Restitution of nationalized property: passive procedural standing of privatized entity and temporal applicability of Law No. 10/2001 based on state title validity

Decizia nr. 1105/2017

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Primul ciclu procesual:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la 29 ianuarie 2008, reclamanții A., B., C., D., E., F., G. și H. au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta SC I. SA, să constate încălcarea termenului prevăzut de dispozițiile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și să oblige pârâta la emiterea unei decizii de restituire în natură a tuturor bunurilor mobile și imobile ce au aparținut fostei J., situată în București, sector 5.

Cererea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr. 1261 din 4 iulie 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată prin întâmpinare, și a respins cererea formulată de reclamanți, în contradictoriu cu pârâta SC I. SA, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără legitimare procesuală.

S-a reținut de către prima instanță că legiuitorul a instituit o excepție de la regula restituirii în natură, prin art. 29 din Legea nr. 10/2001, arătându-se că pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, (cum este și cazul în speță), altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2), persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piață a imobilelor solicitate, iar, potrivit alin. (3), în situația prevăzută la alin. (1) și (2), (dispoziții care se circumscriu situației din speță), măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituția publică care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă la data de 10 octombrie 2008, sub nr. x/3/2008.

Apelul declarat de reclamanți împotriva acestei sentințe a fost respins prin Decizia civilă nr. 212 din 18 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, care a constatat că tribunalul a apreciat în mod legal și corect că, văzând dispozițiile art. 21 raportate la art. 29 din Legea nr. 10/2001, societățile privatizate integral înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și la care statul nu deține niciun fel de participație nu au calitate de unități deținătoare, în înțelesul actului normativ arătat.

În raport cu aceste prevederi legale, unitatea deținătoare, în sens juridic, nu poate fi societatea privatizată, respectiv intimata SC I. SA, care nu poate fi considerată unitate învestită cu soluționarea notificării, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001 și, deci, nu are calitate procesuală pasivă.

Prin Decizia nr. 4654 din 22 septembrie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a casat decizia instanței de apel și a trimis dosarul spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut că, în soluționarea cauzei, se impune a fi analizată valabilitatea titlului de preluare a imobilului de către stat, aspect care influențează modalitatea de soluționare a notificării și de acordare a măsurilor reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, deoarece, în funcție de valabilitatea titlului statului, este necesar a se face aplicarea sau nu a dispozițiilor art. 27 din Legea nr. 10/2001, în forma de la data intrării în vigoare a acesteia, și a formulării notificării, având în vedere atât dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, cât și pronunțarea Deciziei nr. 830/2008 a Curții Constituționale.

S-a reținut că, urmare deciziei Curții Constituționale (publicată în M. Of. nr. 559 din 24 iulie 2008), menționate anterior, imobilele preluate de stat în mod abuziv și care se află în patrimoniul unei societăți privatizate sunt supuse în continuare dispozițiilor art. 29 (fost 27), în redactarea avută anterior modificării aduse prin art. 1 pct. 60 din Legea nr. 247/2005, și că instanțele învestite cu soluționarea unei cereri în retrocedarea unor astfel de imobile vor putea verifica și stabili valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului, astfel încât, în raport cu această situație, urmează a se stabili felul măsurilor reparatorii, iar aceste aspecte nu au fost lămurite de instanța de apel, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului și impune soluția de casare cu trimitere spre rejudecare.

Al doilea ciclu procesual:

La rejudecare, prin Decizia civilă nr. 467 din 4 mai 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 1261 din 4 iulie 2008 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, pe care a desființat-o și a trimis cauza, spre continuarea judecății, tribunalului.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de rejudecare a constatat că preluarea imobilului în litigiu (fosta J.), în temeiul Legii nr. 118/1948, s-a făcut fără titlu valabil, deoarece s-a încălcat dreptul la despăgubiri reglementat de cap. 4 din actul normativ în discuție. Or, imobilul nu era exclus de la despăgubiri, neprobându-se incidența dispozițiilor art. 14 sau 15 lit. a), b) din lege, motiv pentru care preluarea a avut loc fără titlu valabil.

Dând efecte Deciziei nr. 830/2008 a Curții Constituționale, instanța de apel a conchis că unitatea competentă să soluționeze notificarea este pârâta din prezenta cauză, care deține bunurile notificate, fără a avea relevanță dacă este integral sau parțial privatizată, așa încât, desființându-se sentința de primă instanță, care reținuse lipsa calității procesuale pasive, și trimițându-se cauza spre rejudecare, s-au dat îndrumări primei instanțe să analizeze dacă preluarea bunului de către stat a fost valabilă și, în mod corespunzător, incidența art. 21 sau 27 din Legea nr. 10/2001.

Prin Decizia nr. 2260 din 17 aprilie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul formulat de pârâtă, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

S-a reținut, în justificarea soluției, caracterul contradictoriu al considerentelor deciziei din apel care, pe de o parte, respectând indicațiile din decizia de casare și analizând modalitatea de preluare a imobilului de către stat, a constatat că aceasta a fost abuzivă, fiind aplicabile dispozițiile art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, situație în care pârâta are calitate procesuală pasivă.

Pe de altă parte, instanța de apel a trimis cauza primei instanțe, dând îndrumări acesteia, în termeni lipsiți de echivoc, să analizeze incidența art. 21 sau art. 27 din Legea nr. 10/2001 și să cerceteze, printre altele, caracterul abuziv al preluării imobilului.

Or, această motivare contradictorie a instanței a împiedicat controlul judiciar în recurs, neputându-se determina dacă, într-adevăr, aspectele legate de preluarea imobilului de către stat și de aplicarea art. 27 din Legea nr. 10/2001 au fost sau nu tranșate sau urmează să fie analizate de prima instanță.

Al treilea ciclu procesual:

La a treia judecată a cauzei în apel, după ce a constatat, prin încheierea din 27 octombrie 2014, că apelanta-reclamantă D. a transmis calitatea sa procesuală, prin act autentic de vânzare-cumpărare drepturi litigioase, către apelantul-reclamant E., prin Decizia nr. 213 din 20 aprilie 2015, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelul ca nefondat.

Pentru a decide astfel, instanța a reținut că, în toate formele în care Legea nr. 10/2001 a produs efecte, noțiunea de „unitate deținătoare” de imobile pentru care persoanele îndreptățite pot formula notificare a fost neechivoc circumscrisă, în art. 18 (art. 20), la persoanele de drept public și la entitățile administrativ - teritoriale ale Statului Român. Pe cale de excepție, distinct, (art. 27 din Legea nr. 10/2001), legiuitorul a reglementat și situația imobilelor care au fost preluate de Statul Român și incluse în patrimoniul unor unități economice publice, unități care, până la apariția Legii nr. 10/2001, au fost integral privatizate, operațiune juridică ce a avut drept consecință, printre altele, și trecerea în proprietatea privată a noii societăți comerciale a patrimoniului societății de stat.

S-a conchis că cele două reglementări „vizează două zone distincte și nici nu pot fi confundate, nici nu pot fi combinate”, întrucât s-ar ajunge la crearea unui „hibrid analogic” între cele două reglementări, de natură să „extrapoleze statutul de unitate deținătoare” de la subiectele de drept public către cele de drept privat.

În toate formele în care a produs efecte juridice, Legea nr. 10/2001 a fost consecventă în a preciza că, în cazul imobilelor care s-au aflat în patrimoniul unor unități de stat, privatizate integral, soluționarea notificării formulate de către persoanele îndreptățite este în competența instituției publice care a coordonat privatizarea.

De aceea, Curtea de Apel a considerat că soluția de primă instanță - care a constatat că pârâta nu are calitate de „unitate deținătoare” a bunului notificat și, pe cale de consecință, nu are nici calitate procesuală pasivă în prezenta cauză - este corectă.

Prin Decizia nr. 2071 din 7 octombrie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursurile declarate de reclamanți, a casat Decizia civilă nr. 213/A din 20 aprilie 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, și a trimis cauza spre rejudecarea apelului.

Instanța de recurs a reținut că instanța de apel a nesocotit, la rejudecare, dezlegările obligatorii ale deciziilor de casare anterioare, încălcând flagrant dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., întrucât, prin Decizia nr. 4654 din 22 septembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare, s-au dat îndrumări instanței să analizeze valabilitatea titlului statului, în raport cu Decizia Curții Constituționale nr. 830/2008 care, statuând asupra neconstituționalității abrogării sintagmei „cu titlu valabil” din conținutul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, a statuat că rămâne forma inițială a textului, dinaintea modificărilor aduse prin Legea nr. 247/2005.

Fără să se conformeze acestei decizii, instanța de apel diseminează o latură procedurală a litigiului - vizând calitatea procesuală pasivă - înțelegând să o rezolve cu prioritate, și o latură de fond, referitoare la modalitatea despăgubirilor, pe care a apreciat-o nerelevantă.

În realitate, analiza și stabilirea modalității de preluare a imobilului de către stat - așa cum s-a dispus prin prisma deciziei de casare, care a făcut aplicarea efectelor Deciziei Curții Constituționale nr. 830/2008 - au consecințe, deopotrivă, pe planul calității procesuale pasive și al naturii măsurilor reparatorii.

Aceasta, întrucât, potrivit art. 27 (art. 29) din Legea nr. 10/2001, în ipoteza imobilelor evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate (situația pârâtei-intimate), numai atunci când preluarea a fost făcută cu titlu valabil, măsurile reparatorii se datorează prin echivalent și se acordă de către instituția implicată în privatizare.

A contrario, pentru ipoteza în care preluarea a fost făcută fără titlu valabil, măsura reparatorie nu va mai fi prin echivalent, ci directă, prin restituire în natură, obligația de restituire incumbând, evident, societății care deține bunul în patrimoniu.

Aceasta a fost rațiunea pentru care, prin decizia de casare, s-a dispus instanței de trimitere să analizeze valabilitatea/nevalabilitatea titlului statului, statuându-se expres ca, în funcție de această analiză, să se stabilească felul măsurilor reparatorii (și, în mod implicit, debitorul obligației de reparație).

În felul acesta, au fost eludate dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. și valoarea obligatorie a chestiunilor de drept ale cauzei, a căror relevanță, în economia speței, a fost stabilită irevocabil de instanța de recurs.

Cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, pentru a patra judecată în apel, la data de 29 octombrie 2015, sub nr. x/2/2010.

Al patrulea ciclu procesual:

Rejudecând după casarea cu trimitere, prin Decizia nr. 118/A din 19 februarie 2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul formulat de apelanții-reclamanți A., E., C., D., H., B. și F., împotriva sentinței civile nr. 1261 din 04 iulie 2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2008, în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC I. SA și a desființat sentința apelată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță.

În acord cu îndrumările obligatorii ale instanțelor de recurs, a fost analizată cu precădere chestiunea preluării imobilului de către stat, în vederea verificării ulterioare a modului de aplicare la speță a dispozițiilor art. 27, (devenit art. 29 la republicare), din Legea nr. 10/2001.

Cu prilejul formulării recursului împotriva Deciziei civile nr. 467/A din 04 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, intimata-pârâtă a susținut că reținerea de către instanța de apel a aplicării prevederilor art. 29 (fost 27) din Legea nr. 10/2001, în forma anterioară modificării prin Legea nr. 247/2005, și concluzia existenței dreptului reclamanților la restituirea în natură ar fi încălcat limitele rejudecării dispuse anterior prin Decizia nr. 4654 din 22 octombrie 2010 a instanței supreme.

Curtea a constatat însă că, în coordonatele admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive de către prima instanță, instanța de apel, fiind învestită cu judecarea apelului reclamanților, care privea soluția tribunalului, dezlegarea de către instanța de recurs a aspectului ce privea norma aplicabilă, din punct de vedere al măsurii reparatorii cuvenite, constituia o chestiune ce ținea de însăși legitimarea procesuală pasivă a celui chemat în judecată.

Astfel, în logica reglementării din legea de reparație, dacă era aplicabil textul art. 29 în forma modificată, ce excludea ipoteza reparației în natură, devenea clară lipsa de legitimare procesuală pasivă a societății privatizate ce deținea imobilul, căreia, în sistemul legii speciale, nu îi revine vreo obligație de reparație prin echivalent.

Per a contrario, aplicarea art. 29 în forma anterioară modificării, ce implica posibilitatea de restituire în natură a imobilului preluat fără titlu valabil, atrăgea și calitatea procesuală pasivă a deținătorului, singurul apt a proceda la o atare măsură reparatorie.

De aceea, Curtea a reținut, cu titlu prealabil, că este învestită cu cererea de apel vizând soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a intimatei SC I. SA și că dezlegarea acestei chestiuni, succesiv deciziilor de casare mai sus evocate, presupune verificarea existenței titlului statului, în vederea determinării modului de aplicare a art. 29 din Legea nr. 10/2001, în forma anterioară modificării prin Legea nr. 247/2005.

De asemenea, s-a reținut și statuarea expresă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, din cuprinsul ultimei Decizii de casare, nr. 2071/2015, în sensul că analiza modalității de preluare a bunului de către stat are consecințe, deopotrivă, pe planul calității procesuale pasive și al naturii măsurilor reparatorii, aceasta fiind rațiunea pentru care, prin prima decizie de casare, s-a dispus instanței de trimitere să analizeze titlul statului, statuându-se expres ca, în funcție de această analiză, să se stabilească felul măsurilor reparatorii (și, în mod implicit, debitorul obligației de reparație).

Valabilitatea titlului statului cu privire la imobilul notificat, (respectiv bunurile mobile și imobile ce au aparținut fostei J.), a fost examinată prin prisma prevederilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, potrivit cărora: „Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.”

În consecință, analiza presupune, pe de-o parte, existența unui titlu care să justifice preluarea bunurilor de către stat, iar, pe de altă parte, ca acest titlu să fi fost valabil, ceea ce semnifică, în accepțiunea textului evocat, să fi fost emis cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării.

Prima circumstanță este verificată prin aceea că preluarea bunurilor notificate s-a realizat în temeiul Legii nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi.

Curtea nu a identificat în conținutul acestui act normativ vreo încălcare a Constituției din anul 1948, în vigoare la data publicării Legii nr. 119/1948, legea fundamentală prevăzând, în art. 8, că: „Proprietatea particulară și dreptul de moștenire sunt recunoscute și garantate prin lege” și, în art. 10, că: „Pot fi făcute exproprieri pentru cauză de utilitate publică pe baza unei legi și cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiție”, dar permițând, conform art. 11, luarea măsurii naționalizării întreprinderilor: „Când interesul general cere, mijloacele de producție, băncile și societățile de asigurare, care sunt proprietate particulară a persoanelor fizice sau juridice, pot deveni proprietatea Statului, adică bun al poporului, în condițiunile prevăzute de lege.”

S-a reținut însă că cea de-a doua cerință, ca titlul statului să fie valabil, nu este îndeplinită, prin prisma dispozițiilor legii speciale.

Astfel, potrivit art. 11 din lege, „Statul va acorda despăgubiri proprietarilor și acționarilor întreprinderilor naționalizate. În acest scop se instituie „Fondul Industriei Naționalizate”, persoană juridică de drept public, autonomă, cu sediul în București. Pentru sumele datorate, Fondul Industriei Naționalizate va emite obligațiuni pe care le va răscumpăra din beneficiul net al întreprinderii naționalizate.”, iar, conform art. 13, „Despăgubirile cuvenite proprietarilor se vor stabili de comisiuni funcționând pe lângă Curți, formate din trei magistrați numiți de Ministerul de Justiție. Împotriva deciziunilor acestor comisiuni nu există nici o cale de atac.”

Sunt relevante pentru analiza de față și dispozițiile art. 14 din Legea nr. 119/1948: „Din drepturile de despăgubire se vor scădea datoriile întreprinderilor neprevăzute în pasivul acestora, precum și acele izvorând din evaziuni fiscale sau alte operațiuni contrare legii, ca și pierderile provenite din reaua administrație a acestor întreprinderi, înainte de naționalizare.”, precum și ale art. 15: „Nu se acordă despăgubiri: a) Acelora care, fiind în serviciul Statului, județelor sau comunelor, s-au îmbogățit în timpul cât erau în serviciu, prin fapte ilicite constatate judecătorește; b) Acelora care, au plecat din țară în mod clandestin ori fraudulos, precum și acelora care nu se întorc în țară după expirarea termenului de valabilitate a actelor de călătorie eliberate de autoritățile române.”

Cu caracter prealabil examinării situației de fapt circumscrise acestor prevederi legale, Curtea a constatat că, în privința faptelor negative, a căror dovadă nu poate fi realizată de reclamanți, sarcina probei faptului pozitiv contrar revenea celui care îl susține, respectiv intimatei-pârâte.

Reclamanții-apelanți au susținut că autorii lor nu au primit despăgubiri ca urmare a naționalizării.

În apărare, intimata-pârâtă nu a afirmat că ar fi fost acordate asemenea despăgubiri, (în forma reglementată de art. 11 sau în altă modalitate), ci a susținut, pe parcursul litigiului, că, în speță, erau incidente situațiile de excepție în care legea excludea despăgubirea persoanelor ale căror bunuri erau naționalizate, respectiv că, potrivit art. 15 lit. b), doi dintre acționarii J., A. și H., erau plecați din țară la momentul naționalizării, (intimata-reclamantă folosind în argumentarea sa termenul de „absenteiști”), precum și că, în aplicarea art. 14 din lege, era înlăturată obligația statului de despăgubire, deoarece societatea naționalizată avea pierderi considerabile și datorii fiscale către stat, raționamentul intimatei implicând faptul că pasivul depășea activul societății, astfel încât nu se punea problema despăgubirii celor deposedați.

În privința primei teze, intimata-pârâtă s-a întemeiat pe mențiunile din fișa M. întocmită la momentul aplicării Legii nr. 119/1948, care consemnează, în privința acționarilor A. și H., calitatea de „absenteiști”.

La fila 50 în același dosar, se găsește un înscris eliberat la data de 6 august 1951 de K., adresat L. - M., în care se consemnează că A. are domiciliul în afara României, iar H. este plecată în străinătate de circa 7 ani, deci aproximativ din anul 1943.

Contrar susținerilor intimatei-pârâte, această adresă nu atestă data la care A. și-a stabilit domiciliul în străinătate.

Pentru a fi incidentă situația de excepție prevăzută de art. 15 lit. b) din Legea nr. 119/1948, invocată de intimata-pârâtă, era necesar a se face dovada că cele două acționare erau, la data aplicării măsurii de naționalizare, persoane care „au plecat din țară în mod clandestin ori fraudulos” sau persoane „care nu se întorc în țară după expirarea termenului de valabilitate a actelor de călătorie eliberate de autoritățile române”.

Or, în cauză, nu s-a probat existența vreuneia dintre aceste două situații, ce presupuneau fie părăsirea clandestină a teritoriului țării, fie omisiunea de a reveni în țară după expirarea termenului de valabilitate a actelor de călătorie.

În acest context, Curtea a observat că, cel puțin în privința N., se menționează că aceasta își stabilise domiciliul în afara României, cu aproximație în anul 1943, când cetățenii români se mai bucurau încă de libertatea de circulație și stabilirea domiciliului în altă țară la acel moment nu era restricționată.

Chiar și cu privire la F., în cauză, nu s-a dovedit că, la momentul naționalizării, se afla în vreuna dintre aceste situații, sarcina probei situației de excepție revenind celui care o invocă, în speță intimata-pârâtă.

Menționarea în fișa M. a cuvântului „absenteist”, în privința celor doi acționari menționați, nu are nicio relevanță, în contextul în care ipotezele avute în vedere de legea de naționalizare sunt cele mai sus evocate, iar noțiunea de absenteist a fost definită de un alt act normativ și nu poate primi eficiență juridică în analiza de față, deoarece actul normativ aplicabil speței pendinte nu o folosește.

Astfel, potrivit Legii din 30 iulie 1921 pentru reforma agrară din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, invocată de intimata-pârâtă, art. 6: „Se expropriază în întregime: (…) c) Pământul rural al absenteiștilor. Absenteist, în sensul legii de față, este acela care, de la 1 decemvrie 1918 până la depunerea legii de față, a lipsit din țară, fără a avea vreo însărcinare oficială în străinătate. Fac excepție proprietățile rurale până la 50 jugăre.”

Așa cum rezultă din însuși titlul legii, aceasta privea reforma agrară numai în zonele menționate - Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș -, iar norma evocată prevede expres că definiția cuvântului „absenteist” era dată „în sensul legii de față”, deci fără vreo intenție de a crea o noțiune autonomă general aplicabilă.

Prin urmare, față de caracterul special al legii ce definea absenteistul și de particularitățile zonelor cărora Legea din 30 iulie 1921 le era aplicabilă, definiția citată nu poate fi uzată în procesul de interpretare și aplicare a Legii nr. 119/1948.

Nu în ultimul rând, față de numărul total de acționari ai societății naționalizate (16, potrivit adresei din august 1951), nu era de conceput excluderea de la plata de despăgubiri a tuturor, prevederea cuprinsă în art. 15 lit. b) având natura unei sancțiuni și privind exclusiv pe cei care îndeplineau condițiile acolo evocate.

În privința tezei care valorifică art. 14 din Legea nr. 119/1948, Curtea a observat că legea stabilea procedura de acordare a despăgubirilor în cuprinsul art. 11 și 13, dispunând înființarea „Fondului Industriei Naționalizate”, persoană juridică de drept public, autonomă, cu sediul în București, care urma ca, pentru sumele datorate cu titlu de despăgubiri, să emită obligațiuni, pe care le va răscumpăra din beneficiul net al întreprinderii naționalizate. Totodată, cuantumul despăgubirilor urma a fi stabilit de comisiuni funcționând pe lângă Curți, formate din trei magistrați numiți de Ministerul de Justiție.

Nu există nicio dovadă (și nici nu s-a susținut) că această procedură a fost desfășurată efectiv conform prescripției legale.

Intimata interpretează dispozițiile art. 14 din lege, arătând că, potrivit acestuia, „despăgubirile puteau fi acordate numai în măsura în care drepturile de despăgubire ar fi fost superioare datoriilor întreprinderilor”.

Contrar acestei susțineri, Curtea a observat că o asemenea condiție nu este prevăzută de lege, ea reprezentând exclusiv o speculație. În realitate, art. 14 instituia obligația pentru comisiile care urmau a stabili dreptul la despăgubire ca, din suma stabilită cu acest titlu, să scadă datoriile întreprinderilor (circumstanțiate de text), ceea ce presupune că era necesar a determina cu precădere cuantumul despăgubirilor și acesta să fie diminuat cu echivalentul datoriilor.

Curtea a considerat că este greșit a trage concluzia că aceste datorii depășeau cuantumul despăgubirilor cuvenite, în lipsa constatării de către organele împuternicite prin lege cu efectuarea acestei evaluări, respectiv Comisiile a căror înființare era prevăzută de art. 14 din lege și care nu au funcționat.

Mai mult, din analiza textului invocat, se constată că nu toate datoriile societăți naționalizate se scădeau din despăgubirile cuvenite, ci numai 3 categorii: cele neprevăzute în pasivul acestora, cele izvorând din evaziuni fiscale sau alte operațiuni contrare legii și pierderile provenite din reaua administrație a acestor întreprinderi, înainte de naționalizare.

Pe de-o parte, verificarea datoriilor neprevăzute în pasivul întreprinderii nu mai poate fi realizată la acest moment - fiind disponibile doar documentele contabile întocmite -, iar, pe de altă parte, nici pierderile înscrise în pasiv - reliefate în actele aflate la dosar - nu sunt de plano vizate de norma analizată, deoarece legea vorbește exclusiv despre pierderile provenite din reaua administrație a întreprinderii.

Numai organismul a cărui atribuție era aplicarea legii de naționalizare putea face o asemenea constatare, ulterior unei evaluări a activității societății, Curtea neputând prezuma, astfel cum solicită intimata-pârâtă, că toate pierderile consemnate în pasivul societății erau cauzate de o asemenea administrație deficitară.

Dimpotrivă, în documentele aflate la dosar, (cererea J. de aprobare a Hotărârilor Adunării Generale din 25 mai 1948), se face vorbire despre pierderi cauzate de secetă și de starea de război.

Aceste argumente susțin concluzia instanței de apel că, pentru a se constata respectarea legii de naționalizare, era necesară urmarea procedurii reglementate de actul normativ, iar verificarea, la acest moment, a întinderii cuantumului despăgubirilor cuvenite și a datoriilor necesar a fi scăzute din acestea nu poate fi realizată.

În cererea de recurs formulată împotriva Deciziei civile nr. 467/A din 04 mai 2011, în Dosarul nr. x/2/2010, pârâta a mai susținut că instanța de apel care constatase anterior inexistența titlului valabil al statului a reținut eronat încălcarea dispozițiilor legii de naționalizare, deoarece, din Decizia nr. 7279 a ministrului O., rezulta că a fost înființată P., conform art. 8 din lege, aspect confirmat de cererea de modificare din data de 21 iulie 1948, conform căreia R., numit director al J., a solicitat înregistrarea schimbării conducerii întreprinderii și dizolvarea Consiliului de Administrație, Comitetului de Cenzori și Comitetului de Direcție al întreprinderii naționalizate.

Curtea a considerat aceste aspecte ca fiind lipsite de relevanță pentru analiza valabilității titlului statului, deoarece faptul că s-au respectat o parte dintre dispozițiile legii de naționalizare, (respectiv cele referitoare la organizarea întreprinderii succesiv măsurii de preluare de către stat), nu acoperă omisiunea autorităților de a respecta celelalte prevederi, care se refereau la modul de despăgubire al celor deposedați, norme mai sus analizate.

În consecința celor expuse, Curtea a constatat că naționalizarea J. s-a realizat fără respectarea Legii nr. 119/1948, astfel că, în aplicarea art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, preluarea bunului s-a făcut fără titlu valabil.

Față de această constatare, Curtea a reținut dezlegarea cu caracter obligatoriu cuprinsă în Decizia nr. 4654 din 22 septembrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în primul ciclu procesual, când s-a statuat că, în cauză, este aplicabilă Decizia nr. 830/2008 a Curții Constituționale, publicată pe parcursul judecății, cu consecința, (cuprinsă în considerentele deciziei de casare), că imobilele preluate abuziv de stat și care se află în patrimoniul unei societăți privatizate sunt supuse în continuare dispozițiilor art. 29 (fost 27), în redactarea avută anterior modificării prin art. 1 pct. 60 din Legea nr. 247/2005.

În aceeași decizie s-a stabilit, cum s-a arătat în precedent, că instanța este ținută a verifica, în vederea aplicării prevederilor art. 29 (fost 27), în forma anterioară modificării constatate neconformă cu legea fundamentală, existența și valabilitatea titlului statului.

În acest context, se constată cu precădere că, față de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 republicată, bunul ce face obiectul notificării în speță este preluat în mod abuziv de stat, Legea nr. 119/1948 fiind menționată expres de textul evocat.

Totodată, Curtea a reținut că, anterior modificării prin Legea nr. 247/2005, fostul art. 27, devenit art. 29, în urma republicării legii, prevedea în alin. (1): „Pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor legale, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, constând în bunuri ori servicii, acțiuni la societăți comerciale tranzacționate pe piața de capital sau titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, corespunzătoare valorii imobilelor solicitate.”

Prin textul declarat neconstituțional, art. 1 pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005, art. 27 alin. (1) a fost modificat, având următorul cuprins: „Pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 20 alin. (1) și (2), (actualul art. 21), persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piață a imobilelor solicitate”.

Se poate observa că legea de modificare, (declarată neconstituțională), excludea din text distincția între imobilele preluate cu titlu valabil și cele preluate fără titlu valabil, atunci când reglementa dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilele aflate la data intrării în vigoare a legii în patrimoniul unor societăți comerciale, altele decât cele de la art. 21.

Prin urmare, de vreme ce s-a statuat în sensul că abrogarea sintagmei „imobilele preluate cu titlu valabil” încalcă dispozițiile constituționale cuprinse în art. 15 alin. (2), referitoare la principiul neretroactivității legii și art. 16, care consacră egalitatea în drepturi a cetățenilor, Curtea a reținut că efectul deciziei, potrivit art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 republicată, este acela că dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Cum o asemenea punere în acord a art. I pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005, ce modifică art. 29 (fost art. 27) din Legea nr. 10/2001, nu s-a realizat, partea din text ce are drept consecință abrogarea sintagmei amintite nu mai produce efecte.

Astfel că textul art. 29 (fost art. 27) este în prezent aplicabil numai imobilelor preluate cu titlu valabil, constatându-se că imobilul ce face obiectul litigiului a fost preluat de stat fără titlu valabil, deci, textul nu este aplicabil în cauza de față.

Având în vedere împrejurarea rezultată din probatoriul administrat, în sensul că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, societatea în al cărei patrimoniu se găsea imobilul notificat era integral privatizată, Curtea a constatat că nici una dintre situațiile particulare reglementate de lege în art. 21 (fost 20) din lege nu este aplicabilă.

În consecință, devine incident principiul general ce guvernează legea reparatorie, și anume al restituirii în natură, reglementat de art. 9, potrivit căruia: „Imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini.”

Curtea a constatat că analiza de față nu poate avea în vedere dispozițiile din cap. 2 al H.G. nr. 250/2007 privind Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, invocate de intimata-pârâtă în apărare, potrivit cărora: „În înțelesul prezentelor norme metodologice, sintagmele și formulările prevăzute de lege au următoarele semnificații: - unitate deținătoare este fie entitatea cu personalitate juridică care exercită, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii (minister, primărie, instituția prefectului sau orice altă instituție publică), fie entitatea cu personalitate juridică care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat bunul care face obiectul legii (regii autonome, societăți/companii naționale și societăți comerciale cu capital de stat, organizații cooperatiste).”

Astfel, aceste norme emise în aplicarea legii au fost edictate anterior publicării Deciziei nr. 830/2008, ca efect al intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, (ce modificase textul art. 29, fost 27, în modul mai sus arătat), și nu au fost ulterior puse în acord cu aceasta, iar, față de forța obligatorie a deciziei Curții Constituționale menționate, și având în vedere caracterul de legislație secundară, cu putere juridică inferioară legii, ele nu pot prevala față de dezlegările cuprinse în amintita decizie.

De aceea, Curtea a considerat că, sub acest aspect, văzând și dezlegările obligatorii ale instanțelor de casare, dar și Decizia Curții Constituționale nr. 830/2008, publicată în M. Of. al României, după pronunțarea sentinței apelate, în mod eronat, s-a reținut că pârâta SC I. SA nu justifică legitimare procesuală pasivă, deoarece măsura restituirii în natură, prevăzută de art. 9, nu poate fi dispusă decât de cel care deținea imobilul cu titlu de proprietar la data formulării notificării.

Pe parcursul judecăților succesive în apel, intimata-pârâtă a mai formulat o serie de apărări, unele fiind nefondate și altele neputând fi analizate în acest stadiu al procedurii, după cum urmează:

S-a invocat, la a treia judecată în apel, în Dosarul nr. x/2/2010*, puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 979 din 2 aprilie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2/2011, sub aspectul tranșat în această decizie, în sensul că raportul juridic dintre contestatori și SC S. SA este guvernat de Legea nr. 10/2001, în vigoare la data formulării notificării adresată acestei societăți, astfel că aceștia au doar dreptul la despăgubiri prin echivalent.

Litigiul soluționat prin amintita decizie a purtat între reclamanții din cauza de față și SC S. SA și a privit o notificare formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru imobilul din sectorul 5, la data de 26 februarie 2007, potrivit art. 27 alin. (3) din lege, succesiv înștiințării primite de reclamanți de la Municipiul București cu privire la identitatea unității deținătoare.

În considerarea acestei împrejurări de fapt, în pricina soluționată irevocabil prin Decizia nr. 979/2015, s-a constatat că Decizia nr. 830/2008 a Curții Constituționale nu este aplicabilă acelei spețe, astfel că notificarea formulată de reclamanți în anul 2007 urmează regimul reparatoriu stabilit prin art. 29 din lege, în forma modificată prin Legea nr. 247/2005, avându-se în vedere rațiunea pentru care Curtea Constituțională a reținut neconformitatea modificării aduse prin Legea nr. 247/2005 fostului art. 27 din Legea nr. 10/2001, și anume schimbarea regulilor de reparație ulterior nașterii raportului juridic. Or, s-a reținut în acest caz, raportul juridic izvorât din formularea notificării s-a născut în anul 2007, când art. 29 avea forma anterior expusă, ce prevedea reparația prin echivalent pentru toate imobilele preluate abuziv (cu sau fără titlu) și aflate în patrimoniul unor societăți privatizate integral la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Curtea a constatat că în cauza de față nu poate fi reținută puterea de lucru judecat a acestei hotărâri, în sensul invocat de intimata-pârâtă.

Astfel, esențială este împrejurarea că, în cauza de față, reclamanții s-au prevalat de o notificare formulată prin executorul judecătoresc T., din 13 noiembrie 2001, adresată societății SC I. SA, prin care solicitau restituirea în natură a proprietăților fostei J.

În același dosar, la fila 36, se găsește o altă notificare, adresată SC I. SA de reclamanți la data de 4 octombrie 2006, aceștia arătând că au transmis-o prin executorul judecătoresc U., în considerarea împrejurării că SC I. SA nu le-a răspuns notificării inițiale, iar lichidatorul judiciar Valor SA i-a înștiințat, la 30 august 2006, că imobilele se află în patrimoniul SC I. SA, la care SC I. SA, aflată în insolvență, era asociat la acel moment cu o cotă de participație de 11,99%.

Prin urmare, raportul juridic dezlegat de instanța supremă în litigiul cu SC S. SA este unul distinct, ce atrage concluzia că cele două pricini au cauză diferită - respectiv valorifică notificări distincte - și chestiunile tranșate cu caracter de lucru judecat acolo nu se impun în cauza de față, ce opune o altă notificare unui alt subiect de drept - SC I. SA.

Nu în ultimul rând, Curtea a avut în vedere că, la data pronunțării ultimei decizii de casare, intimata-pârâtă depusese la dosar decizia dată de instanța de apel în Dosarul nr. x/2/2011 (Decizia civilă nr. 306/A din 1 noiembrie 2013, filele 363-376 în Dosarul nr. x/2/2010* vol. II), prin care se reținuseră cele mai sus arătate, referitor la inaplicabilitatea Deciziei nr. 830/2008 în litigiul cu SC S. SA, iar prin apărările formulate în cauză pe parcursul celei de-a treia judecăți în apel, finalizată la 20 aprilie 2015, (respectiv prin notele scrise depuse la filele 359 și următoarele din același dosar), intimata invocase și rămânerea irevocabilă a acestei hotărâri la data de 2 aprilie 2015, prin respingerea recursurilor formulate de reclamanți, depunând în acest scop și extrasul de pe portalul instanțelor referitor la această decizie.

În aceste coordonate, pronunțarea acestei hotărâri nu este un element intervenit ulterior Deciziei nr. 2071 din 7 octombrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, iar dezlegările obligatorii ale instanței de recurs ce a dispus prezenta rejudecare sunt suficient de clare și lipsite de echivoc sub aspectul aplicării la speță a Deciziei nr. 830/2008 a Curții Constituționale, argument ce se adaugă celor mai sus expuse.

O altă apărare formulată de intimata-pârâtă a privit lipsa calității procesuale active a reclamanților.

Acest aspect a fost prima dată adus în discuție prin notele scrise formulate în Dosarul nr. x/2/2010*, la a treia judecată în apel, când intimata a cerut înfățișarea originalelor unor înscrisuri, în temeiul art. 139 C. proc. civ., și a pretins că, în motivele de recurs prin care critica Decizia civilă nr. 467/A/2011, a invocat și existența unor inadvertențe în înscrisurile prin care reclamanții și-au justificat calitatea de foști proprietari, respectiv de moștenitori ai acestora.

Din examinarea amintitelor motive de recurs, Curtea a constatat că aceste aspecte nu au fost invocate în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Totodată, instanța de apel ce a soluționat cauza la acea rejudecare nu a soluționat cererea de înfățișare a înscrisurilor, iar chestiunea nu a mai fost pusă în discuție până la pronunțarea Deciziei civile nr. 213/A din 20 aprilie 2015 și nici cu ocazia soluționării recursului declarat de reclamanți, admis prin Decizia nr. 2071 din 7 octombrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

Cu ocazia prezentei rejudecări, intimata-pârâtă a formulat o completare la întâmpinarea împotriva apelului reclamanților, prin care a arătat că apelanții reclamanți nu au dovedit că au calitatea de succesori ai acționarilor J. și nici faptul că sunt unicii moștenitori ai acestora, cu argumente legate de mai multe pretinse inadvertențe în privința numelor și prenumelor persoanelor implicate, astfel cum rezultă din actele dosarului.

Când au avut loc dezbaterile asupra apelului, în ședința publică din 9 februarie 2016, instanța a constatat că excepția lipsei calității procesuale active nu a fost invocată ca excepție în apel, ci privește judecata în fond.

Apreciind asupra posibilității de a dezlega această apărare la acest moment, Curtea a reținut că limitele rejudecării apelului sunt fixate fără echivoc prin cele trei decizii succesive de casare și ele privesc, cum s-a arătat, doar cenzurarea corectei soluționări de către prima instanță a excepției lipsei calității procesuale pasive, cu nuanțele dezvoltate în cele ce preced, astfel încât exigențele dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., subliniate cu fermitate de instanța supremă în ultima decizie de casare, se opun antamării la acest moment procesual a chestiunilor ce țin de calitatea procesuală activă a reclamanților.

Pe de altă parte, și dacă ar aprecia că aspectul invocat constituie un motiv de apel de ordine publică, ce ar putea fi invocat și de intimat în temeiul art. 295 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., examinarea sa nu poate fi realizată în cauza de față, deoarece se opune principiul general non reformatio in pejus.

Astfel, având în vedere efectele admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive prin hotărârea atacată - exonerarea pârâtei din proces de vreo obligație de reparație, ce nu exclude însă o altă modalitate de reparație, acordată de un alt subiect de drept - și efectele solicitatei admiteri a excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților - lipsirea lor de orice fel de reparație cu privire la bunurile ce fac obiectul notificării - Curtea a considerat că o eventuală examinare a calității procesuale active este aptă a constitui o încălcare a regulii procesului civil ce interzice înrăutățirea situației procesuale în propria cale de atac.

De aceea, având în vedere și prefigurarea admiterii apelului, va lăsa în sarcina primei instanțe soluționarea acestei apărări, după administrarea probatoriilor apreciate ca fiind necesare și după dezbaterea sa contradictorie.

În sentința atacată, prima instanță a analizat și înlăturat și susținerea reclamanților, în sensul că, în cauză, este incidentă situația menționată de art. 18 alin. (1) lit. a) teza finală din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia „Măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent și în următoarele cazuri: a) persoana îndreptățită era asociat la persoana juridică proprietară a imobilelor și a activelor la data preluării acestora în mod abuziv, cu excepția cazului în care persoana îndreptățită era unic asociat sau persoanele îndreptățite asociate erau membri ai aceleiași familii.”

Astfel, reclamanții au arătat că, în cazul de față, persoanele îndreptățite asociate erau membri ai aceleiași familii, astfel că se încadrează în excepția reglementată de la regula textului - reparația prin echivalent pentru cazul când persoana îndreptățită era asociat la persoana juridică proprietară a imobilelor - iar cererea de apel formulată cuprinde și o critică legată de acest aspect.

Având în vedere argumentul folosit de tribunal pentru înlăturarea acestei susțineri a reclamanților, respectiv că, în prezența ipotezei de reparație prin echivalent reglementată de art. 29, nu este cazul a examina și aplicarea art. 18 alin. (1) lit. a) teza finală, Curtea a considerat că această chestiune se impune a fi reevaluată de prima instanță la momentul soluționării cauzei pe fond, urmând ca, prin prisma probatoriului administrat, (până în prezent sau, dacă va fi cazul, la rejudecare), să se decidă asupra modalității concrete de aplicare a normei.

În consecința tuturor argumentelor expuse, a constatat că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. în forma în vigoare la data inițierii litigiului, astfel că, reținând greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive, Curtea a admis apelul, a desființat sentința atacată și a trimis cauza primei instanțe pentru rejudecare.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs SC I. SA, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii apelului, ca nefondat.

În dezvoltarea motivelor de recurs s-au expus următoarele argumente:

- Curtea de Apel a atribut pârâtei calitate procesuală pasivă în timpul litigiului (în apel), deși, la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, pronunțării sentinței și chiar în acest moment, (prin raportare Ia dispozițiile cap. 2 din H.G. nr. 250/2007), aceasta nu a avut și nu are calitate procesuală pasivă;

- Curtea de Apel a constatat că sentința pronunțată de tribunal este nelegală, a dispus desființarea, prin raportare la dispoziții legale care nu erau în vigoare în momentul pronunțării sentinței, făcând o greșită aplicare a dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ.;

- Curtea de Apel a nesocotit dispozițiile legale aplicabile cauzei și puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 979 din 02 aprilie 2015, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2/2011;

- Curtea de Apel, în mod nelegal, a stabilit că fosta J. a fost preluată fără titlu valabil.

Această situație de incertitudine a fost generată de interpretarea diferită a efectelor Deciziei nr. 830/2008, pronunțate de Curtea Constituțională (M. Of. 559 din 24 iulie 2008), publicată după soluționarea cauzei în primă instanță.

În ceea ce privește acest aspect, recurenta a apreciat relevant să menționeze și următoarele considerente din cadrul Deciziei nr. 4654/2010, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, în Dosarul nr x/3/2008: „în raport cu valabilitatea titlului statului, este necesar a se face aplicarea sau nu a dispozițiilor art. 27 din Legea nr. 10/2001, în forma de la data intrării în vigoare a legii și a formulării notificării.

Decizia Curții de Apel București a fost dată cu încălcarea legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În momentul soluționării apelului, art. 29 din Legea nr. 10/2001, (în forma existentă după pronunțarea Deciziei Curții Constituționale nr. 830/2008), ar fi fundamentat respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive, (în cazul în care s-ar fi neglijat dispozițiile H.G. nr. 250/2007).

Or, este nelegală și inadmisibilă atribuirea de efecte retroactive Deciziei Curții Constituționale nr. 830/2008, în contextul în care intimații au considerat că recurenta ar fi în culpă, întrucât nu a răspuns notificării din data de 04 octombrie 2006.

Conform dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituția României și art. 31 din Legea nr. 47/1992, decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei dispoziții dintr-o lege este definitivă, obligatorie și produce efecte numai pentru viitor - nu se poate aduce atingere unor drepturi câștigate sau unor situații juridice deja constituite.

Pe cele de consecință, în cazul de față, decizia Curții Constituționale nu putea aduce atingere unei situații juridice constituite prin formularea notificării din 04 octombrie 2006 și nici efectelor situației juridice constituite (lipsa calității procesuale pasive a recurentei).

Intimații, în momentul formulării notificării din 04 octombrie 2006, ar fi avut dreptul la despăgubiri din partea instituției publice care a efectuat privatizarea și recurenta ar fi avut dreptul să păstreze imobilul obținut în urma procedurii de privatizare.

Dreptul recurentei nu a avut un caracter iluzoriu, în contextul în care bunurile au fost dobândite în urma unei proceduri legale de privatizare, era recunoscut de legea în vigoare și era confirmat de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului care menționase expres că soluționează o notificare identică din partea intimaților.

În măsura în care aceste argumente nu ar fi luate în considerare, astfel cum a făcut Curtea de Apel București, ar fi încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, deoarece SC I. SA are dreptul de a păstra bunul, în mod necondiționat, deoarece era recunoscut prin lege, dobândit în urma unei operațiuni civile valabil încheiate și, mai mult decât atât, recunoscut prin hotărâri judecătorești.

În acest context, având în vedere argumentele conform cărora situația juridică dintre SC I. SA și intimați s-a născut în momentul transmiterii notificării și, în momentul formulării cererii de chemare în judecată, recurenta nu a avut (și nu are) calitate procesuală pasivă, iar decizia Curții Constituționale nu poate avea afecte retroactive.

Un alt argument care susține nelegalitatea deciziei Curții de Apel este dat de nesocotirea dispozițiilor cap. 2 al H.G. nr. 250/2007, cu motivarea că acestea nu ar fi fost puse în acord cu decizia Curții Constituționale.

Astfel, Curtea de Apel București era obligată să facă aplicarea dispozițiilor cap. 2 al H.G. nr. 250/2007 în cauză și să constate că recurenta nu este o unitate deținătoare care are capacitatea sau obligația de a soluționa o notificare formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel cum solicită intimații în instanță.

Pe cale de consecință, în contextul în care Curtea Constituțională nu s-a pronunțat și asupra neconstituționalității dispozițiilor din cap. 2 al H.G. nr. 250/2007, acestea sunt în vigoare și produc efecte juridice.

În plus, apelul nu are caracter devolutiv în cazul în care, prin cererea de apel, nu se urmărește o nouă judecată, ci se solicită desființarea hotărârii de primă instanță, pronunțate ca urmare a admiterii unei excepții peremptorii. Acesta este și cazul în prezenta situație litigioasă, deoarece intimații au solicitat desființarea sentinței și trimiterea cauzei la tribunal pentru judecata fondului.

În susținerea prezentului argument, au fost invocate dispozițiile art. 297 C. proc. civ., conform cărora instanța de apel poate trimite cauza spre rejudecare, în cazul în care constată că prima instanță a rezolvat procesul prin admiterea unei excepții peremptorii, (fără judecarea fondului), în mod greșit. Or, în cauză, instanța de fond a pronunțat în mod corect hotărârea, prin raportare la dispozițiile legale în vigoare la acel moment, și Curtea de Apel a constat în mod greșit că sentința a fost nelegală prin raportare la dispoziții legale care nu erau aplicabile în momentul în care a fost pronunțată sentința.

O situație de fapt identică - (notificarea transmisă către o persoană juridică străină cauzei, urmată de o notificare transmisă către persoana juridică care deține imobilul) - a fost avută în vedere de Înalta Curte de Casație și Justiție în momentul pronunțării Deciziei nr. 979 din 02 aprilie 2015, care a statuat că: „este importantă forma legii în vigoare la data 26 februarie 2007, când a fost notificată societatea intimată, având în vedre că raportul juridic dintre apelanți și intimată s-a născut la data formulării notificării".

Acest aspect, (situația de fapt identică), a fost neglijat de instanța de apel în momentul pronunțării deciziei împotriva căreia este formulat prezentul recurs, întrucât, conform motivării, în Dosarul nr. x/2/2011, notificarea a fost comunicată ca urmare a adresei Primăriei Municipiului București și, în prezentul dosar, notificarea a fost formulată ca urmare a adresei SC V. SA.

În plus, Curtea de Apel București a reținut în mod greșit că notificarea adresată recurentei a fost consecința lipsei răspunsului la notificarea anterior transmisă SC I. SA, în loc să rețină, astfel cum reiese din cuprinsul acesteia, că notificarea a fost consecința bunei credințe a SC V. SA (recurenta și SC I. SA au fost entități juridice distincte).

Pe cale de consecință, instanța nu putea neglija efectul puterii de lucru judecat al Deciziei nr. 979 din 02 aprilie 2015, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2/2011, (neanalizat anterior de Curtea de Apel București sau de Înalta Curte de Casație și Justiție), în ceea ce privește momentul în care s-a născut relația juridică dintre recurentă și intimați - momentul transmiterii notificării.

În această situație, iterăm că efectele Deciziei nr. 830/2008, pronunțate de Curtea Constituțională, urmează a fi interpretate conform celor menționate în cuprinsul considerentelor acesteia și conform celor menționate în cuprinsul Deciziei nr. 979 din 02 aprilie 2015, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2/2011, în sensul că legea în vigoare în momentul formulării notificării este aplicabilă situațiilor juridice constituite în temeiul ei - legea în vigoare în momentul formulării notificării adresate recurentei este aplicabilă în prezenta situație litigioasă.

În susținerea acestei afirmații sunt și considerentele deciziei Curții Constituționale care a stabilit că dispozițiile introduse prin Legea nr. 274/2005 sunt neconstituționale, deoarece tind să modifice o situație juridică născută anterior intrării sale în vigoare. Or, în cazul din speță, situația juridică anterioară care ar fi fost modificată era inexistentă, atât timp cât recurenta nu primise o notificare în temeiul Legii nr. 10/2001.

În concluzie, Curtea a soluționat apelul prin încălcarea regulilor de procedură, prin aplicarea greșită a legii, prin nesocotirea dispozițiilor legale și prin nesocotirea puterii de lucru judecat.

Fosta J. a fost preluată cu titlu valabil și pretinșii moștenitori ai acționarilor acesteia nu au niciun drept la despăgubiri, indiferent de natura lor.

În analiza sa, Curtea de Apel București a făcut aplicarea greșită a art. 14 din Legea nr. 119/1948, fără a analiza temeinic probatoriile existente la dosarul cauzei și fără a corobora aceste prevederi legale cu cele ale art. 11, 13 și 15 din Legea nr. 119/1948.

În aplicarea art. 14 din Legea nr. 119/1948, apărările recurentei, întemeiate pe documentele existente în dosarul de naționalizare al fostei J., au vizat relevarea faptului că, la momentul naționalizării, „întreprinderea" se afla într-o situație economică precară, fiind înregistrate pierderi care depășeau cu mult nivelul beneficiilor realizate, societatea înregistrând și datorii fiscale extrem de mari către statul român.

Aplicarea greșită de către Curtea de Apel București a dispozițiilor legale aplicabile speței rezidă în următoarele aspecte:

În primul rând, instanța de apel pleacă de la o premisă greșită în ceea ce privește drepturile de despăgubire analizate prin prisma aplicabilității art. 14 al legii de naționalizare de la 1948. Aceasta deoarece Legea nr. 119/1948 stabilea o prezumție relativă de acordare a acestor despăgubiri acționarilor întreprinderii naționalizate. Această prezumție relativă poate fi răsturnată de situațiile prevăzute de lege la art. 14 și 15.

Aplicând prevederile Legii nr. 119/1948 la speța dedusă judecății, Curtea de Apel București ignoră dispozițiile art. 13 alin. (3) din cadrul aceluiași text normativ, în conformitate cu care: „Pentru sumele datorate, Fondul Industriei Naționalizate va emite obligațiuni pe care le va răscumpăra din beneficiul net al întreprinderii naționalizate".

Prin urmare, acordarea sau neacordarea despăgubirilor cuvenite acționarilor ar fi trebuit analizată de instanța de apel prin prisma coroborării art. 14 din lege cu aceste din urmă dispoziții.

Or, acest aspect nu a fost analizat de către Curtea de Apel București, care a concluzionat că acționarilor/proprietarilor imobilului naționalizat ar fi avut dreptul la despăgubiri, neglijând faptul că obligațiunile nu ar fi putut fi răscumpărate din beneficiul net al unei întreprinderi falite.

Prin urmare, pe acest aspect, analiza instanței de apel este eronată și neconformă dispozițiilor legale mai sus indicate.

Totodată, se aplică în mod eronat speței analizate dispozițiile art. 14 din Legea nr. 119/1948. Astfel, deși a arătat că despăgubirile la care fac referire intimații contestatori nu puteau fi acordate câtă vreme societatea avea pierderi considerabile și datorii fiscale către statul român, prin analiza pe care o întreprinde, Curtea de Apel București constată în mod eronat că dispozițiile art. 14 din Legea nr. 119/1948 se aplică exclusiv în anumite situații.

Procedând de o asemenea manieră, instanța de apel a nesocotit chiar dispozițiile analizate. Art. 14 din Legea nr. 119/1948, în vigoare la momentul naționalizării Fostei J., dispunea: „Din drepturile de despăgubire se vor scădea datoriile întreprinderilor neprevăzute în pasivul acestora, precum și acele izvorând din evaziuni fiscale sau alte operațiuni contrare legii, ca și pierderile provenite din reaua administrație a acestor întreprinderi, înainte de naționalizare".

Acest text de lege prevede trei teze juridice distincte în ceea ce privește operațiunile de scădere din drepturile de despăgubire: datoriile întreprinderilor neprevăzute în pasivul acestora; datorii izvorând din evaziuni fiscale sau alte operațiuni contrare legii; pierderile provenite din reaua administrație a acestor întreprinderi, înainte de naționalizare. Deși se poate constata că J. înregistra la momentul naționalizării datorii fiscale care depășeau activul declarat, instanța de apel concluzionează greșit că o atare situație nu intră sub incidența art. 14 din Legea nr. 119/1948.

Aplicarea eronată a art. 15 din Legea nr. 119/1948 de către Curtea de Apel București în pronunțarea deciziei recurate.

Prin apărările promovate, recurenta a susținut și dovedit că doi dintre acționarii fostei J., la momentul naționalizării, nu se aflau în țară, fiind, așadar, incidente prevederile art. 15 din Legea nr. 119/1949, în ceea ce îi privește pe acești din urmă acționari.

Lipsa din țară a acționarilor a fost probată prin documentele emise de L. la acel moment (momentul naționalizării), documente care consemnează în mod neechivoc faptul că A. locuia în Franța și că H. era plecată în străinătate de circa 7 ani, acestea fiind elemente care au fost avute în vedere de către autoritățile statului comunist la momentul naționalizării.

De altfel, acesta este și motivul pentru care acești din urmă acționari au fost menționați în toate documentele aferente naționalizării ca fiind „absenteiști”. Or, acest termen nu poate fi interpretat în mod restrictiv și doar prin raportare la dispozițiile unei legi indicate cu titlu de exemplu. Termenul „absenteist”, în acele vremuri, avea o conotație înrădăcinată și negativă, pentru persoanele care părăsiseră țara și nu se întorceau în mod nelegal.

În acest sens, instanța de apel, prin intermediul deciziei recurate, statuează, în mod greșit, faptul că acționarii absenteiști nu puteau fi excluși de către statul comunist de la stabilirea și acordarea unor drepturi de despăgubire, în condițiile în care aceștia nici măcar nu aveau domiciliul în țară, iar legea prevedea în mod expres înlăturarea despăgubirilor.

În consecință, instanța de apel, în mod nelegal, a stabilit că fosta J. a fost preluată fără titlu.

Reclamanți A., C., E., D. au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca neîntemeiat, cu consecința menținerii deciziei recurate ca fiind temeinică și legală pentru următoarele argumente:

Recurenta SC I. SA încearcă, prin cererea de recurs, să repună în discuție, cu rea-credință, aspecte ce exced prezentului cadru procesual și care au fost tranșate deja, în mod definitiv și irevocabil, de către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin deciziile civile pronunțate în prezenta cauză, în ciclurile procesuale anterioare.

Astfel, prin deciziile de casare ale Înaltei Curte de Casație și Justiție, au fost stabilite mai multe aspecte cu putere de lucru judecat între părți, în urma trasării indicațiilor de casare obligatorii în rejudecarea apelului, după cum urmează:

Incidența în cauză a deciziei Curții Constituționale nr. 830/2008.

În primul ciclu procesual, instanța de recurs a reținut că, urmare a Deciziei Curții Constituționale nr. 830/2008, imobilele preluate de stat în mod abuziv și care se află în patrimoniul unei societăți privatizate sunt supuse în continuare dispozițiilor art. 29 (fost art. 27), în redactarea avută anterior modificării aduse prin Legea nr. 247/2005.

Totodată, prin Decizia Înaltei Curții de Casație și Justiție nr. 2017 din 07 octombrie 2015, s-a arătat că s-au dat instanței de apel îndrumări să analizeze valabilitatea titlului statului, „în raport cu Decizia Curții Constituționale nr. 830/2008, care, statuând asupra neconstituționalității abrogării sintagmei „cu titlu valabil” din conținutul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, a hotărât că rămâne forma inițială a textului, dinaintea modificărilor aduse prin Legea nr. 247/2005”.

Prin urmare, la acest moment, nu mai poate fi repusă în discuție aplicabilitatea în cauză a Deciziei Curții Constituționale nr. 830/2008, instanța de apel fiind obligată, conform dezlegărilor obligatorii date de instanța de recurs în primul ciclu procesual, să analizeze valabilitatea titlului statului în conformitate cu această decizie.

Recurenții susțin însă, prin recursul formulat, că instanța de apel ar fi dat efect retroactiv Deciziei Curții Constituționale nr. 830/2008, criticând faptul că instanța de apel ar fi acordat eficiență efectelor produse de această decizie.

Or, incidența în cauză a Deciziei Curții Constituționale nr. 830/2008 constituie un aspect tranșat deja prin dezlegările obligatorii ale instanței de recurs, astfel că nu mai poate fi repus în discuție.

Depunerea notificării în termenul legal are drept efect soluționarea prezentei cauze conform dispozițiilor art. 29 (fost art. 27) din Legea nr. 10/2001, în forma inițială a textului, dinaintea modificărilor aduse prin Legea nr. 247/2005.

Prin Decizia nr. 4654/2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în primul ciclu procesual, s-a reținut că, în soluționarea prezentei cauze, se impune a fi analizată valabilitatea titlului de preluare a imobilului de către stat, acest lucru influențând modalitatea de soluționare a notificării, având în vedere că, „în raport de valabilitatea titlului statului, este necesar a se face aplicarea sau nu a dispozițiilor art. 27 din Legea nr. 10/2001 în forma de la data intrării în vigoare a legii și a formulării notificării”.

Arătând în mod expres că este necesară analizarea cu prioritate a valabilității titlului statului, instanța de recurs a decis că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 29 (fost art. 27) din Legea nr. 10/2001, în forma inițială a textului, dinaintea modificărilor aduse prin Legea nr. 247/2005, nefiind necesară această analiză dacă Înalta Curte ar fi considerat că este incident art. 29, astfel cum a fost modificat.

Recurenta, contrar dezlegărilor obligatorii ale instanței de recurs, încearcă să susțină că ar fi aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 de la data comunicării notificării către aceasta, plecând de la următorul considerent al instanței de recurs: „în raport de valabilitatea titlului statului, este necesar a se face aplicarea sau nu a dispozițiilor art. 27 din Legea nr. 10/2001, în forma de la data intrării în vigoare a legii și a formulării notificării”.

Însă, acest aspect reținut de instanță contrazice susținerile recurentei, semnificând tocmai faptul că urmează a se aplica forma inițială a art. 27, având în vedere că concluzia instanței presupune existența unei identități între momentul formulării notificării și momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Or, din moment ce Legea nr. 10/2001 a intrat în vigoare în anul 2001, înseamnă că, în mod indirect, instanța de recurs a reținut și că anul formulării notificării este tot 2001.

În consecință, față de acest aspect, concluzia care se impune este că, conform dezlegărilor obligatorii ale instanței de recurs din primul ciclu procesual, care a reținut că notificarea a fost formulată în termen legal, (respectiv anul 2001, data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și a formulării notificării), soluționarea prezentei cauze este supusă dispozițiilor art. 29, (fost art. 27) din Legea nr. 10/2001, în forma inițială a textului.

Inadmisibilitatea criticilor recurentei din perspectiva aspectelor tranșate în mod definitiv de către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia de casare.

Prin deciziile de casare anterioare, Înalta Curte de Casație și Justiție a soluționat deja toate criticile din recurs arătate mai sus, astfel că recursul formulat de Rahova Halls American Mall se prezintă în parte ca un recurs la recurs, criticile formulate fiind inadmisibile și urmând a fi respinse ca atare.

În susținerea inaplicabilității efectelor deciziei Curții Constituționale în prezenta cauză, cu încălcarea flagrantă a dezlegărilor obligatorii ale instanței de recurs, recurenta susține că această decizie produce efecte doar pentru viitor și nu s-ar aplica efectelor juridice ale unei situații juridice constituite, reprezentată de lipsa calității procesuale pasive a acesteia.

Însă, aceste susțineri sunt neîntemeiate, având în vedere, că în explicarea efectelor deciziilor Curții Constituționale, raportat la prevederile art. 147 din Constituție, au fost subliniate următoarele principii directoare:

Aplicarea pentru viitor a deciziilor Curții vizează, în mod primordial, situațiile juridice pendinte, deci cele care nu au devenit facta praeterita, ca urmare a necontestării lor.

Prin admiterea excepției, efectele deciziei Curții Constituționale se produc erga omnes. Din jurisprudența Curții, se desprinde ideea că o decizie de admitere a excepției de neconstituționalitate se aplică cauzelor aflate pe rolul instanțelor judecătorești la momentul publicării acesteia, cauze în care respectivele dispoziții sunt aplicabile.

Curtea nu a condiționat aplicarea deciziei sale în litigiile aflate în curs de ridicarea unei excepții de neconstituționalitate anterior publicării deciziei, întrucât ceea ce are relevanță în privința aplicării acesteia este ca raportul juridic guvernat de dispozițiile legii declarate neconstituționale să nu fie definitiv consolidat, iar nu exercitarea unui mijloc procesual de apărare.

Indiferent de momentul pronunțării hotărârii definitive, chiar dacă suntem în faza procesuală a recursului, temeiul legal incident trebuie stabilit în funcție de decizia Curții Constituționale. Un argument în acest sens este și Decizia Curții Constituționale nr. 1222 din 12 noiembrie 2008.

Or, situația juridică invocată de recurentă privind lipsa calității procesuale pasive a acesteia nu reprezenta o situație juridică consumată, în cauză, nefiind pronunțată o decizie definitivă și irevocabilă până la momentul pronunțării deciziei nr. 830/2008, dimpotrivă, reprezenta o situație juridică pendinte, recurenta contestând respectiva soluție, iar cauza se afla pe rolul instanțelor de judecată la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale.

Prin urmare, în raport de acest aspect și în considerarea efectelor erga omnes, specifice deciziilor Curții Constituționale, rezultă că, chiar și în absența unor îndrumări obligatorii în acest sens ale instanței de recurs, soluționarea prezentei cauze de către instanța de apel nu putea să ignore Decizia nr. 830/2008 și să aplice în continuare dispoziția legală în forma declarată neconstituțională.

Față de cele arătate, instanța de apel în mod corect a dat eficiență deciziilor de casare din ciclurile procesuale anterioare și a procedat la verificarea analizării valabilității titlului statului, în vederea determinării modului de aplicare a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, în forma avută în vigoare anterior modificării produse prin Legea nr. 247/2005.

Contrar susținerilor recurentei, dispozițiile cap. II ale H.G. nr. 250/2007 nu pot fi avute în vedere în contra dispozițiilor cuprinse într-o lege.

Invocând faptul că Curtea Constituțională nu ar fi declarat drept neconstituționale și prevederile cap. 2 din H.G. nr. 250/2007, recurenta susține că instanța ar fi trebuit să dea eficiență acestor dispoziții legale, chiar dacă erau contradictorii dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, în forma avută înainte de modificarea produsă prin Legea nr. 247/2005.

Prin aceste susțineri nefondate, recurenta înțelege să critice în mod nepermis, contrar dezlegărilor obligatorii ale instanței de recurs din ciclurile procesuale anterioare, aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, în forma avută înainte de modificarea produsă prin Legea nr. 247/2005.

Pe de altă parte, arătăm că Curtea Constituțională nu verifică constituționalitatea hotărârilor de guvern, conform prevederilor Legii nr. 47/1992, Curtea având atribuția și competența de a verifica doar constituționalitatea legilor și a ordonanțelor de urgență.

Prin urmare, este vădit neîntemeiată susținerea recurentei privind faptul că dispozițiile cap. 2 din H.G. nr. 250/2007 ar fi în vigoare și ar produce efecte juridice, ca urmare a faptului că Curtea Constituțională nu le-ar fi declarat neconstituționale.

Dimpotrivă, astfel cum în mod corect a reținut instanța de apel, aceste norme au fost edictate anterior publicării deciziei nr. 830/2008, nu au fost puse în acord de legiuitor cu decizia Curții Constituționale și, având o putere juridică inferioară legii, nu se poate considera că ar prevala în fața dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, în redactarea avută anterior modificării declarate neconstituționale.

Netemeinicia susținerilor privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 297 C. proc. civ.

Prin susținerile vizând greșita aplicare a dispozițiilor art. 297 C. proc. civ., recurenta reiterează susținerile privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, în forma avută anterior modificării produse prin Legea nr. 10/2001.

În realitate, astfel cum s-a arătat supra, aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, în forma avută anterior modificării Legii nr. 10/2001, constituie un aspect deja tranșat de instanța superioară în ciclurile procesuale anterioare, fiind inadmisibilă încercarea recurentei de a repune în discuție aspecte care constituie dezlegări obligatorii ale instanței de recurs.

Contrar susținerilor recurentei, Decizia nr. 979 din 02 aprilie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2/2011, nu beneficiază de putere de lucru judecat.

Astfel, obiectul apelului soluționat prin decizia atacată este reprezentat de soluția pronunțată de prima instanță asupra excepției lipsei calității procesuale pasive, în timp ce, în Dosarul nr. x/2/2011, instanța s-a pronunțat asupra fondului cauzei, în urma analizei unor aspecte ce nu au fost puse în discuție în prezenta cauză.

În Dosarul nr. x/2/2011, s-a reținut că notificarea către pârâtă a fost formulată în anul 2007, în timp ce, în prezenta cauză, se are în vedere notificarea înregistrată sub nr. x din 14 noiembrie 2001 la SC I. SA.

Mai mult, în primul ciclu procesual, s-a reținut de Înalta Curte, în mod indirect, că, în prezenta cauză, notificarea a fost formulată în anul 2001 și că formularea notificării în termenul legal are drept efect soluționarea prezentei cauze conform dispozițiilor art. 29 (fost art. 27) din Legea nr. 10/2001, în forma inițială a textului, dinaintea modificărilor aduse prin Legea nr. 247/2005. Oricum, este greșit a se susține că o decizie pronunțată în anul 2015 poate avea putere de lucru judecat, chiar dacă ar contrazice dezlegările obligatorii anterioare ale instanței de recurs pronunțate în prezenta cauză.

În Dosarul nr. x/2/2011, instanța, observând că acțiunea vizează răspunsul emis de pârâta din acel dosar la notificarea adresată de reclamanți, a considerat că suntem în ipoteza unor facta praeterita. În cauza de față, acțiunea are în vedere lipsa răspunsului la notificare.

Prin urmare, se impune respingerea susținerilor privind nelegalitatea ignorării de către instanța de apel a pretinsei puteri de lucru judecat a deciziei pronunțate în Dosarul nr. x/2/2011.

În mod corect instanța de apel a reținut că preluarea bunului a cărui restituire se solicită s-a realizat fără titlu valabil, întrucât preluarea fabricii s-a realizat cu încălcarea Constituției din 1948 și Legii nr. 119/1948, nefiind acordate despăgubiri. Naționalizarea imobilului notificat s-a realizat cu încălcarea dispozițiilor legale, respectiv cu încălcarea dreptului la despăgubiri consacrat de art. 10 din Constituția României din 1948 și art. 11 din legea de naționalizare, conform căruia: „Statul va acorda despăgubiri proprietarilor si acționarilor întreprinderilor naționalizate”.

Astfel, preluarea întreprinderii nu putea avea loc în mod legal decât cu plata unor despăgubiri, care însă nu au fost achitate autorilor reclamanților, astfel cum a reținut în mod corect și instanța de apel.

Pe de altă parte, legea de naționalizare dispunea în mod expres și imperativ asupra obligației statului de a acorda despăgubiri proprietarilor și acționarilor întreprinderilor naționalizate, astfel că trecerea în proprietatea statului a unei întreprinderi, fără plata unei despăgubiri, era contrară chiar Legii nr. 119/1948.

Mai mult, astfel cum reține și instanța de apel, sarcina probei faptului pozitiv, respectiv că s-ar fi acordat despăgubiri reclamanților, revenea intimatei-pârâte, care, însă, în apărare, nu a afirmat că ar fi fost acordate asemenea despăgubiri.

Contrar susținerilor recurentei, imobilul nu era exceptat de la despăgubiri, dispozițiile art. 14 sau art. 15 lit. a) și b) din Legea nr. 119/1948 nefiind incidente în cauză.

În primul rând, trebuie observat că, în verificarea naturii preluării, instanța nu a fost chemată să se substituie comisiei indicate de Legea nr. 119/1948, în sensul de a verifica care este cuantumul despăgubirilor, ori dacă, la momentul naționalizării, ar fi fost incidente dispozițiile art. 14 din acest act normativ. Obiectul analizei în prezenta cauză are în vedere strict actele care s-au încheiat la momentul preluării imobilului.

Decizia asupra despăgubirilor cuvenite aparținea unei comisii formate din 3 magistrați numiți de Ministerul de Justiție. Prin urmare, și concluzia existenței unei eventuale exceptări de la dreptul de a primi despăgubiri, raportată la situația întreprinderii pe care o analiza, aparținea acestei comisii.

O astfel de verificare nu s-a realizat însă, lipsa incontestabilă a unei despăgubiri nefiind motivată printr-un act emis la acel moment. Prin urmare, nu se poate verifica un eventual raționament care să fi justificat neacordarea despăgubirilor, raportat la dispozițiile art. 14 sau art. 15 din Legea nr. 119/1948.

În raport de aceste considerente, analiza pe care o încearcă recurenta-pârâtă și aprecierile acesteia asupra pretinsei situații juridice a întreprinderii exced analizei din prezenta cauză.

În ceea ce privește dispozițiile art. 15, de care se prevalează recurenta, acestea indică punctual persoanele cărora nu li se acordă despăgubiri, nelimitând dreptul la despăgubiri al celor care nu se aflau în situațiile menționate de lege.

Noțiunea de „absenteist”, utilizată de intimata-pârâtă, nu se regăsește în cuprinsul acestei prevederi legale, astfel cum, în mod corect, a reținut și instanța de apel. Astfel, noțiunea de „absenteist” apare în Legea din data de 30 iulie 1921 privind reforma agrară din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, lege care avea un obiect limitat la reforma agrară în zonele menționate, iar definiția cuvântului „absenteist” era dată în sensul respectivei legi, fără intenția de a crea o noțiune general aplicabilă.

Prin urmare, față de caracterul special al legii ce definea absenteismul și al particularităților domeniului de aplicare al Legii din data de 30 iulie 1921, definiția citată de recurentă nu poate fi utilizată în procesul de interpretare și aplicare al Legii nr. 119/1948.

Față de faptul că legea de naționalizarea sancționa doar fapte considerate nelegale, (plecarea din țară în mod clandestin si fraudulos, omisiunea de a reveni după expirarea termenului de valabilitate a documentelor de călătorie), iar simpla absență din țară nu era sancționată, este evident că susținerile recurentei privind legalitatea măsurii de neacordare a despăgubirilor, ca urmare a simplei menționări a cuvântului absenteist în fișa x, sunt neîntemeiate.

Dispozițiile art. 14 nu făceau referire la „pierderi” sau „datorii fiscale către statul român”, cum în mod eronat susține recurenta, ci aveau în vedere conduite frauduloase, constând în neincluderea unor datorii în pasiv, evaziune fiscală, alte operațiuni contrare legii, care nu au fost dovedite în prezenta cauză, ca, de altfel, nici la momentul naționalizării.

În mod corect instanța de apel a reținut că recurenta are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.

Reținând că preluarea bunului s-a realizat fără titlu valabil, instanța de apel a aplicat dispozițiile art. 29 (anterior art. 27) din Legea nr. 10/2001, care făcea o distincție între imobilele preluate fără titlu și cele preluate cu titlu valabil, în sensul că acestea din urmă se pot restitui în natură, chiar și atunci când se aflau în patrimoniul unei societăți privatizate integral.

Astfel, dând eficiență deciziilor Înaltei Curți din ciclurile procesuale anterioare, ca urmare a Deciziei Curții Constituționale nr. 830/2008, instanța de apel a reținut că imobilele preluate de stat în mod abuziv și care se află în patrimoniul unei societăți privatizate sunt supuse în continuare dispozițiilor art. 29 (fost 27), în redactarea avută anterior modificării produse prin Legea nr. 247/2005.

În acest context, având în vedere că unitatea deținătoare să soluționeze notificarea adresată de reclamanții este recurenta din prezenta cauză, în al cărui patrimoniu se află bunurile notificate, în mod corect s-a reținut că recurenta are calitate procesuală pasivă și că soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive de către prima instanță era greșită.

Intimatul reclamant H. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului formulat de recurenta-pârâtă SC I. SA ca nefondat și, pe cale de consecință, menținerea ca legală și temeinică a deciziei recurate, invocând, în esență, aceleași argumente prezentate și de ceilalți reclamanți.

Având în vedere că Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia de casare nr. 4654 din 22 septembrie 2010, a arătat, cu caracter obligatoriu, că, în speță, este aplicabilă Decizia nr. 830/2008 a Curții Constituționale și că, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă după casare, rezultă că instanța nu este în măsură să mai analizeze această problemă deja tranșată de instanța de recurs. Instanța este ținută să verifice doar existența și valabilitatea titlului statului.

În analiza sa, instanța a arătat că bunul ce face obiectul notificării a fost preluat abuziv de stat, Legea nr. 119/1948 fiind prevăzută în mod expres de Legea nr. 10/2001 și că, în speță, nu este aplicabil art. 29 (fost art. 27) din Legea 10/2001, deoarece acest text este aplicabil doar imobilelor preluate cu titlul valabil, or, în prezenta cauză, imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil. Mai mult, instanța a mai arătat că societatea în al cărei patrimoniu se găsea imobilul notificat era integral privatizată, astfel că, niciuna din situațiile particulare prevăzute de lege la art. 21 (fost art. 20) nu este aplicabilă în speță.

Având în vedere cele expuse, astfel cum a subliniat și instanța de apel, naționalizarea J. s-a realizat fără respectarea Legii nr. 119/1948, astfel că, în aplicarea art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, preluarea bunului s-a făcut fără titlul valabil.

Procedând la analiza recursului, Înalta Curte reține următoarele:

O primă critică ce urmează a fi analizată de către instanța de recurs, ce poate fi apreciată ca determinantă în conturarea deznodământului judiciar al prezentului recurs, este cea referitoare la nelegalitatea deciziei curții de apel, din perspectiva faptului că, în mod greșit, instanța nu a respectat cele statuate cu putere de lucru judecat de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, prin Decizia civilă nr. 979 din 2 aprilie 2015, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2011.

Această critică însă nu poate fi justificată de argumentul puterii de lucru judecat atașată Deciziei civile nr. 979 din 2 aprilie 2015, astfel cum, în mod eronat, pretinde recurenta pârâtă, întrucât nu există o triplă identitate - de părți (eadem condicio personarum), de obiect (eadem res) și de cauză juridică (eadem causa petendi) între cele două litigii - condiție necesară pentru a se invoca puterea lucrului judecat, ci trebuie privită prin lupa prezumției de validitate de care se bucură această hotărâre irevocabilă a instanței supreme și de existența unor probleme similare de drept care au primit dezlegări în mod esențial diferite.

Astfel, de la cauza Beian contra României nr. 1 (hotărârea din 6 decembrie 2007), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, deși divergențele de jurisprudență constituie, prin natura lor, consecința inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond, rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a reglementa aceste contradicții ale jurisprudenței (parag. 37), iar instanța supremă a unui stat nu se poate afla la originea acestor divergențe profunde și persistente în timp, întrucât ar fi afectat principiul securității juridice, ce constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept, cu consecința încălcării art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului care reglementează dreptul la un proces echitabil.

În acest context, trebuie precizat că, prin Decizia civilă nr. 979 din 2 aprilie 2015 a instanței supreme, a fost respins recursul declarat de contestatorii A., C., D., E., F. și H. împotriva Deciziei civile nr. 306/A din 1 noiembrie 2013 a Curții de Apel București, prin care s-a respins ca nefondat apelul împotriva sentinței civile nr. 626 din 31 martie 2008 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Prin această sentință, în partea relevantă pentru prezenta speță, se poate reține că s-a admis în parte contestația formulată de contestatorii menționați, în contradictoriu cu intimata SC Bere Băuturi SA, și, în consecință, s-a constatat că bunurile fostei J. au fost preluate fără titlu valabil, dar s-a respins capătul de cerere privind restituirea în natură a acestor bunuri, ca neîntemeiat.

Raționamentul instanței supreme care a confirmat soluțiile instanțelor de fond s-a raportat la faptul că, în speță, se impune aplicarea art. 29 din legea în vigoare la data de 26 februarie 2007, data notificării societății pârâte, prin raportare chiar la considerentele Deciziei nr. 830/2008 a instanței de contencios constituțional care a statuat că legea aplicabilă este cea în vigoare la data nașterii raportului juridic, respectiv că „legea nouă este aplicabilă de îndată tuturor situațiilor ce se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare, precum și tuturor efectelor produse de situațiile juridice formate după abrogarea legii vechi.”

Astfel, Curtea Constituțională a avut în vedere, în aprecierea neconstituționalității textului de lege criticat, împrejurarea că acesta ar fi urmat să se aplice cu privire la notificări formulate în termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, termen care nu mai era în derulare la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005.

Procedând la calificarea situației juridice reglementate prin norma de lege criticată, Curtea Constituțională a reținut că legea nouă operează o modificare sub aspectul măsurilor reparatorii în ceea ce privește imobilele preluate de stat fără titlu valabil, dar nu instituie și un nou termen pentru depunerea notificărilor, unica ipoteză în care ar fi fost susceptibilă de aplicare pentru viitor situațiilor ce se vor constitui, se vor modifica sau stinge după intrarea lor în vigoare.

În consecință, Curtea Constituțională recunoaște posibilitatea aplicării legii noi în ipoteza în care persoanei îndreptățite i s-ar recunoaște dreptul de a formula notificarea după împlinirea termenului inițial reglementat de dispozițiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și, în același timp, după data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, prin care s-a adus modificarea legislativă supusă controlului de constituționalitate.

Or, a apreciat instanța supremă în acel litigiu, aceasta este ipoteza în speța dedusă judecății, în care reclamanții au formulat notificarea societății pârâte după împlinirea termenului prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, prelungit succesiv până la data de 14 februarie 2002, și după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, însă au beneficiat de art. 22 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 și de prevederile art. 27 alin. (3) ale aceleiași legi.

Ca atare, aplicarea în speță a art. 29 din Legea nr. 10/2001, în forma de la data notificării societății pârâte, nu este de natură să încalce principiul tempus regit actum și nici dispozițiile constituționale cuprinse în art. 15 alin. (2) privind neretroactivitatea, ci reprezintă aplicarea corectă a principiului activității legii civile, potrivit căruia legea nouă este aplicabilă de îndată situațiilor ce se vor constitui, se vor modifica sau stinge după intrarea ei în vigoare.

De asemenea, se constată că instanța de contencios constituțional a reținut neconstituționalitatea dispozițiilor art. 1 pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005, text care a modificat art. 27 alin. (1), devenit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pe considerentul că noua reglementare tinde să genereze discriminări între persoanele îndreptățite la restituirea în natură a bunurilor ce fac obiectul notificărilor, care, după intrarea în vigoare a modificărilor, vor beneficia doar de despăgubiri prin echivalent. Or, în opinia Curții Constituționale, simpla împrejurare de fapt - soluționarea cu întârziere a notificărilor de societățile integral privatizate - nu poate fi calificată drept un criteriu obiectiv și rezonabil de diferențiere, astfel încât nu poate justifica, pe plan legislativ, tratamentul discriminatoriu aplicabil persoanelor îndreptățite la restituirea în natură, aflate în situații identice.

Se observă că, și în privința acestui considerent de neconstituționalitate, Curtea Constituțională are în vedere tot ipoteza în care notificarea a fost adresată societății comerciale deținătoare în interiorul termenului prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 și anterior modificării legislative, iar efectul discriminatoriu ar fi generat exclusiv de atitudinea unității deținătoare care nu a soluționat notificarea înainte de intervenirea respectivei modificări.

În acest context, instanța de recurs apreciază că era necesară în cauză o analiză aprofundată și comparativă a celor două situații juridice deduse judecății, pentru a se evita dezlegarea diferită unor probleme de drept ce prezintă o anumită similitudine, probleme ivite urmare a promovării de către aceiași reclamanți a unor litigii distincte, pentru ca dreptul la un proces echitabil al părților litigante să nu fie afectat.

În consecință, instanța de apel, deși, în mod corect, nu a reținut puterea de lucru judecat a Deciziei civile nr. 979 din 2 aprilie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, nu a reușit să demonstreze în mod convingător, ci doar prin intermediul sofismelor, care sunt argumentele legale pentru care notificările depuse de reclamanți și litigiile antrenate de acestea trebuie să primească dezlegări diferite.

În opinia instanței de recurs, ceea ce a antrenat casările succesive în cauză și, implicit, nelegalitatea deciziilor recurate a fost modul de interpretare a Deciziei civile nr. 4654 din 22 septembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin care s-a dispus prima casare cu trimitere spre rejudecare.

Astfel, pentru analiza prezentului recurs și fixarea limitelor rejudecării, atât de des invocate de toate părțile litigante, este nevoie să reiterăm considerentele acelei decizii în ceea ce privește obligațiile instanței de trimitere, după casarea cu trimitere spre rejudecare.

În acest sens, se reține că Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că se impune a fi analizată valabilitatea titlului de preluare a imobilului de către stat, aspect care influențează modalitatea de soluționare a notificării și de acordare a măsurilor reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, deoarece, în funcție de valabilitatea titlului statului, este necesar a se face aplicarea sau nu a dispozițiilor art. 27 din Legea nr. 10/2001, în forma de la data intrării în vigoare a acesteia, și a formulării notificării, având în vedere atât dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, cât și pronunțarea Deciziei nr. 830/2008 a Curții Constituționale.

După această statuare, instanța supremă, în conținutul aceleiași decizii, a expus pe larg considerentele Deciziei nr. 830/2008 a Curții Constituționale, concluzionând că instanțele învestite cu soluționarea unei cereri de retrocedare a imobilelor ce fac obiectul Legii nr. 10/2001 vor putea verifica și stabili valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului, urmând a decide și natura măsurilor reparatorii, aspecte nelămurite de instanța de fond, ceea ce a constituit o necercetare a fondului cauzei, cu consecința trimiterii spre rejudecare.

Or, din interpretarea acestor indicații de trimitere, nu se poate extrage concluzia, ce a fost perpetuată pe parcursul soluționării cauzei și a constituit baza apărărilor reclamanților, că prima instanță de casare ar fi tranșat în mod irevocabil incidența în cauză a art. 27 din Legea nr. 10/2001, precum și a Deciziei Curții Constituționale nr. 830/2008, aspecte ce nu ar mai putea fi puse în discuție, așa cum, în mod eronat, apreciază instanța de apel și intimații reclamanți sau că această instanță de recurs ar fi echivalat data formulării notificării reclamanților cu momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În acest sens, aplicând metoda interpretării gramaticale considerentelor deciziei enunțate, din care rezultă o enumerare a momentelor ce trebuiau cercetate pentru a se stabili norma de drept aplicabilă, subsecventă stabilirii valabilității sau nu a titlului statului, este evident că, găsind necercetate aceste aspecte esențiale, instanța de recurs a apreciat necesar a se face analiza conținutul normei juridice (fostul art. 27 al Legii nr. 10/2001), atât la momentul intrării în vigoare a legii speciale de reparație, cât și la momentul formulării notificării de către reclamanți.

Prin urmare, instanța de casare a stabilit în sarcina instanței de apel obligația de a verifica conținutul normei juridice aplicabile cauzei în raport de două momente temporale distincte, momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și momentul formulării notificării, și nu a dat o dezlegare cu caracter obligatoriu pentru instanța de apel, cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, în forma anterioară Legii nr. 247/2005, sau a incidenței Deciziei nr. 830/2008 a Curții Constituționale, cum, în mod distorsionat, reține instanța de apel ce a pronunțat hotărârea recurată în cauză.

Din această perspectivă, Înalta Curte reține că nu se poate aprecia ca raportul juridic între reclamanți și intimată, determinat prin efectul formulării notificării, să fie analizat în raport de un singur reper temporal, respectiv cel al intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, așa cum în mod nelegal a procedat instanța de apel, având în vedere că instanța de casare a enumerat două momente distincte, cel al intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și cel al formulării notificării, iar cele două momente nu coincid, notificarea fiind formulată la o dată ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Mai mult, indicațiile primei instanțe de casare privitoare la incidența Deciziei nr. 830/2008 a Curții Constituționale, trebuie citite prin raportare la situația concretă a speței deduse judecății, obligație ce incumbă instanței de apel, care trebuie să stabilească în mod concret momentul nașterii raportului juridic dintre reclamanți și pârâtă și legea aplicabilă acestui raport juridic, prin raportare și la dispozițiile art. 22 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora: „Notificarea înregistrată face dovada deplină în fața oricăror autorități, persoane fizice sau juridice, a respectării termenului prevăzut la alin. (1), chiar dacă a fost adresată altei unități decât cea care deține imobilul.”, dar și la cele ale art. 28 alin. (1) și (2) din același act normativ, potrivit cărora: „În cazul în care persoana îndreptățită nu cunoaște deținătorul bunului imobil solicitat, notificarea se va trimite primăriei în a cărei rază se află imobilul, respectiv Primăriei Municipiului București. Termenul de 6 luni*) prevăzut la art. 22 alin. (1) curge, după caz, de la data intrării în vigoare a prezentei legi sau de la data primirii comunicării prevăzute la art. 27 alin. (3)”, urmând a expune argumentele legale pentru care ipoteza cauzei deduse judecății ar putea fi sau nu echivalată cu ipoteza în care persoana îndreptățită nu cunoștea deținătorul bunului imobil sau cu ipoteza în care notificarea nu a fost soluționată din cauza culpei unității deținătoare.

În același sens, existența unei decizii a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțate într-un litigiu similar, deși nu se opune cu autoritate de lucru judecat, nu poate transforma instanța supremă într-o sursă de jurisprudență neunitară, contrar rolului pe care îl exercită această instanță, conform dispozițiilor constituționale. Prin urmare, instanța supremă nu poate dezlega într-un mod diferit chestiuni litigioase care au privit cauze de o anumită similitudine, cum este cazul în speță.

În ceea ce privește critica privind aplicabilitatea Deciziei nr. 830/2008 a Curții Constituționale, ce se impune a fi examinată doar din perspectivă teoretică la acest moment procesual, Înalta Curte reține că nu este corect și legal argumentul recurentei, în sensul că, prin aplicarea acestei decizii în cauza dedusă judecății, aceasta ar avea efecte retroactive, pentru argumentele ce vor succede:

Curtea Constituțională a reținut, cu privire la efectele unei decizii de admitere a excepției de neconstituționalitate, că decizia de constatare a neconstituționalității face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia, prevederea neconstituțională încetându-și aplicarea pentru viitor (a se vedea în acest sens Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 605 din 14 august 2008).

În aceste condiții, decizia de constatare a neconstituționalității se va aplica în privința raporturilor juridice ce urmează a se naște după publicarea sa în M. Of. - facta futura, însă, având în vedere faptul că excepția de neconstituționalitate este, de principiu, o chestiune prejudicială, o problemă juridică a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluționarea litigiului cu care este conexă (a se vedea Decizia nr. 660 din 4 iulie 2007, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 525 din 2 august 2007) și un mijloc de apărare care nu pune în discuție fondul pretenției deduse judecății (în acest sens, a se vedea Decizia nr. 5 din 9 ianuarie 2007, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 74 din 31 ianuarie 2007), Curtea a reținut că aceasta nu poate constitui doar un instrument de drept abstract, prin aplicarea deciziilor de constatare a neconstituționalității numai raporturilor juridice care urmează a se naște, deci unor situații viitoare ipotetice, întrucât și-ar pierde caracterul esențialmente concret.

Așadar, Curtea a stabilit că aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează atât situațiile juridice ce urmează a se naște - facta futura, cât și situațiile juridice pendinte și, în mod excepțional, acele situații care au devenit facta praeterita.

Astfel, deciziile de admitere a unor excepții de neconstituționalitate pronunțate de instanța de contencios constituțional nu își produc efectele cu privire la procesele soluționate înainte de pronunțarea și publicarea unor astfel de decizii, soluția adoptată de legiuitor fiind una justă, în alte condiții, ajungându-se la afectarea siguranței circuitului juridic. Atât timp cât partea nu manifestă diligență și nu înțelege să ridice o excepție de neconstituționalitate în fața instanței competente, potrivit legii, și atât timp cât nu există o decizie de constatare a neconstituționalității publicată în M. Of. al României, Partea I, dispozițiile legale aplicabile acelui litigiu beneficiază de prezumția de constituționalitate. În momentul în care Curtea constată ca fiind neconstituționale aceste dispoziții legale, prezumția de constituționalitate este răsturnată, iar dispozițiile legale respective nu mai pot fi aplicate în acel proces.

În aceste condiții, o decizie de admitere a excepției de neconstituționalitate se aplică în cauzele aflate pe rolul instanțelor judecătorești la momentul publicării acesteia - cauze pendinte, în care respectivele dispoziții sunt aplicabile - indiferent de invocarea excepției până la publicarea deciziei de admitere, întrucât ceea ce are relevanță în privința aplicării deciziei Curții Constituționale este ca raportul juridic guvernat de dispozițiile legii constatate ca fiind neconstituționale să nu fie definitiv consolidat. În acest mod, efectele deciziei de admitere a instanței de contencios constituțional se produc erga omnes.

În privința cauzelor care nu se află pe rolul instanțelor judecătorești la momentul publicării deciziei de admitere a Curții Constituționale, fiind vorba despre un raport juridic epuizat - facta praeterita, Curtea a reținut că partea nu mai poate solicita aplicarea deciziei de admitere, întrucât această decizie nu poate constitui temei legal pentru o acțiune în justiție, în caz contrar, consecința fiind extinderea efectelor deciziei Curții pentru trecut.

În acest punct, trebuie subliniat în mod expres că nu putem fi de acord cu teza promovată de recurenta pârâtă, conform căreia legitimarea procesuală pasivă ar putea fi cenzurată exclusiv la momentul pronunțării soluției de către prima instanță de fond, acest aspect putând fi verificat pe parcursul soluționării litigiului până la pronunțarea unei soluții irevocabile și, pentru argumentele deja expuse, în ipoteza în care instanța de recurs ar fi confirmat teza aplicabilității textului art. 29 din Legea nr. 10/2001, acesta ar fi trebuit aplicat în forma modificată prin efectul admiterii excepției de neconstituționalitate, conform Deciziei nr. 830/2008 a Curții Constituționale.

În același context, nu poate fi reținută nici critica recurentei privind aplicabilitatea capitolului II al H.G. nr. 250/2007, bazată pe argumentul că aceste dispoziții legale sunt în vigoare și produc efecte juridice, câtă vreme Curtea Constituțională nu s-a pronunțat asupra neconstituționalității lor, întrucât, așa cum, în mod legal, a reținut instanța de apel hotărârile de guvern nu pot forma obiect al controlului de constituționalitate, în considerarea art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată, conform căruia: Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

În ceea ce privește statuarea instanței de apel, conform căreia aceasta nu ar avea competența de a determina întinderea despăgubirilor cuvenite autorilor reclamanților și a datoriilor necesar a fi scăzute din acestea, criticată de recurentă prin prezentul recurs, Înalta Curte reține că aceste aspecte vizează într-un anumit sens însăși respectarea dispozițiilor din legea naționalizării imobilelor în litigiu și pot fi esențiale în analiza valabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu. Or, atât timp cât instanța are plenitudine de competență în soluționarea cauzei cu care a fost legal învestită, aceasta nu își poate invoca propria necompetență în cercetarea valabilității titlului statului și aceasta analiză nu echivalează cu o substituire a organismului cu atribuții în aplicarea Legii de naționalizare nr. 119/1948, evident însă cu respectarea principiilor care guvernează sarcina probei în procesul civil, în cauză, sarcina probei acestui aspect incumbând celei care îl invocă.

Concluzionând, Înalta Curte constată că tocmai aceste indicații ale instanței de recurs, din primul ciclu procesual, privind valabilitatea titlului statului și incidența art. 27 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare atât la momentul intrării în vigoare a legii, cât și la momentul formulării notificării, nu au fost respectate de către instanța de apel, astfel că, în raport de dispozițiile art. 315 C. proc. civ., se impune casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei instanței de apel pentru rejudecare.

Mai mult, trebuie reținut că Înalta Curte, în considerarea art. 314 C. proc. civ., hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite, ceea ce în cauza dedusă judecății nu s-a realizat.

În acest sens, intimații reclamanți au susținut că au formulat notificare, înregistrată sub nr. x din 13 noiembrie 2001 la B.E.J., T., transmisă numitei SC I. SA, prin care au solicitat restituirea în natură a bunurilor mobile și imobile situate în București, sector 5. Ca urmare a intrării în faliment a acestei societăți, reclamanții au notificat ulterior, prin intermediul B.E.J., U., lichidatorul judiciar al acestei societăți, SC V. SA București, conform notificării din 23 mai 2006, acesta comunicându-le că bunurile solicitate sunt deținute de SC I. SA. În consecință, prin notificarea înregistrată la B.E.J., U., din 4 octombrie 2006, reclamanții au solicitat prezentei recurente pârâte restituirea tuturor bunurilor mobile și imobile ce au aparținut fostei J., situată în perimetrul străzilor x - str. y.

Or, instanța de apel nu a realizat propria analiză în litigiul dedus judecății și nu clarificat efectele juridice ale notificărilor formulate în cauză asupra raporturilor juridice între reclamanți și persoanele notificate și nici nu a stabilit, în raport de acestea, obligațiile persoanelor juridice notificate, precum și momentul nașterii raporturilor juridice între reclamanți și pârâta SC I. SA, cu consecința stabilirii normei de drept aplicabilă în cauză, ci a considerat că aceste probleme au fost dezlegate, în manieră irevocabilă, prin casările anterioare dispuse în cauză, teză ce nu poate fi primită, în virtutea argumentelor deja expuse.

Pentru toate considerentele enunțate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâta SC I. SA împotriva Deciziei civile nr. 118/A din 19 februarie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă; va casa decizia recurată și va trimite cauza, spre rejudecare, Curții de Apel București.

Având în vedere soluția pronunțată în cauză și în considerarea respectării principiului dublului grad de jurisdicție, instituit în această materie, celelalte aspecte de nelegalitate invocate în cauză ce vizează probleme de fond urmează a fi analizate de către instanța de apel, cu ocazia rejudecării apelului.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta SC I. SA împotriva Deciziei civile nr. 118/A din 19 februarie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza, spre rejudecare, Curții de Apel București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 iunie 2017.