Conflict between Law no. 10/2001 and common law property titles in post-nationalization restitution disputes

Decizia nr. 2059/2016

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București, la data de 03 aprilie 2009, reclamanții A., B. și C. au chemat în judecată pe pârâții D., E. și F., solicitând ca prin compararea titlului lor și a titlului pârâtului D., precum și ale autorilor, să se constate că titlul reclamanților este mai bine caracterizat decât cel al pârâtului, și să oblige pe pârâtul D. să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul construcție situat în București, Str. (...), parter, ap. 1, sector 5, în suprafață utilă de 105,15 mp., precum și cota-parte de teren aferent în suprafață totală de 39 mp; prin compararea titlului lor și a titlului pârâților E. și F., precum și ale autorilor, să se constate ca titlul reclamanților este mai bine caracterizat decât cel al pârâților și, în consecință, să oblige pe pârâții E. și F. să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul construcție situat în București, Str. (...), et. 2, ap. 5, sector 5, în suprafață utilă de 73,21 mp., precum și cota-parte de teren aferent în suprafață totală de 27,14 mp.

În drept, acțiunea s-a întemeiat pe dispozițiile art. 480 C. civ., art. 111 C. proc. civ., art. 1 din Legea nr. 241/2001.

În urma decesului pârâților E. și F., a fost introdus în cauză moștenitorul acestora, G., la termenul de judecată din data de 13 mai 2009.

La data de 04 iunie 2009, pârâtul G. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția de necompetență materială a Judecătoriei Sectorului 5, excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților și excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun după apariția Legii nr. 10/2001, modificată și completată prin Legea nr. 1/2009.

Prin Sentința civilă nr. 1884 din 17 martie 2010, pronunțată în dos. nr. 3585/302/2009, Judecătoria Sectorului 5 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, față de valoarea imobilului rezultată din expertiză și anume: pentru apartamentul nr. 1 suma de 1.187.403 RON, iar pentru apartamentul nr. 5 suma de 704.845 RON.

Cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 01 iunie 2010, sub nr. x/3/2010.

La data de 12 noiembrie 2010, A. a formulat cerere completatoare, în temeiul căreia sunt introduși în cauză, în calitate de pârâți, Municipiul București prin Primarul General și SC H. SA, solicitând, în principal:

1. Să se constate nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare nr. "16 din 20 ianuarie 1997" încheiat între D., în calitate de cumpărător, și SC H. SA, în calitate de mandatar al Municipiului București, prin Primarul General, pentru cauză ilicită și fraudarea legii, în temeiul art. 966 și art. 968 C. civ.;

2. Să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 40915 din 26 noiembrie 1996 încheiat între E. și F., în calitate de cumpărători, și SC H. SA, în calitate de mandatar al Municipiului București, prin Primarul General, pentru cauză ilicită și fraudarea legii în temeiul art. 966 și art. 968 C. civ.;

3. Ca o consecință a admiterii primului capăt de cerere, a solicitat instanței de judecată obligarea pârâtului D. să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, Str. (...), parter, ap. l, sector 5, în suprafață utilă de 105,15 mp, precum și cota - parte de teren situat sub construcție în suprafață totală de 39 mp, în temeiul art. 480 și art. 481 C. civ.;

4. Ca o consecința a admiterii celui de al doilea capăt de cerere, a solicitat instanței de judecată obligarea pârâților E. și F. să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul construcție situat în București, Str. (...), etaj 2, ap. 5, sector 5, în suprafață utilă de 73,21 mp, precum și cota - parte de teren situat sub construcție în suprafață totală de 27, 14 mp, în temeiul art. 480 și art. 481 C. civ.;

În subsidiar, în situația în care instanța de judecată va respinge cererile menționate mai sus, a solicitat instanței să dispună după cum urmează:

1. Prin compararea titlurilor reclamanților și a titlului pârâtului D., să constate că titlul reclamanților este mai bine caracterizat decât cel al pârâtului și, în consecință, să oblige pe pârâtul D. să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul construcție situat în București, Str. (...), parter, ap. l, sector 5, în suprafață utilă de 105, 15 mp, precum și cota - parte de teren situat sub construcție în suprafață totală de 39 mp, în temeiul art. 480 și art. 481 C. civ., precum și a prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului;

2. Prin compararea titlurilor reclamanților și a titlului pârâților E. și F., să se constate că titlul reclamanților este mai bine caracterizat decât cel al pârâților și, în consecință, să oblige pe pârâții E. și F. să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul construcție situat în București, Str. (...), etaj 2, ap.5, sector 5, în suprafață utilă de 73, 21 mp, precum și cota - parte de teren situat sub construcție în suprafață totală de 27, 14 mp, în temeiul art. 480 și art. 481 C. civ., precum și a prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului;

La termenul de judecata din data de 14 ianuarie 2011, pârâta SC H. SA a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesual pasive și excepția prescripției achizitive de scurtă durată în beneficiul pârâților persoane fizice.

La termenul de judecată din data de 13 mai 2011, pârâtul G. a formulat întâmpinare față de cererea completatoare prin care a invocat, alături de alte excepții, excepția prescripției dreptului material la acțiune pe capătul de cerere privind constatarea nulității absolute, în temeiul art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. La termenul de judecată din data de 7 octombrie 2011, instanța a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 40915/1996.

Prin Sentința civilă nr. 492 din 02 martie 2012, pronunțată de Tribunalul București Secția a 5-a civilă, s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 41642/1997 încheiat între pârâtul D. și SC H. SA., și s-a respins acest capăt de cerere în consecință; s-a admis excepția lipsei calității procesual pasive a SC H. SA., și s-a respins cererea reclamanților față de această pârâta în consecință; s-a respins acțiunea modificată formulată de reclamanți în contradictoriu cu ceilalți pârâți, ca inadmisibilă.

Împotriva acestei sentințe și a încheierii din 07 octombrie 2011, au formulat, în termen legal, apel reclamanții A., B. și C..

Prin Decizia civilă nr. 421 A din 04 decembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosar nr. x/3/2010, s-au respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelanții-reclamanți împotriva încheierii de ședință din 07 octombrie 2011; s-au admis apelurile declarate de apelanții reclamanți împotriva Sentinței civile nr. 492 din 02 martie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă; s-a desființat în parte sentința apelată și s-a trimis spre rejudecare la Tribunalul București cererea de revendicare formulată de reclamanți, păstrând restul dispozițiilor sentinței.

Cauza a fost înregistrată la data de 30 ianuarie 2013, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. x/3/2010.

Prin Sentința civilă nr. 1781 din 14 octombrie 2013, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamanții B., C. și A.; a obligat pe pârâtul D. să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștita posesie imobilul situat în București, str. (...), parter, ap. 1, sector 5, și pe pârâtul G. să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, str. (...) et. 2, ap. 5, sector 5.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că "recursul formulat de pârâtul Municipiul București împotriva acestei decizii a fost respins, ca nefondat, prin Decizia nr. 1870 din 17 februarie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție", în considerentele căreia s-a arătat că: "În cuprinsul actului de vânzare-cumpărare menționat (contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 31090/1931) este prevăzut expres că vânzătoarea stăpânea terenul, la data încheierii actului, în indiviziune cu cumpărătorii, fapt demonstrat și de procesul-verbal de carte funciară 49519/1940, din care rezultă cu claritate intabularea în cartea funciară, începând cu data de 17 decembrie 1941, a dreptului de proprietate al autorilor reclamanților, asupra imobilului situat în București, str. (...), sector 5".

Instanța a reținut că acțiunea în revendicare imobiliară, promovată de adevărații proprietari, nu este în niciun fel condiționată de anularea actului de vânzare a bunului lor de către vânzătorul neproprietar, ea derivând direct din existența dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantului, fiind mijlocul tipic de protecție a acestui drept.

În cazul în care ambele părți sau cel puțin cumpărătorul au fost de bună-credință, ignorând cel puțin scuzabil împrejurarea că au contractat cu privire la bunul altuia, contractul nu este lovit de nulitate absolută.

Prin urmare, din prevederile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu se poate desprinde concluzia că, dacă părțile sau cel puțin cumpărătorul au fost de bună-credință, acesta din urma devine proprietarul imobilului. O asemenea regulă, derogatorie de la dreptul comun, ar fi trebuit prevăzută expres, iar o interpretare teleologică extensivă a textului este exclusă, întrucât nu are nici un fel de suport în litera legii.

În speță, reclamanții nu au stat în pasivitate, făcând demersurile necesare pentru restituirea bunului de la stat, prin promovarea încă din anul 1999 a acțiunii în revendicare ce a format obiectul dos. nr. 1381/2005 al Curții de Apel București, acțiune care, după cum s-a precizat anterior, a fost admisă prin Decizia civilă nr. 1317/2005, rămasă irevocabilă. În aceste condiții, instanța a apreciat că nu se impune constatarea efectului achizitiv al uzucapiunii, deoarece nu mai subzistă rațiunea pentru care posesorului, care stăpânește și îngrijește bunul în perioada prevăzută de lege, i se recunoaște beneficiul dobândirii dreptului de proprietate, iar proprietarului nediligent i se aplică sancțiunea pierderii dreptului de proprietate.

Cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 33/2008, a stabilit: "Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urma are prioritate. Aceasta prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice". În considerentele acestei decizii, Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că "..Problema care se pune este dacă prioritatea Convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv trebuie lămurit dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale. Desigur, la această problemă nu se poate da un răspuns în sensul că există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil".

În opinia instanței, în cauză, nu se pune problema existenței unui conflict între acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun și dispozițiile legii speciale, respectiv Legea nr. 10/2001. Astfel, Legea nr. 10/2001 reglementează cazurile și condițiile în care imobilele preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, se restituie în natură sau în echivalent foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora.

Pe de altă parte, chiar dacă s-ar face aplicarea Deciziei nr. 33/2008, instanța ar fi ținută să analizeze dacă reclamanții se pot prevala de existența unui "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și a jurisprudenței Curții Europene.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 324 A din data de 5 mai 2016, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelanții pârâți G. și D., reținând, în esență, următoarele:

Referitor la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008, a stabilit: " concursul dintre legea specială și legea generală se va rezolva în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă nu e prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice".

În considerentele Deciziei nr. 33/2008, se arată că "Dar nici nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție".

Decizia nr. 33/2008 recunoaște posibilitatea revendicării, fiind necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea, ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

În litigiul de față, există o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, prin care s-a constatat, cu autoritate de lucru judecat, calitatea reclamanților de proprietari ai imobilului în litigiu, instanța reținând că imobilul nu a ieșit niciodată din patrimoniul autorilor reclamanților, fiind preluat fără titlu valabil, dispunându-se, totodată, restituirea în natură a întregului imobil din care fac parte și cele două apartamente deținute de pârâți.

Nu este vorba de nașterea unui nou drept de proprietate, ci de confirmarea celui anterior preluării, ceea ce înseamnă că la data vânzării apartamentelor către pârâți, acesta exista în patrimoniul reclamanților, consecința directă fiind aceea a încălcării art. 1 din Protocolul adițional nr. I la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Un imobil preluat fără titlu este un "bun" în sensul Convenției, art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, de vreme ce constatarea ilegalității titlului statului are ca efect recunoașterea, în mod indirect și cu efect retroactiv, a dreptului de proprietate al reclamanților asupra bunului în cauză.

Împrejurarea că dreptul de proprietate al reclamanților asupra apartamentelor în discuție a fost recunoscut, în mod direct și explicit prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, anterioară acestui litigiu, conduce în mod cert la concluzia că reclamanții dețin un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Legea nr. 112/1995, sub imperiul căreia a avut loc vânzarea apartamentelor, nu este aplicabilă bunurilor cu privire la care Statul Român nu are un titlu valabil.

Nu numai că la momentul preluării bunului de către Statul Român, fără titlu, reclamanții nu au fost despăgubiți în conformitate cu prevederile legale, în situația respingerii capătului de cerere privind compararea titlurilor, combinată cu imposibilitatea de a primi juste despăgubiri, reclamanții suportă o sarcină excesivă, dreptul de proprietate fiind în acest caz lipsit de eficiență.

În hotărârea pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României, Curtea a stabilit că reclamanții se pot prevala de existenta unui "bun actual" în patrimoniul lor doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă prin care nu numai că li s-a recunoscut calitatea de proprietar, dar s-a și dispus restituirea bunului; că existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului, și că, în acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

S-a constatat, că, întrucât reclamanților li s-a recunoscut prin Decizia civilă nr. 1317 A din 12 septembrie 2005 a Curții de Apel București dreptul la restituirea imobilului, aceștia dețin un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Referitor la susținerea că restituirea în natură nu ar fi posibilă, Curtea a reținut că în cauză nu a fost respectată Legea nr. 112/1995 pentru că s-a vândut un bun preluat abuziv, fără titlu valabil, în condițiile în care fusese formulată notificarea fostului proprietar, iar aceasta era nesoluționată; că reclamanților li s-a recunoscut deja, ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare introdusă în anul 1999, dreptul la restituirea în natură a imobilului în litigiu; că finalitatea urmărită prin adoptarea Legii nr. 10/2001 a fost deja realizată de reclamanți prin admiterea acțiunii în revendicare, și că, în cadrul acțiunii în revendicare de față, nu mai există un concurs între legea specială și dreptul comun în materia acțiunii în revendicare. Ca atare, nici dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, care prevăd măsurile compensatorii care pot fi acordate foștilor proprietari care au urmat procedura administrativă, în situația în care imobilul notificat a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, nu sunt aplicabile în cauză.

S-a conchis, că, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă (Decizia civilă nr. 1317 din 12 septembrie 2005 a Curții de Apel București, pronunțată în dos. nr. 1381/2005), anterioară acestui proces, s-a statuat, pe de o parte, că întreg imobilul situat în București, Str. (...), sector 5 (din care fac parte și cele două apartamente în litigiu) a fost preluat abuziv, Statul Român nefiind niciodată proprietarul imobilului, iar dreptul de proprietate al reclamanților nu a fost niciodată legal desființat, și, pe de altă parte, s-a dispus restituirea în natură a întregului imobil; că, având în vedere că preluarea imobilului s-a făcut fără titlu valabil, precum și faptul că dreptul de proprietate al reclamanților a fost recunoscut retroactiv, aceștia dețin un bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului (art. 1 din Primul Protocol adițional); că dreptul de proprietate al autorilor reclamanților este preferabil, deoarece provine de la adevăratul proprietar, urmând a păstra soluția de admitere a acțiunii în revendicare și de obligare a pârâților să lase reclamanților în deplina proprietate și liniștita posesie apartamentele, titlurile pârâților neavând efectul translativ de proprietate, întrucât vânzătorul nu era proprietarul bunul vândut și nu putea transmite un drept care nu îi aparține, și că acțiunea în revendicare imobiliară intentată de adevărații proprietari nu este în nici un fel condiționată de anularea actului de vânzare a bunului lor de către vânzătorul neproprietar, aceasta derivând direct din existența dreptului de proprietate în patrimoniul reclamanților, fiind mijlocul tipic de protecție a acestui drept.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții G. și D.

Prin recursul său, pârâtul G., după ce a expus istoricul cauzei, a arătat că nelegal instanța de apel a reținut că în speță nu există un concurs între Legea nr. 10/2001 și dreptul comun, unul dintre argumentele folosite de aceasta, în vederea respingerii apelului pârâtului, a fost acela că finalitatea Legii nr. 10/2001 a fost atinsă prin faptul că intimații reclamanți ar fi câștigat o acțiune în revendicare în contradictoriu cu autoritățile statului.

Acest argument este nelegal, întrucât, potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, prin noțiunea de imobil preluat în mod abuziv se înțelege imobilul preluat în baza Decretului nr. 92/1950.

Or, întreg imobilul situat în București, sector 5, str. (...), format din teren și construcții, a fost preluat de Statul Român în baza Decretului nr. 92/1950, astfel că imobilul în litigiu a format obiectul Legii nr. 10/2001.

Finalitatea Legii nr. 10/2001 nu a fost atinsă prin câștigarea de către intimații-reclamanți din prezenta cauză a unei acțiuni în revendicare formulate în contradictoriu cu autoritățile statului, deoarece câștigarea acțiunii în revendicare nu a fost de natură să le ofere reclamanților redobândirea dreptului de proprietate, respectiv, a posesiei asupra imobilului revendicat, întrucât aceștia s-au judecat cu o autoritate a statului care nu mai avea în proprietate/posesie/detenție apartamentele ce formează obiectul prezentului dosar, acestea fiind în proprietatea unor alte persoane, care nu au figurat în calitate de părți în dosarul respectiv.

În acest sens, se cuvine a fi subliniat că la momentul formulării acțiunii precedente, intimații-reclamanți din prezenta cauza nu au efectuat demersurile necesare pentru a afla situația juridică a imobilului, neobservând că unul dintre apartamente fusese înstrăinat cu 3 ani înainte în favoarea autorilor pârâtului.

Mai mult, trebuie subliniat și faptul că nici pe parcursul procesului precedent intimații-reclamanți din prezenta cauză nu au efectuat demersurile pentru a afla situația juridică a imobilului, nici măcar cele mai facile dintre acestea, neobservând că, cu cel puțin 1 an înainte de finalizarea apelului, dreptul de proprietate asupra unuia dintre apartamente fusese înscris de pârât în registrele de publicitate, respectiv în Cartea Funciară.

Față de lipsa de diligență a intimaților-reclamanți din prezenta cauză, s-a arătat că aceștia, în procesul precedent, s-au judecat în contradictoriu cu o entitate care nu deținea proprietatea/posesia/detenția asupra apartamentului proprietatea pârâtului; că, în cadrul procesului precedent, intimații-reclamanți nu au formulat vreo cerere de introducere în cauză a pârâtului, motiv pentru care hotărârea obținută nu îi este opozabilă acestuia, și că, nefiindu-i opozabilă hotărârea obținută de către intimații-reclamanți, aceștia nu au putut să intre în posesie bunului revendicat.

Or, în condițiile în care în urma demersului judiciar precedent intimații-reclamanți nu au obținut nici retrocedarea efectivă a imobilului și nici despăgubiri, devine evident că prin acest demers judiciar nu s-a atins finalitatea Legii nr. 10/2001, întrucât aceasta constă fie în retrocedarea bunului în natură, fie prin echivalent, ceea ce nu este cazul în speță.

Acesta este și motivul pentru care intimații-reclamanți din prezenta cauză, după inițierea procesului precedent, au formulat și notificări în baza Legii nr. 10/2001, solicitând atât restituirea în natură a imobilului, cât și acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.

Față de aceste împrejurări, devine evident că argumentul instanței de apel în sensul că în speță nu se pune problema incidenței Legii nr. 10/2001 este vădit nelegal.

Incidența Legii nr. 10/2001 în prezenta cauză este în afara oricărui dubiu, datorită regimului juridic al imobilului, acesta fiind preluat în baza Decretului nr. 92/1950, în acest sens fiind și opinia unanimă a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

S-a arătat, că nelegal instanța de apel a procedat la verificarea respectării prevederilor Legii nr. 112/1995 în prezenta cauză, iar unul dintre argumentele folosite de aceasta, în vederea respingerii apelului pârâtului, a constat în faptul că instanța de control judiciar a procedat la verificarea respectării prevederilor Legii nr. 112/1995 în ceea ce privește contractul încheiat de pârât, reținând că prevederile acestui act normativ nu au fost respectate.

Or, acest argument al instanței de apel este vădit nelegal, întrucât obiectul prezentei cauze îi reprezintă revendicarea a doua imobile ce formează obiectul Legii nr. 10/2001, pe calea dreptului comun.

În aceste condiții, în prezenta cauză, se poate analiza numai care dintre titlurile de proprietate exhibate urmează să fie preferat în acord cu particularitățile Legii nr. 10/2001, ale Deciziei nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea unui recurs în interesul legii, și cu practica recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului.

În cadrul prezentului dosar nu se poate analiza respectarea sau nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, întrucât în acest fel s-ar ajunge la eludarea unei norme imperative a legii, mai precis la încălcarea prevederilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Încălcarea art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care a stabilit un termen special de prescripție extinctivă, în ceea ce privește demersurile judiciare în cadrul cărora se poate verifica respectarea sau, după caz, nerespectarea Legii nr. 112/1995, s-ar traduce prin faptul că dacă în prezenta cauză s-ar putea analiza prevederile Legii nr. 112/1995 acest lucru ar echivală cu o analiză juridică realizată cu mult după împlinirea termenului de prescripție extinctivă.

Fiind împlinit termenul de prescripție extinctivă, în ceea ce privește acțiunea având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului încheiat de pârât, în speță devin aplicabile prevederile art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora contractul încheiat de acesta este valabil încheiat, fiind în afara oricărui dubiu sau interpretări.

Pentru toate aceste argumente, s-a susținut ca raționamentul instanței de apel, care a procedat la verificarea respectării prevederilor Legii nr. 112/1995, este vădit nelegal, nefiind permis a fi realizat în cadrul prezentului dosar.

S-a arătat, că nelegal a reținut instanța de apel că un imobil preluat fără titlu generează în mod automat "un bun" în patrimoniul foștilor proprietari și că acesta a fost unul dintre argumentele folosite de instanța de apel în vederea respingerii apelului pârâtului, întrucât noțiunea de "bun" este o noțiune autonomă dezvoltată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența creată prin raportare la art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Într-o primă fază, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că pentru a fi în prezența unui "bun", în ceea ce privește un imobil preluat de statul comunist, este suficient ca persoana respectivă să obțină o hotărâre judecătorească, chiar nedefinitivă, prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului.

Această jurisprudență a cunoscut nuanțări, iar prin intermediul hotărârii pilot pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, noțiunea de "bun" a căpătat un nou înțeles, în sensul că, în ceea ce privește un imobil preluat de statul comunist, fostul proprietar se consideră titularul unui "bun" numai în cazul în care acesta obține o decizie judecătorească sau administrativă prin care să se constate nu numai nevalabilitatea titlului statului, ci și să se dispună restituirea/retrocedarea bunului, jurisprudență ce a fost în unanimitate recunoscută în practica Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Față de aceste împrejurări, s-a concluzionat că devine evident că raționamentul instanței de apel în sensul că simpla preluare fără titlu dă naștere la un bun în patrimoniul fostului proprietar este vădit nelegal.

S-a mai arătat, că instanța de apel a reținut că hotărârea judecătorească pronunțată în procesul precedent se impune în prezenta cauză cu autoritate de lucru judecat, acesta fiind unul dintre argumentele reținute în vederea respingerii apelului pârâtului.

Or, raționamentul instanței de apel este vădit nelegal, întrucât este îndeobște cunoscut că autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate: de părți, obiect și cauză, astfel cum rezultă din prevederile art. 163 alin. (1) vechiul C. proc. civ., iar în speță nu este întrunită tripla identitate de părți, obiect și cauză, întrucât în procesul precedent pârâtul nu a fost parte.

În mod nelegal, instanța de apel nu a reținut ca pârâtul este titularul unui "bun" în accepțiunea Curții Europene a Drepturilor Omului, întrucât a dobândit dreptul de proprietate atât prin intermediul unui contract de donație, cât și prin intermediul moștenirii testamentare de la persoane care la rândul lor l-au dobândit prin intermediul moștenirii legale de la autorii lor, care la rândul lor l-au dobândit în baza unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

Contractul încheiat în baza Legii nr. 112/1995 nu a fost contestat în termen, cu o acțiune având ca obiect constatare nulității absolute, motiv pentru care acesta s-a consolidat cu efect retroactiv în patrimoniul pârâtului.

Neatacarea în termen, respectiv nedesființarea contractului pe calea acțiunii având ca obiect constatarea nulității absolute, a generat în patrimoniul pârâtului un "bun" în accepțiunea Curții Europene a Drepturilor Omului, bun supus protecției conferite de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

S-a conchis, că nelegal instanța de apel nu a reținut că pârâtul are un "bun" în accepțiunea Curții Europene a Drepturilor Omului, motiv pentru care acesta beneficiază de toată protecția și de garanțiile prevăzute de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

S-a mai arătat, că nelegal instanța de apel a aplicat în cauză regulile clasice de comparare a titlurilor de proprietate, și că raționamentul instanței de apel este vădit nelegal, întrucât, în speță, aceasta trebuia să aplice regulile incidente decurgând din Legea nr. 10/2001, Decizia nr. 33/2008, pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, și din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, obiectul prezentului dosar îi reprezintă o acțiune în revendicare a unui imobil preluat abuziv, acțiune formulată în baza dreptului comun după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Față de această împrejurare, în speță, sunt aplicabile prevederile dreptului comun în coroborare cu prevederile Legii nr. 10/2001, ale Deciziei nr. 33/2008, pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Potrivit Deciziei nr. 33/2008, o acțiune în revendicare a unui imobil preluat abuziv, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, poate fi admisă în situația în care există o neconcordanță între Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, reclamantul fiind titularul unui bun, iar prin admiterea acțiunii nu se aduce atingere altui drept de proprietate sau securității raporturilor juridice.

În speță, niciuna din condițiile enunțate anterior nu este îndeplinită.

Astfel, potrivit considerentelor Deciziei nr. 33/2008, o neconcordanță între Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului poate apărea în cazul în care nu ar exista norme juridice care să asigure aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii prevăzute de acest act normativ.

Or, în condițiile în care Legea nr. 165/2013 oferă un cadru real și efectiv de încasare a despăgubirilor pentru persoanele îndreptățite devine evident ca acest din urma act normativ nu poate fi considerat că intră în contradicție cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

S-a arătat, că reclamanții din prezenta cauză nu sunt titularii unui bun, întrucât, deși este foarte adevărat că aceștia sunt în posesia unei hotărâri judecătorești prin care o instanța, în mod irevocabil, a dispus restituirea întregului bun către reclamanți, motiv pentru care, în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, aceștia ar putea fi considerați titularii unui bun, trebuie ținut cont de particularitățile prezentei spețe, și anume: că hotărârea obținută de intimații reclamanți a fost pronunțată în contradictoriu cu o entitate care la momentul respectiv nu avea proprietatea/posesia/detenția bunului revendicat; că, anterior inițierii demersului judiciar de către intimații-reclamanți, o parte din imobil fusese deja înstrăinată în baza Legii nr. 112/1995, iar pe parcursul procesului, dreptul de proprietate asupra apartamentului pârâtului a fost înscris în registrele de publicitate spre a fi opozabil erga omnes, și că intimații-reclamanți au beneficiat de despăgubiri prin intermediul unei decizii emise de Comisia de Aplicare a Legii nr. 112/1995, decizie prin care s-a respins cererea acestora de restituire a bunului în natură și s-au acordat despăgubiri bănești, fără ca această decizie să fi fost contestată de către intimații-reclamanții, și care continuă să-și producă efectele, inclusiv la data formulării prezentului recurs.

Or, în condițiile în care intimaților-reclamanți li s-au acordat deja despăgubiri bănești, prin intermediul unui act necontestat, vocația acestora la obținerea/restituirea în natura a imobilului s-a stins, fiind înlocuită cu dreptul de a incasa suma de bani stabilită.

Față de cele expuse, devine evident că reclamanții nu se pot considera titularii unui bun în baza hotărârii obținute în procesul precedent, întrucât aceștia cu vădită rea-credința nu au prezentat în procesul precedent dispoziția emisă de Comisia de Aplicare a Legii nr. 112/1995, motiv pentru care soluția nu a fost dată de instanță în deplină cunoștință de cauză.

Nemaifiind titularii unui bun, intimații-reclamanți nu mai pot beneficia de restituirea în natură a bunului, rămânând să beneficieze doar de despăgubirile bănești stabilite în urma cu 16 ani, despăgubiri care până în prezent nu au fost aduse la cunoștința niciunei instanțe.

S-a mai arătat, că, prin admiterea acțiunii intimaților reclamanți, se aduce atingere unui drept de proprietate, întrucât se încălcă una din condițiile impuse de Decizia nr. 33/2008, și anume se aduce atingere dreptului de proprietate al pârâtului asupra apartamentului revendicat.

În al doilea rând, prin admiterea acțiunii în revendicare, se încălcă principiul securității raporturilor juridice, întrucât, deși pârâtul a considerat și consideră în continuare că dreptul său de proprietate este consolidat prin neatacarea în termen, ceea ce îl transformă în titularul unui bun, ar putea fi lipsit de acest bun, iar esența jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului este în sensul că, prin îndreptarea nedreptăților realizate în trecut de către statul comunist, nu trebuie să se realizeze noi nedreptăți în prezent.

S-a conchis, că instanța de apel a încălcat prevederile Legii nr. 10/2001 coroborate cu prevederile Deciziei nr. 33/2008 și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, când a considerat că acțiunea intimaților-reclamanți este întemeiată în defavoarea drepturilor pârâtului, mai precis, prin încălcarea principiului securității raporturilor juridice.

Prin recursul său, pârâtul D., indicând art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc., civ., a arătat că invocă inadmisibilitatea acțiunii în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, întrucât, potrivit Deciziei nr. 33/2008, acțiunea în revendicarea unui bun imobil preluat în mod abuziv de către Statul Român în perioada regimului comunist și înstrăinat, în condițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, chiriașului care îl ocupa legal, promovată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, trebuia soluționată de către instanță din perspectiva art. 1 din Primul Protocolul adițional la Convenției Europene a Drepturilor Omului, precum și prin prisma criteriilor de analiză impuse de legea specială.

În speță, reclamanții pretind că decizia Curții de Apel București, anterioară rejudecării, ar fi tranșat problema în sensul în care acțiunea în revendicare este admisibilă.

În realitate, decizia Curții de Apel București, anterioară rejudecării, critică sentința fondului în sensul în care arată că instanța de fond nu trebuia să respingă aprioric, de plano, printr-un fine de neprimire procedural, acțiunea în revendicare.

Într-adevăr, Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu consacră "imposibilitatea apriorică a formulării cererii de revendicare de drept comun, ci vizează mai degrabă modul de soluționare în fond a unei asemenea cereri, stabilind că la momentul soluționării acestei cereri instanța nu mai poate proceda la o judecată în acord cu dreptul comun și cu principiile consacrate de drept comun, ci va trebui să judece cererea în raport de legea specială, nr. 10/2001".

Prezenta acțiune în revendicare nu poate fi admisă în raport de dispozițiile deciziei date în recurs în interesul legii soluționat de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 33/2008, care a dispus, cu privire la admisibilitatea acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, "Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială."

Soluționând cauza, instanța de apel nelegal a omis să facă referire la precizarea din Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, în sensul că "în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice."

S-a arătat, că nelegal a reținut instanța de apel că reclamanții se pot prevala de existența unui "bun actual" în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și că esențială asupra speței supusă judecății este schimbarea evidentă de raționament a Curții Europene a Drepturilor Omului exprimată în hotărârea Maria Atanasiu și alții c. România.

Astfel, la paragraful 136 din hotărâre, se reține că "(...) atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire (...). "

De aici, rezultă că Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu mai recunoaște existența unui bun în patrimoniul foștilor proprietari deposedați, deci nu mai recunoaște un vechi drept de proprietate, ci recunoaște un nou drept de proprietate născut în temeiul legislației speciale, cu caracter reparator.

Prin această decizie, Curtea a statuat, fără echivoc, că, prin constatarea ilegalității naționalizării, se naște un interes patrimonial ce constă într-un drept de despăgubire și nu un drept la restituire în natură a bunului anterior confiscat.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu stabilește că dispozițiile Legii nr. 10/2001 ar fi contrare dispozițiilor Convenției, ci aceasta doar critică faptul că Legea nr. 10/2001 nu reglementează o procedură echitabilă de îndemnizare/despăgubire în situațiile în care restituirea în natură a bunului confiscat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 nu este posibilă.

De asemenea, s-a arătat că restituirea în natură este imposibilă și că se impune acordarea de despăgubiri bănești, conform art. 7 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și art. 7.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.

Reclamanții au solicitat și constatarea nulității titlului pârâtului, care, la nivelul anului 1997, a cumpărat în baza dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, cu bună-credință, apartamentul obiect al revendicării. Această vânzare-cumpărare a fost încheiată cu Statul Român prin semnarea contractului de vânzare-cumpărare nr. 41642/1997, iar potrivit art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 acest contract de vânzare-cumpărare constituie "act autentic (...) titlu de proprietate opozabil de la data încheierii acestuia".

În atare condiții, conform dispozițiilor art. 7 alin. (11) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificate, "Nu se restituie în natură, ci, doar în echivalent, imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995".

Aceste dispoziții vin a reflecta întocmai rațiunea Curții Europene a Drepturilor Omului care, în jurisprudența sa, a statuat în sensul că persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credință să nu fie puse în situația de a suporta responsabilitatea, care aparține în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri.

S-a conchis, că soluția care se impune este aceea că reclamanții să obțină despăgubiri în baza hotărârii deja obținute în contradictoriu cu Statul Român (Decizia nr. 1317A/2005, pronunțată de Curtea de Apel București, anterioară rejudecării), de vreme ce restituirea în natură a imobilului, cel puțin în ceea ce privește restituirea imobilului deținut de recurentul-pârât - apartamentul nr. 1, nu mai este posibilă.

De asemenea, s-a arătat că nelegal a reținut instanța de apel că în cauză nu se pune problema existenței unui conflict între acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun și dispozițiile legii speciale.

În speță, reclamanții au promovat prezenta acțiune în temeiul dispozițiilor art. 480 C. civ., alegând astfel calea oferită de dreptul comun, uzitând de mijlocul procedural al acțiunii în revendicare.

Legea nr. 10/2001 reprezintă o lege cu caracter special, dispozițiile sale fiind derogatorii de la legea generală (dreptul comun - art. 480 - 481 C. civ.) și se aplică cu prioritate situațiilor ce intră în sfera ei de reglementare, potrivit adagiului latin specialia generalibus derogant.

În consecință, reclamanții nu au recurs la dispozițiile puse la îndemâna lor de către legiuitor prin Legea nr. 10/2001, ignorând principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală - specialia generalibus derogant - și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.

Dispozițiile art. 480 - 481 C. civ., invocate de către reclamanți ca temei al acțiunii în revendicare imobiliară prin comparare de titluri și reținute în Sentința civilă nr. 1781/2013, urmează a fi avute în vedere de către instanță și aplicate în favoarea pârâtului, pentru că este titularul unui drept de proprietate dobândit în condițiile legii și consacrat printr-un înscris autentic.

Potrivit dispozițiilor exprese ale Legii nr. 10/2001, buna-credință are valoarea unui titlu.

În evaluarea proporționalității, Curtea Europeană ține cont de marja de apreciere a statului, dar și de asigurarea unui just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înțelese, în materia dreptului la respectarea proprietății, sub forma unor compensări rezonabile, proporționale deposedării, prevăzute ca atare în legislația națională.

Chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reiese că statul nu mai poate să restituie imobilul în natură și că urmează să se plătească reclamantului despăgubiri bănești.

În "decizia pilot" dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României din 12 octombrie 2010, s-a apreciat că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă "niciun bun actual și nicio speranță legitimă".

Așa cum a reținut și Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr. 33/2008, "(...) prin respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare de drept comun formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intru sub incidența acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional Convenției Europene a Drepturilor Omului, care garantează protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei "speranțe legitime" cu privire la valoarea patrimonială respectivă".

Pe baza acestor considerente, precum și a dispozițiilor obligatorii ale Deciziei nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a conchis că, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, o acțiune în revendicare a imobilelor pe care le vizează acest act normativ, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, este inadmisibilă, atât în situația în care nu s-a declanșat procedura administrativă, prealabilă și obligatorie, prevăzută de legea specială, cât și în situația în care această procedură nu este finalizată la data sesizării instanței, și că nu se poate opera nici cu soluția consacrată în materie de revendicare, de comparare a titlurilor de proprietate deținute de părți și de caracterizare a unuia dintre ele ca fiind mai puternic.

De asemenea, s-a arătat că nelegal a reținut instanța de apel că "acțiunea în revendicare imobiliară intentată de adevărații proprietari nu este în niciun fel condiționată de anularea actului de vânzare a bunului lor (...)".

Când au intrat în vigoare dispozițiile art. 46 (devenit art. 45 din Legea nr. 10/2001), reclamanții în speță aveau interesul legitim și posibilitatea legală de a verifica dacă se impune sau nu să declanșeze o procedură judiciară de contestare a actelor juridice de înstrăinare încheiate de stat cu chiriașii din imobilul revendicat.

Or, reclamanții nu au contestat în termenul legal, prevăzut de dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, cu modificările și completările ulterioare, contractul sus menționat.

În măsura în care se va trece peste motivele de inadmisibilitate, pârâtul a arătat că solicită respingerea acțiunii promovată de reclamanți, ca nefondată, pentru următoarele motive;

Teoria aparenței în drept reprezintă un compromis făcut bunei credințe, iar instanța a fost investită cu o acțiune în revendicare prin comparare de titluri.

Contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor legale în materie, în vigoare, și cu deplină bună-credință, pârâtul având convingerea fermă că Statul Român este unicul și adevăratul proprietar, care exercită un drept conferit de legiuitor prin art. 9 raportat la art. 1 și art. 2 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, și nici nu a avut motive de îndoială cu privire la valabilitatea titlului Statului Român asupra apartamentului.

Reclamanții susțin în cererea introductivă de instanță că imobilul din Str. (...), sector 5, București, din care face parte și apartamentul în litigiu, a trecut în proprietatea Statului Român cu titlu în temeiul Decretului nr. 92/1950, fiind menționat în listele anexă la acesta.

Contractul contestat în speță este un titlu de proprietate autentic, opozabil erga omnes de la data încheierii lui (în conformitate cu art. 1173 C. civ.) și este pe deplin valabil, fiind astfel intabulat în Cartea funciară - OCPI sector 5.

Chiar dacă s-ar constata și s-ar reține în speță că titlul de proprietate al Statului Român asupra imobilului nu a fost unul valabil, contractul de vânzare-cumpărare nr. 41642/1997 nu poale fi desființat/constatat nul absolut, fiind salvat de această sancțiune prin excepția de la aplicarea principiului resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis, în virtutea necesității respectării principiului ocrotirii bunei credințe a subdobânditorului cu titlu oneros al unui bun imobil și a principiului asigurării stabilității circuitului juridic civil, ce reprezintă o necesitate de ordin social.

Titlul reclamanților este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare din anul 1931, o autorizație de construcție din anul 1931 și de decizia civilă, definitivă și irevocabilă, nr. 1317A din 12 septembrie 2005, pronunțată de Curte de Apel București.

Titlul pârâtului este contractul de vânzare-cumpărare nr. 41642/1997 încheiat cu SC H. SA, în calitate de mandatar al Statului Român, și nu un act de preluare abuzivă, astfel cum în mod greșit susțin reclamanții.

Or, titlul de proprietate deținut de pârât se impune titlului de proprietate exhibat de reclamanți, fiind preferat de legiuitor în reglementarea cu caracter special a Legii nr. 10/2001, și trebuie să fie preferat de instanțe în sensul prevederilor Deciziei nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, pentru a nu se crea dezechilibre în circuitul juridic civil, în încercarea de a se repara vechi nedreptăți prin cauzarea altor nedreptăți.

Acțiunea în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deși admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiție, pentru recunoașterea și valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie analizată pe fond și din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ca lege specială, derogatorie sub anumite aspecte.

A aprecia că există posibilitatea de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și cea a dreptului comun în materia revendicării, respectiv, C. civ., ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant, iar judecarea cauzei în care instanța să dea preferabilitate titlului mai vechi face totală abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale, Legea nr. 10/2001, care prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează. Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios, afară de cazul când acesta a fost cumpărat cu bună credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.

Față de aceste considerente, s-a concluzionat că apartamentul în litigiu, revendicat în condițiile dreptului comun prin acțiunea introdusă la data de 29 octombrie 2008, intră în categoria imobilelor pentru care s-a adoptat o lege specială, ce reglementează condițiile în care aceste imobile se pot restitui în natură foștilor proprietari, care au calitatea de persoane îndreptățite în sensul acestei legii; că legea specială în materie și anume Legea nr. 10/2001, se referă la imobilele preluate în mod abuziv de stat în perioada de referință a legii, precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres reglementate [art. 18 lit. c), art. 29] (...); că, în circumstanțele speței, nu mai este posibilă restituirea în natură a bunului pentru că titlul de proprietate al pârâtului, respectiv contractul de vânzare - cumpărare încheiat în condițiile Legii nr. 112/1995. nu a fost anulat, iar bunul imobil se află în posesia acestuia; că, în speță, criteriile de preferabilitate în legătură cu care se pot compara titlurile de proprietate sunt numai acelea pe baza cărora se poate dispune restituirea în natură a unui bun preluat abuziv de către Statul Român în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 în temeiul legii speciale, nr. 10/2001; că sunt îndeplinite condițiile teoriei proprietarului aparent, întrucât la data încheierii contractului statul avea aparența că este proprietar al bunului ce figura în anexa Decretului nr. 92/1950, iar o lege specială permitea cumpărarea de către chiriași a apartamentelor în condițiile reglementate de art. 9 din Legea nr. 112/1995; că nicio hotărâre judecătorească contrară acestei aparențe de legalitate a titlului statului nu a fost pronunțată anterior dobândirii apartamentului prin vânzare-cumpărare, acțiunea reclamanților în contradictoriu cu statul fiind promovată ulterior cumpărării bunului de către pârât, operând în persoana acestuia prezumția de bună-credință, și că, fiind întrunite cerințele teoriei proprietarului aparent, efectul imediat este acela al respingerii acțiunii în revendicare a adevăratului proprietar îndreptată împotriva posesorului dobânditor de la proprietarul aparent.

Examinând decizia în limita criticilor formulate de pârâții G. și D., ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța constată recursurile nefondate, pentru următoarele considerente:

Prealabil analizei recursurilor formulate de recurenții-pârâți, se impun a fi făcute următoarele precizări: 1) deși pârâtul D. a invocat ca temei legal al criticilor formulate și art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se constată că dezvoltarea acestora nu permite încadrarea lor în acest motiv de recurs, iar sancțiunea este aceea că instanța de control judiciar nu va analiza legalitatea deciziei recurate în raport de această dispoziție legală, și 2) exceptând criticile formulate de pârâtul D. prin care invocă inadmisibilitatea acțiunii pendinte - în revendicare pe calea dreptului comun și întemeiată pe dispozițiile art. 480 și urm. C. civil, restul "motivelor și susținerilor" formulate de același pârât, deși separat, sunt "aceleași" cu cele ale pârâtului G., așa cum, de altfel, a susținut pârâtul D. cu ocazia dezbaterilor, prin apărătorul ales, astfel că li se va răspunde prin considerente comune.

În ceea ce privește criticile formulate de pârâtul D. potrivit cărora acțiunea în revendicare pendinte întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civil, formulată de reclamanți după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este inadmisibilă, întrucât, potrivit Deciziei nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, aceasta trebuia analizată de către instanțe din perspectiva art. 1 din Primul Protocol adițional la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, precum și a criteriilor de analiză impuse de legea specială, și că reclamanții pretind că decizia Curții de Apel București, anterioară rejudecării, ar fi tranșat problema în sensul că acțiunea în revendicare pendinte este admisibilă, însă, prin această decizie, s-a reținut că prima instanță nu trebuia să respingă aprioric, de plano, printr-un fine de neprimire procesual, acțiunea în revendicare, se constată că sunt nefondate, pentru cele ce succed:

În primul ciclu procesual, prima instanță, prin Sentința civilă nr. 492/2012, a respins acțiunea modificată formulată de reclamanți, ca inadmisibilă, iar prin Decizia civilă nr. 421A/2012, instanța de apel a admis apelurile împotriva sentinței primei instanțe declarate de reclamanți, a desființat sentința apelată și a trimis spre rejudecare la prima instanță - Tribunalul București - cererea în revendicare formulată de reclamanți, fără ca împotriva acestei decizii vreuna din părți să declare calea de atac a recursului.

Chestiunea de drept a admisibilității acțiunii în revendicare pendinte întemeiată pe dreptul comun - art. 480 C. civil, și promovată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, a fost dezlegată irevocabil din perspectiva dispozițiilor Deciziei nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, prin decizia pronunțată în apel în primul ciclu procesual. Această hotărâre judecătorească nu a fost atacată de niciuna din părți, astfel că problemele de drept dezlegate prin aceasta sunt obligatorii pentru judecătorii fondului cauzei în ciclurile procesuale subsecvente.

Prin urmare, excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare pe dreptul comun, potrivit art. 480 C. civil, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu mai poate face obiect de analiză în prezenta cale de atac pentru că dacă s-ar proceda astfel s-ar încălca puterea lucrului judecat pe acest aspect, iar sancțiunea este aceea că susținerile formulate de recurentul-pârât privind această excepție, așa cum au fost expuse mai sus, nu vor fi analizate.

În ceea ce privește criticile de nelegalitate formulate de recurenții pârâți în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată următoarele:

Critica potrivit căreia nelegal instanța de apel a reținut că în speță nu există concurs între legea specială și dreptul comun, motivat de faptul că finalitatea Legii nr. 10/2001 a fost atinsă prin faptul că intimații reclamanți ar fi câștigat o acțiune în revendicare în contradictoriu cu autoritățile statului - argument nelegal față de dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora prin noțiunea de imobil preluat abuziv se înțelege și imobilul preluat în baza Decretului nr. 92/1950, iar imobilul în litigiu a fost preluat de stat în baza acestui act normativ, este nefondată.

Într-adevăr, imobilul din care fac parte și apartamentele în litigiu a fost preluat de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, prin naționalizare, în baza Decretului nr. 92/1950, iar reclamanții au uzat de prevederilor legilor speciale de reparație edictate de Statul Român după anul 1989, cât și de acțiunea în revendicare promovată pe dreptul comun, pentru restituirea în natură a acestuia.

Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în anul 1999, reclamanții au promovat acțiunea în revendicarea imobilului în care sunt situate apartamentele în litigiu, pe calea dreptului comun, acțiune admisă prin Decizia civilă nr. 1317/2005, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, irevocabilă, prin care li s-a recunoscut acestora dreptul la restituirea în natură a imobilului.

Potrivit art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma inițială, "Prevederile prezentei legi sunt aplicabile și în cazul acțiunilor în curs de judecată, persoana îndreptățită putând alege calea acestei legi, renunțând la judecata cauzei sau solicitând suspendarea cauzei."

Reclamanții nu au uzat de aceste dispoziții legale cu caracter dispozitiv, ci au înțeles să continue acțiunea în revendicare pe dreptul comun promovată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, care s-a finalizat cu pronunțarea hotărârii judecătorești ce constituie titlul acestora.

În aceste condiții, se constată că legal a reținut instanța de apel că "reclamanților li s-a recunoscut, ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare, dreptul la restituirea în natură a imobilului în litigiu", că finalitatea legii speciale, nr. 10/2001, a fost deja realizată, că prin admiterea acțiunii în revendicare promovată în anul 1999, în cauza pendinte, nu mai există concurs între Legea nr. 10/2001 și dreptul comun în materia revendicării, și că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, întrucât nu se poate cere reclamanților să uzeze de procedura specială a Legii nr. 10/2001 pentru restituirea în natură a imobilului în care sunt situate apartamentele în litigiu, câtă vreme finalitatea prevăzută de acest act normativ în acest sens s-a realizat în cadrul unei acțiunii promovată pe dreptul comun anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, la 14 februarie 2001.

S-a mai susținut, că finalitatea urmărită prin Legea nr. 10/2001 nu s-a realizat, deoarece în litigiu precedent admiterea acțiunii în revendicare s-a pronunțat în contradictoriu cu o entitatea care nu deținea proprietatea/posesia/detenția asupra apartamentelor în litigiu și fără a se ține seama de drepturile pârâților, care erau înscrise în CF, și că, în litigiu anterior, reclamanții nu au formulat cerere de introducere în cauză a pârâților, fiind astfel lipsiți de diligențe.

Aceste critici nu vor fi primite și analizate în prezentul litigiu, deoarece vizează nelegalitatea unei hotărâri irevocabile, respectiv Decizia civilă nr. 1317/2005, pronunțată de Curte de Apel București, pe de o parte, iar pe de altă parte, este inadmisibil ca într-un litigiu să se invoce nelegalitatea deciziei pronunțate într-un alt dosar.

Critica potrivit căreia, nefiind parte în litigiu soluționat irevocabil prin hotărârea judecătorească ce constituie titlu reclamanților, aceasta nu le este opozabilă, se constată că este formulată omisso medio, iar sancțiunea este aceea a neanalizării sale.

Cu privire la critica potrivit căreia nelegal instanța de apel a procedat la verificarea respectării prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare ce constituie titlurile pârâților, reținând că prevederile acestui act normativ nu au fost respectate, se constată următoarele;

Instanța de apel a analizat nelegal îndeplinirea condițiilor de fond la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare ce constituie titlurile pârâților și anume respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, deoarece, deși instanța a fost învestită cu un capăt de cerere în constatarea nulității absolute a acestor contracte de vânzare-cumpărare, prima instanță, în primul ciclu procesual, în temeiul art. 45 (5) din Legea nr. 10/2001, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților pe acest capăt de cerere, dezlegare ce a intrat în puterea lucrului judecat, pentru că desființarea sentinței primei instanțe și trimiterea cauzei spre rejudecare s-a dispus numai cu privire la acțiunea în revendicare promovată de reclamanți, cu menținerea celorlalte dispoziții ale sentinței.

În atare situație, se constată că sunt străine de natura cauzei și lipsite de consecințe juridice considerentele deciziei ce face obiectul prezentului recurs privind nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare ce constituie titlurile pârâților, astfel că acestea sunt înlăturate.

Pe de altă parte, se constată că, prin admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților pentru capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, dezlegare de drept ce a intrat în puterea lucrului judecat, nu mai poate face obiect de analiză valabilitatea acestor acte juridice în justiție, care astfel s-au consolidat, consecința fiind aceea că susținerile din recurs potrivit cărora pârâții au încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 contractele de vânzare-cumpărare nu vor fi analizate.

În ceea ce privește criticile potrivit cărora este greșit raționamentul instanței de apel, în sensul că simpla preluare fără titlu a imobilelor în litigiu de către stat dă naștere la un "bun" în patrimoniul fostului proprietar, și că greșit s-a reținut că hotărârea judecătorească, pronunțată în procesul precedent - în revendicare, se impune în cauză cu autoritate de lucru judecat, se constată că sunt nefondate.

Astfel, deși instanța de apel a reținut că hotărârea pronunțată în litigiu precedent - în revendicare, inițiat de intimații reclamanți din prezenta cauză, se impune cu autoritate de lucru judecat în cauza pendinte, din dezvoltarea acestei statuări rezultă că s-a recunoscut efectul pozitiv al acestei hotărâri, opozabil erga omnes, respectiv s-a recunoscut calitatea reclamanților de proprietari ai imobilului în litigiu, precum și faptul că s-a dispus restituirea în natură a întregului imobil din care fac parte și apartamentele în litigiu către aceștia, ceea ce a confirmat dreptul de proprietate al reclamanților anterior preluării.

Existența unei hotărâri judecătorești prin care s-a constatat că imobilul în care sunt situate apartamentele în litigiu a fost preluat abuziv de stat și prin care s-a dispus restituirea lui către reclamanți, le conferă acestora un "bun" cu privire la acest imobil, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar faptul că anterior pronunțării acesteia, în temeiul Legii nr. 112/1995, s-a emis o dispoziție prin care s-a stabilit că reclamanții au dreptul la despăgubiri pentru acest imobil nu lipsește de efecte juridice această hotărâre judecătorească.

Criticile formulate de recurenții pârâți cu privire la greșita soluționare a acțiunii pendinte, în revendicare, pe calea dreptului comun, potrivit art. 480 C. civil, de către instanțele de fond, cu motivarea că nelegal s-a aplicat regula comparării titlurilor părților potrivit dreptului comun și nu regulile incidente decurgând din Legea nr. 10/2001, din Decizia nr. 33/2008, pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, și din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, se constată că sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Obiectul rejudecării cauzei, în al doilea ciclu procesual, îl constituie acțiunea în revendicare formulată de reclamanți pe calea dreptului comun - art. 480 și urm. C. civil, în contradictoriu cu pârâții persoane fizice.

Acțiunea în revendicare este mijlocul juridic de drept comun de protejare a dreptului de proprietate.

Art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează substanță dreptul de proprietate și se aplică numai cu privire la bunurile "actuale" ale reclamanților.

Pentru ca reclamantul să aibă un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană trebuie ca dreptul său de proprietate să fi fost constatat sau stabilit într-una dintre modalitățile prevăzute de lege în prezent, respectiv prin dispoziție sau decizie motivată de restituire în natură emisă conform Legii nr. 10/2001, sau printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat.

Or, în speță, reclamanții au un "bun actual" cu privire la imobilul în care sunt situate apartamentele în litigiu reprezentat de o decizie judiciară intrată în puterea lucrului judecat - Decizia civilă nr. 1317A din 12 septembrie 2005, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă.

De asemenea și recurenții pârâți au un "bun actual" cu privire la apartamentele în litigiu, deoarece titlurile lor s-au consolidat prin admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților pentru capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, prin sentința primei instanțe din primul ciclu procesual, dezlegare de drept ce a intrat în puterea lucrului judecat.

Pe fondul cererii de revendicare, se constată că instanțele de fond au pronunțat soluții legale din perspectiva intereselor părților aflate în conflict judiciar, pentru cele ce succed;

Astfel, pornind de la faptul că imobilul în care sunt situate apartamentele în litigiu a fost preluat de stat fără titlu valabil, dar și de la faptul existenței unor acte juridice de care părțile adverse se prevalează în apărare (acte juridice consemnate în expunerea de motive a deciziei atacate, dar și în cuprinsul cererilor de recurs), prezumția de valabilitate a acestora rămânând neștirbită cât timp nu au constituit obiect al nici unei contestații în justiție, Înalta Curte, în raport de dreptul intern, constată că în concursul dintre reclamanți și pârâți, cei dintâi se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilelor revendicate, titlu ce le-a fost reconfirmat cu efect retroactiv și în mod nerevocabil, prin recunoașterea nevalabilității preluării imobilului de către stat, implicit, impunându-se recunoașterea existenței valabile și neîntrerupte a dreptului de proprietate asupra acestor bunuri în patrimoniul lor.

Cât timp atât reclamanții, cât și pârâții dețin titluri privind dreptul de proprietate asupra imobilelor în litigiu, iar titlurile provin de la autori diferiți, ca o aplicație a principiului nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse habet, se constată că instanțele de fond au procedat corect la compararea drepturile autorilor de la care provin cele două titluri, având câștig de cauză partea care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil.

Caracterul preferabil al titlului de proprietate al reclamanților este fundamentat pe ideea că acesta provine de la proprietarul originar, din patrimoniul căruia imobilul nu a ieșit niciodată în mod valabil, față de titlurile exhibate de recurenții-pârâți, care provin de la Statul român, care a preluat acest imobil fără titlu valabil, astfel cum s-a constatat prin hotărâre judecătorească irevocabilă, Decizia civilă nr. 1317/2005 a Curții de Apel București.

Pe de altă parte, la data promovării acțiunii pendinte fusese deja pronunțată Decizia nr. 33/2008 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, cu privire la admisibilitatea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun având ca obiect imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Ceea ce a adus nou această decizie în soluționarea acțiunilor în revendicare a fost deplasarea analizei pe care instanțele naționale o realizau din perspectiva dreptului intern, a comparării titlurilor de proprietate exhibate de părțile aflate în conflict, întemeiată pe criteriile jurisprudențiale (respectiv, titlul mai vechi și mai bine caracterizat), spre o analiză întemeiată pe dispozițiile convenționale, în special cele ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar nu mai puțin pe art. 6 din Convenție, dispoziții care impun în mod expres verificarea existenței unui "bun" sau a unei "speranțe legitime" în patrimoniul părților, ca noțiuni autonome, a stabilirii ingerinței în dreptul de proprietate al părților și dacă această ingerință este una legitimă.

Prin statuarea de către instanța supremă a necesității analizei raportului juridic litigios în funcție de circumstanțele concrete, particulare ale fiecărei cereri, s-a dat eficiență deplinei jurisdicții a unei instanțe independente și imparțiale, chemată să se pronunțe asupra drepturilor și obligațiilor cu caracter civil, ce formează obiectul acțiunii existente pe rolul ei, dar și garanția dreptului de acces la un tribunal, drept componentă materială a dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Se constată, că hotărârea recurată este legală atât prin raportare la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în această materie, cât și la dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât instanța de apel a aplicat în mod corect normele europene ce, potrivit dispozițiilor constituționale, fac parte din dreptul intern.

Astfel, în considerentele hotărârii dată în cauza Dobrescu împotriva României, s-a statuat "Curtea observă că în procedurile soluționate definitiv ... instanțele naționale au recunoscut nelegalitatea naționalizării bunurilor .... Ea consideră că această constatare a nelegalității, care de altfel nu a fost schimbată prin căile de atac, are drept efect recunoașterea, indirect și cu efect retroactiv, a dreptului de proprietate al reclamantei asupra bunurilor respective. În plus, Curtea constată că acest drept nu era revocabil și nu a fost nici contestat nici infirmat până astăzi. Pe baza celor de mai sus, Curtea consideră că argumentul Guvernului potrivit căruia nelegalitatea naționalizării nu a fost reținută în dispozitivele hotărârilor judecătorești, ci în considerentele lor, nu poate justifica o abordare diferită în cazul în speță. Prin urmare Curtea consideră că reclamanta are un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1".

În același sens, au fost pronunțate hotărârile și în cauzele Buttu contra României, Faimblat contra României, Filipescu contra României.

Pe de altă parte, în condițiile în care s-a constatat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă că imobilul din care fac parte și apartamentele în litigiu a fost preluat de stat fără titlu valabil, ceea ce înseamnă că acesta nu a părăsit nici un moment patrimoniul autorului reclamanților și, ulterior, al reclamanților, și s-a dispus restituirea acestuia în natură către reclamanți, rezultă că, din perspectivă convențională, instanțele de fond au constatat în mod judicios că reclamanții au un "bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Într-un astfel de context normativ, se poate aprecia cu deplin temei că hotărârea instanței care a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în care sunt situate apartamentele în litigiu și care a dispus restituirea în natură a acestui imobil către reclamanți, consolidează titlul de proprietate al reclamanților, punându-i pe aceștia sub protecția conferită de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Raționamentul instanțelor fondului a pornit de la o premisă corectă, aceea a recunoașterii unui "bun" în patrimoniul reclamanților, urmare a constatării, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, a faptului că preluarea imobilului de către stat s-a făcut fără titlu, statul nedobândind niciodată valabil dreptul de proprietate și neputând, în consecință, nici să-l transmită către pârâți.

În ceea ce privește principiile afirmate de Curtea Europeană în jurisprudența sa, se constată că instanța de apel a apreciat corect că acestea nu pot conduce decât la admiterea cererii reclamanților, întrucât, în analizarea condițiilor presupuse de art. 1 din Primul Protocolul adițional la Convenție, Curtea Europeană a constatat existența unei "ingerințe" în exercițiul dreptul de proprietate când a avut loc preluarea abuzivă de către stat a imobilului și transmiterea ulterioară a acestuia, cu consecința imposibilității redobândirii posesiei și a privării de proprietate a titularului dreptului.

În aceste condiții, în speță, restituirea în natură prin admiterea prezentei acțiuni în revendicare se impune drept unică măsura reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită de către reclamanți.

În sensul celei de-a doua teze din primul paragraf al textului normei europene, privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului proporționalității.

"Justificarea privării de proprietate" presupune că ingerință, în primul rând, să fie prevăzută de lege, dar și ca dreptul intern să răspundă exigențelor de accesibilitate și previzibilitate, și că interpretarea dată de instanțe să nu fie arbitrară.

În evaluarea proporționalității măsurii statului de privare de proprietate a titularului dreptului de proprietate, Curtea Europeană ține cont de marja de apreciere a statului, însă și de asigurarea unui just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înțelese, în materia dreptului la respectarea proprietății, și sub forma unei compensări rezonabile, proporționale, a deposedării, prevăzută ca atare în legislația națională.

În ceea ce îi privește pe reclamanții, se constată că aceștia se află în posesia titlului originar de proprietate asupra apartamentelor revendicate, titlu ce le-a fost reconfirmat cu efect retroactiv și în mod definitiv, prin recunoașterea nevalabilității preluării de către stat a imobilului în care acestea sunt situate, ceea ce, implicit, impune recunoașterea existenței valabile și neîntrerupte a dreptului de proprietate asupra bunurilor în litigiu în patrimoniul lor.

În concluzie, din perspectiva art. 1 al Primului Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, rezultă că reclamanții au un "bun" în sensul Convenției, că a existat o ingerință în dreptul acestora de proprietate manifestată prin deposedarea abuzivă de imobilul în care sunt situate apartamentele în litigiu de către stat și prin transmiterea ulterior a acestora, de către stat, către pârâți, ingerință ce a rupt echilibrul just dintre protecția dreptului de proprietate al reclamanților și cerințele interesului general, iar restabilirea acestui drept nu se poate face decât prin restituirea în natură a apartamentelor în litigiu, respectiv prin admiterea acțiunii în revendicare pendinte, tocmai pentru respectarea principiului securității raporturilor juridice.

În ceea ce îi privește pe pârâți, se constată că, urmare a admiterii acțiunii în revendicare pendinte, aceștia sunt evinși din dreptul de proprietate asupra imobilelor în litigiu de către reclamanți, situație în care sunt îndreptățiți la o compensare rezonabilă, proporțională deposedării, reprezentând valoarea apartamentelor în litigiu, în condițiile legii.

Pentru considerentele expuse, instanța, în baza art. 312 C. proc. civ., fără a mai analiza celelalte critici formulate de recurenții pârâți ce vizează netemeinicia deciziei recurate și care nu se circumscriu niciunuia din motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenții pârâți.

Constatând culpa procesuală a recurenților pârâți, instanța va dispune obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată către intimații reclamanți, reducând onorariul de avocat solicitat, conform art. 274 (3) C. proc. civ., față de complexitatea cauzei și de munca depusă de apărătorul ales de către reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâții G. și D. împotriva Deciziei nr. 324 A din data de 5 mai 2016 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă pe recurenții-pârâți G. și D. la plata sumei de 5.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reduse, conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., către intimații-reclamanți B., C. și A.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 octombrie 2016.

Procesat de GGC - GV