Liability for detention of police officers during 1989 revolution excluded by state of necessity doctrine in tort claims

Decizia nr. 1769/2016

Asupra cauzei de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x din 03 iulie 2012 pe rolul Tribunalului Sibiu, completată și precizată, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Apărării Naționale, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și L., au cerut despăgubiri reprezentând daune morale aduse prin privarea de libertate și afectarea sănătății în evenimentele din Decembrie 1989.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că au fost sau sunt angajați ai Ministerului de interne, și că, în perioada evenimentelor din Decembrie 1989, au fost reținuți în mod abuziv de către cadre ale Ministerului Apărării Naționale, fără nicio bază legală și fără mandat de arestare. Comandanții M.I. și de Securitate au fost adăpostiți în unitatea militară, cu acordul comandantului, în timp ce reclamanții au cerut să fie apărați de către armată, văzând ura manifestată de populația civilă față de ei. Urmare a distrugerii sediului Miliției, reclamanții au sărit gardul, unii fiind prinși de populația civilă și loviți, alții s-au refugiat în unitatea militară unde au fost reținuți fără temei, abuziv, la sala de sport și apoi la bazin, o perioadă mai mare de timp. Condițiile deținerii au fost improprii, fără posibilitate de elementară igienă, fără loc de dormit, fără vase pentru luat masa, fără îngrijire medicală, fiind loviți de cadrele militare, percheziționați, fiindu-le confiscate bunurile personale, fiind umiliți și ținuți sub teroare și amenințarea cu moartea.

În drept s-au invocat art. 998 și urm., art. 1000 alin. (3) C. civ.

Într-un prim ciclu procesual, acțiunea reclamanților a fost constatata prescrisă prin Sentința civilă nr. 140/2013 a Tribunalului Sibiu, sentință ce a fost anulata prin Decizia civilă nr. 34/2013 a Curții de Apel Alba Iulia, cauza fiind trimisă spre rejudecare, aceleiași instanțe, pentru soluționarea pe fond a acțiunii, soluția fiind menținută prin Decizia civilă nr. 271 din 29 ianuarie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În rejudecare, prin Sentința civilă nr. 875 din 1 iulie 2014 pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția I civilă, s-au respins excepțiile netimbrării cererii, în admisibilității acțiunii și a lipsei calității procesual pasive invocate de pârâți.

A fost respinsă acțiunea, completată și precizată, formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J. și K. în contradictoriu cu pârâții M.Ap.N., Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și L.

Pentru a decide astfel, Tribunalul Sibiu a reținut următoarele:

Referitor la excepția netimbrării cererii, aceasta este nefondată, în raport de art. 15 lit. g) din Legea nr. 146/1997.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, motivat de faptul că prin demersul lor judiciar, reclamanții urmăresc valorificarea unui drept, pretins a fi fost încălcat, și un interes, pretins a fi legitim, nu există vreun text de lege care să le interzică sau să le limiteze reclamanților accesul la justiție.

Privitor la excepția prescripției dreptului la acțiune, asupra, acesteia s-a pronunțat instanța prin decizia de casare și, prin urmare, nu mai poate fi pusa în discuție.

Referitor la excepția lipsei calității procesual pasive a Ministerului Finanțelor Publice, aceasta este nefondată având în vedere că, în acțiunea având ca scop repararea pagubei produse din cauze penale, persoana îndreptățită poate chema în judecată civilă statul, care este citat prin Ministerul Finanțelor Publice. Reprezentarea statului prin Ministerului Finanțelor Publice este dată și de dispozițiile legii speciale care reglementează, în speță, cercetarea și judecarea proceselor penale, a Codului de procedură penală, iar art. 52 din Constituție reglementează dreptul persoanei vătămate de către o autoritate publică de a obține repararea prejudiciului cauzat, Statul răspunzând patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare în condițiile stabilite prin lege, reprezentarea în proces de către Ministerul Finanțelor Publice fiind dată prin lege nu numai de îndeplinirea condițiilor cerute de art. 504 și 506 alin. (3) C. proc. pen., ci și pentru orice alte pagube cauzate în procesul penal.

Pe fondul cauzei, se reține că urmare a nemulțumirii populației privind condițiile de viață, începând din data de 16 - 22 decembrie 1989 au avut loc manifestații ale populației contra regimului din acea vreme, manifestații soldate cu victime, fie din partea populației civile, fie din partea militarilor, milițienilor sau securiștilor, în funcție de localitate și de circumstanțe.

În Sibiu, populația civilă a ieșit în stradă protestând, au fost înregistrate primele victime, au apărut zgomote de tragere cu armă din diverse direcții și din direcția sediului Miliției, s-a început tragerea cu arme de război către această clădire, care a fost ulterior distinsă. Milițienii și securiștii din clădire, urmare a unui ordin neoficial de a se preda, au sărit gardul în afara sediului lor, unde au fost prinși și bătuți de populație și apoi s-au refugiat, sărind gardul în unitatea militară, unde au fost reținuți fără drept și cazați în condiții improprii la Sala de sport și apoi la Bazin.

În ce privește funcționarea Statului și a instituțiilor sale, s-au înregistrat situații fără precedent fără reglementare juridică ori cutumă, care au pus în dificultate atât organele de conducere la nivel local, cât și populația, copleșită de exces de putere, fără pregătire în acest sens. Practic, normele existente au fost scoase din uz, rămânând un vid legislativ.

Ordinea de drept este starea care presupune asigurarea prin intermediul normelor juridice a condițiilor pentru desfășurarea normală a tuturor activităților sociale, care se statornicește în relațiile sociale ca urmare a respectării stricte a legilor de către cetățeni și de către organele de stat. Aceasta constituie o valoare socială fundamentală, apărată de lege, care permite menținerea echilibrului cu consacrarea apărării și respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, avutului public și privat, a celorlalte valori sociale. Cei care încalcă normele juridice aduc atingere ordinii de drept, afectează drepturile și interesele legitime ale celorlalți cetățeni, tulbura grav ordinea și liniștea publica și pun în pericol valorile cele mai importante ale societății.

Orice încălcare a normelor juridice produce un anumit conflict de drept între persoana care a manifestat atitudinea ilicită și cel ale cărui drepturi și interese legitime au fost vătămate. Legea îndrituiește pe cel din urma să se adreseze și să solicite intervenția organelor competente pentru restabilirea ordinii de drept încălcate.

Ministerul Apărării Naționale este organul de specialitate al administrației publice centrale, în subordinea Guvernului României, prin care este condusă activitatea în domeniul apărării naționale, potrivit prevederilor legii și strategiei de securitate națională, pentru garantarea suveranității, independenței și unității statului, integrității teritoriale a țării și democrației constituționale. M.Ap.N. răspunde în fața Parlamentului, a Guvernului pentru modul de aplicare a prevederilor Constituției, a celorlalte acte normative în vigoare, precum și ale tratatelor internaționale la care România, este parte, în domeniul său de activitate. Armata este principala instituție care se caracterizează prin ordine și disciplină, iar în desfășurarea oricăror activități, aceasta se conduce după ordine, regulamente, dispoziții și precizări verbale sau scrise.

Ordinul, este definit în art. 13 din Regulamentul de ordine interioară, ca fiind o "prevedere imperativă, dat în conformitate cu actele normative și stă la baza oricărei acțiuni militare, este cel mai important act al funcționării unității militare". Personalului militar îi este interzis să execute ordine care contravin legilor interne, normelor care reglementează conflictele armate și convențiile în materie la care România este parte. În consecință, militarilor nu li se poate ordona executarea unor astfel de ordine.

Este de notorietate faptul că un ordin intern nu are supremație în fața legii, iar necunoașterea legii nu este o cauză exoneratoare de răspundere.

Astfel, cu referire la acest domeniu, sunt de reținut prevederile din Statutul cadrelor militare potrivit cărora militarii sunt obligați "să respecte jurământul militar și prevederile regulamentelor militare, să execute întocmai și la timp, ordinele comandanților și șefilor, fiind responsabile de modul în care își îndeplinesc misiunile ce le sunt încredințate. Cadrelor militare nu li se poate ordona și le este interzis să execute acte contrare legii, obiceiurilor războiului și convențiilor internaționale la care România este parte.

Prevederile art. 33 din Statutul Curții Penale Internaționale de la Roma stipulează că persoana care a comis o crimă ce ține de competența Curții, la ordinul unui guvern, al unui superior militar sau civil, nu este exonerată de răspundere penală. Exonerarea de răspundere intervine numai în situația în care sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: a avut obligația legală de a se supune ordinelor guvernului sau superiorului, nu a știut că ordinul este ilegal și ordinul nu a fost vădit ilegal.

În speță, ordinele vizând apărarea unității militare și asigurarea securității acesteia, se încadrează în aceste limite, nefiind ordine abuzive sau vădit greșite.

De asemenea, art. 86 din Protocolul 1 Adițional la Convențiile de la Geneva din 12 august 1949 prevede că o încălcare a convențiilor sau a prezentului protocol, comisă de un subordonat, nu îi exonerează pe superiorii săi de răspundere penală sau disciplinară, după caz, dacă aceștia cunoșteau sau aveau informațiile care le permitea să cunoască, în împrejurările respective, că acest subordonat comitea sau urma să comită o astfel de încălcare, și dacă nu a luat toate măsurile practic posibile pentru a împiedica sau pedepsi această încălcare.

Reiese, deci, că eroarea comună a operat în privința pârâților, așa cum a operat față de întreaga populație, nefiind vorba de emiterea unor ordine conștient sau intenționat abuzive.

Cu referire la ordinul legii și comanda autorității legitime, care reprezintă una dintre cauzele justificative, care înlătura ilicitul faptei și exclud răspunderea penală, potrivit art. 21 C. pen., se impune a fi clarificat dacă situația din decembrie 1989 reprezenta "normal social" pentru a valorifica, în raport cu această noțiune, principiile ordinii de drept și îndeplinirea sau nu în cauză a condițiilor pentru atragerea răspunderii civile a pârâtului L. și a celorlalți pârâți.

Evenimentele din decembrie 1989 au constituit o deviere gravă de la norma aplicabilă în acel timp, deviere care avea un procent maxim de noutate și imprevizibil, de natură a crea dificultăți oricărui sistem organizat și de a atribui putere fiecărui cetățean în parte (gărzile patriotice, de ex.). În acest context, s-au încadrat și acțiunile prin care milițieni, în calitate de reprezentanți ai autorității publice, au fost prinși și bătuți de populație, fiind suspectați că ei au tras cu arme sau că sunt efectiv teroriști, așa cum reiese din declarațiile martorilor și răspunsurile la interogatoriu ale reclamanților. Ca urmare, dar și urmând un ordin a cărui origine nu se cunoaște, transmis prin TV, aceștia s-au refugiat, sărind peste gard, în unitatea militară, unde au fost reținuți. Acțiunea de reținere a milițienilor și securiștilor nu a fost una abuzivă, în contextul în care se trăgea în continuare, aparent din direcția clădirii Miliției. Probabil că raționamentul a fost acela de a-i opri pe milițieni și securiști de la a avea posibilitatea de a constitui un pericol, în condițiile în care nu se cunoștea de ce origine este și de unde provine atacul împotriva unității militare. Acest pericol nu ar fi fost îndepărtat dacă milițienii și securiștii ar fi fost doar cazați în camere, pentru imposibilitatea supravegherii lor. Probabil, de aceea s-a ales varianta cazării lor în bazin, acolo putându-se asigura paza lor cu un număr mic de oameni.

Referitor la condițiile proaste oferite la sala de sport și la bazin, în ce privește dormitul, mâncarea, spălatul și amenințările cu moartea, acestea trebuie analizate în contextul terorii la care era supusă populația și desigur cadrele militare din unitate. Desigur, că prima grijă era securitatea militarilor, apărarea unității militare și apoi alte obiective, cu privire la cei reținuți fiind de a fi împiedicați să constituie un pericol. În acest sens, este sugestiv răspunsul la întrebarea 11 din interogatoriul adresat intimatului

În ce privește îndeplinirea condițiilor pentru atragerea răspunderii pârâților, acestea sunt reglementate prin dispozițiile art. 998 - 1003 C. civ. Potrivit acestora, răspunderea juridică este instituția prin intermediul căreia o persoană care a cauzat alteia un prejudiciu este obligată să-l repare. Ea se naște, de regulă, ca urmare a nesocotirii unei obligații legale, condițiile generale ale antrenării sale fiind; existența unui prejudiciu, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între prejudiciu și fapta ilicită și culpa.

În ce privește existența unui prejudiciu, apare evident faptul că reclamanții au suferit un prejudiciu, dar este neclar de ce origine este acesta, căci există probe care atestă că milițienii și securiștii au fost bătuți de către populația civilă și nu neapărat de către militari. Deși Statul are obligația de a asigura siguranța angajaților din forța publică, această regulă nu operează în condițiile tulburărilor sociale de amploarea celor evocate, când nu mai funcționează regulile de niciun fel și când nu se știe precis care este dușmanul, cine e rău sau bun. Reclamanții nu au făcut dovada că autorii prejudiciului lor au fost pârâții, căci fizic au fost agresați de populația civilă și doar întâmplător de militari (ei nu au dovedit care parte din traumă se datorează cert intimaților), faptul că le-a fost foarte frică nu este singular, căci aceeași teamă inconsolabilă a simțit-o fiecare cetățean care a trăit evenimentele respective, iar condiția lor de milițieni și securiști le-a atras și mai multă ură din partea populației, ei fiind printre cei mai detestați dintre reprezentanții autorității de atunci.

În ce privește fapta ilicită, este adevărat că măsura cazării milițienilor în bazin a fost exagerată, dar acest raționament e făcut în prezent sau ulterior timpului respectiv, în contextul existenței unei stabilități sociale, care lipsea în momentul de referință, hotărârile de luat erau probabil conjuncturale și trebuiau luate rapid, în concordanță cu norma internă militară, care nu fusese abrogată. Ca urmare, și măsurile luate de comandantul militar au fost marcate conjunctural de tensiunile momentului, tinzând să asigure stabilitatea și siguranța unității militare, acestea fiind acuzate a fi produs prejudiciu reclamanților.

În privința raportului de cauzalitate între prejudiciu (lovirea, umilirea, situația deținerii improprii a reclamanților timp de mai multe zile) și fapta ilicită (ordinele date de intimat în sensul reținerii, lovirii, amenințării cu moartea și cazării improprii a reclamanților, răspunderea pentru aceasta a Statului și intimatului M.Ap.N), se constată că raportul de cauzalitate nu există, căci în situația de tulburare socială existentă, indiciul că se trage dinspre sediul Miliției și Securității (singurele care mai dețineau arme de foc în afară de militari și de presupușii teroriști), eroarea fiind comună, măsura de a-i reține pe reclamanți pentru a-i împiedica să devină un pericol pare justificată. În ce privește condițiile în care au fost reținuți, pare probabil faptul că nu starea de bine a celor reținuți era primordială în acea situație, chiar reclamanții arată că s-a crezut că ei sunt "teroriștii", ci siguranța unității militare, care aparent era atacată, notoriu, ulterior s-a aflat că nu au fost focuri de armă, ci simulatoare de foc, astfel că măsurile de cazare a reclamanților la sala de sport și apoi la bazin se dovedesc măsuri economice în condițiile date, chiar dacă nu au fost blânde sau umane, în considerarea evenimentelor din decembrie 1989.

Referitor la culpă, nu rezultă din nicio probă, intenția sau culpa cea mai ușoară în raport cu rănirea (din probe rezultă că reclamanții au fost bătuți de populația civilă, mal înainte de ajungerea în unitatea militară), traumatizarea sau intenția reală de ucidere a reclamanților, suferința acestora, nerezultând din acțiunea directă a pârâtului, persoană fizică, nici din calitatea acestuia de prepus al celuilalt pârât, ci din situația de stare specială existentă, nevoia de a stăpâni situația, care pare stare de necesitate sau caz fortuit.

Starea de necesitate este cauză generală care înlătură caracterul penal al faptei constând în existența unui pericol iminent care, neputând fi înlăturat altfel, constrânge o persoană să comită o faptă prevăzută de legea penală, pentru a salva astfel, de la acel pericol, viața, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important ai său ori al altuia sau un interes public (art. 45 C. pen.). Nu este în stare de necesitate persoana care, în momentul săvârșirii faptei, și-a dat seama că pricinuiește urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat, ceea ce în circumstanțele de față nu este cazul, evitarea pericolului de a pierde controlul asupra unității militare fiind un obiectiv principal vizat de intimat.

Cazul fortuit reprezintă acea împrejurare care înlătură răspunderea penală a făptuitorului datorită faptului că rezultatul periculos este consecința unei împrejurări care nu putea fi prevăzută.

Printre evenimentele care pot fi calificate cazuri fortuite figurează împrejurări de origine externă, neimputabile persoanei chemată să răspundă, care au caracter extraordinar și nu puteau fi prevăzute de către un tip uman mediu și nici prevenite ori evitate decât de omul cei mal capabil, de o diligență și prudență maximă. Fac parte din această categorie, printre altele, fenomenele sociale, cum este cel petrecut în decembrie 1989.

Împotriva acestei sentințe, au declarai apel reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicia și au solicitat schimbarea sentinței atacate și admiterea acțiunii, cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Decizia civilă nr. 98 din 14 octombrie 2014, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă a admis apelul declarat de reclamanții A., B., M., C., D., E., F., G., H., I. și K. împotriva Sentinței civile nr. 875/2014 pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția I civilă.

A schimbat sentința atacată în sensul că a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanții A., B., M., C., D., E., F., G., H., I. și K. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Apărării Naționale și L. și în consecință:

A obligat pârâții, în solidar, să plătească reclamanților, cu titlu de daune morale, următoarele sume: reclamantului A., suma. de 5.500 euro, sau contravaloarea în lei la data plății; reclamantului B., suma de 4,000 euro, sau contravaloarea în lei la data plății; reclamantului M., suma de 7.000 euro, sau contravaloarea în lei la data plății; reclamantului C., suma de 1.500 euro, sau contravaloarea în lei la data plății; reclamantului D., suma de 5.000 euro, sau contravaloarea în lei la data plății; reclamantului E., suma de 18.000 euro, sau contravaloarea în lei la data plății; reclamantului F., suma de 5.500 euro, sau contravaloarea în lei la data plății; reclamantei G., suma de 3.500 euro, sau contravaloarea în lei la data plății; reclamantului H., suma de 12.000 euro, sau contravaloarea în lei la data plății; reclamantului I., suma de 16.000 euro, sau contravaloarea în iei la data plății și reclamantului K., suma de 5.500 euro, sau contravaloarea în lei la data plății.

A respins acțiunea formulată de reclamanții A., B., M., C., D., E., F., G., H., I. și K. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a obligat pârâții Ministerul Apărării Naționale și L. să plătească în solidar reclamanților A., B., M., D., F., G., H., I. și K., suma de 5400 lei, respectiv câte 600 lei pentru fiecare reclamant și reclamanților C. și E. suma de 300 lei, câte 150 lei pentru fiecare reclamant, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A respins apelul declarat de N. și O., moștenitoarele defunctului P. împotriva aceleiași sentințe.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții A. B., M., C., D., E., F., G., H., I., N., O. și K., pârâtul Ministerul Apărării Naționale și pârâtul L.

Prin Decizia civilă nr. 582 din 25 februarie 201.5, Înalta Curte a admis recursurile declarate de reclamanții A., B., M. C., D., E., F., G., H., I., N., O. și K., de pârâtul Ministerul Apărării Naționale și de pârâtul L. împotriva Deciziei nr. 98 din 14 octombrie 2034 a Curții de Apei Alba Iulia, secția I civilă. A casat decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași curți de apei.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de recurs a reținut următoarele:

Cercetând condițiile generale ale angajării răspunderii civile delictuale în ce privește persoana pârâtului L., în circumstanțele particulare ale cauzei și în raport de rezoluția din data de 01 martie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Parchetelor Militare în Dosarul nr. x/P/2007, soluție menținută prin Sentința penală nr. 17 din 10 mai 2011, definitivă, a Tribunalului Militar Teritorial București în Dosarul nr. x/RJ/753/2010, instanța de fond și instanța de apel au ajuns la concluzii diametral opuse.

Astfel, în timp ce instanța de fond a apreciat - pentru considerentele expuse amplu în cuprinsul sentinței - că situația concretă de la momentul evenimentelor din Decembrie 1989, care a avut ca efect reținerea reclamanților în incinta unității militare, poate fi asimilată cu starea de necesitate, cu efecte exoneratoare de răspundere pentru pârâtul L. și. implicit, a pârâtului Ministerul Apărării Naționale (în calitate de comitent), instanța de apel a considerat că situația de fapt generatoare a litigiului nu poate fi asimilată noțiunii de stare de necesitate și a înlăturat, formal, statuările instanței de fond în acest sens, fără însă a aduce vreun argument care să fundamenteze această concluzie.

Deși, în considerente, instanța de apel a reținut că evenimentele din decembrie 1989 au creat o stare de confuzie generală și un sentiment de ură a revoluționarilor față de cadrele de miliție - reclamanții din cauză, prezentându-se ei înșiși sau fiind duși la UM (...) - totuși, a apreciat că pârâtul L. a săvârșit fapta ilicită de lipsire de libertate a reclamanților, având în vedere condițiile în care aceștia au fost reținuți, tratamentul la care au fost supuși, lipsa unui act juridic emis de un organ de urmărire penală sau de instanță care să justifice măsura reținerii.

Instanța de apei a mai reținut că vinovăția pârâtului L. rezultă din faptul că, având cunoștință că lucrătorii Miliției se vor retrage în incinta unității pentru a fi protejați de furia manifestanților, a fost responsabil, în virtutea regulamentelor militare, de toate acțiunile care au avut loc în unitate, desfășurate de subordonații săi, astfel că nu trebuia să-i rețină pe reclamanți în incintă, fără a le permite să plece decât în baza unei ordonanțe de punere în libertate, având deplină putere de deliberare și de decizie în acest sens.

Reclamanții au solicitat obligarea pârâților la plata daunelor morale pentru privarea de libertate și pentru fapta ilicită constând în încălcarea integrității și sănătății, susținând în mod generic că pârâtul L. este vinovat pentru suferințele cauzate ca urmare a reținerii lor în incinta unității militare doar în virtutea faptului că îndeplinea funcția de comandant al unității militare menționate iar instanța de apel a apreciat că pârâtul L. se face vinovat de lipsirea de libertate a reclamanților (prin reținerea lor în cadrul UM (...)) și de tratamentul la care au fost supuși pe durata reținerii, exclusiv din perspectiva calității sale de comandant a acestei unități militare.

Or, pentru o corectă evaluare a situației de fapt și stabilirea vinovăției pârâtului L. și a pârâtului comitent ar fi fost necesar ca statuările instanței de apel - în sensul că pârâtul L. a săvârșit fapta de lipsire de libertate a reclamanților, cauzatoare de suferințe pentru aceștia, ca urmare a tratamentului la care au fost supuși, să se bazeze nu exclusiv pe calitatea pârâtului, de comandant al unității militare în care s-au refugiat sau au fost aduși reclamanții, ci pe probe certe din care să reiasă intenția acestuia sau culpa cea mai ușoară în acțiunea de lipsire de libertate și traumatizate a reclamanților, precum și faptul că, din motive subiective, care au ținut exclusiv de voința acestuia - și nu din motive obiective - nu s-au putut asigura condiții adecvate de cazare și hrană a reclamanților, până la clarificarea statutului acestora, pentru a fi evitate suferințele lor și dacă reținerea reclamanților s-a făcut exclusiv din voința sa sau ca urmare a unui ordin/ordine primit(e) de la superiorul/superiorii săi ierarhic/ierarhici.

Cu referire la aceste aspecte, este de reținut că pârâtul L. a formulat apărări prin care a expus detaliat situația de fapt, a susținut că, în Sibiu, existau peste 20 de unități militare, între care și cea al cărei comandant era și că "în fiecare dintre acestea s-au prezentat cadre ale Ministerului de Interne pentru a scăpa de furia revoluționarilor și de a se pune la adăpostul armatei, din proprie inițiativă, la ordinul comandanților direcți ai acestora și conform comunicatelor puterii politico-statale a României, respectiv Comunicatele FSN", că "începând cu după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, Procurorul general al României, pe baza competenței și autorității sale, din ordinul FSN, cu acordul ministrului de Interne, al șefului Departamentului Securității Statului și al Ministerului Apărării Naționale, a decis și a ordonat menținerea sub pază strictă a tuturor persoanelor venite în orice unitate, precum și punerea acestora la dispoziția procurorilor", că "din ordinul Procurorului general s-a constituit Comisia de anchetă ca organ de procuratură. Ordinul de zi pe unitate fiind o dovadă elocventă în acest sens"; că "datele diferite de punere în libertate atestă faptul că cei în cauză erau numai la dispoziția procurorilor, personalului unității revenindu-i doar sarcina de a însoți procurorii la efectuarea perchezițiilor, reținerea suspecților"; a invocat că acțiunea reclamanților își are izvorul într-un "rechizitoriu declarat nul absolut, pentru falsuri grosiere și probe contrafăcute" conform Sentinței penale nr. 10 din 29 octombrie 2001 a Curții Militare de Apel, rechizitoriul având numărul x/P/1998 (nu x/P/2008) și că "Decizia nr. l 168 din 27 februarie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, a validat ca definitivă Sentința penală nr. 10, sintetizând că fapta nu există" și că "în Dosarul nr. x/P/2007 nu s-a mai întocmit rechizitoriu, iar acțiunea nu a mai fost pusă în mișcare, lipsind vinovăția".

Totodată, din răspunsul Ministerului Apărării Naționale la interogatoriul reclamanților reiese că, în decembrie 1989, pârâtul L. era subordonat nemijlocit comandantului Comandamentului Infanteriei și Tancurilor, general R., primind ordine de la comandantul nemijlocit și de la comandanții direcți (ierarhic) și că ordinele primite de la superiori de către L., începând cu 21 decembrie 1989, au fost consemnate în Ordinul de zi pe unitate și în Jurnalul acțiunilor de luptă.

Apărările pârâtului L. au vizat inclusiv rezoluțiile și hotărârile judecătorești pronunțate în legătură cu faptele care i se impută de către reclamanți iar instanța de apel trebuia să soluționeze raportul juridic dedus judecății în raport de toate aceste apărări.

Așa fiind, Înalta Curte constată că situația de fapt nu a fost pe deplin lămurită pentru a se putea aprecia că, în cauză, sunt întrunite condițiile atragerii răspunderii civile delictuale a pârâtului L. pentru fapta proprie, în temeiul art. 998 și urm. C. civ. și, implicit, a răspunderii Ministerului Apărării Naționale, în calitate de comitent, în temeiul art. 1000 alin. (3) C. proc. civ.

Înalta Curte, raportat la considerentele expuse, care atrag incidența art. 304 pct. 9 raportat la art. 314 C. proc. civ., constată că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea reluării cercetării judecătorești și lămurirea deplină a situației de fapt, pentru o judecată unitară a cauzei, impunându-se admiterea tuturor recursurilor.

În rejudecare, instanța de trimitere va solicita depunerea la dosar a tuturor rezoluțiilor Parchetului și a hotărârilor judecătorești invocate în apărare de pârâți, printre care Sentința penală nr. 10/29.10,2010 a Curții Militare de Apel și Decizia nr. 1168 din 27 februarie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, și va stabili valoarea juridică a acestora în litigiul civil dedus judecății, inclusiv a Sentinței penale nr. 1 din 15 martie 2000 a Curții Militare de Apel, a Rezoluției nr. 319/11/2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție , secția Parchetelor Militare, a rezoluției pronunțată în Dosarul de cercetare penală nr. x/P/2007 și menținută prin Sentința penală definitivă nr. 17 din 10 mai 2011 pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial București în Dosarul penal nr. x/RJ/753/2010 - prin s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului L., printre altele, pentru infracțiunea de neglijență în serviciu, raportat la conținutul acestei infracțiuni, organele de cercetare penală și instanța penală constatând că pârâtul L., în timpul evenimentelor din decembrie 1989, și-a îndeplinit îndatoririle de serviciu în mod corect și legal, iar în urma acțiunilor întreprinse de acesta nu s-a cauzat o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau instituții de stat, sau o pagubă a patrimoniului acestora, ori o vătămare importantă intereselor legale ale vreunei persoane; va lămuri dacă a existat un ordin prin care să se fi dispus menținerea sub pază strictă a tuturor persoanelor venite în orice unitate militară și dacă pârâtul L. s-a conformat acestui ordin în accepțiunea dată de art. 13 din Regulamentul de ordine interioară, precum și modul în care s-a conformat, urmând a fi depuse regulamentele militare în vigoare la acea dată, care sunt incidente în cauză; va lămuri împrejurările, calitatea în care și cauzele pentru care au fost cercetate părțile vătămate și de ce au fost necesare ordine emise de procurori pentru punerea lor în libertate, în raport și de Ordinul nr. 303/1989, prin care s-a stabilit comisia de anchetă; vor fi audiați în mod nemijlocit martorii indicați în cauză, întrucât nu este admisibil ca, în baza unor probe administrate de organele de cercetare penală sau de prima instanță, să se reevalueze situația de fapt și să se ajungă la o soluție diametral opusă; va examina dacă pot fi aplicate, în cauză, din perspectivă "ratione temporis", raportat la momentul producerii evenimentelor din decembrie 1989, dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului și a protocoalelor adiționale la această convenție, ratificate de România prin Legea nr. 30/1994 și va solicita și administra orice probe a căror necesitate ar reieși din dezbateri.

Cu prilejul rejudecării, în măsura în care instanța de trimitere va constata - după probatoriile ce se vor administra, care să vizeze inclusiv dovada că reclamanții au dobândit/dețin calitatea de parte vătămată/parte civilă în procesul penal - că, în speță, sunt întrunite cerințele art. 998 și urm. și ari 1000 alin. (3) C. civ. pentru a se reține în sarcina pârâților răspunderea civilă delictuală reglementată de textele de lege menționate, va răspunde apărărilor reclamanților vizând criteriile legale de determinare a cuantumului daunelor morale.

Cu privire la criticile formulate de recurentele-reclamante N. și O. referitoare la calitatea procesuală activă, se constată că sunt fondate pentru următoarele considerente:

Cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 3 iulie 2012, de autorul lor, reclamantul P., alături de ceilalți reclamanți.

Reclamantul P. a decedat la data de 2 octombrie 2013, astfel cum reiese din certificatul de deces depus la Dosarul nr. x/85/2012* al Tribunalului Sibiu, iar N. (soția supraviețuitoare) și O. (fiica, născută P.) au formulat, prin apărător, la termenul din 22 aprilie 2014, cerere de introducere în cauză, în calitate de succesoare, depunând certificate de căsătorie și, respectiv de naștere.

Prin încheierea din 29 aprilie 2014, pronunțată în Dosarul nr. x/85/2012*, Tribunalul Sibiu a admis cererea de introducere în cauză a succesoarelor N. și O., respingând, implicit, excepția lipsei calității procesuale active a acestora, invocată de pârâtul Ministerul Apărării Naționale, cu motivarea că "drepturile nepatrimoniale au o latură patrimonială, din încălcarea lor izvorând prejudicii morale și patrimoniale reparabile prin măsuri nepatrimoniale dar și patrimoniale".

Așa fiind, recurentele-reclamante N. și O. au calitate procesuală activă, întrucât nu au formulat o acțiune proprie pentru repararea prejudiciului moral suferit, de autorul lor, ci sunt doar continuatoarele demersului judiciar inițiat de autorul lor, acțiunea acestuia având caracter patrimonial și putând fi continuată de succesoarele reclamantului P.

În ceea ce privește recursul recurentului-pârât L., cu privire la care a fost invocată, de către apărătorul recurenților-reclamanți, excepția nulității, pentru imposibilitatea încadrării criticilor în dispozițiile art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte constată că memoriul de recurs cuprinde susținerea referitoare la nesocotirea puterii de lucru judecat a Sentinței penale nr. 1 din 15 martie 2000 a Curții Militare de Apel, pronunțată în Dosarul nr. x/2000, a Sentinței penale nr. 10 din 29 octombrie 2010 a Curții Militare de Apel și a Sentinței penale nr. 17 din 10 mai 2011 a Tribunalului Militar București, precum și la aplicarea greșită în cauză a art. 998 și urm. C. civ., situație ce permite încadrarea recursului în motivul legai prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., analiza acestor apărări urmând a fi făcută de instanța de trimitere.

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat sub nr. x/85/2012.

Prin Decizia civilă nr. 416 din 21 martie 2016 Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, a admis apelul declarat de reclamanții A., B., M., C., D., E., F., G., H., I., K., N. și O., în calitate de moștenitoare ale reclamantului inițial P., decedat în timpul procesului, împotriva Sentinței civile nr. 875/2014 pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția I civilă, a schimbat, în parte, sentința atacată, în sensul că, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanții A., B., M.. C., D., E., F., G., H., I., N. și O., în calitate de moștenitoare ale reclamantului inițial P., decedat în timpul procesului și K.

în contradictoriu cu pârâții Ministerul Apărării Naționale și L. și în consecință a dispus obligarea pârâții lor la plata către reclamanți, în solidar, cu titlu de daune morale, a următoarelor sume: reclamantului A., suma de 3.300 euro, sau contravaloarea în lei la data plății; reclamantului B., suma de 2.400 euro sau contravaloarea în lei la data plății; reclamantului M., suma de 4.200 euro, sau contravaloarea în lei la data plății; reclamantului C., suma de 900 euro, sau contravaloarea în lei la data plății; reclamantului D., suma de 3.000 euro, sau contravaloarea în lei la data plății; reclamantului E., suma de 10,800 euro, sau contravaloarea în lei la data plății; reclamantului F., suma de 3.300 euro, sau contravaloarea în lei la data plății; reclamantei G., suma de 2.100 euro, sau contravaloarea în lei la data plății; reclamantului H., suma de 7.200 euro, sau contravaloarea în lei la data plății; reclamantului I., suma de 9.600 euro, sau contravaloarea în lei la data plății; reclamantelor N. și O., în calitate de moștenitoare ale reclamantului inițial P., decedat în timpul procesului, suma de 3300 euro, sau contravaloarea în lei la data plății; reclamantului K., suma de 3.300 euro, sau contravaloarea în lei la data plății; a respins acțiunea formulată de reclamanții A., B., M..

C., D., E., F., G., H., I., N. și O., în calitate de moștenitoare al reclamantului inițial P., decedat în timpul procesului și K. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. A obligat pârâții Ministerul Apărării Naționale și L. să plătească în solidar reclamanților A., B., M., D., F., G., H., I. și K. suma de 5,400 lei, respectiv câte 600 lei pentru fiecare reclamant, reclamantelor N. și O., în calitate de moștenitoare ale reclamantului decedat P., suma de 600 lei și reclamanților C. și E. suma de 300 lei, câte 150 lei pentru fiecare reclamant, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, curtea de apel a reținut următoarele:

Este adevărat că potrivit art. 22 alin. (1) C. proc. pen., în vigoare la data formulării acțiunii, hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucra judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia, însă aceasta presupune că prin hotărârea instanței penale s-au tranșat aceste chestiuni, respectiv instanța penală s-a pronunțat cu privire la săvârșirea unui fapte penale și la vinovăția persoanei care a săvârșit-o.

În speță însă, nu putem reține o astfel de situație, deoarece instanțele care au pronunțat hotărârile penale care l-au vizat pe pârâtul L. în legătură cu infracțiunea de lipsire de libertate nu au decis aceste aspecte deoarece a intervenit o cauză care înlătură răspunderea penală și anume prescripția.

Chiar dacă pârâtul L. avea la îndemână pentru, a-și dovedi nevinovăția prevederile art. 13 C. proc. pen., aceasta nu a înțeles să uziteze de aceste dispoziții pentru a se clarifica situația sa juridică în legătură cu acuzația de lipsire de libertate.

Astfel, prin rezoluția din data de 01 martie 2010 a Secției Parchetelor Militare s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului col.(r) L. pentru infracțiunile prev. de art. 174 C. pen., art. 217 C. pen., art. 218 C. pen., art. 249 C. pen. și încetarea urmăririi penale față de același învinuit sub aspectul infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, iar prin rezoluția nr. x/11-2/2010 din 21 iulie 2010 a procurorului militar șef al Secției Parchetelor Militare din Cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a respins plângerea împotriva rezoluției din 1 martie 2010.

Prin Sentința penală nr. 17/2011 pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial București a fost respinsă ca nefondată plângerea formulată de IPJ Sibiu împotriva rezoluției din data de 01 martie 2010 a Secției Parchetelor Militare și Rezoluției nr. x/II-2/2010 din 21 iulie 2010 a procurorului militar șef al Secției Parchetelor Militare din Cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Aceasta în condițiile în care, inițial, prin Sentința nr. 10/2001 a Curții Militare de Apel au fost admise cererile inculpaților L., R., S. și Ș. și s-a restituit cauza la Secția Parchetelor Militare în vederea refacerii urmăririi penale și a actului de sesizare, iar prin Sentința nr. 1/2000 a Curții Militare de Apel s-a dispus doar cu privire la schimbarea încadrării juridice a faptei și declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Militar Teritorial București.

În motivarea Sentinței nr. 17/2011 a Tribunalului Militar Teritorial București, se reține că s-a dispus scoaterea de sub învinuire a învinuitului L. pentru primele patru infracțiuni, motivat de faptul că ordinele date militarilor din subordine au fost în conformitate cu dispozițiile legale, cu atât mai mult cu cât acesta a ordonat subordonaților să nu facă uz de armă împotriva manifestanților.

Cu privire la infracțiunea de lipsire de libertate, în sentință se menționează doar faptul că s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale, conform art. 124 C. pen.

În consecință, prin hotărârile penale antemenționate și cu privire la care instanța supremă a dispus a se face verificări, nu există nicio pronunțare în sensul stabilirii unei vinovății a pârâtului L. în comiterea infracțiunii de lipsire de libertate tocmai pentru că a intervenit prescripția, cauză care înlătura răspunderea penală a celui care a comis-o.

Rămâne astfel în sarcina instanței civile să stabilească dacă pârâtul L. se face vinovat de săvârșirea unei fapte civile ilicite cauzatoare de prejudicii în privința reclamanților din prezentul dosar de natură să atragă răspunderea civilă delictuală a acestuia în condițiile art. 998 - 999 C. civ.

Sub acest aspect se reține că starea de fapt a fost pe deplin stabilită în cel de-a doilea ciclu procesual, cu privire la aceasta neexistând îndrumări în sensul stabilirii unei altfel de situații.

Prin urmare, se va pleca de la cele deja stabilite în cauză.

Astfel, în contextul revoluției din 1989 și a particularităților acesteia în cazul Municipiului Sibiu, se reține că primele cadre care au intervenit pentru dispersarea manifestanților au fost cele ale Miliției Județene care a recurs și la rețineri din rândul participanților la revoltă. Acest demers a amplificat nemulțumirea revoluționarilor, fiind nevoie de intervenția armatei în scopul descurajării manifestanților.

Ca urmare a exacerbării ostilității din partea populației, armata a deschis focul, trăgând foc de avertisment. Totuși, în acest context s-au tras focuri de armă și din alte locații, rezultând primele victime.

Ulterior anunțării decesului gen. T., evenimentele au luat un curs neașteptat, manifestanții forțând intrarea în sediul Miliției Județene.

Se creează convingerea că armata este de partea poporului, milițienii și securiștii devenind "dușmanii poporului", atitudinea față de cadrele de miliție fiind una ostilă în condițiile în care dinspre clădirea Miliției județene și a Securității s-au și tras focuri de armă înspre manifestanții strânși în piață.

Desfășurarea aceasta de forțe nu a avut loc în decurs de doar câteva ore, ci a debutat în data de 21 decembrie și a escaladat în 22 decembrie 1989.

Manifestanții care au intrat în sediul Inspectoratului de Miliție au capturat cadre de miliție și le-au predat armatei, în speță la UM (...) Sibiu, aflată în imediata apropiere a Inspectoratului.

Însă la UM (...) Sibiu au ajuns nu numai cadrele aduse de către manifestanți, ci și cadre care s-au refugiat din calea furiei manifestanților sau care, în zilele următoare, urmând îndemnurile primire prin intermediul mass-mediei, s-au pus la dispoziția UM (...) Sibiu.

Prin urmare, au existat trei categorii de cadre de miliție care au ajuns la UM (...) Sibiu: cei care au fost predați, cei care s-au retras în unitate și cei care s-au prezentat la UM (...) Sibiu ulterior datei de 22 decembrie și care nu erau în sediul UM Sibiu în 22 decembrie 1989.

Se reține că retragerea cadrelor Ministerului de Interne în UM (...) a avut loc în contextul în care, anterior, persoanele din conducerea Inspectoratului Județean de Miliție au luat legătura cu comandantul unității militare, pârâtul L., și au solicitat sprijin și protecție. Acest fapt rezultă atât din rezoluția întocmită în Dosarul nr. x/F/2007 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Parchetelor Militare, cât și din interogatoriul luat pârâtului L.

Martorul Ț., audiat în cursul urmăririi penale, a arătat că persoanele de la comanda Miliției au solicitat protecția cadrelor de la UM (...), care i-au îndrumat să sară gardul, întrucât poarta unității era blocată de un TAB. În același sens este și declarația martorului U.

Rezultă că aceste persoane nu puteau fi considerate automat persoane ostile (în sensul că doreau să atace unitatea militară) în condițiile în care în zilele de 21, 22 decembrie 1989 accesul în unitate nu se mai putea face pe poarta unității militare, ci doar prin escaladarea gardului, la recomandarea conducerii UM.

Pârâtul L. nu se poate apăra susținând că reclamanții erau "teroriști" în condițiile în care chiar el a permis accesul în unitate, iar accesul se putea face numai de o manieră excepțională - sărind gardul.

Pe de altă parte, au fost și reclamanți care s-au prezentat la sediul UM (...) Sibiu doar pentru că la televizor și radio se dădeau în permanență comunicate prin care se cerea cadrelor de miliție să se prezinte pentru predarea armamentului.

Ceea ce are relevanță în cauză este faptul că, astfel cum rezultă și din materialul de urmărire penală, unii milițieni s-au prezentat la alte unități militare de pe raza mun. Sibiu, unde au predat, armamentul din dotare și de unde au fost lăsați să plece, recomandându-li-se să fie cât mai discreți până la clarificarea lucrurilor.

De altfel, și reclamantul H. s-a predat în data de 24 decembrie 1989 la Centrul Militar din Piața Armelor unde a predat arma, dar nu a fost reținut. În 25 decembrie 1989 s-a prezentat la UM (...) Sibiu unde a fost dezbrăcat în curtea unității, bătut, deposedat de bunurile personale și reținut în bazin.

Deși la nivel de armată ordinele pe cale ierarhică au fost aceleași, doar pârâtul L. a înțeles să le aplice de o manieră personală, decizând de la sine putere și în lipsa unui ordin direct de la superiorii ierarhici să rețină pe acești lucrători de miliție în sediul UM, în condiții vitrege și permanent sub amenințarea armei, aspect ce rezultă fără dubiu din situația expusă în legătură cu reclamantul H. Acesta nu este un caz singular, dar printre reclamanții din prezentul dosar este singurul de acest gen.

La dosar nu s-a făcut dovada ordinului primit de la superiori prin care "s-a dispus menținerea sub pază strictă a persoanelor venite în orice unitate militară", deoarece în acest caz persoanele care s-au predat la alte unități militare nu erau lăsate să plece acasă.

Dintre reclamanți, doar 6 au fost predați sau s-au refugiat la UM (...) Sibiu în data de 22 decembrie 1989 (reclamanții E., F., P., K. - aduși sub escortă, A. a sărit gardul), ceilalți prezentându-se începând cu data de 24 decembrie (B., D., G., H., I.) sau 28 decembrie 1989 (C.).

Pârâtul L. se apără și susține că avea de ales între a-i lăsa pe mâna celor care îi băteau - manifestanții de la revoluție, și a-i opri în unitate, unde li se asigura protecția, motivând astfel necesitatea reținerii persoanelor aduse de manifestanți.

Nu există însă vreo justificare pentru reținerea persoanelor ce s-au predat începând cu data de 24 decembrie 1989, deoarece aceștia nu mai era necesar să fie apărați de manifestanți.

Pârâtul se mai apără că în calitate de comandant putea decide arestarea oricărei persoane pe o durată de 10 zile.

Curtea nu contestă această competență a comandantului de garnizoana, dar pârâtul nu a înțeles să-și exercite această atribuție și nu a dat un astfel de ordin de reținere a persoanelor ce au venit în UM.

Pe de altă parte, chiar dacă legea îi permitea să ia măsura reținerii timp de 10 zile, o astfel de măsură nu se putea dispune totalmente discreționar, ci trebuia să se impute ceva concret persoanelor în cauză, conform regulamentelor militare. Faptul intrării în unitate, cu permisiunea comandantului, nu poate duce la concluzia că toate aceste persoane urmau să fie arestate timp de 10 zile doar pentru ca erau cadre de miliție și exista suspiciunea că au tras în populație, în altă ordine de idei, pârâtul s-ar fi substituit în această situație organelor de urmărire penală, singurele în măsură să decidă dacă se impune sau nu arestarea cadrelor de miliție.

Prin urmare, în lipsa oricărui ordin venit de la eșaloanele superioare, toți reclamanții au fost tratați de pârât ca persoane reținute, deci ca persoane a căror libertate a fost anihilată.

Nu se poate susține ideea că pârâtul nu avea cunoștință că pentru reținerea unei persoane împotriva voinței sale trebuia să existe un ordin/ordonanță/mandat de reținere/arestare,

Că este așa rezultă din faptul că pârâtul a depus la dosar înștiințarea prin care comandantului UM (...) Sibiu i se aducea la cunoștință mandatul de arestare preventivă a inc. V. și obligația de a reține această persoană în arestul unității până la judecarea procesului. În consecință, pârâtul știa că o reținerea a unei persoane se putea face numai dacă există luată față de acesta măsura reținerii sau arestării preventive de către organele de urmărire penală competente, respectiv procuratura.

Pârâtul nu poate susține că prin reținerea reclamanților i-a protejat de manifestanți.

Mai întâi că reținerea nu a fost legală, lipsind orice temei legal în acest sens.

În al doilea rând, reținerea este incompatibilă cu ideea de protecție, protecția vizând o situație ce durează, exclusiv cât dorește cel protejat și, care caută protecție, în speță, reclamanții nu au fost întrebați dacă doresc să plece din unitate pe riscul lor și nici nu li s-a asigurat o astfel de posibilitate. Dimpotrivă, după ce pârâtul L. a decis să plaseze toți reclamanții în stare de arest (reținere) nu și-a mai asumat și responsabilitatea punerii/lăsării lor în libertate, tratând toate persoanele la fel, indiferent de circumstanțele particulare ale preluării în custodie (aduși de manifestanți sau de cadre ale armatei, cei ce s-au "pus la adăpost" sărind gardul, cei ce s-au prezentat ca urmare a comunicatelor de presă).

Este și motivul pentru care la solicitarea repetată a pârâtului s-a constituit comisia de anchetă prin OZU nr. 303/1989.

Este adevărat că procurorii ce s-au ocupat cu anchetarea persoanelor reținute în bazin au dat ordonanțele de punere în liberate a acestor persoane, dar acest aspect nu echivalează cu înlăturarea răspunderii pârâtului pentru reținerea acestora, deoarece cel care a luat decizia reținerii reclamanților a fost pârâtul, procurorii neluând nicio decizie în sensul reținerii/arestării vreunei persoane, cu excepția fostelor cadre de conducere ale Miliției și Securității.

Teoretic, pârâtul putea dispune ca toate persoanele să fie lăsate să plece până la punerea sub acuzare de către procurori, în urma efectuării unei anchete penale, în condițiile în care și la acea dată reținerea/arestarea unei persoane se putea face numai în anumite circumstanțe. Totodată, putea solicita organelor de procuratură să ia măsuri legale în privința reținerii persoanelor reținute în bazin și să creeze aparența de legalitate a reținerii.

S-a mai acreditat ideea că reținerea reclamanților s-a făcut cu acordul acestora.

Chiar și în situația în oare reclamanții s-au prezentat ele bună voie la UM (...) Sibiu nu se poate susține că aceștia și-au manifestat acordul pentru reținere. Reclamanții s-au prezentat fiind de bună-credință, urmând îndemnurile primire prin mass media de a se pune la dispoziția noilor structuri ale statului democratic ce lua naștere în urma revoluției. A se pune la dispoziția acestor autorități nu echivalează cu acordul de a fi reținuți și tratați ca prizonieri de război.

Se susține de către pârâtul M.Ap.N. că nici măcar reclamanții nu pot imputa o faptă concretă pârâtului L., acuzațiile decurgând doar din calitatea acestuia de comandant.

Distinct de cele deja reținute, nici nu era necesar a se reține o faptă concretă a acestuia, în condițiile în care pârâtul L. deținea funcția de comandant de garnizoană, iar în virtutea acesteia era comandantul direct al întregului personal al acesteia. În această calitate, militarilor în termen sau elevilor de la școala militară le-a ordonat să păzească cu strictețe reclamanții, iar în caz de nevoie să tragă cu armele din dotare.

Reclamanții au susținut, iar martorii audiați au confirmat faptul că pârâtul L. a dispus plasarea reclamanților în bazin sub pază strictă, cu ordin clar că dacă cineva mișcă să fie împușcat (declarațiile martorilor).

Faptul că în primele zile, reclamanții au fost păziți de un detașament de grăniceri, armă care nu era în subordinea M.Ap.N, ei a Ministerului de interne, tot nu este de natură să schimbe situația de fapt și juridică reținută, în condițiile în care în Regulamentul Serviciului de gardă și garnizoană - R.G.-2 la art 128 se menționează expres că dacă într-o garnizoană sunt dislocate și unități ale Ministerului de Interne, iar comandant al garnizoanei este un ofițer aparținând armatei, se numește un locțiitor a acestuia pentru unitățile M.I. De altfel, din declarația martorului Q., ce comanda plutonul de grăniceri, rezultă că acesta a primit dispoziție de la pârâtul L. ca cei reținuți să fie legați cu mâinile la spate, iar atunci când a decis să îi dezlege, pârâtul L. a "început să țipe" să fie legați din nou. Acest martor a declarat că a executat ordinele comandantului.

Aceste dispoziții trebuie însă interpretate și prin coroborare cu dispozițiile art. 61 din R.G.-1 - Regulamentul Serviciului Interior unde se prevede expres că, comandantul este conducător unic în unitatea militară pe care o comandă și comandant direct al întregului personal al acesteia.

Cum în afară de pârâtul L. nicio altă persoană nu a luat vreo decizie în privința reținerii reclamanților, iar pârâtul era comandantul garnizoanei, raportat la art. 61 din R.G.-1 -Regulamentul Serviciului Interior, este evident că doar acesta se face vinovat de reținerea reclamanților în incinta UM (...) Sibiu.

În condițiile în care în bazin erau inițial aproximativ 500 de persoane, este evident că aceștia nu puteau beneficia de condiții normale de cazare și masă.

Cu toate acestea se remarcă o lipsă totală de preocupare pentru asigurarea unor condiții decente, umane celor reținuți.

Astfel cum s-a reținut deja în al doilea ciclu procesual, pe perioada cât au stat în sala de sport, reclamanților nu li s-a dat apă și hrană, fiind ținuți legați la mâini, iar după mutarea în bazin persoanele reținute au primit hrană și apă, dar condițiile erau departe de a fi proprii unui număr atât de mare, fiind folosite doar câteva gamele și linguri pe care reclamanții le foloseau unii după alții, fără a fi spălate. Aceștia puteau merge la toaletă doar după un anumit program, încolonați, o dată pe zi. Mulți din cei reținuți nu aveau haine pe ei, iar de dormit s-a dormit inițial pe jos (pe fundul bazinului de înot), doar după câteva zile primind câteva saltele sau s-au întins covoarele ce erau destinate Casei Poporului.

Reclamanții nu au avut pretenția să li se asigure neapărat un pat și o masă îndestulătoare, ci să fie tratați omenește, cu decență, fiind persoane cărora nu li s-a adus nicio acuzație concretă, nu li s-a permis să ia legătura cu familia sau să primească pachete de la familie, în condiții mai vitrege decât cele de arest.

Reclamanții au suferit întrucât au fost tratați ca elemente ostile, li se spunea în permanență că sunt teroriști, erau amenințați tot timpul cu armele despre care se spunea că sunt încărcate, iar un pluton se afla înarmat în poziție de tragere; nu aveau voie să vorbească între ei, nu se puteau plimba în incinta bazinului.

În condițiile în care încă înainte de Revelion persoanele reținute au început să fie lăsate în libertate, constatându-se că nu se fac vinovate de comiterea unor infracțiuni împotriva poporului, era de așteptat o schimbare de atitudine din partea pârâtului, o diminuare a stării de represiune, o îmbunătățire a condițiilor de detenție, fie și numai prin permisiunea de a se plimba în perimetrul incintei bazinului, de a se duce la toaletă când aveau nevoie, de a primi mâncare neperisabilă de la familie, de a putea lua legătura cu aparținătorii.

Cu toate acestea, nimic nu s-a schimbat până la plecarea ultimei persoane reținute în bazin, cu excepția asigurării unui televizor.

Or, era evident faptul că persoanele din bazin urmau să fie eliberate treptat de către organele de anchetă, singurele persoane arestate fiind fostele cadre de conducere ale miliției și securității.

Aceste circumstanțe ale reținerii reclamanților nu denotă un tratament de protecție al acestora, ci dimpotrivă, un tratament asimilat condițiilor de prizonierat (mai greu decât cel al unei arestări preventive).

Față de cele menționate Curtea reține că s-a făcut dovada atât a faptului că pârâtul L. se face vinovat de reținerea reclamanților în cadrul UM (...) Sibiu, cât și a faptului că a existat o faptă ilicită constând în reținerea reclamanților în sala de sport și apoi, începând cu data de 24 decembrie 1989, în bazinul de înot a UM.

În ceea ce privește starea de necesitate sau cazul fortuit la care instanța fondului face referire, Curtea apreciază că acestea nu pot fi reținute în cauză.

Plecând de la noțiunile de stare de necesitate și de caz fortuit, astfel cum sunt reglementate de art. 45 și 47 C. pen. (în vigoare la acel moment), nu se poate susține, după cum s-a reținut deja, că pârâtul L. a comis fapta de lipsire de libertate a reclamanților pe o durată mare timp pentru a le salva viața, integritatea corporală sau sănătatea de un pericol iminent (furia manifestanților), deoarece acel pericol s-a epuizat după data de 22 decembrie 1989, iar integritatea corporală și sănătatea reclamanților a fost primejduită prin condițiile în care au fost plasați pentru a "li se salva viața"- Starea de necesitate există cât timp există pericolul iminent și se comite sub imperiul acestuia, iar pericolul trebuie să fie inevitabil, adică să nu poată fi înlăturat în alt mod decât prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală. În speță, pârâtul L. avea posibilitatea de a primi în UM cadre din MI și Securitate fără însă a le plasa în stare de reținere și de a le elibera după ce pericolul a trecut. Însă și după ce viețile reclamanților nu au mai fost amenințate în niciun fel, pârâtul a continuat să țină reclamanții în stare de reținere și în condiții totalmente improprii "cazării" unor efective atât de mari.

În acest sens, martorul U. a declarat că la eliberarea sa și a colegiilor săi din bazin s-au putut întoarce fără probleme la casele lor și la locul de muncă, unde au continuat să presteze activitatea specifică profesiei de polițist, nu au fost agresați de populație și nu au întâmpinat altfel de probleme de natură să le cauze vreo temere privitoare la viața, integritatea corporală sau sănătatea lor.

Nici cazul fortuit nu poate fi reținut în cauză. Asimilarea revoluției din 1989 cu cazul fortuit în împrejurările concrete ale cauzei este extrem de forțată, deoarece nu revoluția în concret a determinat fapta pârâtului L.

În cauză este vorba de reținerea reclamanților. Pârâtul susține că i-a reținut pentru a-i apăra de manifestanți, dar reacția acestora era previzibilă, ținând de limitele generale omenești de prevedere, astfel că nu sunt întrunite condițiile de existență ale cazului fortuit, una dintre acestea fiind ca făptuitorul să fi fost în imposibilitatea de a prevedea intervenția forței străine (a împrejurării) care a produs rezultatul. Or, rezultatul este lipsirea reclamanți lor de libertate, iar această lipsire de libertate nu s-a datorat manifestanților și nici măcar revoluției, ci exclusiv voinței pârâtului L., în calitate de comandant de garnizoană, în ceea ce privește îndrumarea dată de instanța supremă de a se lămuri împrejurările, calitatea în care și cauzele pentru care au fost cercetate părțile vătămate și de ce au fost necesare ordine emise de procurori pentru punerea lor în libertate, Curtea reține că, astfel cum rezultă din ordonanțele emise de Procuratura județului Sibiu, reclamanții nu au avut calitatea de învinuit/inculpat, organele de anchetă făcând referire doar la "sus-numitul" sau "situația lui ..." și urmează numele și prenumele persoanei. Întrucât pârâtul L. nu și-a asumat responsabilitatea lăsării în libertate a celor reținuți de către el în bazin, la insistențe acestuia, a fost constituită o comisie de anchetă. De reținut că această comisie nu se identifică cu organele de cercetare penală, chiar dacă din componența acestora făceau parte și procurori și nici nu a constituit un tribunal militar excepțional (ca în cazul cuplului (...)).

Convingerea instanței este că aceste persoane puteau fi eliberate doar din ordinul pârâtului fără a fi nevoie de constituirea niciunei comisii de anchetă, însă astfel cum s-a reținut, pârâtul nu a dorit să-și asume această responsabilitatea, ci doar pe aceea de a-i ține pe reclamanți în stare de reținere. Or, cine dispune reținerea poate dispune și eliberarea persoanei în cauză, în condițiile în care nu există o altă cauză sau alt organ care să dispună în sens contrar.

Tot din cuprinsul ordonanțelor rezultă că reclamanții au fost cercetați pentru a se stabili dacă au comis infracțiuni împotriva poporului în timpul revoluției. Aceste cercetări se puteau face însă și cu reclamanții în stare de libertate.

Reclamanții nu au avut calitatea de părți civile în Dosarul de urmărire penală nr. x/P/2007 în care s-a pronunțat rezoluția din 01 martie 2010, aceștia fiind doar părți vătămate, neajungându-se la momentul constituirii ca parte civilă, datorită soluției pronunțate și anume scoaterea de sub urmărire penală/încetarea urmăririi penale față de învinuiții din dosar. Acest aspect, față de soluția dată în dosarul penal, nici nu mai prezintă importanță, în condițiile în care potrivit art. 15 C. proc. pen. constituirea de parte civilă se poate face în cursul urmăririi penale, precum și în fața instanței de judecată, până la citirea actului de sesizare, iar pe de altă parte art. 19 C. proc. pen. arată clar că persoana vătămată care nu s-a constituit parte civilă poate introduce la instanța civilă acțiune pentru recuperarea pagubei pricinuite prin infracțiune.

Față de cele menționate, Curtea reține că s-a făcut dovada faptei ilicite de lipsire de libertate a reclamanților, vinovat de comiterea acesteia fiind pârâtul L.

În ceea ce privește prejudiciul suferit de către reclamanți, deși acest aspect nu a fost contestat de părți, Curtea reține că lipsirea de libertate, imposibilitatea de a lua legătura cu familia, supunerea la tratamente inumane și degradante pe durata reținerii nelegale sunt de natură să provoace victimelor unei asemenea fapte, suferințe morale, aducând o gravă atingere drepturilor și libertăților fundamentale, dar și valorilor care definesc personalitatea umană, respectiv onoarei, demnității, reputației în plan profesional și social. De altfel și în rechizitoriul întocmit în Dosarul nr. x/P/2007, se reține că persoanele reținute în mod nelegal au fost supuse unor tratamente inumane și degradante care le-au provocat suferințe fizice și psihice.

Între fapta ilicită constând în lipsirea de libertate și prejudiciul cauzat reclamanților prin aceasta există un evident raport de cauzalitate, astfel că sunt îndeplinite toate condițiile pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului L. în condițiile art. 998 - 999 C. civ. vechi, aplicabil în cauză.

În ce privește răspunderea pârâtului M.Ap.N., în calitate de comitent, Curtea reține că, la momentul săvârșirii faptei ilicite, pârâtul L. era angajat al M.Ap.N., iar fapta a fost săvârșită în exercitarea atribuțiilor de comandant al UM (...) Sibiu, astfel ca sunt îndeplinite cerințele pentru angajarea răspunderii pârâtului M.Ap.N. în calitate de comitent, în conformitate cu dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ.

În privința pârâtului Statut Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, se constată că reclamații și-au întemeiat acțiunea împotriva acestui pârât pe dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ., care reglementează răspunderea comitentului pentru fapta prepusului. În cauză nu s-a făcut dovada că între acest pârât și pârâtul L. există un raport de prepușenie, astfel că nu poate fi atrasă o astfel de răspundere în sarcina pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, motiv pentru a se va respinge acțiunea față de acest pârât.

Referitor la cuantificarea daunelor, Curtea a reținut în al doilea ciclu procesual că prin acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de reclamanții reținuți nelegal în timpul evenimentelor din decembrie 1989 - ianuarie 1990 nu se urmărește repararea prejudiciului suferit, care ar impune repunerea acestora într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este imposibil, ci finalitatea acordării acestor despăgubiri este de a produce o satisfacție de ordin moral. Așadar, scopul acordării daunelor morale constă în realizarea, în primul rând, a unei satisfacții morale pentru suferințe de același ordin, iar nu a unei satisfacții patrimoniale. De altfel, fiind vorba de prejudicii morale, ele nu pot fi reparate strict prin echivalentul lor în bani, întrucât valorile ocrotite nu pot fi evaluate în bani, existând practic o incompatibilitate între natura nepatrimonială a prejudiciului și caracterul patrimonial al despăgubirii.

Plecând de la aceste premise, valorile lezate prin lipsirea de libertate, agravarea sau debutul unor suferințe fizice/boli, conform documentelor medicale atașate acțiunii, durata reținerii (în medie peste 10 zile, cu excepția reclamanților B., C. și G.), condițiile concrete de cazare și hrană, improprii, astfel cum s-a stabilit prin procesul-verbal din 22 ianuarie 1990, faptul că s-a încercat luarea unor măsuri, fie și numai prin numirea comisiei de cercetare a condițiilor igienico-sanitare sau solicitarea de mutare a persoanelor în alt sediu corespunzător, numai spre sfârșitul lunii ianuarie 1990, când multe persoane erau deja eliberate, puține fiind reținute peste 30 de zile. Totodată se va ține cont de faptul că s-a încercat a se asigura căldura în incinta bazinului, că a fost instalat un televizor la dispoziția reclamanților, cu aprobarea procurorilor, că revoluția a debutat într-un moment când mulți militari urmau să plece în permisii, apropiindu-se sărbătorile de iarnă, iar elevii intrau în vacanță, astfel că proviziile de alimente erau limitate cantitativ, dar și faptul că există convingerea că dacă se dorea se putea crea reclamanților condiții mai bune locative și de hrană sau se putea schimba atitudinea conducerii UM față de cei deținuți, ceea ce nu s-a întâmplat.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanții K., E., B., C., D., F., G., H., I., N., O., A. și pârâții L. și Ministerul Apărării Naționale.

În motivarea recursului, reclamanții, invocând ca motiv de nelegalitate încălcarea sau aplicarea greșită a legii în materia răspunderii civile delictuale, care consacră principiul reparației integrale a prejudiciului produs, a normelor procesual-civile în materia administrării și aprecierii probelor și indicând ca temei juridic art. 304 pct. 9 C. proc. civ., raportat la art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, au solicitat admiterea recursului, modificarea, în parte a deciziei atacate, și admiterea, în totalitate, a acțiunii, cu obligarea pârâților la piața cheltuielilor de judecată.

În susținerea criticilor de nelegalitate, recurenții reclamanți au arătat următoarele:

Pentru acoperirea integrală a prejudiciului instanța de recurs trebuie să aibă în vedere că atingerea adusă libertății fizice a acestora, prin luarea măsurii arestării în lipsa unui temei legal, de către organe care nu erau abilitate în acest sens, vătămarea gravă a integrității corporale și a sănătății, prin lovire sau prin tratamentele neomenoase aplicate, precum și atingerea adusă demnității și onoarei reclamanților au dus la producerea unui prejudiciu moral semnificativ.

Reținerea a fost una abuzivă, în condiții mai grele decât cele ale unui arest normal, similare cu cele ale unui lagăr de concentrare nazist, întrucât în primele două zile nu au primit apă și mâncare, au fost ținuți în sala de sport, legați la mâini, răniți, bătuți, plini de sânge, fără ajutor medical și, fără a putea dormi, erau în permanență insultați, jigniți, amenințați că vor fi împușcați, erau păziți de militari ce aveau asupra lor puști și mitraliere, fapt ce făcea să crească încărcătura nervoasă și frica, iar pe 24 decembrie au fost mutați în bazinul Unității Militare unde au fost nevoiți să doarmă pe ciment, să mănânce din 3 sau 4 gamele toate persoanele, fără a fi spălate, pentru nevoile personale se așezau la coadă și sub escortă militară erau duși la toalete. De asemenea, atmosfera de teroare era întreținută în permanență, pe rând fiind duși la anchetă și tot pe rând au fost eliberați nu aveau posibilitatea să ia legătura cu exteriorul pentru a transmite vreun mesaj familiilor sau pentru a afla dacă acestea sunt în siguranță.

De asemenea, au fost catalogați drept teroriști, ceea a generat poate consecința cea mai gravă, deoarece ani de zile în comunitate aceștia au fost stigmatizați pe acest motiv.

Este de netăgăduit că orice arestare pe nedrept și orice agresiune fizică produce suferințe pe plan psihic și fizic, în cauză nefiind vorba doar de o simplă arestare pe nedrept, fiind supuși și altor suferințe sau umilințe. Cel mai prejudiciant aspect a fost acela de a fi deținuți sub amenințarea armei, sub amenințarea că vor fi omorâți ca teroriști.

Susțin că în raport de această situație de fapt, instanța nu a cuantificat în mod corect întinderea prejudiciului și cuantumul despăgubirilor.

De aceea, în stabilirea cuantumului daunelor morale solicitate, instanțele trebuie să analizeze situația reclamanților și prin comparație cu alte situații.

În acest sens, la cuantificarea daunelor morale, trebuie avute în vedere ca și punct de reper, daunele acordate de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia civilă nr. 10211 din 17 decembrie 2009, în care, pentru mai puțin de 24 de ore de arestare nelegală în noaptea de 21/22 decembrie, a unui manifestant din București la Penitenciarul Jilava, instanța a acordat 5.000 euro cu titlu de daune morale, pentru privare de libertate și suma de 5.000 euro, cu titlu de daune morale pentru încălcarea integrității și sănătății reclamantului. Mai mult, beneficiarul daunelor acordate de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost deținut o perioada scurtă de timp de numai 24 de ore, în condiții normale de arest, a beneficiat de o încăpere cu pat, cu toaletă și nu a fost păzit și amenințat cu arma în permanență.

În situația în care ar fi fost prizonieri de război, ceea ce nu este cazul deoarece România nu a fost în decembrie 1989 în război, trebuiau să beneficieze de mai multe drepturi sau condiții, așa cum sunt cele prevăzute în Convenția a 111-a de la Geneva la care România este parte, din anul 1954. Nici măcar pe timp de război nu este permis a degrada un militar, a-i rupe însemnele gradației, așa cum s-a întâmplat în speță. De asemenea, prizonierii de război trebuie protejați tot timpul contra oricăror acte de violență, sau de intimidare și trebuie să beneficieze de îngrijiri medicale.

Cu privire la daunele solicitate pentru încălcarea integrității și sănătății lor, recurenții arată că numai unii dintre ei au fost bătuți de militari și aceștia trebuie să beneficieze de daune individualizat pentru fiecare faptă. Aceste traume fizice au fost dovedite cu certificate medico-legale care, deși au fost eliberate la 1 an de la data faptelor, sunt necontestate.

Recurenții reclamanți invocă și încălcarea de către instanța de apel a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, încălcarea dreptului la un proces echitabil și anume dreptul unei persoane de a fi judecat de un tribunal independent și imparțial, într-un termen rezonabil. Susțin că după ce au fost părți vătămate într-un proces penal care a durat din 1990 până în 2010, în care nu s-a stabilit vinovăția, și în dosarul civil de față, durata de soluționare este una mare, acțiunea fiind promovată din 2012.

Recursul recurentului pârât L.:

Recurentul L., invocând ca temei dispozițiile art. 304 pct 9 C. proc. civ., solicită admiterea recursului și modificarea hotărârii pronunțate de instanța de apel, în sensul respingerii în totalitate a apelului declarat de reclamanți.

În susținerea criticii de nelegalitate, recurentul L. invocă următoarele argumente:

Decizia civilă nr. 416/2016 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia , secția I civilă, este injustă, ilegală și netemeinică, transformând prin răsturnare tot adevărul și întreaga realitate a evenimentelor din decembrie 1989, de la Sibiu și nu respectă indicațiile instanței de recurs din următoarele perspective:

La rejudecare, în fața instanței, Curtea de Apel a audiat numai 2 (doi) martori, dar care sunt reclamanți în alte dosare perfect similare. Nu au rezultat elemente relevante pentru menținerea și completarea deciziei inițiale a Instanței de apel.

Situația de fapt reală, conform circumstanțelor și împrejurărilor din decembrie 1989, putea fi stabilită numai prin coroborarea imparțială a înscrisurilor care au fost înaintate în faza de rejudecare și a celor clasificate (descrise în pag. 2 - 3 ale cererii de recurs).

Asupra probelor și cererilor formulate, Curtea de Apel nu a făcut mențiunile legale și nu s-a pronunțat asupra conținutului înscrisurilor înaintate și a cererilor formulate, respectiv de admitere sau respingere motivată a acestora, nu a ținut seama de statuările instanțelor penale care nu au reținut fapta de lipsire de libertate întrucât în privința acesteia intervenise prescripția răspunderii penale.

Decizia instanței de apel persistă în aprecieri și afirmații generice în ceea ce privește starea de necesitate declarată și care a fost însoțită de alarma de luptă "(...)".

Instanța nu a administrat probe care să vizeze dovada că reclamanții au dobândit sau dețin calitatea de parte vătămată/parte civilă în procesul penal și că sunt întrunite cerințele art. 998 și urm. și art. 1000 alin. (3) C. civ.

În cuprinsul filelor 7 - 20, recurentul a continuat cu descrierea evenimentelor și cu indicarea probelor ce atestă starea de fapt. Astfel, arată că întreaga stare de fapt și de drept probează că: nu există faptă ilicită dovedită și dovedibilă; nu rezultă un eventual raport de cauzalitate; nu reiese un eventual prejudiciu cauzat; nu s-a stabilit nicio vinovăție; că nu sunt întrunite elementele constitutive ale răspunderii delictuale, folosind în acest sens o analiză comparativă a faptelor reținute de instanța de apel și a considerentelor și aprecierilor proprii considerate ca realitate de fapt și de drept.

În concluzii, la pagina 21 din recurs, recurentul pârât L. mai arată că excepțiile, printre care și prescripția dreptului la acțiune, sunt de ordinul evidenței.

Recursul recurentului pârât Ministerul Apărării Naționale:

Recurentul Ministerul Apărării Naționale, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicită admiterea recursului și modificarea în parte a hotărârii atacate în sensul respingerii în totalitate a apelului declarat de reclamanți.

În susținerea recursului, pârâtul Ministerul Apărării Naționale arată următoarele:

Instanța de apel a reținut la pagina 10 din hotărâre că L. nu a uzat de dispozițiile art. 13 C. proc. pen. Or, este dovedit că acesta a făcut plângere împotriva Rezoluției nr. 200/P/2007, solicitând continuarea procesului penal dar plângerea i-a fost respinsă prin Rezoluția nr. 319 /II-2 din 21 iulie 2010 care a reținut pescripția răspunderii penale pentru fapta de lipsire de libertate în mod nelegal,

Decizia atacată este nelegală întrucât instanța a reținut o stare de fapt greșită, astfel cum a fost prezentată de reclamanți, contrară celor statuate de instanța de fond și de instanțele penale, contrară probațiunii administrate în fața instanței de fond, cât și a celei de apel, inclusiv în cel de-al doilea ciclu procesual, apreciind că astfel sunt încălcate limitele rejudecării stabilite prin decizia de casare care a dispus evaluarea probatoriilor administrate în penal cu respectarea autorității de lucru judecat din penal.

Contrar reținerilor instanței de apei, pârâtul L. nu a permis accesul cadrelor Ministerului de Interne în unitate și cu atât mai puțin prin escaladarea gardului unității, iar dacă unii dintre aceștia, susțin că ar fi primit indicații în acest sens de la cadre militare din unitate, oricum acestea nu ar putea fi imputate pârâtului, doar în virtutea faptului că era comandantul U.M. (...) Sibiu.

Nelegalitatea deciziei atacate rezultă și din faptul că nu a făcut aplicarea prevederilor din decizia de casare din primul ciclu procesual, în sensul în care, în rejudecarea apelului, au fost audiați 2 martori, reclamanți în alte dosare având același obiect, deci subiectivi, iar înscrisurile depuse în probațiune de Ministerul Apărării Naționale, respectiv extrasele din regulamentele militare, în vigoare la data revoluției din decembrie 1989, care reglementau atribuțiile comandantului de unitate în timp de pace și cele ale comandantului de garnizoană, au fost folosite de instanță selectiv, luând în considerare doar interesul reclamanților, instanța ignorând faptul că instanțele penale au statuat definitiv că pârâtul L. a fost scos de sub urmărire penală pentru neglijență în serviciu.

Instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la înscrisurile solicitate în probațiune de pârâtul L.

De asemenea, a reținut în mod eronat, că au existat trei categorii de cadre militare care au ajuns la (...) Sibiu, iar declarațiile reclamantului H., că ar fi fost bătut, au fost reținute de instanța de apel fără coroborarea cu alte probe.

A fost făcută o greșită aplicare a normelor și reglementărilor militare, aplicabile în cazul pătrunderii în unitate a unor persoane străine, iar "predarea la unitate" a reprezentat tot o prezență străină într-o unitate aflată pe picior de război.

În mod greșit instanța de apei a reținut vinovăția pârâtului L., ignorând evenimentele și circumstanțe complexe de la acel moment, și, mai ales faptul că revoluția a fost un eveniment unic, fără precedent, iar situațiile noi cu care s-au confruntat participanții ei au fost rezolvate, de multe ori, după inspirația și bunul simț al acestora, având în vedere vidul legislativ, fapt constatat cu putere de lucru judecat și de instanțele penale.

Afirmația reclamanților potrivit căreia cei care s-au predat la alte unități militare din Sibiu, au fost lăsați să plece, după ce au predat armamentul, nu a fost probată.

Instanța de apel a ignorat prevederile Regulamentului serviciului de gardă și garnizoană, sub aspectul rolului și atribuțiilor serviciului de gardă și ale comandantului gărzii și a reținut în mod eronat că reclamanții au fost păziți de un pluton de grăniceri doar în primele zile, aceștia asigurând paza reclamanților pe toată durata reținerii lor.

Reținerea reclamanților în incinta U.M. (...) Sibiu a avut un caracter de excepție, care se raportează strict la evenimentele din decembrie 1989, evenimente în care unitatea a îndeplinit și misiuni neprevăzute, impuse de dinamica desfășurării acțiunilor de la acel moment, pentru depășirea acestora fiind folosite mijloacele și personalul pe care unitatea le avea la dispoziție. Reclamanții au făcut parte din structurile ministerului de interne, care, alături de cele ale securității, au reprezentat simbolurile regimului comunist împotriva căruia poporul și-a manifestat acțiunile din timpul evenimentelor din decembrie 1989.

Instanța de apel a interpretat greșit legea când a apreciat că în cauză nu sunt incidente dispozițiile care reglementează starea de necesitate.

Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia a fost dată cu aplicarea greșită a textelor de lege care reglementează instituțiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie și a răspunderii comitentului pentru fapta prepusului sau, respectiv art. 998 - 999 și art. 1000 alin. (3) C. civ. vechi, dispoziții pe care și-au întemeiat, în drept, acțiunea reclamanții, fapt ce se datorează interpretării greșite a probatoriului administrat în cauză.

Astfel, cum doctrina și jurisprudența arată în mod în unitar, pentru ca răspunderea comitentului să fie angajată în temeiul 1000 alin. (3) C. civ., este necesar ca, în persoana prepusului, să fie întrunite condițiile răspunderii pentru fapta proprie, prevăzute de art. 998 și 999 C. civ. respectiv, să fie întrunite, cumulativ, condițiile generale privind existența prejudiciului, existența faptei ilicite a prepusului, existența raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu și existența vinei prepusului în comiterea faptei ilicite, la care se adaugă îndeplinirea celor două condiții speciale; existența raportului de prepușenie și săvârșirea faptei în funcțiile încredințate prepusului.

Instanța de apel a dispus în mod nelegal antrenarea răspunderii civile delictuale, în condițiile art. 998 - 999 C. civ., în sarcina prepusului Ministerului Apărării Naționale, pârâtul L.

În ceea ce privește pretinsa faptă ilicită de lipsire de libertate săvârșită cu vinovăție de pârâtul L., reținerea reclamanților în incinta U.M. (...) Sibiu, a fost impusă de circumstanțele concrete ale evenimentelor petrecute în decembrie 1989, așa cum rezultă din starea de fapt, cum corect a fost reținută de instanța de fond, cum rezultă din probatoriul administrat inclusiv în fața instanței de apel cu ocazia rejudecării, precum și din materialul de urmărire penală din Dosarul nr. x/P/2007.

Încercarea de pătrundere a lucrătorilor Ministerului de Interne în incinta unei unități militare prin escaladarea gardului, în situația în care toate structurile Ministerului Apărării Naționale executau activități specifice indicativului de alarmă parțială de luptă și în situația în care, în urma executării focului dinspre sediul Inspectoratului de Miliție s-au înregistrat victime din rândul militarilor și manifestanților, în mod temeinic s-a soldat cu reținerea acestora, având în vedere dispozițiile regulamentelor militare în vigoare la acea dată.

Aceiași situație de fapt poate fi reținută și pentru reclamanții care au fost aduși în unitate de manifestanți sau de patrulele militare, ca fiind suspecți, precum și pentru cei care, urmând indicațiile noii conduceri statale în curs de formare, transmise prin comunicatele radio-tv, "s-au predat", cum ei înșiși recunosc, la (...) Sibiu, din proprie inițiativă, tocmai pentru a fi verificați de organele stabilite de lege cu privire la acțiunile întreprinse în cursul evenimentelor revoluției și a-și dovedi nevinovăția.

Prin urmare, motivul principal pentru care pârâtul L. a dispus reținerea lucrătorilor Ministerului de Interne, în incinta U.M. (...) Sibiu, a fost impus de circumstanțele concrete ale momentului, iar opțiunea sa, sub presiunea evenimentelor, de a-i reține și pune la dispoziția unei Comisii de anchetă, care să-i cerceteze cu privire la acțiunile lor, a fost una justificată, plasarea sub pază a acestora, cu respectarea regulamentelor militare în vigoare la acel moment, nefiind una opțională, ci obligatorie, raportat la faptul că numai după verificarea for de organele îndrituite legal, s-a putut dovedi nevinovăția acestora.

Nici reclamanții și nici martorii audiați în cauză nu au putut afirma că relele tratamente suferite pe timpul reținerii lor s-ar datora direct pârâtului L. și nici nu au putut arăta ce norme legale ar fi încălcat prepusul Ministerului Apărării Naționale în funcțiile deținute, în timpul evenimentelor din decembrie 1989.

Situația concretă la momentul evenimentelor din decembrie 1989 poate fi asimilată cu o stare de necesitate care înlătură răspunderea civilă delictuală a pârâtului L., instanța de apel înlăturând, în mod nelegal, considerentele primei instanțe.

Doctrina definește starea de necesitate ca fiind cauza generală care înlătură caracterul penal al faptei, ce constă în existența unui pericol iminent care, neputând fi înlăturat altfel, constrânge o persoană să comită o faptă prevăzuta de legea penală pentru a salva de la acel pericol, viața, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes public.

Este evident că, în contextul evenimentelor din decembrie 1989, reținerea lucrătorilor MI în sediul diferitelor unități militare, s-a făcut sub comandamentul stării de necesitate care a guvernat acele momente. De altfel, așa cum s-a arătat, starea de necesitate fusese declarată de la cel mai înalt nivel al statului încă din 17 decembrie 1989. Dincolo de cele afirmate anterior, privitor la acest subiect, fapta de reținere a reclamanților în unitățile militare aparținând M.Ap.N. a fost justificată de un interes public, având în vedere că lucrătorii MI au fost asociați de populația insurgență cu simbolurile regimului comunist, ale căror acțiuni erau contrare voinței manifestanților.

Valorile salvate și apărate prin reținerea reclamanților MI în sediul U.M. (...) Sibiu, la momentul revoluției, sunt de natură nepatrimonială, și reprezintă idealurile populației care au determinat manifestările violente din decembrie 1989, lucrătorii ministerului de interne fiind asimilați de populație ca fiind susținători ai simbolurilor și valorilor comunismului și ca forța care a susținut acel regim comunist.

La momentul reținerii reclamanților în incinta unității militare se poate reține o reală stare de necesitate, ceea ce exonerează de vreo răspundere pe pârâtul L., deoarece acesta nu a săvârșit vreo faptă interzisă de lege, pe timpul reținerii aceste persoane aflând-se la dispoziția comisiei de anchetă care a dispus și eliberarea lor, în urma cercetării, iar această comisie de anchetă, constituită în acele zile, sub conducerea unor procurori civili și militari, și-a continuat activitatea până în luna octombrie 1990, deci mult după ce pârâtul nu mai era comandat în U.M. (...) Sibiu.

Contrar reținerilor instanței de apel, pârâtul a încercat prin toate faptele sale să asigure condiții minime celor care se aflau în incinta unității militare, așa cum reiese din înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

Cu privire la prejudiciul invocat de reclamanți, instanța de apel a reținut în mod nelegal în sarcina prepusului vinovăția cu privire la faptele imputate de reclamanți privind reținerea nelegală, astfel încât nu se poate reține existența unui prejudiciu direct și nemijlocit produs de acesta persoanelor reținute.

Instanța de apel, interpretând netemeinic probatoriul administrat în cauză, raportat la prevederile art. 998 - 999 C. civ., a constatat, în mod nelegal, existența prejudiciului, a faptei ilicite de lipsire de libertate, a vinovăției și a legăturii de cauzalitate dintre prejudiciul produs și fapta ilicită.

De asemenea, interpretând nelegal dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ., a constatat că sunt îndeplinite în cauză cerințele pentru angajarea răspunderii comitentului Ministerul Apărării Naționale, pentru faptele prepusului său, pârâtul L.

Or, în cauză nu este îndeplinită condiția generală necesară pentru antrenarea răspunderii comitentului, respectiv, nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale a prepusului Ministerului Apărării Naționale.

Instanța de apel a analizat în mod superficial condițiile speciale care atrag răspunderea comitentului pentru fapta prepusului său, raportat la caracterul extraordinar al evenimentelor din decembrie 1989. În ceea ce privește respingerea apelului față de pârâtul Statul Român, având în vedere că Statul Român reprezintă interesul general, al societății, iar Ministerul Apărării Naționale, în calitatea sa de structură eminamente etatică, a fost pus în situația care a general prezentul litigiu, tocmai în urma unei profunde crize a statului, în caz de respingere a recursului, recurentul Ministerul Apărării Naționale apreciază că se impune ca, în calitatea sa de garant general al valorilor societății, să răspundă pentru eventualul prejudiciu produs.

Analizând recursurile cu care a fost învestită, Înalta Curte constată următoarele:

În ceea ce privește recursurile exercitate de pârâții Dumitru Aurel și Ministerul Apărării Naționale, Înalta Curte reține următoarele:

Deși recurentul-pârât L. a invocat, drept temei juridic al recursului, prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. potrivit cărora hotărârea atacată ar fi lipsită de temei legal sau dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, din cuprinsul declarației de recurs, unele dintre argumentele de nelegalitate privesc o descriere amănunțită a situației de fapt, a concluziilor cercetărilor penale la care acesta a fost supus, a conținutului probelor administrate în cauză - înscrisuri și declarații de martori - apreciate din perspectivă proprie printr-o analiză comparativă punctuală a considerentelor deciziei recurate și a propriei realități de fapt/de drept și cu indicarea înscrisurilor din dosarul de apel eludate de instanță.

Prin aceste argumente, recurentul pârât L. își exprimă nemulțumirea față de soluția pronunțată de instanța de apel.

Or, aceste critici nu pot fi analizate din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ci pot fi eventual considerate drept motive de netemeinicia, ce exced controlului recursului, ca și cale de atac extraordinară.

Singurele argumente ale pârâtului L. ce pot fi analizate din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. privesc neîndeplinirea condițiilor privind răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie și pentru fapta prepusului, respectiv cele referitoare la existența stării de necesitate, ca împrejurare care înlătură răspunderea civilă delictuală din perspectiva aplicării dispozițiilor art. 998 - 999 și art. 1000 alin. (3) din C. civ. de la 1864 precum și nerespectarea îndrumărilor deciziei de casare, din perspectiva dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. de la 1865.

Având în vedere că aceste critici ale recurentului pârât L. sunt comune cu cele invocate de recurentul pârât Ministerul Apărării Naționale, acestea urmează a fi analizate împreună.

Recursurile pârâților Ministerul Apărării Naționale și L. simt fondate și vor fi admise, pentru următoarele considerente:

Reclamanții au învestit instanța de judecată cu o acțiune în răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie, întemeiată pe dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. de la 1864, împotriva pârâtului L., pentru repararea prejudiciului produs de acesta prin pretinsele fapte ilicite săvârșite în contextul evenimentelor din decembrie 1989, în circumstanțele reținerii foștilor lucrători de miliție și securitate în incinta U.M (...) Sibiu și, totodată, cu o acțiune în răspundere civilă delictuală pentru fapta prepusului, împotriva comitentului Ministerul Apărării Naționale, întemeiată pe dispozițiile art. 1000 alin. (3) din C. civ. de la 1864.

Antrenarea răspunderii presupune să se constate că în persoana prepusului, sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie și că în privința comitentului, sunt îndeplinite condițiile răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, ceea ce presupune obligația de răspundere solidară a acestor pârâți pentru repararea prejudiciului cauzat reclamanților prin cele două fapte imputate, respectiv privarea nelegală de libertate și supunerea reclamanților la condiții inadecvate prin care li s-a încălcat integritatea și afectat sănătatea.

Recurentul pârât L. a indicat în declarația de recurs greșita soluționare a excepției prescripției ca motiv de nelegalitate.

Înalta Curte constată că această chestiune a fost definitiv tranșată, în primul ciclu procesual, prin decizia de casare a instanței de apel care a trimis cauza pentru rejudecare instanței de fond, irevocabilă prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 271 din 29 ianuarie 2014. Prin urmare, problema prescripției dreptului la acțiune al reclamanților nu mai poate fi pusă în discuție în prezentul cadrul procesual.

Critica referitoare la nerespectarea îndrumărilor deciziei de casare sub aspectul neadministrării probatoriilor necesare și utile soluționării cauzei este nefondată. Instanța de apel a respectat îndrumările deciziei de casare, a administrat proba cu martorii propuși de părți și cu înscrisurile aflate la dosarul penal.

Chestiunea aprecierii lor nu echivalează cu nerespectarea îndrumărilor deciziei de casare, ci țin de valoarea raționamentului juridic, de valoarea probatorie a acestora.

Cât privește fondul cauzei, se reține că reclamanții au avut calitatea de părți vătămate în procesul penal ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/P/2007, care s-a finalizat cu rezoluția din 1 martie 2010 pronunțată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Parchetelor Militare, față de pârâtul L. cu soluția de scoatere de sub urmărire penală pentru infracțiunile de participație improprie la infracțiunea de omor deosebit de grav, omor, distrugere calificată, neglijență în serviciu, participație improprie la infracțiunea de omor deosebit de grav în forma tentativei și cu soluția de încetare a urmăririi penale pentru infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, cu motivarea că în raport de această faptă s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale. Susținerile recurentului pârât L. că reclamanții nu s-au constituit părți vătămate sunt nefondate, instanța reținând de asemenea că aceștia nu s-au constituit părți civile.

Urmare a acestei soluții, rămasă definitivă, reclamanții au promovat prezenta acțiune în răspundere civilă delictuală, urmând ca instanța civilă să aprecieze dacă sunt sau nu îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale.

Pentru antrenarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, trebuie întrunite cumulativ următoarele condiții: existența prejudiciului, a faptei ilicite, a raportului de cauzalitate între faptă și prejudiciu și a vinovăției celui care a săvârșit fapta, de sub forma intenției, fie sub forma culpei, prin aceasta din urmă înțelegându-se și simpla neglijență sau imprudență a făptuitorului.

Pentru ca răspunderea comitentului să fie angajată în temeiul art. 1000 alin. (3) C. civ. de la 1864, este necesar, pe lângă raportul de prepușenie și ca fapta să fi fost săvârșită în cadrul acestui raport, în persoana prepusului să fie întrunite condițiile răspunderii pentru fapta proprie, potrivit art. 998 și art. 999 din același C. civ.

Analizând condițiile răspunderii civile delictuale în circumstanțele speței în ce privește persoana pârâtului L., în calitate de comandant al Unității Militare în care au fost reținuți reclamanții, Înalta Curte apreciază că instanța de apel, printr-o interpretare eronată a faptelor și a condițiilor în care acestea s-au produs, și cu ignorarea statuărilor instanței penale, a pronunțat o soluție cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, în timp ce instanța de fond a concluzionat în mod legal că nu sunt îndeplinite condițiile pentru antrenarea răspunderii civile delictuale. În situația concretă de la momentul evenimentelor din decembrie 1989, reținerea reclamanților în incinta unității militare poate fi asimilată cu starea de necesitate, element care înlătură caracterul ilicit al faptei și vinovăția și deci răspunderea civilă delictuală a făptuitorului.

Chemarea în judecată a pârâtului L. a avut la bază faptul că acesta îndeplinea funcția de comandant al garnizoanei Sibiu, unitate în care reclamanții au fost reținuți, fără a li se permite plecarea în afara unui ordin al procurorului.

Instanțele au stabilit pe deplin condițiile reținerii, faptul că reținerea reclamanților în incinta Unității Militare Sibiu s-a produs în contextul evenimentelor din decembrie 1989 când populația civilă a ieșit în stradă pentru a protesta contra regimului comunist iar milițienii și agenții de securitate din clădirea Ministerului de Interne, cuprinși de panică în contextul în care s-a tras cu arme de război către clădirea Ministerului de Interne, și, urmare a unui ordin neoficial de a se preda, au cerut protecția unității militare. Unii dintre ei au fost prinși și bătuți de populație și predați unității militare, alții s-au "refugiat" de bună voie, sărind gardul în curtea unității militare unde au fost reținuți de militarii care asigurau paza obiectivului militar iar alții "s-au predat" voluntar la sediul unității militare ca urmare a comunicatelor radio/tv, Rezoluția din 01 martie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Parchetelor Militare, pronunțată în Dosarul nr. x/P/2007, menținută prin Sentința penală nr. 17 din 10 mai 2011, definitivă, a Tribunalului Militar Teritorial București, în Dosarul nr. x/RJ/753/2010, și probele administrate în cauza de față în instanța de fond și de apel atestă această stare de fapt.

Fapta de reținere a reclamanților, în condițiile anterior descrise, s-a realizat într-o unitate militară, loc care se organizează și conduce după ordine și regulamente militare, după reguli de subordonare clare. "Ordinul" este definit de art 13 din Regulamentul de ordine interioară, ca acea prevedere imperativă, dată în conformitate cu actele normative, și care stă la baza oricărei acțiuni militare. Personalul militar are obligația să execute ordinele superiorilor, cu excepția cazului în care contravin legilor interne, normelor conflictelor armate și convențiilor internaționale la care România a aderat. Personalul militar se poate sustrage îndeplinirii ordinului doar dacă a fost vădit ilegal.

În raport de situația de fapt reținută prin Rezoluția pronunțată în Dosarul de cercetare penală nr. x/P/2007, definitivă, prin care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului L. pentru infracțiunea de neglijență în serviciu, stabilindu-se că pârâtul L., în timpul evenimentelor din decembrie 1989, și-a îndeplinit îndatoririle de serviciu în mod corect și legal, iar în urma acțiunilor întreprinse de acesta nu s-a cauzat o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau instituții de stat, sau o pagubă a patrimoniului acestora, ori o vătămare importantă intereselor legale ale vreunei persoane, instanța de fond a ajuns la o concluzie judicioasă și anume că ordinele date de pârât - vizând apărarea unității militare și asigurarea securității acesteia - se încadrează în aceste limite, nefiind astfel ordine abuzive sau vădit greșite. Soluția penală are autoritate de lucru judecat în ce privește faptele pentru care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală sub aspectul existenței faptelor, persoanei făptuitorului și vinovăției acestuia, aspect ignorat de instanța de apel care, nesocotind îndrumările deciziei de casare, nu a evaluat corect situația de fapt și a aplicat greșit legea.

Ordonanța procurorului confirmată de instanța penală nu are autoritate de lucru judecat în procesul de față în ce privește existența faptei de lipsire de libertate în mod ilegal, persoana făptuitorului și vinovăției acestuia, potrivit art. 22 din vechiul C. proc. pen. întrucât pentru această faptă organele de cercetare penală și instanța de judecata care a verificat legalitatea soluției procurorului au dat soluția de încetare a urmăririi penale. Încetarea urmăririi penale pentru infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, a fost motivată de faptul că s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale.

Acest lucru nu împiedică instanța civilă să cerceteze caracterul ilicit sau licit al faptei de reținere a reclamanților în sediul unității militare, în cadrul unei acțiuni în răspundere civilă delictuală, neavând relevanță faptul că L. a formulat sau nu plângere împotriva ordonanței procurorului.

Pe baza probelor administrate, instanța de fond a apreciat că nu se poate reține fapta imputată pârâtului L., de privare de libertate în mod nelegal sau de reținere abuzivă a reclamanților, în condițiile în care aceștia s-au predat singuri unității militare, ca urmare a comunicatelor neoficiale radio/TV, pentru a li se ocroti dreptul la viață în timpul evenimentelor revoluționare, când furia manifestanților viza cadrele fostelor miliții și securității sau în condițiile în care aceștia au escaladat fraudulos gardul unității militare - unitate cu un regim special de protecție, ori au fost prinși și predați de manifestanți. Judecata penală care se impune cu putere de lucru judecat, a stabilit că, în acea perioadă, exista o stare de confuzie generală, de incertitudine și haos, că reprezentanții miliției și securității erau considerate "elemente teroriste" care apărau regimul comunist, că în timpul evenimentelor s-au executat focuri de armă care au avut ca rezultat rănirea unor manifestanți și militari, că agresiunea populației era în mod real îndreptată împotriva acestora încât, făptui că pârâtul L. a ales să-i rețină în unitate, pe de o parte, pentru a se cerceta de comisia de anchetă care dintre aceștia au făcut uz de armă și, pe de altă parte, pentru a li se asigura protecția, în detrimentul deciziei de a-i lăsa pe mâna revoluționarilor, nu poate fi imputat acestuia ca o faptă ilicită de natură a atrage răspunderea civilă delictuală. Între apărarea valorii dreptului la viață și la integritate fizică în fața agresiunii generale a populației, și reținerea în condiții improprii, de stare specială, prima valoare primează.

Nici una dintre instanțe nu a reținut existența vreunei fapte concrete de agresiune fizică a persoanelor reținute, din partea pârâtului L., nici direct, nici prin intermediul ordinelor date de acesta. S-a reținut din ordonanța procurorului și din declarațiile martorilor, de către instanța de fond, că unii dintre reclamanți au fost bătuți de populația civilă, mai înainte de ajungerea acestora în unitatea militară și că certificatele medico-legale prezentate de aceștia nu pot face dovada pretinselor agresiuni în cadrul unității militare, fiind emise la aproximativ un an diferență, așa cum arată chiar reclamanții în recursul lor.

Cât privește agresiunea psihică, nu s-a dovedit traumatizarea sau intenția reală de ucidere a reclamanților, suferința acestora nerezultând din acțiunea directă a pârâtului, ci din situația de stare specială existentă, aceștia fiind considerați de populația civilă, "elemente teroriste", în contextul de la acel moment. Faptul că ulterior, în cadrul anchetării acestora de către procuror nu s-a dovedit acest lucru și s-a dispus eliberarea, nu conduce la vreo vină a pârâtului, acesta dând dovadă de precauție în apărarea revoluției, rol pe care armata și l-a asumat, în cadrul dosarului penat, s-a reținut că pârâtul L. a acționat conform Regulamentului serviciului de gardă și garnizoană în vigoare la acel moment, pentru fapta de neglijență în serviciu, dispunându-se scoaterea de sub urmărire penală, iar instanța de fond a reținut că nicio probă a dosarului nu a demonstrat că relele tratamente suferite de reclamanți ar fi imputabile acestui pârât. Declarațiilor martorilor audiați de instanța de apei trebuiau apreciate ca fiind subiective, provenind de la persoane reținute în aceleași condiții, părți în alte dosare, neputând răsturna concluziile anterior reținute.

Condițiile improprii de reținere și paza permanentă a acestora de către militarii înarmați s-au datorat stării speciale de la acel moment, stării generale speciale, consemnelor, indicativului transmis tuturor unităților militare "(...)" care însemna, alarmă de luptă parțială, elemente a căror semnificație putea fi înțeleasă de către reclamanți, ca lucrători ai miliției și securității. Este și motivul pentru care persoanele reținute au fost păzite de militari înarmați. S-au dovedit și demersurile pârâtului L. pentru punerea în libertate a persoanelor reținute. Chiar din 26 decembrie 1989 s-au luat măsuri pentru constituirea comisiei de anchetă care a eliberat pe cei anchetați, inclusiv pe reclamanți. De asemenea, prin adresa din 25 ianuarie 1990 la care era anexat raportul nr. 170, pârâtul a solicitat comisiei de anchetă dislocarea persoanelor reținute pentru că unitatea militară era în imposibilitate de a asigura condiții de arest, dovedindu-se că acesta a încercat prin toate mijloacele să asigure condiții minime celor reținuți, pe fondul unei situații excepționale.

Circumstanțele concrete ale evenimentelor din decembrie 1989 au îndreptățit, în mod justificat, instanța de fond să asimileze stării de necesitate faptul reținerii reclamanților și condițiile în care aceștia au fost reținuți, cu efectele exoneratoare de răspundere pentru pârâtul L., instanța de apel ajungând la o concluzie eronată pe baza acelorași fapte, printr-un raționament juridic greșit. Starea de necesitate este definită drept cauză generală care înlătură caracterul penai al faptei, constând în existența unui pericol iminent care, neputând fi înlăturat altfel, constrânge o persoană să comită o faptă prevăzută de legea penală, pentru a salva astfel, de la acel pericol, viața, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes public. Starea de necesitate înlătură caracterul ilicit al faptei și culpa persoanei care săvârșește fapta respectivă și deci înlătură răspunderea acesteia, inclusiv răspunderea civilă.

În raport de toate circumstanțele de fapt, stabilite pe deplin în fața instanțelor de fond și apel, se poate concluziona cu deplin temei că, în împrejurările concrete ale evenimentelor din decembrie 1989, reclamanților li s-a salvat de fapt viața, chiar dacă condițiile de realizare a acestui deziderat au fost improprii, neadecvate, diferite de condițiile normale de cazare într-o unitate militară, de care de altfel persoanele străine nici nu puteau beneficia. Traumele fizice și psihice pe care reclamanții le-au trăit în acele momente sunt consecința condițiilor speciale determinate de revoluție, și nu neapărat de condițiile în care au fost reținuți în cadrul unității militare. Traumele, independente de culpa pârâtului dar dependente de starea generală specială de la momentul respectiv dar și de stigmatul social datorat funcțiilor pe care reclamanții le dețineau la data respectivă, nu pot fi reparate de prepusul Ministerului Apărării Naționale, L., în calitate de comandant al unității militare.

Instanța de apel, deși înlătură în termen expres starea de necesitate și de caz fortuit, reținute justificat de instanța de fond, nu aduce niciun argument hotărâtor de natură să susțină o astfel de concluzie și contrazice reținerile cercetărilor penale. Reține doar faptul că pârâtul L. avea posibilitatea să primească în cadrul Unității Militare cadre din Ministerul de Interne și Securitate, fără a fi necesar însă a le supune stării de reținere și de a le elibera la solicitarea acestora. Instanța de apel omite nejustificat contextul social de la acel moment și din acel loc, nevoia de intervenție a armatei pentru salvarea electivă a valorilor sociale, dar și a vieții și integrității reclamanților în fața furiei populației.

Sub aspectul vinovăției pârâtului L., instanța de apel a reținut că, în perioada evenimentelor din decembrie 1989, pârâtul în calitate de comandant al UM (...) Sibiu a fost singura persoană în măsură să decidă punerea în libertate sau reținerea persoanelor aflate în incinta unității, după ce pericolul a trecut, însă acesta a optat pentru reținere conform deciziei comisiei de anchetă care nu era organ de cercetare penală, deși avea în componență și procurori din cadrul Tribunalului Militar.

Deși este necontestat acest fapt, în circumstanțele momentului, nu poate fi ignorat scopul reținerii, respectiv salvarea vieții reclamanților, chiar dacă condițiile și mijloacele de realizare au fost improprii. Eliberarea reclamanților în condițiile date nu putea fi asumată de către pârât, astfel încât a fost justificată fapta acestuia de punere de îndată a reclamanților la dispoziția unei comisii de anchetă care să-i cerceteze cu privire la acțiunile lor și să decidă asupra punerii în libertate, până la acel moment fiind cazați sub paza cu aplicarea prevederilor regulamentelor militare.

Astfel, cu încălcarea dispozițiilor art 998 - 999 C. civ., instanța de apel a reținut a fi îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie pentru paratul L.

În ce privește răspunderea delictuală a comitentului Ministerul Apărării Naționale, pentru fapta prepusului său, pârâtul L., deși se reține raportul de prepușenie la data faptelor ce stau la baza acțiunii de față, răspunderea comitentului nu poate fi antrenată potrivit art. 1000 alin. (3) C. civ., cât timp nu sunt îndeplinite condițiile pentru antrenarea răspunderii prepusului pentru fapta proprie, potrivit art. 998 - 999 C. civ.

Pentru toate argumentele expuse, Înalta Curte apreciază că decizia instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 998 - 999 și art. 1000 alin. (3) C. civ. de la 1864 care reglementează instituțiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie și a răspunderii comitentului pentru fapta prepusului său și în consecință, va admite recursurile pârâților Ministerul Apărării Naționale și L., va modifica, în parte, decizia recurată, în sensul că va respinge apelul reclamanților A., B., M., C., D., E., F., G., H., I., N., O. și K. împotriva Sentinței civile nr. 875/01 iulie 2014 pronunțată de Tribunalul Sibiu și menține sentința primei instanțe.

Recursul reclamanților, care vizează nerespectarea principiului reparației integrale a prejudiciului produs, în raport de recursurile pârâților, ce vizează îndeplinirea condițiilor răspunderii delictuale, urmează a fi respins ca nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare:

În contextul argumentelor expuse anterior cu privire la lipsa vinovăției pârâtului L., apare evident că recursul reclamanților se impune a fi respins, întrucât nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile răspunderii delictuale civile, chestiunea cuantificării daunelor fiind subsidiară.

Într-adevăr, este de netăgăduit că reclamanții au fost reținuți în condiții improprii, fapt de natură a le produce anumite traume și un anumit prejudiciu însă, așa cum s-a demonstrat anterior, reținerea lor în incinta unității militare a fost impusă de circumstanțele concrete ale evenimentelor din decembrie 1989, sub comandamentul unei stări de necesitate ce a guvernat acele momente și care înlătură vinovăția făptuitorului și caracterul ilicit al faptei și deci înlătură posibilitatea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală.

Chiar dacă reclamanții au susținut că fiecare faptă în parte este cauzatoare de prejudicii, ceea ce presupune că prejudiciul trebuie individualizat distinct pentru fiecare fapta ilicită și că nu s-a făcut o evaluare corectă a prejudiciului și a cuantumului daunelor și prin raportare la situații similare, o astfel de apărare nu poate fi primită în cauza de față, întrucât acțiunea în răspundere civilă delictuală în ansamblul său se impune a fi respinsă pentru neîndeplinirea cumulativă a condițiilor răspunderii civile delictuale, faptele fiind săvârșite, cum s-a reținut în cele ce preced în contextul unei reale stări de necesitate. Evaluarea prejudiciului este o chestiune subsecventă, subsumată constatării că sunt îndeplinite condițiile pentru antrenarea răspunderii, ceea ce nu este cazul în speță.

Cât privește nerespectarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, sub aspectul duratei procedurii judiciare, instanța de recurs apreciază că acest motiv de recurs excedează prezentului cadru procesual, în care nu se poate analiza durata procesului echitabil din perspectiva criteriilor instituite de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Totuși, trebuie remarcat că durata procesului care nu se poate analiza pe stadii de jurisdicții, ci global, a fost determinată de complexitatea cauzei, a probelor administrate, iar în prezentul litigiu garanțiile procesuale, în ansamblu, au fost respectate.

Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul reclamanților A., B., M.. C., D., E., F., G., H., I., N., O. și K. împotriva Deciziei civile nr. 416 din 21 martie 2016 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâții L. și Ministerul Apărării Naționale împotriva Deciziei civile nr. 416 din 21 martie 2016 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă.

Modifică decizia recurată în sensul că respinge apelurile declarate de reclamanții A., B., M., C., D., E., F., G., H., I., N., O. și K. împotriva Sentinței civile nr. 875 din 01 iulie 2014 pronunțată de Tribunalul Sibiu și menține sentința primei instanțe.

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții K., E., B., M., C., D., F., G., H., I., N., O. și A. împotriva Deciziei civile nr. 416 din 21 martie 2016 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 5 octombrie 2016.

Procesat de GGC - NN