Property revindication: failure to prove state public domain ownership overrides private tabular title in absence of specific religious restitution procedure

Decizia nr. 2058/2016

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 72/C din 10 martie 2010 pronunțată de Tribunalul Bihor s-a respins excepția insuficientei timbrări și excepția inadmisibilității.

S-a admis excepția lipsei calității procesuale a pârâților A. Beiuș cu sediul în Beiuș, jud. Bihor, Primăria Municipiului Beiuș, jud. Bihor și Consiliul Local Beiuș, jud. Bihor și în consecință s-a respins acțiunea față de aceste părți.

S-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta B. Oradea Mare în contradictoriu cu pârâții Ministerul Apărării Naționale și intervenientul Ministerul Economiei și Finanțelor și, în consecință:

Au fost obligați pârâții să elibereze în deplină proprietate, posesie și pașnică folosință imobilul cu nr. top. X din C.F. nr. X Beiuș.

S-a respins capătul de cerere privind obligarea pârâților de a se abține pe viitor de la orice acte de contestare în posesie ori folosință a imobilului .

Au fost obligați pârâții Ministerul Apărării Naționale, C. Zalău și intervenientul să plătească suma de 100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța astfel, tribunalul a reținut următoarele:

Imobilul cu nr. top. X Beiuș reprezentând în natură casă și curte în intravilan în suprafață de 1630 mp, constituie proprietatea tabulară a reclamantei în baza Sentinței civile nr. 507/2004 pronunțată de Judecătoria Beiuș.

Având în vedere situația de carte funciară a imobilului în litigiu, nu sunt aplicabile dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România. În condițiile respectivei Ordonanțe se restituie cultelor religioase din România imobilele aflate în proprietatea Statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2.

Așadar, excepția inadmisibilității promovării acțiunii a fost respinsă.

De asemenea, a fost respinsă excepția insuficientei timbrări întrucât în temeiul Legii nr. 455/2006 pentru stabilirea unor măsuri privind acțiunile și cererile în justiție formulate de cultele religioase recunoscute din România, acțiunile de revendicare formulate de cultele religioase sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru și de timbru judiciar .

Excepțiile lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului Beiuș, respectiv a Consiliului Municipal Beiuș au fost admise pentru considerentul că aceste instituții nu au exercitat și nu exercită posesie asupra imobilului în litigiu.

De asemenea, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasivă a pârâtei A. Beiuș pentru considerentul arătat prin adresa nr. A 4477 din 12 octombrie 2006 emisă de către D. Beiuș și anume că imobilul în litigiu a trecut din folosința și administrarea D. Beiuș în folosința și administrarea C. Zalău.

În ceea ce privește fondul pricinii, instanța a reținut că reclamanta și-a intabulat dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu în urma unei hotărâri judecătorești pronunțată la o dată anterioară emiterii H.G.nr. 2060/2004. În cauză, nu s-a făcut nici o dovadă că trecerea imobilului în domeniul public al statului s-a făcut ca urmare a achitării unor despăgubiri. De altfel, H.G. nr. 2060/2004 s-a abrogat prin H.G. nr. 1705/2006.

Față de considerentele expuse, instanța a admis în parte acțiunea în sensul obligării pârâților Ministerul Apărării Naționale, C. Zalău și a a intervenientului (calitate dobândită în temeiul art. 66 coroborat cu art. 58 C. proc. civ.) Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor să elibereze în deplină proprietate, posesie și pașnică folosință imobilul cu nr. top. X din C.F. X Beiuș.

Capătul de cerere privind obligarea pârâților de a se abține pe viitor de la orice acte de conturbare în posesie ori folosință a imobilului a fost respins întrucât drepturile, pretențiile ce se cer a fi valorificate pe cale de acțiune în justiție trebuie să fie actuale.

În temeiul art. 274 C. proc. civ. au fost obligați pârâții și intervenientul să achite reclamantei suma de 100 lei onorariu avocat. Sumele achitate de către reclamantă cu titlu de taxă judiciară de timbru nu vor cădea în sarcina pârâților întrucât, acțiunea fiind scutită de plata taxei judiciare de timbru, reclamanta are posibilitatea de a solicita restituirea acestora, în temeiul Legii nr. 146/1997, cu titlu de taxă judiciară de timbru nedatorată.

Împotriva acestei hotărâri în termen legal au declarat apel Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor în reprezentarea Ministerul Finanțelor Publice pentru Statul Român și Ministerul Apărării Naționale reprezentată prin Direcția pentru relația cu Parlamentul și asistență juridică.

Prin Decizia civilă nr. 215/A din data de 15 noiembrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, în Dosar nr. x/187/2008, s-au admis ca fondate apelurile civile declarate de apelantul pârât Ministerul Apărării Naționale reprezentat prin Direcția pentru relația cu Parlamentul și asistență juridică cu sediul în București și de apelantul pârât Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice pentru Statul Român, în contradictoriu cu intimata reclamantă B. Oradea Mare și intimații pârâți Primăria Municipiului Beiuș și Consiliul Local al Municipiului Beiuș, împotriva Sentinței civile nr. 72 din 10 martie 2010 pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care o modifică în parte în sensul că:

S-a luat act de tranzacția încheiată la data de 03 octombrie 2011 între B. Oradea Mare reprezentată prin E. Protopop de Beiuș și Ministerul Apărării Naționale prin Direcția pentru relații cu Parlamentul și asistență juridică pentru C. Zalău și D. Beiuș care are următorul cuprins:

"1. B. Oradea Mare reprezentată prin E. Protopop de Beiuș pe de o parte și 2. Ministerul Apărării Naționale prin Direcția pentru relații cu Parlamentul și asistență juridică (în noua titulatură) pentru C. Zalău și D. Beiuș, din interesul soluționării amiabile a cauzei civile aflată pe rolul Curții de Apel Oradea sub Dosar nr. x/187/2008 - apel, revendicare - cu termen de judecată la 19 aprilie 2011. văzând interesul comun al celor două părți pentru menținerea și pe viitor a unor raporturi bazate pe respect și bună vecinătate în condițiile concrete date de situația proprietății consemnată în CF X Beiuș cu privire la imobilul nr. top X, părțile au hotărât următoarele:

1. Se acceptă, de comun acord, măsurătorile topo și schița - Planșa 11 Beiuș astfel cum a fost întocmită în prezența reprezentanților celor două părți la fața locului de către expert ing. F..

2. Se acceptă dezmembrarea parcelei nr. top X în suprafață de 1630 mp în conformitate cu schița ing. F. în parcelele cu nr. top nou formate, respectiv: - parcela nr. top XA = 952 mp, - parcela nr. top XB = 280 mp, - parcela nr. top XC = 398 mp.

3. Reclamanta-intimată B. Oradea în calitate de proprietară tabulară acceptă și cedează cu deplin drept de proprietate pe seama Ministerului Apărării Naționale prin direcția pentru Relații cu Parlamentul și asistență juridică (în noua titulatură) pentru C. Zalău și D. Beiuș - parcela nr. top XC în suprafață totală de 398 mp, (în care se include și suprafața de 272 mp aferentă corpului de clădire notat C2, proprietatea Ministerului Apărării Naționale) pentru care se va forma un număr cadastral nou distinct și care se va înscrie în CF în mod distinct și definitiv în favoarea titularului construcției C2.

4. Pe seama reclamantei intimate B. Oradea, laolaltă și în indiviziune cu Ministerul Apărării Naționale - care va avea distinct și un drept de servitute de trecere - va rămâne și se va folosi în comun și se va forma un număr cadastral distinct corespunzător parcelei nr. top XB în suprafață de 280 mp.

5. Parcela nr. top XA în suprafață de 952 mp dimpreună cu construcțiile numerotate pe schiță cu C1 = 326 mp și C3 = 32 mp rămâne și se recunoaște ca formând proprietatea exclusivă a reclamantei-intimate și proprietar de CF - B. Oradea, eliberându-se de îndată în deplină proprietate, posesie și folosință în starea în care se găsește în acest moment.

6. Pentru delimitarea parcelei nr. top XB și XC plus clădirea C2 ce revin Ministerului Apărării Naționale marcată pe schiță față de parcela nr. top XA și clădirile notate pe schiță cu C1 și C3 proprietatea B. Oradea, părțile au hotărât de comun acord a se edifica de către Ministerul Apărării Naționale cu materiale și forță de muncă proprie un gard despărțitor cu fundație și materiale adecvate și care să fie corespunzător din punct de vedere estetic, în compensație cu terenul aferent cedat Ministerului Apărării Naționale.

7. Prezenta tranzacție s-a încheiat în trei exemplare, din care un exemplar se va prezenta și depune la Curtea de Apel Oradea în Dosar nr. x/187/2008 și câte un exemplar pentru cele două părți." pe care o consfințește în întregime și care împreună cu schița de identificare și dezmembrare a imobilului situat în intravilanul mun. Beiuș, înscris în CF X Beiuș, nr. top X în suprafață de 1630 m2 face parte integrantă din prezenta hotărâre.

S-a respins acțiunea formulată de B. Oradea Mare împotriva intervenientului Ministerul Finanțelor Publice București prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor pentru lipsă de calitate procesuală pasivă.

A menținut restul dispozițiilor hotărârii.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Instanța, văzând că în cauză a declarat apel și Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice pentru Statul Român a analizat hotărârea primei instanțe și prin prisma motivelor invocate de acesta.

Astfel, a apreciat ca nefondate criticile formulate de acesta referitor la faptul că imobilul din litigiu se află în domeniul public al statului și ca urmare, reclamanta nu ar fi putut intra în posesia unui astfel de bun prin nici o cale legală, câtă vreme potrivit înscrierilor de carte funciară proprietara imobilului în litigiu este reclamanta și nu Statul Român.

Menționează că prin Sentința civilă nr. 507/2004 a Judecătoriei Beiuș instanța a admis acțiunea formulată de B. Oradea împotriva pârâtei G. SA, consfințindu-se că proprietar tabular asupra imobilului din litigiu este B. Oradea, restabilindu-se astfel situația de carte funciară în favoarea acesteia.

S-a subliniat că titlul în baza căruia s-a reînscris dreptul de proprietate în favoarea reclamantei, și anume Sentința civilă nr. 507/2004 a Judecătoriei Beiuș nu a fost contestat și nici invalidat în vreun fel. Mai mult, în baza încheierii de întabulare nr. 2033 din 10 mai 2004 înscrisă sub B 5 din c.f.2033 Beiuș s-au realizat lucrările de publicitate imobiliară și din acest moment dreptul de proprietate al reclamantei este opozabil tuturor, inclusiv Statului Român.

Referitor la inadmisibilitatea prezentei acțiuni, s-a apreciat că în mod corect instanța de fond a reținut că în cauză nu sunt incidente dispozițiile legii speciale, dată fiind situația de carte funciară a imobilului în litigiu, respectiv faptul că reclamanta este proprietara tabulară a acestui imobil. De precizat că pentru a fi întrunite condițiile prevăzute de O.U.G. 94/2000 (legea specială în materia retrocedării unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România) ar fi fost necesar ca imobilul-obiect al acțiunii, să fie în proprietatea Statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2 din acest act normativ, ceea ce nu este cazul în speța dată.

Totodată, în mod corect a respins instanța de fond și excepția insuficienței timbrării avându-se în vedere dispozițiile Legii nr. 455/2006 potrivit căreia acțiunile în revendicare formulate de cultele religioase sunt scutite de plata taxelor judiciare de timbru și de timbru judiciar.

S-a apreciat însă ca fiind întemeiată excepția potrivit căreia Ministerul Finanțelor Publice în reprezentarea Statului Român nu are calitate procesuală pasivă în cauză, excepție invocată chiar în motivele de apel de către D.G.F.P. Bihor. În acest sens, după cum se arată în aceste motive de apel, imobilul din litigiu era cuprins în inventarul bunurilor din domeniul public al statului, întocmit de Ministerul Apărării Naționale și aprobat prin H.G. nr. 2060/2004 pentru aprobarea inventarelor din domeniul public al statului, anexa 4.

Art. 5 pct. 4) din Legea nr. 346/2006 prevede că una din atribuțiile Ministerului Apărării este "apărarea drepturilor și intereselor legitime proprii în raporturile cu autoritățile publice, instituțiile de orice natură, precum și cu orice persoană fizică sau juridică, română sau străină, prin structuri proprii". Astfel, instituția care poate reprezenta statul în cazul litigiului de față este evident Ministerul Apărării Naționale și nu Ministerul Finanțelor Publice.

În consecință, s-a apreciat că Ministerul Apărării Naționale în posesia căruia se afla imobilul din prezenta cauză, avea calitatea și căderea de a tranzacționa cu reclamanta în vederea stingerii amiabile a acestui litigiu.

Deoarece, în cauză, în ședința publică din 11 octombrie 2011 a fost depusă în original, în scris, tranzacția semnată de părți și constatându-se că aceasta îndeplinește condițiile de validitate de drept comun în materie de convenții, instanța de apel în baza art. 271 - 273 C. proc. civ. a consfințit învoiala părților conform tranzacției care va face parte integrantă din prezenta hotărâre.

Totodată, pentru motivele arătate anterior, a admis și apelul declarat de D.G.F.P. Bihor în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice pentru Statul Român și a respins acțiunea formulată de reclamantă împotriva intervenientului Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor pentru lipsă de calitate pasivă.

S-au menținut restul dispozițiilor hotărârii atacate ce nu contravin prezentei decizii.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin Decizia civilă nr. 7565 din data de 12 decembrie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a admis recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor împotriva Deciziei nr. 215/A din 15 noiembrie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă, pe care a casat-o.

S-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a pronunța această hotărâre, Înalta Curte de Casație și Justiție a avut în vedere următoarele considerente:

În primul rând s-a observat că, deși intimata-reclamantă a invocat inadmisibilitatea recursului prin întâmpinarea formulată în cauză, nu a arătat care sunt motivele de fapt și de drept pe care își întemeiază această excepție, astfel că recursul declarat în cauză era admisibil.

Cât privește cererea de completare a motivelor de recurs, s-a constatat că aceasta a fost depusă prin registratură la Curtea de Apel Oradea la data de 28 decembrie 2011, conform vizei aplicate.

În acest sens, susținerile recurentului că cererea de completare a motivelor de recurs a fost depusă prin poștă la data de 22 decembrie 2011 erau neîntemeiate, deoarece la dosarul cauzei nu există nicio dovadă, respectiv plicul de expediere prin poștă, ci doar viza registraturii curții de apel iar, pe de altă parte, din adresa nr. 1496 din 05 decembrie 2012 a OJP Bihor, Oficiul Oradea 10, aflată la dosar recurs, nu rezultă că recomandata depusă la poștă de DGFP Bihor la data de 22 decembrie 2011 viza acest dosar.

Prin urmare, s-a constatat că cererea de completare a motivelor de recurs nu a fost depusă în termenul legal prevăzut de art. 303 alin. (2) C. proc. civ., raportat la data comunicării deciziei din apel și, cum prin aceasta nu s-au invocat motive de ordine publică, sancțiunea aplicată a fost aceea a neanalizării sale de către instanța de recurs.

Cu privire la recursul declarat în cauză de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., precum și asupra motivului de recurs de ordine publică prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ., invocat cu ocazia dezbaterilor, s-a constatat următoarele:

Criticile invocate în susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ. nu se circumscriu ipotezei reglementate de acest text de lege - când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești.

În acest sens, s-a constatat că susținerile privind încălcarea și aplicarea greșită a legii, încălcarea principiului disponibilității și a principiului dreptului la apărare în ceea ce îl privește pe recurent, prin validarea tranzacției de către instanță, nu reprezintă o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești, ci vizează tot ipotezele reglementate la pct. 9 C. proc. civ., urmând a fi examinate din această perspectivă.

Astfel, sediul materiei în ceea ce privește tranzacția se regăsește la art. 1704 și urm. C. civ., iar în ceea ce privește hotărârile care consfințesc învoiala părților, reglementarea legală a acestora este dată la art. 271 - 273 C. proc. civ.

Potrivit textelor de lege indicate, s-a constatat că tranzacția este un contract judiciar care trebuie să fie încheiată între toate părțile din proces pentru a se pune capăt litigiului existent între acestea.

Or, în speță, tranzacția a fost încheiată numai de două dintre părțile implicate în proces, respectiv între reclamanta B. de Oradea Mare și pârâtul Ministerul Apărării Naționale, în timp ce recurentul contestă valabilitatea tranzacției, arătând că Ministerul Apărării Naționale nu putea să dispună de imobilul ce face obiectul litigiului și al tranzacției, câtă vreme acesta are numai dispoziția materială asupra bunurilor ce constituie obiect al dreptului de administrare.

Din această perspectivă, s-a constatat că, într-adevăr, primind învoiala părților, instanța avea obligația de a verifica îndeplinirea condițiilor de valabilitate a "convenției", precum și legalitatea înțelegerii dintre părți, pentru ca prin încheierea tranzacției să nu se urmărească eludarea dispozițiilor imperative ale legii.

Însă, în cauză, instanța de apel nu s-a preocupat să verifice aceste aspecte, în sensul că trebuia să stabilească în prealabil care este regimul juridic al terenului la momentul când se ia act de tranzacție și cine are drept de dispoziție asupra imobilului în litigiu, iar acest ultim aspect trebuia să fie clarificat și prin prisma verificării calității procesuale a statului.

De asemenea, pentru ca instanța să poată lua act de tranzacție, câtă vreme aceasta privește și edificarea unui gard despărțitor cu fundație, așa cum rezultă din conținutul său, ceea ce presupune și modificarea proprietății tranzacționate, era necesară obținerea în prealabil a autorizației administrative, potrivit Legii nr. 50/1991, modificată.

În măsura în care, în urma analizării aspectelor arătate mai sus, instanța va constata că nu va putea lua act de tranzacție, va proceda la soluționarea apelurilor cu care a fost învestită.

Pentru aceste considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate în recurs, care vor fi avute în vedere cu ocazia rejudecării, instanța, în temeiul art. 304 pct. 9, art. 314 și art. 312 (3) C. proc. civ., a admis recursul declarat împotriva Deciziei nr. 215/A din 15 noiembrie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Cu ocazia rejudecării, s-a dispus a se administra probele necesare în sensul celor mai sus expuse și a se analiza toate mijloacele de apărare invocate de părți.

Procedând la rejudecarea apelurilor declarate de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor și de Ministerul Apărării Naționale București, urmare a Deciziei nr. 7565 din 12 decembrie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a casat Decizia civilă nr. 215/A din 15 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, instanța de apel prin Decizia civilă nr. 40/A din 20 iunie 2013, a admis ca fondate apelurile civile declarate de apelanții pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală A Finanțelor Publice Bihor și respectiv de Ministerul Apărării Naționale reprezentat prin Direcția pentru relația cu Parlamentul și asistență juridică pentru C. Zalău, județul Sălaj și A. Beiuș, județul Bihor, în contradictoriu cu intimata reclamantă B. Oradea Mare și intimații pârâți Primăria Municipiului Beiuș și Consiliul Local al Municipiului Beiuș, împotriva Sentinței civile nr. 72 din 10 martie 2010 pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care o schimbă în parte în sensul că:

A respins acțiunea formulată de reclamanta B. Oradea Mare împotriva Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor pentru lipsa calității procesuale pasive.

A luat act de tranzacția încheiată la data de 03 octombrie 2011 între reclamanta B. Oradea Mare prin E. Protopop de Beiuș și Ministerul Apărării Naționale prin Direcția pentru relația cu Parlamentul și asistență juridică pentru C. Zalău, pe care o consfințește în întregime și care are următorul conținut:

"1. B. Oradea Mare reprezentată prin E.. Protopop de Beiuș pe de o parte și 2. Ministerul Apărării Naționale prin Direcția pentru relații cu Parlamentul și asistență juridică (în noua titulatură) pentru C. Zalău și D. Beiuș din interesul soluționării amiabile a cauzei civile aflată pe rolul Curții de Apel Oradea sub Dosar nr. x/187/2008 - apel, revendicare - cu termen de judecată la 19 aprilie 2011. văzând interesul comun al celor două părți pentru menținerea și pe viitor a unor raporturi bazate pe respect și bună vecinătate în condițiile concrete date de situația proprietății consemnată în CF X Beiuș cu privire la imobilul nr. top 253. părțile au hotărât următoarele:

1. Se acceptă, de comun acord, măsurătorile topo și schița - Planșa 11 Beiuș astfel cum a fost întocmită în prezența reprezentanților celor două părți la fața locului de către expert ing.F..

2. Se acceptă dezmembrarea parcelei nr. top X în suprafață de 1630 mp în conformitate cu schița ing. F. în parcelele cu nr. top nou formate, respectiv: - parcela nr. top XA = 952 mp, - parcela nr. top XB = 280 mp, - parcela nr. top XC = 398 mp.

3. Reclamanta-intimată B. Oradea în calitate de proprietară tabulară acceptă și cedează cu deplin drept de proprietate pe seama Ministerului Apărării Naționale prin direcția pentru Relații cu Parlamentul și asistență juridică (în noua titulatură) pentru C. Zalău și D. Beiuș - parcela nr. top XC în suprafață totală de 398 mp, (în care se include și suprafața de 272 mp aferentă corpului de clădire notat C2, proprietatea Ministerului Apărării Naționale) pentru care se va forma un număr cadastral nou distinct și care se va înscrie în CF în mod distinct și definitiv în favoarea titularului construcției C2.

4. Pe seama reclamantei intimate B. Oradea, laolaltă și în indiviziune cu Ministerul Apărării Naționale - care va avea distinct și un drept de servitute de trecere - va rămâne și se va folosi în comun și se va forma un număr cadastral distinct corespunzător parcelei nr. top XB în suprafață de 280 mp.

5. Parcela nr. top XA în suprafață de 952 mp dimpreună cu construcțiile numerotate pe schiță cu C1 = 326 mp și C3 = 32 mp rămâne și se recunoaște ca formând proprietatea exclusivă a reclamantei-intimate și proprietar de CF - B. Oradea, eliberându-se de îndată în deplină proprietate, posesie și folosință în starea în care se găsește în acest moment.

6. Pentru delimitarea parcelei nr. top XB și XC plus clădirea C2 ce revin Ministerului Apărării Naționale marcată pe schiță față de parcela nr. top XA și clădirile notate pe schiță cu C1 și C3 proprietatea B. Oradea, părțile au hotărât de comun acord a se edifica de către Ministerul Apărării Naționale cu materiale și forță de muncă proprie un gard despărțitor cu fundație și materiale adecvate și care să fie corespunzător din punct de vedere estetic, în compensație cu terenul aferent cedat Ministerului Apărării Naționale".

Împotriva Deciziei nr. 40/2013 A din 20 iunie 2013 a Curții de Apel Oradea a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice .

Prin Decizia civilă nr. 1166 din 8 aprilie 2014 Înalta Curtea de Casație și Justiție a respins, ca nefondată, excepția tardivității recursului.

A admis recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor împotriva Deciziei civile nr. 40/A din 20 iunie 2013 a Curții de Apel Oradea și a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de recurs a reținut următoarele considerente:

În temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ. a fost analizată cu precădere excepția dirimantă de procedură, a tardivității recursului.

Examinând actele dosarului s-a constatat că recursul pârâtului Ministerul Finanțelor Publice a fost declarat în termenul legal prevăzut de art. 301 C. proc. civ.

Decizia nr. 40 din 20 iunie 2013 a Curții de Apel Oradea i-a fost comunicată Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, conform dovezii existente la dosarul Curții de Apel Oradea.

Pe verso-ul Procesului-verbal de înmânare a deciziei ștampilele aplicate de Poștă poartă datele 12 și respectiv 17 iulie, Oficiul din Oradea și 15 iulie, Oficiul din București și este menționat numărul de recomandată și anume X.

Decizia nr. 40/2013 a Curții de Apel Oradea a fost comunicată și Direcției Generale a Finanțelor Publice Bihor, în Oradea, care, cu scrisoarea recomandată cu nr. AR 49889629773, a predat Oficiului poștal Oradea 10 o scrisoare cu destinația Curtea de Apel Oradea.

Această situație este confirmată de OJP Oradea prin scrisoarea nr. 208 din 19 februarie 2014 adresată Administrației județene a Finanțelor Publice Bihor.

Documentele poștale sunt depuse la dosarul de recurs.

S-a reținut că în cauză s-a făcut dovada că Decizia nr. 40/2013 a fost comunicată reprezentantului Ministerului Finanțelor Publice în proces, DJGFP Oradea, și înregistrată la Ministerul Finanțelor Publice la nr. 10.3551.

Pe dovada de comunicare care poartă ștampila poștei București, 15 iulie 2013, se află aplicată și ștampila de înregistrare a documentului la registratura generală a Ministerului Finanțelor Publice la nr. 103551 din 15 iulie 2013.

Din recipisa Oficiului poștal din Oradea rezultă că Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor a trimis o scrisoare recomandată, Curții de Apel Oradea cu AR 49889629773, la 30 iulie 2013, pentru care a plătit 7,50 lei.

Din scrisoarea 91 R din 28 martie 2014, prin care Compania Națională Poșta Română îi răspunde Ministerului Finanțelor Publice referitor la actul de procedură cu nr. X expediat de Curtea de Apel Oradea rezultă următoarele:

Actul în discuție (citația de comunicare a Deciziei nr. 40/2013) a fost prezentat la Oficiul Poștal Oradea la 12 iulie 2013, (evidențiat prin aplicarea ștampilei).

Documentul a fost redistribuit, la 15 iulie 2013 (către destinatar), pe trimitere fiind aplicată ștampila de zi la rubrica data de sosire. în aceeași zi, 15 iulie 2013, actul a fost predat unității destinatare, la registratură.

La adresa Poștei s-a anexat Lista de distribuire a trimiterilor recomandate din data de 15 iulie 2013 din care rezultă că la pct. 11 și 12 din listă a fost primit/predat un document cu nr. X - acest număr fiind prezent pe dovada de comunicare a Deciziei nr. 40/2013).

Ca urmare, în raport de data de comunicare a deciziei către Ministerul Finanțelor Publice în maniera sus amintită, la 15 iulie 2013, depunerea recursului la poștă, la 30 iulie 2013, s-a făcut înăuntrul termenului de 15 zile de la comunicarea hotărârii atacate, termen care s-a împlinit la 31 iulie 2013, într-o zi de miercuri [termen calculat potrivit art. 101 alin. (1) C. proc. civ.].

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, s-a constatat, în raport de actele și lucrările dosarului, că decizia atacată este nelegală, reținându-se următoarele considerente:

Potrivit îndrumărilor, date de instanța de recurs, într-un prim ciclu procesual, prin Decizia nr. 7565/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie potrivit art. 315 C. proc. civ., instanța de trimitere avea îndatorirea de a verifica convenția intitulată tranzacție, prin care părțile au înțeles să stingă litigiul dintre ele.

S-a reținut că analiza implica, în mod inevitabil, verificarea dreptului pârâtului Ministerul Apărării Naționale, a cărui calitate de administrator este necontestată - de a încheia tranzacție care presupune, prin natura acestei operațiuni, dreptul de dispoziție asupra unor bunuri. Această analiză, din perspectiva semnalată, nu se regăsește, după rejudecarea cauzei, în considerentele deciziei instanței de apel.

Instanța de apel a examinat tranzacția exclusiv din perspectiva părților - reclamanta și Ministerul Apărării Naționale, care au rămas în proces, prin raportare la măsura admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice.

Nu s-a examinat însă tranzacția încheiată din perspectiva dispozițiilor referitoare la calitatea părților de a dispune de bunul tranzacționat.

În cauză pârâtul Ministerul Apărării Naționale are calitate de administrator al bunului, poziție susținută de acesta pe tot parcursul procesului în diferitele sale etape jurisdicționale - calitate în virtutea căreia s-a opus la admiterea acțiunii reclamantei, invocând calitatea de proprietar a Statului Român și indicând titularul dreptului de proprietate printr-o cerere depusă la dosar, de constatare a titularului dreptului de proprietate formulată împotriva Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Condițiile de valabilitate ale tranzacției încheiate de părți după intrarea în vigoare a Noului C. civ., se vor aprecia prin raportare la noile reglementări ale acestui act normativ și care, de altfel, preia regulile consacrate de vechiul C. civ. în art. 1704 și următori.

S-a mai opinat că potrivit art. 870 Noul C. civ. apărarea în justiție a dreptului de administrare revine titularului dreptului iar potrivit art. 868 alin. (2) titularul dreptului de administrare poate folosi și dispune de bunul dat în administrare în condițiile stabilite de lege și, dacă este cazul, de actul de constituire. Noul C. civ. reglementează tranzacția în art. 2267 - 2278.

Or, în cauză pârâtul, Ministerul Apărării Naționale, nefiind titularul dreptului de proprietate, având numai administrarea bunului, nu are capacitatea de a dispune cu privire la întinderea, primirea sau cedarea bunului, în calitatea cu care acesta deține bunul, iar în cauză instanța nu s-a preocupat de cercetarea condițiilor cerute pentru o parte în proces de a încheia acte de dispoziție și nici de o eventuală situație specială în care s-ar afla pârâtul în discuție care să-i permită a atare operație juridică.

Ca urmare, neputându-se consfinți în termenii prevăzuți de lege tranzacția încheiată de o persoană care nu îndeplinește condițiile impuse și în lipsa unei examinări a cauzei sub acest aspect, instanța de recurs a apreciat că hotărârea este nelegală, pronunțată cu încălcarea dispozițiilor mai sus indicate.

S-a observat că verificarea legalității tranzacției încheiate de părți pentru stingerea litigiului, a fost urmărită exclusiv din perspectiva existenței părților în proces și nu din perspectiva cerințelor legale pentru încheierea actului juridic în discuție și cu toate acestea, instanța nu a lămurit unele inadvertențe importante, strecurate, din lipsă de cercetare, în decizie. Deși Ministerul Apărării Naționale formulează o cerere de arătare a titularului dreptului de proprietate și, pentru acest motiv, este introdus în cauză Ministerul Finanțelor Publice, regimul juridic al bunurilor tranzacționate, pentru stingerea litigiului nu este lămurit.

Instanța de recurs a reținut că se confirmă prin puterea și efectele unui act jurisdicțional, în acest mod, o situație neobișnuită: împotriva pârâtului, titular al dreptului, introdus în cauză pentru această calitate, este respinsă acțiunea pentru lipsa calității procesuale pasive, deși nu i se contestă dreptul de proprietate asupra bunului, dar se consfințește o înțelegere de stingere a litigiului, la care participă pârâtul care și-a declinat calitatea de titular al bunului.

Ca urmare, s-a constatat că în cauză se impune în temeiul art. 312 alin. (2) C. proc. civ., admiterea recursului și casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului, împrejurările de fapt sub aspectele semnalate, nefiind pe deplin stabilite pentru ca în cauză competența de pronunțare asupra fondului pricinii să revină Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 314 C. proc. civ.

În acest sens instanța de apel va examina și celelalte critici formulate în recurs, incidente problemei principale ridicate în cauză - legalitatea stingerii litigiului dintre părți din perspectiva condițiilor legale impuse pentru întocmirea unui asemenea act.

Cât privește critica referitoare la neverificarea de către Curtea de Apel a existenței unei autorizații administrative, prevăzute de Legea nr. 50/1991, pentru ridicarea unui gard despărțitor, s-au reținut următoarele considerente:

Critica nu poate fi privită de sine stătător ci numai integrată în cadrul criticilor referitoare la verificarea termenilor în care a fost încheiată tranzacția (cum a și fost invocată prin cererea de recurs), pentru ca aceasta să producă efectele juridice prevăzute de lege pentru stingerea litigiului dintre părți, analiza instanței urmând a se face atât din perspectiva participanților la proces, în măsură să dispună asupra celor negociate cât și din perspectiva naturii obligațiilor asumate și a modalității de asumare a acestora, în limitele cerințelor legale.

Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții instituie regula potrivit căreia executarea unor asemenea lucrări "este permisă numai pe baza unei autorizații de construire sau de desființare, emisă în condițiile prezentei legi, la solicitarea titularului unui drept real asupra unui imobil - teren și/sau construcții - identificat prin număr cadastral, în cazul în care legea nu dispune altfel." Legea se ocupă în detaliu de procedura de urmat pentru obținerea unui asemenea document, inclusiv de valabilitatea, prelungirea și, după caz, modificarea lui.

Aducerea la îndeplinire a obligațiilor inserate într-o tranzacție, fiind o problemă de executare, de regulă ulterioară emiterii hotărârii de expedient, cenzura pe care o poate face instanța la acest moment este verificarea ca angajamentele stabilite în sarcina părților să poată fi aduse la îndeplinire în termenii și condițiile legii. Pentru cazul dedus judecății, cenzura ține de termenii în care textul a fost redactat. Instanța este ținută, ca în cadrul cenzurii pe care o face tranzacției, să verifice dacă pentru o obligație de ridicarea unei construcții a fost emisă o asemenea autorizație, numai în ipoteza în care părțile au prevăzut în cuprinsul înțelegerii că obligația a fost deja îndeplinită. Această din urmă situație nu s-a identificat în cauză, nefiind identificată, potrivit celor anterior arătate, nici subiectul unei asemenea obligații, din perspectiva calității procesuale.

Instanța de recurs a apreciat că, celelalte probleme puse în discuție în recursul formulat de pârât împotriva Deciziei nr. 40/2013 a Curții de Apel Oradea vor fi examinate în măsura incidenței lor în raport de modul de rezolvare a cauzei.

A fost respinsă ca neîntemeiată critica referitoare la greșita respingere a excepției netimbrării acțiunii.

S-a reținut că, potrivit art. 1 din Legea nr. 455/2006 pentru stabilirea unor măsuri privind acțiunile și cererile în justiție formulate de cultele religioase recunoscute în România, acțiunile și cererile în justiție formulate de cultele religioase recunoscute din România pentru constatarea în condițiile legii a dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate, cele de revendicare care privesc construcțiile și terenurile aferente sau terenurile libere situate în intravilanul localităților precum și cele pentru constatarea existenței drepturilor de proprietate asupra unor asemenea bunuri sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru și de timbru judiciar.

Procedând la rejudecarea apelurilor declarate de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor și de Ministerul Apărării Naționale București, instanța de apel, prin Decizia civilă nr. 276/A/2015 a Curții de Apel Oradea a admis ca fondate apelurile civile declarate de apelanții pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor Oradea și de Ministerul Apărării Naționale București reprezentat prin Direcția pentru Relația cu Parlamentul și asistență juridică cu sediul în București, pentru C. Zalău, județul Sălaj și A. Beiuș, județul Bihor, în contradictoriu cu intimata reclamantă B. Oradea Mare și intimații pârâți Primăria Municipiului Beiuș și Consiliul Local Al Municipiului Beiuș, împotriva Sentinței civile nr. 72/C din 10 martie 2010 pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care o schimbă în parte, în sensul că:

S-a respins acțiunea formulată de reclamanta B. Oradea Mare împotriva pârâților Ministerul Apărării Naționale și intervenientul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca Prin Administrația Județeană A Finanțelor Publice Bihor Oradea, sub aspectul tuturor capetelor de cerere.

S-au păstrat celelalte dispoziții ale sentinței.

S-a respins excepția privind lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, ca reprezentant al Statului Român.

S-a respins cererea intimatei reclamante privind pronunțarea unei hotărâri de consfințire a tranzacției încheiate la data de 3 octombrie 2011 între B. și Ministerul Apărării Naționale.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele:

Rejudecând cauza, prin examinarea sentinței apelate prin prisma motivelor de apel și cu respectarea îndrumarului deciziei de casare, instanța de apel a constatat următoarele:

Excepția inadmisibilității acțiunii invocată de apelantul Ministerul Apărării Naționale este nefondată, nefiind în prezența vreunui concurs dintre legea specială și legea generală pentru ca în speță să-și găsească incidența dispozițiile obligatorii ale Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care a fost tranșată problema concursului dintre legea specială și legea generală în sensul rezolvării acestuia, conform principiului specialia generalibus derogant, în favoarea legii speciale. Astfel, este de observat că obiectul acțiunii dedusă judecății nu îl constituie retrocedarea imobilului în litigiu, în condițiile dispozițiilor art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, ci o acțiune în revendicare în sprijinul căreia titulara acesteia invocă calitatea sa de proprietar înscris în cartea funciară, nefiind uzitată procedura prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000.

Se poate conchide așadar că rezolvarea dată de instanța de fond excepției privind inadmisibilitatea acțiunii este legală, urmând ca dispoziția tribunalului privind respingerea acestei excepții să fie păstrată.

Critica referitoare la greșita respingere a excepției netimbrării acțiunii a fost tranșată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia civilă nr. 1166 din 8 aprilie 2914 în sensul respingerii acesteia ca neîntemeiată, făcându-se trimitere la prevederile art. 1 din Legea nr. 455/2006 precum și la dispozițiile art. 15 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, lit. p) și lit. n), prin urmare, nu se mai impune a fi supusă vreunei analize, urmând a fi păstrată dispoziția tribunalului privind respingerea excepției insuficientei timbrări.

Excepția privind lipsa calității procesuale pasive invocată de Ministerul Finanțelor Publice în cursul judecării cauzei în primă instanță, reiterată ulterior în apel, susținută mai apoi de către intimata reclamantă, a fost respinsă, în considerarea motivelor ce succed.

Această parte a fost arătată ca fiind titularul dreptului de către pârâtul inițial, Ministerul Apărării, pârât ce este titular al unui drept de administrare, atribuit în baza Deciziei nr. 190 din 16 septembrie 1969 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al județului Bihor, prin urmare, este neîndoios că, în cadrul judecării unei acțiuni reale - cum este cea de față în care reclamanta pretinde un drept real asupra bunului revendicat - cel arătat de pârâtul în a cărui posesie se află bunul ca fiind titularul dreptului de proprietate, introdus în proces în condițiile dispozițiilor art. 64 - 66 C. proc. civ., are calitate procesuală pasivă.

Este adevărat că acesta din urmă a avut o poziție oscilantă, invocând inițialmente excepția privind lipsa calității procesuale pasive, pe motiv că pârâtului Ministerul Apărării Naționale i-ar reveni calitatea procesuală pasivă, pentru ca mai apoi să renunțe a o susține, poziția de renunțare nefiind interzisă de vreun text de lege.

Cu toate acestea, instanța a avut a se pronunța asupra respectivei excepții, deoarece a fost susținută de către intimata reclamantă, inclusiv în ședința publică din 19 martie 2015.

Sub aspect procesual, este de relevat că Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice a fost indicat ca fiind titularul dreptului, calitate în care a fost chemat în judecată de pârâtul Ministerul Apărării prin cererea depusă în dosarul Judecătoriei Beiuș la termenul de judecată din 19 martie 2008, iar ulterior, prin actul intitulat "completare de acțiune" înregistrat la Judecătoria Beiuș în ziua de 25 aprilie 2008, reclamanta a solicitat introducerea și citarea în cauză a Ministerului Finanțelor Publice.

La data la care a fost formulată cererea de arătare a titularului dreptului, erau în vigoare prevederile art. 12 alin. (4) și 5 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, conform cărora titularul dreptului de administrare are obligația să arate instanței cine este titularul dreptului de proprietate potrivit Codului de procedură civilă, în astfel de litigii Statul fiind reprezentat de Ministerul Finanțelor, prin urmare, din perspectiva dispozițiilor enunțate este evident că excepția privind lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice apare ca fiind nefondată.

Referitor la cererea intimatei privind pronunțarea unei hotărâri de consfințire a tranzacției încheiate de reclamantă cu pârâtul Ministerul Apărării Naționale la data de 3 octombrie 2011, este de reținut că instanța are a verifica legalitatea acesteia din perspectiva cerințelor legale pentru încheierea actului juridic în discuție. Astfel, în legătură cu capacitatea cerută pentru încheierea valabilă a contractului de tranzacție, art. 1706 alin. (1) C. civ. prevede că este necesar a părțile să aibă dreptul de a dispune de obiectul cuprins în ea. Or, în speță, semnatarul tranzacției este Ministerul Apărării Naționale care nu este titularul dreptului de proprietate, acesta având doar administrarea bunului, prin urmare, este evident că o atare calitate nu-i conferea dreptul de a dispune de bunul din litigiu, prin încheierea unui act de dispoziție, pe cale de consecință concluzia ce se desprinde este aceea că tranzacția aflată în discuție nu întrunește condițiile de validitate prescrise de art. 1706 alin. (1) C. civ., ca atare instanța nu poate lua act de tranzacție, prin pronunțarea unei hotărâri de expedient. În atare situație, devine superfluă analizarea susținerii reclamantei privitoare la împrejurarea că reprezentantul Ministerului Apărării Naționale a acționat fără un mandat sau împuternicire expresă pentru renunțarea la beneficiul tranzacției, după cum nu mai prezintă relevanță nici aspectul reliefat în cadrul actului nr. 9958 din 3 decembrie 2014 emis de Primăria Municipiului Beiuș în sensul că pentru gardul construit pentru delimitarea nr. top.XA și XB - construcție metalică provizorie, demontabilă, nu este necesară eliberarea unei autorizații de construire, câtă vreme edificarea gardului despărțitor pentru delimitarea parcelelor reprezenta una dintre clauzele actului de tranzacție, act care în considerarea motivelor ce preced, nu poate fi consfințită de instanță în condițiile dispozițiilor art. 272 - 273 C. proc. civ.

Cât privește fondul pricinii, trebuie a se reține că, în speță, titularul acțiunii în revendicare dedusă judecății a cerut obligarea pârâților la eliberarea în deplină proprietate, posesie și pașnică folosință a imobilului cu nr. top. X reprezentând în natură o casă, curte în intravilan, cu suprafața de 1630 mp concomitent cu obligarea lor de a se abține pe viitor de la orice acte de conturbare în posesie ori folosință a imobilului revendicat.

Acțiunea în revendicare se prezintă ca fiind acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar.

În speță este de netăgăduit calitatea reclamantei de titulară a dreptului de proprietate, dreptul acesteia fiind întabulat în cartea funciară nr. X Beiuș sub B.5, întabulare efectuată la data de 10 mai 2004, în baza Sentinței civile nr. 507/2004 a Judecătoriei Beiuș, prin care s-a anulat încheierea de întabulare nr. 4128/1949 cu privire la nr. top.X și a inscripției de sub B.1, fiind restabilită situația anterioară de CF, conform CF nr. 1 în favoarea B. Oradea Mare, în întregime.

În calitatea sa de titular al dreptului de proprietate, reclamantei nu-i poate fi tăgăduită calitatea procesuală activă în exercitarea acțiunii în revendicare dedusă judecății, însă în speță această acțiune a fost paralizată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, acesta opunând reclamantei propriul titlu asupra bunului revendicat.

Atât pârâtul Ministerul Apărării cât și Ministerul Finanțelor Publice în reprezentarea Statului Român au învederat instanței încă în cursul derulării procesului în primă instanță că imobilul din litigiu face parte din domeniul public înscris în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului aprobat prin H.G. nr. 1705/2006, regăsit în anexa nr. 4. Într-adevăr imobilul revendicat apare înscris în anexa nr. 4 a sus-menționatei hotărâri sub denumirea 2511 și sub nr. Ministerului Finanțelor Publice 106639, cu următoarele date tehnice: Cod clasificație 8.29.09, reprezentând construcții și teren, situate în localitatea Beiuș, strada Română, nr. 8, cu o valoare de 642.886 lei, anul dobândirii fiind 1969, în baza Deciziei nr. 190/1969, făcându-se totodată mențiunea că Hotărârea de Guvern de validare este H.G. nr. 1045/2000 din data de 6 noiembrie 2000, și că ordonatorul principal și administratorul imobilului este Ministerul Apărării. Ulterior, prin Hotărârea nr. 1705 din 29 noiembrie 2006 a fost aprobat inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului prevăzut în anexele nr. 1 - 46.

În contextul sus-arătat trebuie a fi reliefat efectul de opozabilitate față de terți a dreptului Statului fără înscrierea în cartea funciară având în vedere prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, în versiunea în vigoare la data la care prin hotărâre de guvern imobilul apare inclus în inventarul bunurilor din domeniul public al Statului.

Pe de altă parte, din perspectiva prevederilor art. 37 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 - în forma în vigoare la data declanșării litigiului de față - conform cărora hotărârea prin care s-a admis rectificarea unei înscrieri nu va fi opozabilă persoanelor împotriva cărora acțiunea nu a fost admisă, trebuie a se reține că hotărârea judecătorească în baza căreia a fost efectuată în cartea funciară înscrierea de sub B.5, nu a fost pronunțată în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în acel proces compărând în calitate de pârât G. SA- prin Direcția De Telecomunicații Bihor. Prin urmare, nu-i este opozabilă Statului, negăsindu-și incidența textul alineatului 2 al articolului precedent care conferă caracter de opozabilitate unei astfel de hotărâri de rectificare, față de terțele persoane ce au dobândit dreptul după înscriere, însă numai dacă acțiunea fusese înscrisă în cartea funciară, ceea ce nu este cazul în speță.

Nu în ultimul rând, cât privește înscrisurile de care s-a prevalat intimata reclamantă în actuală fază procesuală, s-a reținut că analizarea conținutului acestora nu este de natură a conduce la o concluzie diferită de cea exprimată anterior. Astfel, prin actul intitulat "Protocol" încheiat la data de 25 iulie 1991 se atestă predarea de către A. Beiuș a imobilului situat în Beiuș, în favoarea B. Apoi, prin actul nr. 9956 din 3 decembrie 2014 emis de Primăria Municipiului Beiuș se atestă faptul că intimata reclamantă figurează în baza de date fiscale a acesteia cu mai multe bunuri impozabile, între care este specificat și imobilul litigios, cu o valoare contabilă de 3.723,31 lei. Niciunul dintre aceste acte nu este însă de natură a schimba datele problemei, problema de drept în speță rezidând în faptul că acțiunea în revendicare a reclamantei, - al cărei demers judiciar a fost inițiat în calitate de proprietar tabular -, a fost paralizată de un alt titular al dreptului de proprietate vizând același imobil, ce a opus reclamantei un titlu nedesființat până în prezent.

Dată fiind situația expusă, având în vedere și caracterul inalienabil al dreptului de proprietate publică conferit prin art. 136 alin. (4) din Constituția României, republicată, concluzia ce se desprinde este aceea că ambele apeluri apar ca fiind fondate, soluția de admitere în parte a acțiunii în revendicare fiind eronată, impunându-se pe cale de consecință pronunțarea în apel a unei hotărâri de schimbare în parte a sentinței apelate.

Față de ansamblul considerentelor ce preced, instanța, în baza dispozițiilor art. 296 alin. (1) C. proc. civ., a admis apelurile, a schimbat în parte sentința în sensul că a respins acțiunea sub aspectul tuturor capetelor de cerere, celelalte dispoziții ale sentinței urmând a fi păstrate. S-a respins totodată cererea intimatei reclamante privind pronunțarea unei hotărâri de expedient și excepția privind lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice în calitate de reprezentant al Statului Român.

S-a constatat totodată că părțile apelante nu au solicitat cheltuieli de judecată în actuala etapă procesuală.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs B. Oradea.

Prin Decizia nr. 2303 din 22 octombrie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosar nr. x/187/2008 s-a admis recursul formulat de reclamanta B. Oradea Mare împotriva Deciziei civile nr. 276-A din 9 aprilie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă.

A fost casată decizia atacată și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Pentru a pronunța astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a avut în vedere următoarele considerente:

Având în vedere limitele controlului judiciar determinate de criticile formulate prin singurul recurs declarat în cauză, Înalta Curte constată că premisele analizei pe care o poate efectua sunt următoarele:

Acțiunea promovată în cauză este o acțiune reală, în revendicare, căreia nu îi sunt aplicabile prevederile O.U.G. nr. 94/2000, care are ca obiect material imobilul cu nr. top.X înscris în C.F. nr. X Beiuș și care este îndreptată împotriva C. Zalău, Ministerului Apărării Naționale și intervenientului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Dezlegările date de instanță asupra capătului doi de cerere și asupra excepțiilor formulate în cauză nu au făcut obiect de critică în recurs și, de aceea, ele intră în puterea lucrului judecat, nemaiputând fi cenzurate.

Este, de asemenea, necontestat că reclamanta este titulara dreptului de proprietate asupra imobilului cu nr. top. X din cartea funciară nr. X Beiuș, dreptul acesteia fiind intabulat în baza Sentinței civile nr. 507 din 31 martie 2004 a Judecătoriei Beiuș, prin care s-a anulat încheierea de intabulare nr. 4128/1949 cu privire la nr. top. X și a inscripției de sub B.1 și s-a restabilit situația anterioară de carte funciară în favoarea B. Oradea Mare.

Fără a nega existența titlului de proprietate al reclamantei asupra imobilului în litigiu, instanța de apel a considerat că acesta are o putere inferioară celui opus de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. În opinia instanței de apel, imobilul în litigiu face parte din domeniul public al statului, iar acest lucru rezultă din faptul că bunul apare înscris în anexa nr. 4 a H.G. nr. 1705/2006, "anul dobândirii fiind 1969, în baza Deciziei nr. 190 din 16 aprilie 1969 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al județului Bihor, făcându-se totodată mențiunea că hotărârea de guvern de validare este H.G. nr. 1045/2000 din data de 06 octombrie 2000".

Înalta Curte a apreciat că niciunul dintre actele juridice menționate nu poate face dovada apartenenței imobilului în litigiu la domeniul public al statului.

Domeniul public este format din bunurile care sunt de uz sau interes public prin natura lor și din cele pe care legea le declară ca aparținând domeniului public.

Astfel, potrivit art. 3 din Legea nr. 213/1998: "Domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituție, din cele stabilite în anexa care face parte integrantă din prezenta lege și din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public și sunt dobândite de stat sau de unitățile administrativ teritoriale prin modurile prevăzute de lege."

Instanța de apel a considerat că bunul în litigiu ar aparține domeniului public al statului printr-o declarație a legii, menționând în acest sens H.G. nr. 1705/2006, H.G. nr. 1045/2000 și Decizia nr. 190 din 16 aprilie 1969 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al județului Bihor.

Însă, ambele hotărâri de guvern menționate (H.G. nr. 1045/2000 a fost, de altfel, abrogată prin H.G. nr. 1326/2001) au fost adoptate pentru "aprobarea inventarelor bunurilor din domeniul public al statului", menționate în anexele pe care aceste hotărâri le cuprind.

Or, nu se poate susține că inventarierea unor bunuri este echivalentă cu declararea acelor bunuri ca aparținând domeniului public al statului. Trecerea unui bun în domeniul public al statului printr-o declarație a legii trebuie să rezulte în mod neechivoc din conținutul respectivei legi și să fie un act premergător, distinct aceluia de inventariere.

Această concluzie are în vedere și faptul că domeniul public al statului, astfel cum acesta este conturat prin art. 5 din Legea nr. 18/1991, Constituția din 1991 și Legea nr. 213/1998, apare ca un domeniu de excepție ce poate cuprinde numai bunuri limitativ prevăzute de lege sau care, potrivit legii sau prin natura lor sunt de uz ori interes public.

Cu atât mai puțin Decizia nr. 190 din 16 aprilie 1969 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al județului Bihor nu poate fi interpretată ca un act normativ prin care bunul în litigiu este declarat ca făcând parte din proprietatea publică a statului, cât timp, așa cum rezultă din conținutul său, această decizie nu a făcut decât să transmită dreptul de administrare operativă a imobilului de la Comitetului Executiv al Consiliului Popular al orașului Bihor la Ministerul Forțelor Armate.

Însă, instanța de apel nu a lămurit cauza sub aspectul celeilalte ipoteze în care imobilul în litigiu ar putea aparține domeniului public al statului și anume aceea în care, prin natura sa, bunul este de uz sau de interes public și a fost dobândit de stat prin modurile prevăzute de lege.

În acest sens, situația de fapt în cauză nu a fost pe deplin stabilită, în sensul că nu s-au administrat probe care să stabilească modul de dobândire al bunului de către stat și destinația sa actuală, măsura în care natura bunului ori destinația sa îl transformă într-un bun de uz sau de interes public.

În măsura în care titlul de proprietate al statului este probat, apartenența imobilului la domeniul public al statului este dovedită în condițiile menționate se poate determina regimul juridic al bunului în litigiu și se pot compara titlurile ce se opun în cauză.

Prin urmare, în temeiul art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Prin Decizia nr. 490/2016 -A din 25 mai 2016 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, au fost respinse ca nefondate apelurile formulate de pârâți Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca prin Administrația județeană a Finanțelor Publice Bihor - Oradea și de Ministerul Apărării Naționale București pentru C. Zalău și A. Beiuș, în contradictoriu cu intimații B. Oradea Mare - Oradea, Primăria Municipiului Beiuș - și Consiliul Local Beiuș împotriva Sentinței civile nr. 72/C din 10 martie 2010 pronunțată de Tribunalul Bihor.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de apel a reținut următoarele:

Referitor la aspectele invocate de apelanții - pârâți Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Apărării Naționale, privind inadmisibilitatea acțiunii formulate de reclamantă, s-a constatat că această excepție a fost înlăturată ca nefondată prin Decizia civilă nr. 276/A/2015 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, decizie prin care a fost menținută sentința pronunțată de prima instanță sub acest aspect, iar Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia de casare a reținut, având în vedere limitele controlului judiciar determinate de criticile formulate prin singurul recurs declarat în cauză, că acțiunea promovată în cauză este o acțiune reală, în revendicare, căreia nu îi sunt aplicabile prevederile O.U.G. nr. 94/2000, care are ca obiect material imobilul cu nr. top. X înscris în CF nr. X Beiuș și care este îndreptată împotriva C. Zalău, Ministerului Apărării Naționale și intervenientului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin urmare, se reține că aspectele legate de dispozițiile legale aplicabile în cauză, au fost tranșate în mod irevocabil prin decizia de casare, Decizia civilă nr. 276/A/2015 pronunțată de Curtea de Apel Oradea nefiind recurată sub aspectul soluției pronunțate asupra excepției de inadmisibilitate, sens în care susținerile apelanților - pârâți, cu referire la incidența dispozițiilor O.U.G. nr. 94/2000 și pe cale de consecință a inadmisibilității acțiunii în revendicare formulate de reclamantă, prin raportare și la Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care a fost tranșată problema concursului dintre legea specială și legea generală în sensul rezolvării acestuia în favoarea legii speciale, nu mai pot fi primite în actuala etapă procesuală, raportat la limitele investirii instanței de rejudecare, dezlegările date sub acest aspect intrând în puterea lucrului judecat.

De asemenea, în considerentele deciziei de casare pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a reținut că dezlegările date de instanța de apel asupra capătului doi de cerere și asupra excepțiilor formulate în cauză nu au făcut obiect de critică în recurs și, de aceea, ele intră în puterea lucrului judecat, nemaiputând fi cenzurate, astfel că o analiză a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, respectiv a calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice ca reprezentant al Statului Român, nu mai poate fi efectuată în prezenta etapă procesuală.

S-a reținut că, prin Decizia civilă nr. 276/A din 9 aprilie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Oradea a fost respinsă excepția invocată de Ministerul Finanțelor Publice în cursul judecării cauzei în primă instanță, reiterată ulterior în apel, susținută mai apoi de către intimata - reclamantă, privind lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice ca reprezentant al Statului Român, astfel că, raportat la statuările Înaltei Curți de Casație și Justiție cuprinse în decizia de casare, anterior menționate, aspectele legate de calitatea procesuală pasivă a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice au intrat în puterea lucrului judecat, o analiză sub acest aspect nemaifiind posibilă, după cum și aspectele legate de valabilitatea tranzacției încheiată între reclamantă și Ministerul Apărării Naționale exced prezentului cadru procesual, fiind tranșate în mod irevocabil.

Tot astfel, prin decizia de casare, s-a statuat în mod irevocabil că actele juridice indicate în sensul că bunul în litigiu face parte din domeniul public al statului, respectiv H.G. nr. 1705/2006, Decizia nr. 190 din 16 aprilie 1969 a Comitetului executiv al Consiliului Popular al Județului Bihor, Hotărârea de guvern de validare H.G. 1045/2000 din data de 6 octombrie 2000 nu pot face dovada apartenenței imobilului în litigiu la domeniul public al statului, reținându-se în acest sens că ambele hotărâri de guvern au fost adoptate pentru "aprobarea inventarelor bunurilor din domeniul public al statului", neputându-se susține că inventarierea unor bunuri este echivalentă cu declararea acelor bunuri ca aparținând domeniului public al Statului, trecerea unui bun în domeniul public al statului printr-o declarație a legii trebuind să rezulte în mod neechivoc din conținutul respectivei legi și să fie un act premergător, distinct aceluia de inventariere și, cu atât mai puțin, Decizia nr. 190 din 16 aprilie 1969 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al județului Bihor, nu poate fi interpretată ca un act normativ prin care bunul în litigiu este declarat ca făcând parte din proprietatea publică a statului, cât timp, așa cum rezultă din conținutul său, această decizie nu a făcut decât să transmită dreptul de administrare operativă a imobilului de la Comitetul Executiv al Consiliului Popular al județului Bihor la Ministerul Forțelor Armate.

În consecință, raportat la aceste statuări ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, aspectele invocate de apelanții pârâți privind dovedirea apartenenței imobilului în litigiu la domeniul public al statului, în baza acestor acte normative, nu vor putea fi primite, fiind tranșate în mod irevocabil prin decizia de casare, în sensul anterior arătat.

În speță, conform îndrumărilor din cuprinsul deciziei de casare, obligatorii pentru instanța de rejudecare, se impune lămurirea cauzei sub aspectul celeilalte ipoteze în care imobilul ar putea aparține domeniului public al statului și anume aceea în care, prin natura sa, bunul este de uz sau de interes public și a fost dobândit de stat prin modurile prevăzute de lege, instanța de casare dând îndrumări în sensul stabilirii modului de dobândire al bunului de către stat și a destinației sale actuale, măsura în care natura bunului ori destinația sa îl transformă într-un bun de uz sau de interes public iar în măsura în care titlul de proprietate al statului este probat, apartenența imobilului la domeniul public al statului este dovedită în condițiile menționate, se poate determina regimul juridic al bunului în litigiu și se pot compara titlurile ce se opun în cauză, în cuprinsul considerentelor acestei decizii reținându-se și faptul că este necontestat că reclamanta este titulara dreptului de proprietate asupra imobilului cu nr. top. X din CF X Beiuș, dreptul acesteia fiind intabulat în baza Sentinței civile nr. 507 din 31 martie 2004 a Judecătoriei Beiuș, prin care s-a anulat încheierea de intabulare nr. 4128/1949 cu privire la nr. top. X și a inscripției de sub B.1 și s-a restabilit situația anterioară de carte funciară în favoarea B. Oradea Mare.

Analizând, în consecință, actele și lucrările dosarului sub aspectul ipotezei indicate în cuprinsul deciziei de casare, în care imobilul în litigiu ar putea aparține domeniului public al statului și anume aceea în care, prin natura sa, bunul este de uz sau de interes public și a fost dobândit de stat prin modurile prevăzute de lege, instanța a reținut următoarele:

Conform art. 3 din Legea nr. 213/1998 domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituție, din cele stabilite în anexa care face parte integrantă din această lege și din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public și sunt dobândite de stat sau de unitățile administrativ teritoriale prin modurile prevăzute de lege.

În rejudecarea cauzei, apelantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a reiterat, în dovedirea apartenenței imobilului în litigiu la domeniul public, faptul că acest aspect rezultă din cuprinsul adresei nr. 3722 din 26 septembrie 2006 emisă de Ministerul Finanțelor Publice și H.G. nr. 1705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, ori, astfel cum s-a statuat prin decizia de casare pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, acest act normativ nu face dovada apartenenței imobilului la domeniul public al statului, împrejurare față de care, din această perspectivă nu se poate reține ca fiind probat titlul de proprietate publică al Statului Român, în sensul susținut de acesta.

În ceea ce privește modul de dobândire al imobilului în litigiu, apelantul a mai arătat că, acesta a fost naționalizat în baza Decretului nr. 358/1948 pentru stabilirea situației de drept a fostului cult greco-catolic, în cauză, nefiind depuse alte probe privind modul de dobândire al imobilului de către Statul Român, argumentele apelantului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice în sensul dobândirii imobilului în litigiu în proprietate publică, axându-se pe actele normative anterior menționate. Se reține sub acest aspect că, potrivit art. 1 din Decretul nr. 358/1948 invocat de apelant:"în urma revenirii comunităților locale (parohii), ale cultului greco-catolic la cultul ortodox român și în conformitate cu art. 13 din Decretul nr. 177/1948, organizațiile centrale și statutare ale acestui cult, ca: Mitropolia, Episcopiile, capitlurile, ordinele, congregațiunile, protopopiatele, mănăstirile, fundațiunile, asociațiunile, cum și orice alte instituții și organizațiuni, sub orice denumire, încetează de a mai exista", iar potrivit art. 2 alin. (1) "averea mobilă și imobilă aparținând organizațiilor și instituțiilor arătate la art. 1 din prezentul decret, cu excepția expresă a averii fostelor parohii, revine Statului Român, care la va lua în primire imediat", acest act normativ fiind abrogat prin Decretul Lege nr. 9 din 31 decembrie 1989, iar prin Decretul-lege nr. 126/1990, Statul Român a recunoscut oficial existența Bisericii Române Unită cu Roma (greco-catolică).

Cât privește destinația actuală a imobilului în litigiu, apelantul Ministerul Apărării Naționale, în administrarea căruia se află imobilul în prezent, a precizat, prin notele de ședință depuse la dosar, cât și prin adresa nr. A 3191 din 17 martie 2016, că destinația actuală a imobilului 2511 Beiuș, cu nr. top. X înscris în CF X Beiuș, este cea de cămin militar (hotel militar) și cerc militar (casa armatei), acesta fiind în administrarea directă și în evidența contabilă a D. Beiuș, menționându-se totodată că, din tot imobilul 2511 Beiuș, obiectul litigiului cu B. îl reprezintă pavilionul A, ce are destinația de cerc militar (casa armatei), identificat în CF X Beiuș cu nr. top. X și suprafața de teren de 1630 mp, pe care este edificată clădirea menționată.

Se mai arată în cuprinsul acestei adrese și faptul că, potrivit dispozițiilor art. 1 din Instrucțiunile privind organizarea și funcționarea Cercurilor Militare în Armata României, aprobate prin Ordinul ministrului apărării naționale nr. M 107/2005, modificate și completate prin Ordinul ministrului apărării naționale nr. M 94/2006, "cercurile militare sunt instituții de cultură, educație, formare și reprezentare ale Ministerului Apărării Naționale la nivel de garnizoană. Acestea sunt destinate desfășurării activităților cultural - educative, de protocol, științifice, de relații publice, sportive, de turism și agrement, a unor manifestări și festivaluri prilejuite de aniversări, sărbătoriri, etc. de către/pentru cadrele militare și personalul civil din unitățile militare, membrii familiilor acestora, studenții și elevii militari, soldații și gradații voluntari, cadrele militare în rezervă și în retragere, veteranii de război".

Calificarea bunurilor ca fiind de uz sau de interes public se face în raport de natura și afectațiunea lor, în jurisprudența și doctrina în materie arătându-se, sub acest aspect, că bunurile de uz public sunt acele bunuri la care toți membri societății au acces în mod direct, nemijlocit, fiind bunuri de folosință generală, indiferent că sunt destinate uzului public colectiv sau individual, iar bunurile de interes public sunt cele care, prin natura lor, sunt destinate pentru a fi folosite sau exploatate în cadrul unui serviciu public, pentru realizarea unor activități care interesează întreaga societate, fără a avea acces la folosința lor concretă și nemijlocită orice persoană sau toate persoanele.

Raportat la aspectele anterior menționate, în cauză nefiind depuse alte probe în acest sens, s-a apreciat că destinația actuală a imobilului nu este de natură a conduce la concluzia că acesta constituie un bun de uz sau de interes public, prin prisma afectațiunii sale actuale, neputându-se reține că imobilul este afectat uzului public, respectiv folosinței publice, nefiind vorba de un imobil necesar unei folosințe generale, și nici faptul că imobilul, prin natura sa, este folosit sau exploatat în cadrul unui serviciu public, pentru realizarea unor activități care interesează întreaga societate. Mai mult, este de remarcat și faptul că, prin încheierea tranzacției în cadrul prezentului litigiu, căreia chiar dacă nu i s-a dat curs, apelantul Ministerul Apărării Naționale a recunoscut implicit faptul că imobilul în litigiu nu este afectat în prezent unor activități de utilitate publică, ceea ce întărește concluzia instanței, în sensul mai sus menționat.

În consecință, avându-se în vedere aspectele anterior reținute, atât cu referire la destinația actuală a imobilului cât și sub aspectul modului de dobândire al acestuia, invocat de apelantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, s-a apreciat că în speță nu s-a făcut dovada apartenenței imobilului în litigiu la domeniul public al statului, sens în care nu se poate reține nici caracterul inalienabil al dreptului de proprietate publică, de natură a paraliza, astfel, acțiunea în revendicare formulată de reclamantă, context în care o analiză a efectului opozabilității față de terți a dreptului de proprietate al Statului Român, fără înscrierea în cartea funciară, respectiv a efectelor înscrierii în C.F. a Sentinței civile nr. 507/2004 pronunțată de Judecătoria Beiuș, din perspectiva art. 37 din Legea nr. 7/1996, în forma în vigoare la data declanșării litigiului dintre părți, invocate de apelant, nu se mai impune.

Prin urmare, cum reclamanta a făcut dovada calității sale de titular al dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat având nr. top. X înscris în CF X Beiuș, dreptul acesteia fiind intabulat în CF în baza Sentinței civile nr. 507 din 31 martie 2004 a Judecătoriei Beiuș, prin care s-a anulat încheierea de intabulare nr. 4128/1949 cu privire la nr. top. X și a inscripției de sub B1 și s-a restabilit situația anterioară de carte funciară în favoarea B. Oradea Mare, în mod corect prima instanță a admis acțiunea în revendicare formulată de aceasta, criticile apelanților-pârâți fiind apreciate în consecință, ca nefondate.

Având în vedere considerentele anterior expuse, în temeiul art. 296 C. proc. civ., instanța a respins ca nefondate apelurile declarate de apelanții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor și de Ministerul Apărării Naționale București pentru C. Zalău și A. Beiuș, și va păstra în totalitate sentința apelată, ca legală și temeinică, fără cheltuieli de judecată, nefiind solicitate de reclamanta-intimată.

Împotriva acestei din urmă decizii au formulat recurs Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Cluj-Napoca - Administrația județeană a Finanțelor Publice Bihor și Ministerul Apărării Naționale în nume propriu și pentru C. Zalău și D. Beiuș.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a invocat următoarele critici de nelegalitate.

În mod greșit instanța de apel a analizat îndrumarea stabilită prin decizia de casare nr. 2303 din 2 octombrie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv dacă imobilul în litigiu ar putea aparține domeniului public al statului adică dacă prin natura sa bunul este de uz sau interes public și dacă a fost dobândit de stat prin modurile prevăzute de lege.

În ceea ce privește modalitatea de dobândire a imobilului recurentul-pârât Statul Român a susținut că imobilul în litigiu a fost naționalizat în temeiul Decretului nr. 358/1948 și drept urmare, a intrat în domeniul public al Statului Român, fiind dat în administrarea Ministerului Comunicațiilor și înscris în cartea funciară prin Încheierea nr. 4128 din 6 noiembrie 1949.

Ulterior în cauza ce a format obiectul Dosarului civil nr. x/2004, prin Sentința civilă nr. 507/2004 a Judecătoriei Beiuș a fost admisă acțiunea formulată de Episcopia Romano Unită cu Roma Greco-Catolică de Oradea în contradictoriu cu pârâta G. SA prin Direcția de Telecomunicații Bihor și s-a dispus anularea încheierii de întabulare nr. 4128/1949 cu privire la nr. top X, a inscripției sub nr. B.1. din CF X Beiuș.

Recurentul a mai arătat că această sentință nu produce efecte juridice întrucât nu este constitutivă de drepturi nefiind pronunțată în contradictoriu cu Statul Român.

În ceea ce privește destinația actuală a imobilului în litigiu, se arătă că acesta se află în domeniul public al Statului după cum rezultă din adresa nr. 3722 din 26 septembrie 2006 emisă de Ministerul Finanțelor Publice și H.G. nr. 1705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului. Astfel, Statul Român prin Ministerul Finanțelor are calitatea de proprietar ai imobilului.

În prezent imobilul se afla în administrarea Ministerului Apărării, respectiv al D. Beiuș. Astfel, în mod evident, destinația actuală a imobilului este una care servește scopului pentru care a fost data în administrarea Ministerului Apărării, respectiv pentru desfășurarea activităților specifice acestui minister.

Destinația actuală a imobilului este cea de cămin militar (hotel militar) și cerc militar (casa armatei) și suprafața de 1630 mp teren pe care este edificata construcția.

Potrivit dispozițiilor art. 1 din Instrucțiunile privind organizarea și funcționarea Cercurilor Militare în Armata României, aprobate prin ordinal ministrului apărării naționale nr. M94/2006, "cercurile militare sunt instituții de cultura, educație, formare și reprezentare ale Ministerului Apărării Naționale la nivel de garnizoana. Aceasta sunt destinate desfășurării activităților cultural - educative, de protocol, științifice, de relații publice, sportive, de turism și agreement, a unor manifestări și festivaluri prilejuite de aniversari, sărbătoriri etc. de către/pentru cadrele militare și personalul civil din unitățile militare.."

Instanța de apel, reține în mod eronat că, raportat la activitățile desfășurate în cadrul acestui imobil, acesta nu constituie un bun de uz sau interes public. Raportat la faptul ca imobilul este folosit de Ministerul Apărării Naționale, minister care are ca și principala atribuție constituirea structurii de forte și realizarea capacității de luptă a armatei în vederea apărării intereselor țării, în mod evident, prin specificul activității acestui minister, bunul este de interes național. O simplă lecturare a atributelor Ministerului Apărării naționale, prevăzute expres în Legea nr. 346/2006 din 21/07/2006 privind organizarea și funcționarea Ministerului Apărării răstoarnă susținerea instanței prin care se arată că imobilul nu constituie un bun de interes național.

Mai mult decât atât, instanța de apel remarca în mod greșit faptul că prin "încheierea tranzacției din cadrul prezentului litigiu, căreia chiar dacă nu i s-a dat curs, Apelantul Ministerul Apărării Naționale a recunoscut implicit faptul că imobilul în litigiu nu este afectat în prezent unor activități de utilitate publică".

În ceea ce privește tranzacția amintită, proprietarul imobilului, adică Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice nu și-a dat acordul, motiv pentru care nici nu a fost consfințită valabilitatea ei prin Decizia civilă nr. 276 din 09 aprilie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, conform dispozițiilor primelor două decizii de casare. Astfel că instanța nu se poate prevala de nici un act sau înscris în legătură cu respectiva tranzacție pentru a evalua dreptul de proprietate al Statului român prin MFP.

În ceea ce privește calitatea de proprietar a Statului român prin Ministerul Finanțelor Publice se susține că prin primele două decizii de casare, respectiv Decizia civilă nr. 7565 din 12 decembrie 2012 pronunțata de Înalta Curte de Casație și Justiție și Decizia civilă nr. 1166 din 08 aprilie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție se indica în mod clar faptul ca proprietarul bunului este Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, administrator fiind Ministerul Apărării Naționale.

Pe de altă parte, faptul că Ministerul Apărării Naționale întocmește inventarul bunurilor aflate în proprietatea publică a statului administrate de către acesta, nu are nicio relevanță în prezentul litigiu care privește dreptul de proprietate, întrucât are ca obiect acțiune în revendicare imobiliară a unui bun aflat în domeniul public al statului.

În acest sens, art. 12 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia (actualul art. 868 din Legea nr. 287/2009) prevedea că:

"(4) În litigiile privitoare la dreptul de administrare, în instanță titularul acestui drept va sta în nume propriu. în litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra bunului, titularul dreptului de administrare are obligația să arate instanței cine este titularul dreptului de proprietate, potrivit prevederilor Codului de procedură civilă (...).

(5) În litigiile prevăzute la alin. (4), statul este reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice (...)."

Potrivit Legii nr. 7/1996 - legea cadastrului și publicității imobiliare, înscrierile în cartea funciara sunt declarative de drepturi, și nu constitutive, astfel ca prin Sentința civilă nr. 507/2004 a judecătoriei Beiuș nu se reconstituie dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului, după cum, în mod greșit retine instanța de apel. De asemenea prin sentința amintita se dispune restabilirea situației anterioare în favoarea reclamantei, dar la dosarul cauzei nu exista nici un act care sa ateste ca aceasta ar fi avut în proprietate imobilul care constituie obiectul prezentului dosar.

Ca o consecință a faptului că imobilului ce face obiectul revendicării face parte din domeniul public al statului, se apreciază că sunt incidente prevederile O.U.G. nr. 94/2000, deși instanța de apel nu mai analizează acest aspect.

În acest sens, O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România prevede la art. 1 alin. (1) faptul că:

"Imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2. se retrocedează foștilor proprietari, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență."

Prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 prin care a fost admis recursul în interesul legii Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că nu există opțiune între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv, și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil.

Prin urmare, punctul de vedere potrivit căruia acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de legea specială au deschisă calea acțiunii în revendicare (întemeiată pe dispozițiile art. 480 Codul civil, actualul art. 563 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil), nu poate fi primit deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală - specialia generalibus derogant - și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.

Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.

În situația în care bunul nu poate fi restituit în natură, potrivit art. 1 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000 reclamanta poate beneficia de măsuri reparatorii prin echivalent ce se vor acorda potrivit legii speciale care reglementează tipul și procedura de acordare a despăgubirilor, respectiv Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente.

În concluzie, recurentul a solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat.

În dezvoltarea criticilor de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul-pârât Ministerul Apărării Naționale a susținut următoarele:

Instanța de apel prin decizia atacată, în mod eronat a reținut că, potrivit deciziei de casare din ciclul anterior procesual, s-a statuat în mod irevocabil că actele juridice indicate de noi în probațiune, respectiv H.G. nr. 1045/2000, H.G. nr. 1705/2006 și Decizia nr. 190/1969 a Comitetului executiv al Consiliului Popular al Județului Bihor, nu pot fi primite ca fiind acte juridice prin care se poate dovedi apartenența imobilului în litigiu la domeniul public al statului. Aceste acte nu au fost atacate la instanța de contencios ca fiind nelegale, iar până la proba contrarie beneficiază de prezumția de legalitate, având în vedere că sunt acte normative emise cu respectarea legii, sunt în vigoare și produc efecte juridice.

Imobilul în litigiu se află și în prezent în domeniul public al statului ca imobil proprietate de stat cu drept de administrare în favoarea Ministerului Apărării Naționale, așa cum este prevăzut în extrasul existent la dosarul cauzei, din anexa nr. 4 a H.G. nr. 1705/2006, având cod de clasificație 8.29.09, nr. M.F. 106639 și nr. de imobil 2511 Beiuș, așa cum este identificat în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului aprobat prin H.G. nr. 1705/2006, cu modificările ulterioare, iar pe cale de consecință rezultă apartenența acestuia la domeniul public, în mod indubitabil, chiar dacă instanța de apel reține contrariul.

Astfel că, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, legiuitorul a delimitat clar domeniul public al statului, în deplin acord cu dispozițiile art. 135 alin. (4) - în prezent art. 136 alin. (3) din Constituție, în cuprinsul căruia sunt prevăzute, în afara celor acolo enumerate, și alte bunuri stabilite de legea organică, care fac obiectul exclusiv al proprietății publice.

Recurentul a mai susținut că, instanța de apel, nu s-a pronunțat, cu privire la faptul că instanța de fond prin hotărârea atacată a reținut că a respins excepția inadmisibilității acțiunii invocată, întemeiată pe faptul că reclamanta a formulat acțiunea în baza dreptului comun și anume art. 480 C. civ. deși există o lege specială aplicabilă în speță și anume O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, cu modificările și completările ulterioare, motivând că existența situației prezente de carte funciară a imobilului în litigiu nu implică aplicabilitatea prevederilor legii speciale mai sus invocate. Se mai reține de instanța de fond faptul că sunt aplicabile prevederile O.U.G. nr. 94/2000 acelor imobile care sunt în proprietatea Statului .., situație în care se găsește și imobilul în litigiu, motiv pentru care considerăm contradictorii motivele arătate în hotărârea atacată.

Recurentul consideră că în speță sunt aplicabile dispozițiile Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite.

De asemenea s-a mai reținut în mod eronat, că "reclamanta și-a intabulat dreptul de proprietate asupra imobilului pronunțată la o dată anterioară emiterii abrogată prin H.G. nr. 1705/2006", în litigiu în urma unei hotărâri judecătorești H.G. nr. 2060/2004" și că, "de altfel a fost motiv pentru care a și fost admisă acțiunea reclamantei, instanța de fond neconsiderând că imobilul în litigiu este în domeniul public al statului și că acesta face parte bunurilor din domeniul public al statului și ulterior a fost actualizat succesiv prin din Anexa nr. 4 din Inventarul centralizat al ce a fost aprobat prin H.G. nr. 1045/2000, mai multe Hotărâri de Guvern, printre care și H.G. nr. 2060/2004, în vigoare la data introducerii acțiunii de către reclamantă.

În ceea ce privește faptul că, destinația actuală a imobilului în litigiu nu este de interes public, așa cum în mod eronat a reținut instanța de apel prin decizia atacată, se susține că imobilul având destinație de Cerc Militar Beiuș, sunt aplicabile prevederile Ordinului ministrului nr. 107/2005 modificat și completat prin Ordinul nr. M 94/2006, potrivit căruia toții membrii societății civile au acces la activitățile organizate, nu numai cadrele militare și membrii de familie ale acestora. Astfel că, pe cale de consecință destinația actuală a imobilului în litigiu este de interes public având în vedere că folosința imobilului este una generală pentru toată societatea locală, iar prin natura sa, imobilul este folosit și exploatat în cadrul unui serviciu public cum sunt activitățile ce se desfășoară acolo.

În ceea ce privește susținerea instanței de apel prin decizia atacată, cu privire la faptul că reclamanta a făcut dovada calității sale de titular la dreptului de proprietate aceasta este eronată și neîntemeiată.

Așa cum se poate observa, instanța de apel admite în probațiune că dreptul tabular al reclamantei pentru imobilul în litigiu a fost înscris ca urmare a Sentinței civilă nr. 507/2004 a Judecătoriei Beiuș, care a rămas definitivă și irevocabilă prin neapelare și care nu poate constitui o probă a dreptului de proprietate. Așa cum am arătat, această sentință nu este opozabilă M.Ap.N., având în vedere că nu am fost parte în dosar, iar conform art. 37 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, "hotărârea prin care s-a admis rectificarea unei înscrieri nu va fi opozabilă persoanelor împotriva cărora acțiunea nu a fost admisă".

Din sentința mai sus invocată se rețin mai multe motive de nulitate absolute cum ar fi necitarea Statului Român, reprezentantul Ministerului Comunicațiilor întabulat la B+l în C.F. X ca administrator al imobilului al dreptului de proprietate al statului, este citat prin G. - Direcția de Telecomunicații Bihor instituție privată și nu Ministerul Comunicațiilor Tehnologiei Informațiilor, instituție publică.

De asemenea instanța de apel nu reține faptul că, inițial în situația anterioară era înscris în C.F. doar terenul de 1630 înscris la B+l cu nr. topo X și nu și casa care o fost înscrisă ulterior la B+2 în anul 1966, în baza adeverinței nr. 1544 a Sfatului Popular al orașului Beiuș așa cum rezultă din încheierea nr. 159-160.

Imobilul, aflat în domeniul public al statului, compus din teren și casă a fost trecut în administrarea M.AP.N. în anul 1969 în baza Deciziei nr. 190 a Comitetului executiv al Consiliului Popular al județului Bihor din data de 16 aprilie 1969.

Cu toate acestea, la fond, intimatei-reclamante i se admite acțiunea, iar în apel se menține sentința prin respingerea apelului formulat, prin care se dispune să se elibereze în deplină proprietate, posesie, și pașnică folosință un imobil care nu i s-a luat, constând în casa construită ulterior momentului deposedării terenului, prin respingerea apelului în mod nelegal.

După cum se poate observa la dosarul cauzei nu este depusă în probațiune nicio expertiză topografică judiciară, din care să rezulte identificarea suprafeței de teren de 1630 mp ce face obiectul prezentei cauze având în vedere următoarele:

- în imobilul 2511 Beiuș aflat în domeniul public așa cum e prevăzut în Anexa 4 din H.G. nr. 1705/2006 prin care s-a aprobat Inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al Statului, din care face parte și imobilul în litigiu (casă și teren), funcționează Cercul Militar Beiuș în pavilionul A, care reprezintă casa ce face obiectul prezentului dosar, și Căminul Militar Beiuș în pavilionul C care nu face obiectul prezentei cauze;

- terenul aferent acestui imobil conform documentelor juridice are o suprafață de 2.190 mp, care provine din mai multe dezmembrări succesive;

- în urma executării unor măsurători topografice de către topografi militari s-a stabilit suprafața de teren de 1.803 mp rezultând o diferență în minus de 387 mp.

Recurentul a mai susținut că o suprafață de 99,06 mp din cea totală de 1630 mp nu poate fi predată deoarece se află sub Căminul Militar Beiuș, și nu face obiectul prezentei cauze.

Analizând recursurile prin prisma criticilor comune formulate de către ambii recurenți, Înalta Curte constată următoarele:

Conform îndrumărilor date de instanța de recurs în cel de-al doilea ciclu procesual, prin Decizia nr. 2303 din 22 octombrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie potrivit art. 315 C. proc. civ., instanța de trimitere avea obligația de a stabili modul de dobândire al bunului în litigiu de către stat și destinația sa actuală.

În măsura în care titlul de proprietate al statului va fi probat și apartenența imobilului la domeniul public al statului va fi dovedită în aceste condiții se va determina regimul juridic al bunului în litigiu și se vor compara titlurile ce se opun în cauză.

Rejudecând cauza, recurenții-pârâți au reiterat, în dovedirea apartenenței imobilului în litigiu la domeniul public, faptul că acest aspect rezultă din conținutul adresei nr. 3722 din 22 iunie 2006 emisă de Ministerul Finanțelor Publice, a H.G. nr. 1705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, cât și a Deciziei nr. 190/1969 a fostului Comitet Executiv al Consiliului Popular al județului Bihor. Recurenții nu au depus alte probe în dovedirea apartenenței imobilului la domeniul public.

În recurs, recurenții au criticat decizia pronunțată de instanța de apel în rejudecare pentru aceleași considerente, respectiv actele juridice mai sus menționate fac dovada deplină a faptului că imobilul în litigiu aparține domeniului public al statului.

Or, așa cum s-a statuat prin ultima decizie de casare, niciunul dintre actele juridice la care au făcut trimitere recurenții nu pot face dovada apartenenței imobilului în litigiu la domeniul public al statului.

În lipsa altor probe, critica recurenților sub acest aspect este nefondată.

Nefondată este și critica referitoare la modalitatea de dobândire a imobilului în litigiu.

Acțiunea dedusă judecății a fost calificată drept o acțiune în revendicare în modalitatea comparării titlurilor de proprietate.

Această modalitate presupune examinarea titlurilor deținute de părți cu privire la același bun, titluri provenite de la autori diferiți, pentru a se stabili care dintre ele este mai caracterizat.

În speță, titularul dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, înscris ca atare în cartea funciară, este reclamanta.

Prin Sentința civilă nr. 507 din 31 martie 2004 pronunțată de Judecătoria Beiuș a fost admisă acțiunea civilă formulată de B. Oradea în contradictoriu cu pârâta G. SA prin Direcția de Telecomunicații Bihor și în consecință:

S-a dispus anularea încheierii de intabulare nr. 4128/1949 cu privire la nr. top X și a inscripției de sub nr. B1 din CF X Beiuș, dispunându-se restabilirea situației anterioare de CF în favoarea reclamantei.

Titlul în baza căruia s-a reînscris dreptul de proprietate în favoarea reclamantei nu a fost contestat și nici invalidat la domeniul public al statului.

Înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate al fostului proprietar al unui imobil preluat fără titlu de Statul Român, respectiv Decretul nr. 358/1948 îl îndreptățește pe acesta la restituirea imobilului și la redobândirea posesiei.

Având în vedere că reclamanta are calitatea de proprietar tabular asupra imobilului în litigiu, iar acțiunea în rectificare de carte funciară a fost admisă, titlul acesteia este preferabil oricărui titlu invocat de orice altă persoană care pretinde același drept asupra imobilului.

Nefondată este și critica cu privire la afectațiunea imobilului în litigiu.

În speță, actele juridice cu privire la care recurenții susțin că au făcut dovada dreptului de proprietate, respectiv H.G. nr. 1705/2006, nu constituie un titlu de proprietate valabil în baza căruia statul a dobândit proprietatea, conform art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

Prin urmare chiar dacă în pavilionul A al imobilului în litigiu funcționează Cercul Militar Beiuș și Căminul Militar Beiuș în pavilionul C nu se poate susține că imobilul este de interes public sau folosinței publice.

Criticile privind incidența prevederilor O.U.G. nr. 94/2000, în sensul că reclamanta ar putea beneficia de măsuri reparatorii, că actele juridice invocate în probațiune nefiind atacate în contencios administrativ beneficiază de prezumția de legalitate, faptul că imobilul în litigiu este identificat în inventarul centralizat al statului, că instanța de fond a respins excepția inadmisibilității acțiunii, necitarea Statului Român prin Ministerul Comunicațiilor, faptul că în situația anterioară de carte funciară era înscris în CF doar terenul de 1630 mp înscris la B+1 cu nr. top X nu și casa, că de la dosar lipsește o expertiză topografică judiciară din care să rezulte identificarea suprafeței de teren, nu vor fi analizate întrucât nu se încadrează în niciunul din cazurile prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. fiind critici de netemeinicie.

În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile formulate vor fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor și Ministerul Apărării Naționale București, prin Direcția pentru Relația cu Parlamentul și Asistență Juridică pentru C. Zalău și D. împotriva Deciziei nr. 490/2016-A din data de 25 mai 2016 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 octombrie 2016.

Procesat de GGC - GV