drept de către B., prin care se exprima acordul B. cu propunerea de tranzacție, intenția părților a fost aceea de a încheia tranzacția sub forma unui act sub semnătură privată, urmând ca împărțirea în fapt a bunurilor succesorale să se realizeze printr-o tranzacție separată, întocmită în formă autentică.

În cadrul acestei corespondențe, se arată că G. este reprezentată de B. în calitate de legatar universal și de G.G. în calitate de moștenitor rezervatar. Prezentarea acestei situații este realizată de reprezentantul B., expeditorul corespondenței. În referatul din data de 23 martie 1948, întocmit de B., se arată că, cu ocazia prezentării proiectului de tranzacție a consiliului profesoral al Facultății de Drept, s-au adus modificări textului inițial sub aspectul calității L.L., în sensul că se menționează dubla sa calitate de moștenitor legal rezervatar și de legatar universal, făcându-se toate rezervele în privința drepturilor acestor părți, pe care doar justiția le va soluționa.

O mențiune similară se regăsește și în tranzacția materializată prin înscrisul sub semnătură privată, în sensul că justiția urmează să stabilească cui se va atribui partea G. Pe cale de consecință, atât în corespondența și actele premergătoare tranzacției, cât și în actul de tranzacție constat prin înscrisul sub semnătură privată, fiecare parte: B. și G.G. și-au afirmat drepturile succesorale față de moștenirea G., așa cum le pretind acestea, fără să existe la acel moment hotărâre judecătorească care să tranșeze această chestiune, ambele părți arătând cu acuratețe în finalul actului că acordul pe care și-l dau la perfectarea tranzacției nu echivalează cu o recunoaștere a drepturilor de moștenire pretinse de cealaltă parte, față de succesiunea G.

Curtea a observat că se face referire la ambele testamente: atât cel din 1943, prin care este instituită legatară universală B. cât și la cel din 1944, prin care această calitate este conferită L.L., arătându-se că testamentul de care se prevalează B. este depus la Tribunalul Ilfov, secția I civilă, în Dosarul civil nr. x/1947. Această chestiune se coroborează cu adresa/ corespondența din data de 16 iunie 1947 adresată F., prin care se solicită autorizarea acceptării sub beneficiu de inventar a legatului lăsat de defuncta G.

în favoarea B., în care se specifică Dosarul nr. x/1947 al Tribunalului Ilfov, având ca obiect problematica deschiderii succesiunii. Autorizarea a fost acordată prin Decizia nr. 268455 din 16 octombrie 1947 emisă de F.

Corelativ informațiilor existente la dosar cu privire la dosarul succesoral întemeiat pe testamentul întocmit în anul 1943, Curtea a apreciat că trebuie valorificate și procesul verbal din 08 martie 1947 întocmit în Dosarul nr. x/1947 al Tribunalului Ilfov, secția a III-a, C.C, prin care s-a constatat starea materială a testamentului din anul 1944 a aceleiași defuncte G. (constatarea care se realizează la cererea L.L.) și s-a dispus depunerea testamentului la casa de valori a instanței, precum și Jurnalul nr. 4890 din 08 martie 1947, prin care Tribunalul Ilfov, secția a III-a C.C., se desesizează și înaintează dosarul anterior menționat secției a I-a, aceluiași tribunal, motivul acestei soluții fiind determinat de existența Dosarului nr. x/1947 de la secția a I-a, Tribunalului Ilfov, ambele dosare vizând dezbaterea succesiunii aceleiași defuncte.

Reținând că pentru fiecare din cei doi succesibili aflați în concurs, pretinsa calitatea de moștenitor față de G. le este atestă de un act juridic, fiind vorba de Decizia nr. 1486/1948 a Consiliului de Miniștri în cazul B. și respectiv de Decizia civilă nr. 574/1952 a instanței supreme, pronunțată în Dosarul nr. x/1946, Curtea a apreciat că nu se poate da o relevanță absolută niciunui dintre aceste elemente probatorii, în sensul că nu se poate stabili exclusiv pe baza unuia dintre ele calitatea de moștenitor a uneia sau altei părți. În continuare, din moment ce Arhivele Naționale nu au putut identifica în materialitatea lor nici dosarele succesorale având ca obiect dezbaterea moștenirii G. și nici hotărârile judecătorești pronunțate în aceste dosare, deși s-au făcut demersuri pe cale oficială de către tribunal, Curtea a apreciat că trebuie tranșată chestiunea calității de moștenitor a părților în concurs față de defuncta G. în conformitate cu regulile codului civil, aplicabile în materie succesorală.

Pe cale de consecință, B. se legitimează din punct de vedere succesoral, în baza testamentului întocmit la data de 30 ianuarie 1943 de către G., prin care este instituită legatară universală. Autoarea reclamantului, G.G. își justifică calitatea de succesor al G. prevalându-se de testamentul întocmit la data de 13 martie 1944, prin care defuncta a arătat expres că revocă orice testament anterior și testează întreaga sa avere în favoarea nepoatei sale G.G., mama reclamantului, instituind-o astfel legatar universal.

Testamentul, ca și dispozițiile cuprinse în conținutul său, sunt acte juridice esențialmente revocabile, cu excepția cazurilor când legea prevede contrariul, cum ar fi, de exemplu situația recunoașterii prin testament a copilului din afara căsătoriei. Legatele pot fi revocate prin voința unilaterală a testatorului până în ultima clipă a vieții, acest drept de revocare neputând forma obiectul unei renunțări, potrivit prevederilor art. 802 C. civ. În literatura de specialitate se evidențiază că testatorul își poate exercita dreptul de revocare a legatelor instituite în mod discreționar, fără a putea fi susceptibil de abuz, iar legatarul nu poate invoca niciun drept câștigat deoarece legatul produce efecte doar la deschiderea moștenirii. Prin raportare la modul de manifestare a voinței revocatorii, revocarea voluntară poate fi expresă sau tacită și este valabilă dacă testatorul a avut capacitatea de a testa și consimțământul valabil. Potrivit prevederilor art. 920 C. civ., testatorul poate revoca testamentul, aceasta însemnând toate dispozițiile testamentare sau o parte din ele, în speță legatele, printr-un testament ulterior, încheiat într-un din formele prevăzute de lege pentru testamente sau printr-un act autentic. Prin urmare, revocarea voluntară expresă este un act solemn, în sensul că sub sancțiunea nulității absolute, actul revocator trebuie să fie redactat în formă testamentară sau în formă autentică. În prima ipoteză, a testamentului revocator, ipoteză incidentă în cauza de față, se subliniază în doctrină că este necesar ca acesta să fie valabil ca atare, nefiind obligatoriu să aibă aceeași formă ca testamentul pe care îl revocă, cu consecința inaplicabilității principiului simetriei formelor. În egală măsură, se arată în doctrină că nu are importanță, din punct de vedere al efectelor revocatorii, dacă testamentul ulterior conține sau nu și alte dispoziții, cum ar fi legate sau dacă legatul revocat este sau nu testat în favoarea altei persoane.

Făcând aplicarea în cauza de față a acestor aspecte teoretice, Curtea a constatat că testamentul, prin care G.G. este instituită legatară universală, fiind întocmit în anul 1944, este ulterior față de cel prin care Academia a fost instituită legatară universală(fiind redactat în anul 1943) și conține o dispoziție revocatorie expresă, cu caracter general, referindu-se la orice testament anterior, urmată de o instituire de legatar universal în favoarea nepoatei defunctei: G.G. Curtea a observat că testamentul din 1944 este un testament olograf, care beneficiază de prezumția de validitate, atât sub aspect formal, fiind scris, semnat și datat de mâna testatorului, cât și din punct de vedere material, defuncta având capacitatea de a testa la momentul redactării testamentului. Curtea a mai subliniat că sentința civilă nr. 309/1944 a Tribunalului Ilfov, prin care s-a dispus punerea sub interdicție a defunctei G. este pronunțată la data de 17 iulie 1944, deci ulterior datei de 13 martie 1944, când a fost redactat testamentul revocator, astfel că la momentul redactării testamentului de care se prevalează reclamantul, defuncta testatoare nefiind pusă sub interdicție, pe cale de consecință, neexistând nici un motiv de natură a răsturna prezumția capacității de exercițiu. Atâta timp cât o persoană nu este pusă sub interdicție este prezumată ca fiind capabilă din punct de vedere juridic, astfel că toate actele juridice încheiate de cel pus sub interdicție anterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de punere sub interdicție sunt considerate ca fiind valabile, în sensul că sunt realizate de o persoană capabilă. Inexistența discernământului este o chestiune de fapt, ce trebuie dovedită în concret și nu se poate deduce din simplul fapt al anteriorității actului juridic față de momentul punerii sub interdicție și din intervalul de timp relativ scurt dintre data actului juridic a cărui valabilitate este vizată și data hotărârii de punere sub interdicție. Regula este capacitatea, ca stare de drept și existența discernământului, ca stare de fapt, lipsa lor constituind o situație particulară, ce trebuie dovedită ca atare, neputând fi prezumată de organul judiciar pe baza unor simple elemente faptice circumstanțiale.

În referire la sentința civilă nr. 1003/2009 a Tribunalului București, se constată, pe baza considerentelor acestei hotărâri, că recunoașterea calității B. de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru cota de ¼ din moșia Băneasa Dămăroaia (cotă ce reprezintă de fapt rezerva succesorală ce a revenit G. din moștenirea profesorului K.) a fost consecința aplicării dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care s-a reținut ca act al preluării terenului Decizia nr. 1486/1948 a Consiliului de Miniștri. Aplicabilitatea în cauză a prezumțiilor instituite de dispozițiilor art. 24 din legea specială este condiționată de absența oricăror probe contrare. Or, prin prezentarea testamentului întocmit de G. în anul 1944, se pune problema procurării probei contrare, cu consecința neîndeplinirii cerințelor impuse de prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001 pentru ca acest text de lege să-și găsească incidența.

În egală măsură, nu este de natură să conducă la o altă concluzie, faptul că decizia contestată în prezenta cauză a fost emisă în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, având în vedere că sentința civilă nr. 1003/2009 a Tribunalului București nu a fost pronunțată în contradictoriu și cu reclamantul (fiul L.L.). Pe cale de consecință, cele reținute de organul judiciar prin sentința civilă anterior menționată nu pot fi considerate ca având valoare incontestabilă în raport cu reclamantul din prezenta cauză, acesta putând face proba contrară. Practic, efectul puterii de lucru judecat al celor statuate irevocabil prin sentința civilă nr. 1003/2009 a Tribunalului București nu se produce în privința reclamantului, atâta timp cât nu a fost parte în dosarul în care s-a pronunțat hotărârea judecătorească. Exhibând testamentul ulterior, redactat în anul 1944 de către defuncta G., s-a realizat proba contrară celor reținute prin sentința civilă, care a stat la baza emiterii deciziei contestate. Astfel, coroborând acest testament cu cele reținute în practicaua Deciziei civile nr. 547/1952, pronunțată de instanța supremă, secția civilă, în Dosarul nr. x/1946, precum și cu toate elementele probatorii analizate în cele ce preced, se constată că autoarea reclamantului, G.G. este succesorul în drepturi al defunctei G., în calitate de legatar universal și nu B., așa cum s-a reținut prin sentința civilă nr. 1003/2009 a Tribunalului București, care s-a prevalat, pentru a-și justifica această calitate, de un testament olograf revocat expres prin cel ulterior, care o instituie legatar universal pe mama reclamantului. Or, neavând calitatea de moștenitor testamentar față de defunctă, în favoarea B. nu poate subzista nici recunoașterea calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în temeiul legii speciale. Din această perspectivă, decizia contestată, prin care, pornind de la recunoașterea calității de persoană îndreptățită a B. în temeiul hotărârii judecătorești, s-a dispus trimiterea notificării formulate de această instituție către Z. în vederea cuantificării despăgubirilor aferente cotei indivize de ¼ din suprafața de 160 ha din terenul ce a aparținut fostei moșii Băneasa Dămăroaia, se impune a fi anulată.

Se observă că împotriva sentinței civile nr. 1003/2009 a Tribunalului București s-a formulat o cerere de revizuire prin care s-a invocat ca înscris nou testamentul întocmit de G. în anul 1944. Calea de atac a fost respinsă irevocabil ca inadmisibilă, reținându-se printre alte cerințe legale neîndeplinite, faptul că înscrisul de care se prevalează revizuenta ca înscris nou( testamentul din 1944) nu este determinant, în condițiile în care nu ar putea conduce singur la modificarea soluției, din moment ce nu s-a făcut dovada că ar fi fost confirmat în cadrul dezbaterii succesiunii G., printr-o hotărâre judecătorească sau certificat de moștenitor. Cererea de revizuire a fost promovată de E. în contradictoriu cu B., reclamantul din prezenta cauză nefiind parte în dosarul de revizuire, astfel că cele reținute prin hotărârea pronunțată în acest dosar nu reprezintă statuări incontestabile pentru reclamant, puterea lucrului judecat impunându-și efectele obligatorii exclusiv asupra părților litigante, nu și asupra terților.

Din examinarea actelor existente, ca material probator în dosarul în care s-a pronunța sentința civilă nr. 1003/2009 de către Tribunalul București, se constată că se regăsește proiectul de tranzacție din 1948, în cuprinsul căruia se face vorbire despre testamentul întocmit de defuncta G. în anul 1944. În egală măsură, se apreciază această situație ca nerelevantă, neputând constitui un impediment în prezenta cauză, având în vedere că tribunalul nu a analizat deloc actul de tranzacție, nici testamentul din 1944, la care se făcea trimitere în conținutul acestui act, iar reclamantul din prezenta cauză nu a fost parte în litigiul finalizat prin pronunțarea sentinței civile anterior menționate.

Raportat la aspectele invocate prin cererea de apel, trebuie subliniat că testamentul din 1943 a fost revocat de către defunctă prin testamentul ulterior, redactat în anul 1944, aceasta semnificând lipsirea sa de efecte, neputându-se reține nevalabilitatea testamentului anterior în acest context.

În ceea ce privește reprezentarea interzisei G. de către O.O., în Dosarul civil nr. x/1946 aflat pe rolul instanței supreme, soluționat prin Decizia civilă nr. 547/1952 în sensul constatării perimării recursului, se reține că, potrivit sentinței civile nr. 309/1944 a Tribunalului Ilfov, odată cu punerea sub interdicție a G., a fost desemnat tutore T. Curtea a apreciat că faptul reprezentării interzisei decedate de către tatăl reclamantului nu poate constitui prin el însuși o dovadă a calității autoarei sale de moștenitor unic a defunctei G., acest aspect reieșind din coroborarea elementelor probatorii anterior examinate și prin aplicarea regulilor instituțiilor succesorale C. civ.

În ceea ce privește modalitatea în care s-a realizat preluarea moșiei Băneasa Dămăroaia, parte importantă a patrimoniului succesoral al profesorului K., Curtea a examinat acest aspect în cele ce preced, în condițiile în care B. se prevala de Decizia nr. 1486/1948 a Consiliului de Miniștri, din perspectiva aplicării prevederilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, chestiune de asemenea analizată.

În privința necesității conexării notificărilor care vizau același imobil, Curtea a reținut că potrivit dispozițiilor art. 22 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a impus formularea unei notificări distincte pentru fiecare imobil revendicat în temeiul legii speciale. Conexarea cererilor de retrocedare poate fi privită ca o măsură de natură să contribuie la o soluționare mai bună și unitară a acestora. Raportat la obiectul litigiului pendinte, Curtea a apreciat că principalul motiv pentru care s-a considerat că se impune invalidarea deciziei contestate a vizat calitatea de moștenitor după defuncta G., calitate pe care se întemeiază stabilirea calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în temeiul legii speciale.

În ceea ce privește maniera în care s-a realizat instrumentarea dosarului civil finalizat prin pronunțarea sentinței civile nr. 1003/2009 a Tribunalului București, se constată că o astfel de critică nu poate forma obiect de analiză în prezenta cauză, în condițiile în care părțile puteau exercita căile de atac prevăzute de lege, iar reclamantului, care nu a fost parte în dosarul respectiv, i s-a recunoscut posibilitatea de a face, în actualul cadru procesual, proba contrară celor reținute prin sentința anterior menționată. În ceea ce privește hotărârile judecătorești prin care reclamantului i s-a recunoscut calitatea de unic moștenitor al bunicii sale G., din examinarea considerentelor sentinței civile nr. 17084/2012 a Judecătoriei sectorului 1 București (rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 488/2013 a Tribunalului București), se constată că s-a reținut calitatea V. (devenită prin căsătorie L.L.) de moștenitoare legală a lui G. în temeiul certificatului de moștenitor din 1998, precum și raportându-se la cele statuate prin Decizia civilă nr 791/2005 a instanței supreme. S-a subliniat că B. nu a fost parte în dosarul respectiv, precum și faptul că s-a recunoscut calitatea autoarei reclamantului de moștenitor legal al străbunicii sale (G.), or în prezenta cauză, reclamantul se prevalează de calitatea de unic legatar universal a mamei sale, în baza testamentului întocmit în anul 1944, cu consecința înlăturării de la moștenire a B. Simpla calitate a mamei reclamantului de moștenitor legal nu este aptă să înlăture de la moștenire instituția B., ci doar să diminueze drepturile succesorale ale acesteia, în virtutea calității sale de moștenitor rezervatar. Îndepărtarea B. de la succesiunea G. se datorează revocării voluntare exprese a testamentului lăsat în favoarea instituției prin testamentul ulterior, din anul 1944, prin care autoarea reclamantului este instituită legatar universal, testament de care reclamantul s-a prevalat în contradictoriu cu B. în prezentul dosar.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs pârâta B., invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar dispoziția este conform sentinței.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs s-au formulat următoarele argumente:

În mod nelegal, instanța de apel a considerat că Decizia Consiliului de Miniștri nr. 1486/1948 nu constituie o probă absolută, raportat la prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001.

Instanța a înlăturat în mod nelegal, raportat la probele administrate, efectul pozitiv al sentinței civile nr. 1003 din 24 iulie 2009, iar dispoziția este conform cu sentința.

În cadrul dezbaterii succesiunii de pe urma defunctei G., rezultă că s-a invocat existența a două testamente însă nu s-a făcut dovada închiderii dezbaterii succesiunii, astfel că nu se poate concluziona că s-a validat testamentul din anul 1944, făcut în favoarea L.L.

Mai mult, în actul de preluare, respectiv Decizia Consiliului de Miniștri nr. 1486/1948 figurează B. ca proprietară a imobilului preluat.

Testamentul din anul 1944, făcut în favoarea L.L. nu a produs efecte juridice iar prin sentința civilă nr. 1292/2014 s-a reținut că acesta nu „a fost validat ca ultimă voință a testatoarei și că acesta nu este apt să conducă singur, la o altă soluție, indiferent de cea pronunțată prin sentința nr. 1003/2009”.

Recursul este fondat pentru următoarele considerente:

Se constată că acțiunea așa cum a fost formulată și precizată la data de 23 mai 2014 are ca obiect constatarea nulității absolute a Deciziei nr. 160611 din 12 noiembrie 2009 pentru fraudă la lege (art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001) și constatarea faptului că B. nu are calitatea de persoană îndreptățită la restituirea în natură sau prin echivalent a vreunei părți din terenul situat în București, fosta moșie Băneasa-Dămăroaia, care a aparținut profesorului K.

Fundamentarea în drept a cererii de chemare în judecată așa cum a fost precizată, este atât pe norme de drept comun - 948, 966, 968 C. civ. cât și pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Legea nr. 10/2001 conține norme de drept substanțial, care privesc condițiile de validitate ale acestor acte, iar aceasta impune examinarea cauzei actului, respectiv frauda la lege.

Nulitatea unui act juridic este sancțiunea de drept civil care lipsește actul juridic de efectele contrarii normelor juridice solicitate pentru încheierea sa valabilă.

Frauda la lege este acea operațiune care constă în folosirea anumitor dispoziții legale la încheierea unui act juridic, în scopul de a încălca alte dispoziții legale imperative.

Frauda la lege presupune reaua-credință a tuturor părților contractante la încheierea actului juridic sau cel puțin ca o parte să fi cunoscut efectiv sau să fi trebuit să cunoască scopul ilicit, prin raportare la norma imperativă care ar fi fost aplicată.

Cauza unui act juridic civil (iar dispoziția emisă în procedura Legii nr. 10/2001 este un act juridic civil), privită ca scop mediat, constă în motivul determinant al încheierii respectivului act juridic.

Or, în speță motivul pentru care a fost emisă Decizia nr. 160611 din 12 noiembrie 2009 și a cărei nulitate se solicită a se constata, este punerea în executare a obligațiilor stabilite prin sentința civilă nr. 1003 din 24 iulie 2009 pronunțată de Tribunalul București, art. 3711 și următoarele C. proc. civ.

Susținerea reclamantului că interesele sale au fost fraudate prin emiterea deciziei, întrucât au fost eludate dispozițiile art. 3 și 9 din Legea nr. 10/2001 și că pârâta nu este persoana îndreptățită la măsuri reparatorii nu poate fi reținută ca și cauza de nulitate a actului emis, respectiv fraudarea legii.

Interpretarea dată de instanță acestei cauze de nulitate absolută este eronată, fiindcă, în cauză nu s-a făcut dovada că prin emiterea deciziei care este conformă dispozitivului hotărârii, s-a urmărit un scop prohibit de lege sau contrar ordinii publice.

Fraudarea legii trebuie deosebită de fraudarea intereselor unor persoane terțe de actul juridic, caz în care nu este incidentă sancțiunea nulității, ci a inopozabilității.

Se constată totodată că prin Decizia nr. 686 din 26 noiembrie 2014 pronunțată de Curtea Constituțională s-a statuat că dispozițiile art. 17 alin. (1) lit. a și art. -21 alin. (5) și (8) din Legea nr. 165/2013 sunt constituționale în măsura în care nu se aplică deciziilor/dispozițiilor entităților învestite cu soluționarea notificărilor, emise în executarea unor hotărâri judecătorești prin care instanțele s-au pronunțat irevocabil/definitiv asupra calității de persoane îndreptățite și asupra întinderii dreptului de proprietate.

În motivarea acestei decizii s-a statuat că prin Decizia nr. 972 din 21 noiembrie 2012, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 800 din 28 noiembrie 2012, și Decizia nr. 460 din 13 noiembrie 2013, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 762 din 9 decembrie 2013, s-a statuat, referitor la efectele hotărârilor judecătorești, că „Înfăptuirea justiției, în numele legii, are semnificația că actul de justiție izvorăște din normele legale, iar forța lui executorie derivă tot din lege. Altfel spus, hotărârea judecătorească reprezintă un act de aplicare a legii pentru soluționarea unui conflict de drepturi sau interese, constituind un mijloc eficient de restabilire a ordinii de drept democratice și de eficientizare a normelor de drept substanțial. Datorită acestui fapt,hotărârea judecătorească - desemnând tocmai rezultatul activității judiciare - reprezintă, fără îndoială, cel mai important act al justiției. Hotărârea judecătorească, având autoritate de lucru judecat, răspunde nevoii de securitate juridică, părțile având obligația să se supună efectelor obligatorii ale actului jurisdicțional. fără posibilitatea de a mai pune în discuție ceea ce s-a stabilit deja pe calea judecății. Prin urmare, hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă se situează în sfera actelor de autoritate publică, fiind învestită cu o eficiență specifică de către ordinea normativă constituțională. Pe de altă parte, un efect intrinsec al hotărârii judecătorești îl constituie forța executorie a acesteia, care trebuie respectată și executată atât de către cetățeni, cât și de autoritățile publice. Or, a lipsi o hotărâre definitivă și irevocabilă de caracterul ei executoriu reprezintă o încălcare a ordinii juridice a statului de drept și o obstrucționare a bunei funcționări a justiției”.

Se constată că instanța de control constituțional a statuat că deciziile/dispozițiile emise în executarea unor hotărâri judecătorești prin care instanțele s-au pronunțat irevocabil asupra calității de persoane îndreptățite și asupra întinderii dreptului de proprietate a acestora nu pot fi invalidate de Comisia Națională și că numai o instanță judecătorească învestită cu soluționarea unei căi extraordinare de atac împotriva unei asemenea hotărâri judecătorești se poate invalida.

În acest context nu se mai impune analizarea celorlalte critici invocate.

Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. a se admite recursul, a se casa decizia, a se respinge apelul și a se menține sentința.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta B. împotriva Deciziei nr. 880/A din 13 decembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia și respinge apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 233 din 23 februarie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, pe care o menține.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 mai 2017.